Secţiunea a 8-a. Cesiunea contractului

Art. 1.315. Noţiune

(1) O parte poate să îşi substituie un terţ în raporturile născute dintr-un contract numai dacă prestaţiile nu au fost încă integral executate, iar cealaltă parte consimte la aceasta.

(2) Sunt exceptate cazurile anume prevăzute de lege.

Comentariu

1. Reglementare. Cesiunea contractului este reglementată de art. 1315-1320 NCC, prevederi ce alcătuiesc Secţiunea a 8-a a Titlului II “Izvoarele obligaţiilor”, din Cartea a V-a, “Despre obligaţii”. Aşadar, deşi avem de a face cu o modalitate de transmisiune atât a drepturilor, cât şi a obligaţiilor rezultate dintr-un contract, legiuitorul a preferat nominalizarea cesiunii de contract cu ocazia reglementării generale a contractului, ceea ce este de înţeles, dacă avem în vedere că, oricum, operaţiunea cesiunii de contract se va putea întotdeauna subdivide în operaţiunile prin care se realizează transmisiunea si eventual transformarea obligaţiilor (de exemplu, cesiunea de creanţă şi cesiunea de datorie).

Pe lângă cesiunea de contract convenţională, privită ca operaţiune juridică sui generis, legiuitorul român a prevăzut şi alte ipoteze de cesiune de contract, reglementate distinct, pe care doctrina juridică le numeşte cesiuni de contract legale: cesiunea de contract din materia locaţiunii (art.1811-1813 NCC), cesiunea de contract din materia asigurării de bunuri (art.2220 NCC), cesiunea de contract din materia dreptului de preemţiune [art.1733, alin.(1) NCC] – a se vedea L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p.675.

În Codul civil anterior instituţia juridică a cesiunii de contract nu cunoştea o reglementare expresă, practica judiciară fiind cea care atesta existenţa acestei operaţiuni.

Subiectul cesiunii de contract în contextul vechiului Cod civil a constituit un motiv întemeiat de a da naştere la opinii contradictorii şi divergente, cu precădere în ceea ce priveşte realizarea şi admisibilitatea de principiu a cesiunii de contract convenţională şi independentă, adică privită individual şi nu în cadrul unei operaţiuni mai ample, cum ar fi cesiunea unui fond de comerţ care poate să presupună şi cesiunea unor contracte sau înstrăinarea unui bun care poate să antreneze cesiunea legală a contractelor aferente acelui bun. Este vorba despre aşa-numita “cesiune izolată” cum au numit-o unii autori (a se vedea L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p.671). Sursa acestor dispute avea ca şi element central caracterul personal al raportului juridic obligaţional, în special componenta sa pasivă (datoria) şi principiile forţei obligatorii (pacta sunt servanda) şi relativităţii efectelor contractului care guvernau acel raport obligaţional.

2. Sursă intelectuală. În dreptul ţărilor europene, ca şi în proiectele şi propunerile europene şi internaţionale de coduri uniforme, cesiunea de contract este considerată admisibilă şi reglementată ca atare. Cesiunea de contract se întâlneşte mai ales în codurile de dată mai recentă. De exemplu, art. 1406-1410 C. civ. italian admite cesiunea de contract, iar art. 424-427 C. civ. portughez reglementează cesiunea de poziţie contractuală. De asemenea, art. 6159 C. civ. olandez admite cesiunea de contract. În sistemele de drept german şi austriac, deşi nu se regăsesc reguli de drept pozitiv care să reglementeze cesiunea cu titlu particular a contractului, cesiunea de contract este admisibilă cu condiţia existenţei consimţământului tuturor celor trei persoane implicate în operaţiune (a se vedea Ionuţ Florin Popa, Cesiunea de contract în reglementarea noului Cod civil, RRDA nr. 2/29.02.2013).

Legiuitorul român a îmbrăţişat soluţiile oferite în dreptul comparat şi a reglementat pentru prima dată în legislaţia noastră cesiunea de contract, plecând de la dispoziţiile art. 1406-1410 din Codul civil italian, principiile Unidroit (Assignment of contracts, art. 9.3.1-9.3.7) şi proiectele Lando şi Gandolfy (pentru realizarea unui proiect de Cod civil european au existat trei iniţiative: cea germană, aparţinând profesorului Christian von Bar, modelul propus fiind preponderent cel german; iniţiativa profesorului Ole Lando (Danemarca), care viza codificarea legislaţiei europene contractuale şi, respectiv, iniţiativa italiană, lansată de profesorul Gandolfy, ce viza un Cod civil complet, bazat pe modelul italian care, în opinia sa, îmbină cu succes influenţe franceze şi germane).

Întrucât legislaţiile moderne europene reglementează atât cesiunea de creanţă şi preluarea de datorie, cât şi cesiunea contractului, putem spune că, din această perspectivă, NCC respectă tendinţele normative existente la nivel european.

3. Natură juridică. Cesiunea contractului este operaţiunea juridică prin care se realizează transferul calităţii de contractant, împreună cu drepturile şi obligaţiile ataşate acestei calităţi, către un terţ (G.Boroi, L. Stănciulescu, Instituţii de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p.477).

Reglementarea ca operaţiune juridică distinctă a cesiunii de contract este dată de dinamica modernă a relaţiilor economice în care o parte a contractului originar doreşte să transmită altei persoane ansamblul drepturilor şi obligaţiilor sale izvorâte din acel contract, făcând astfel posibilă „supravieţuirea” cauzei contractului iniţial.

Prin cesiunea contractului se realizează o cesiune globală a poziţiei contractuale pe care o are o parte (creditor sau debitor) a raportului juridic, operaţiune ce nu presupune vreo modificare a conţinutului raportului juridic originar, drepturile şi obligaţiile cedentului fiind preluate, potrivit contractului cedat, de către cesionar.

Sub aspectul naturii juridice, cesiunea de contract este un act juridic, „un contract de substituire de persoane, prin care se asigură continuitatea vechiului contract, dar cu părţi noi” (Paul Vasilescu, Drept civil. Obligaţii. Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012, p.45).

Cesiunea contractului, în sensul de substituire convenţională a unui contractant originar nu este atât o instituţie juridică civilă, cât o aplicaţie a libertăţii contractuale, o tehnică juridică, făcută posibilă de autonomia de voinţă. Nu se poate vorbi despre o instituţie juridică civilă, pentru că legea nu reglementează mecanisme autonome, cu

ajutorul cărora să se creeze o natură juridică aparte pentru categoria cesiunii de contract (Paul Vasilescu, Drept civil. Obligaţii. Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 48).

4. Definiţie. Legiuitorul nu a oferit o definiţie legală a cesiunii de contract, această lipsă fiind suplinită de doctrina juridică.

Definiţiile date cesiunii de contract sunt fundamentate pe analiza dispoziţiilor art.1315, alin.(1) Cod civil (NCC) unde legiuitorul accentuează ideea substituirii unui contractant, în sensul juridic de „subrogare”.

Astfel, cesiunea de contract este definită ca fiind contractul (contract de cesiune) încheiat între o parte (contractant cedent) a unui contract aflat în curs de executare (contract cedat) şi un terţ faţă de acest contract (contractant cesionar), prin care se convine la transmisiunea drepturilor şi obligaţiilor contractuale asupra şi faţă de contractantul din contractul iniţial (contractant cedat) şi care are ca efect atât transmisiunea acestor drepturi şi obligaţii, cât şi liberarea contractantului cedent, sub condiţia existenţei consimţământului contractantului cedat la această operaţiune (L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p.676).

5. Părţile. După cum rezultă din definiţia reţinută, contractul de cesiune implică prezenţa a trei persoane: cedentul – partea din contractul originar care îşi cedează poziţia contractuală, cesionarul – terţul care se substituie cedentului în contract şi cedatul – partea din contractul originar care-şi păstrează poziţia contractuală.

6. Condiţii de fond. Fiind „un contract de substituire de persoane, prin care se asigură continuitatea vechiului contract, dar cu părţi noi” (Paul Vasilescu, Drept civil. Obligaţii. Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012, p.45), cesiunea de contract trebuie să îndeplinească toate condiţiile de validitate ale contractelor prevăzute de art.1179 NCC: capacitatea de a contracta, consimţământul părţilor, un obiect determinat şi licit, o cauză licită şi morală.

Pe lângă aceste condiţii generale (de validitate) ale contractului, art.1315 a prevăzut în dispoziţiile sale şi două condiţii speciale, calificate de doctrină drept condiţii de efectivitate, şi anume: prestaţiile rezultând din contractul originar să nu fi fost încă integral executate şi, respectiv, partea iniţială din contract şi care rămâne în contract (cedatul) să îşi dea acordul cu privire la cesiunea contractului.

7. Obiectul cesiunii de contract este reprezentat de totalitatea drepturilor şi obligaţiilor părţii care se retrage, împreună cu garanţiile constituite şi cu drepturile potestative recunoscute (a se vedea J. Goicovici, Cesiunea convenţională a contractului, p. 60).

Dintr-o altă perspectivă, obiect al cesiunii poate fi orice convenţie, cesiunea contractului fiind posibilă atât în cazul contractelor cu executare succesivă, cât şi în cazul celor cu executare imediată (uno ictu) care sunt afectate de un termen suspensiv sau de o

condiţie suspensivă (a se vedea Ştefan Scurtu, Drept civil. Regimul juridic general al obligaţiilor. Garantarea obligaţiilor, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p.163).

De asemenea, pot fi cesionate şi contractele intuitu personae de vreme ce consimţământul contractantului cedat condiţionează eficacitatea cesiunii iar acesta (cedatul) are atât libertatea, cât şi posibilitatea de a aprecia dacă în persoana cesionarului se regăsesc calităţile întrunite de cedent (competenţă profesională, specializare, experienţă etc) ce au fost avute în vedere la perfectarea contractului originar.

În anume cazuri prevăzute de lege cesiunea contractului este prohibită, potrivit dispoziţiilor art.1315, alin. (2) NCC.

Exemple: Este interzisă cesionarea contractului de asigurare de către asigurător în cazul cesiunilor de portofolii între asigurători, caz prevăzut de dispoziţiile art.2.212, alin.(2) NCC, în celelalte cazuri asigurătorul putând cesiona contractul de asigurare, dar numai cu acordul scris al asiguratului [art.2212, alin.(1) NCC].

Potrivit dispoziţiilor art.1805 NCC, locatarul poate să cedeze locaţiunea, în tot sau în parte, unei alte persoane, dacă această facultate nu i-a fost interzisă în mod expres. Cu toate acestea, dacă bunul este mobil, cesiunea nu este permisă decât cu acordul scris al locatorului.

De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art.1846 NCC, arendaşul poate cesiona contractul de arendare, cu acordul scris al arendatorului, numai soţului care participă la exploatarea bunurilor arendate sau descendenţilor săi majori.

Incesibil, potrivit legii, este şi contractul de întreţinere, drepturile creditorului întreţinerii neputând fi cedate sau supuse urmăririi, conform dispoziţiilor art.2.258 NCC.

8. Proba cesiunii de contract. În lipsă de stipulaţie expresă, proba cesiunii se face după regulile privind dovada din materia actului juridic civil.

9. Utilitate practică. Aşa cum am arătat, cesiunea de contract vizează înlocuirea unei părţi de către un terţ în cursul executării contractului. Prin această operaţiune juridică se realizează nu doar transmiterea către terţ a unui drept sau a unei obligaţii ci, mai ales, investirea terţului cu calitatea de parte. Cesiunea contractului îi permite contractului să-i supravieţuiască uneia dintre părţi atunci când aceasta nu mai poate sau nu mai vrea să-l execute ( a se vedea Philippe Malaurie, Laurent Aynes, Philippe Stofel-Munck, Drept civil. Obligaţiile, Traducere a editiei a 3-a din limba franceză, p.493)

Privită în doctrina franceză anterior menţionată ca o instituţie vie, a cărei importanţă sporeşte, utilitatea practică a cesiunii contractului reiese din dinamica pe care această tehnică juridică o imprimă vieţii obligaţiilor. Substituirea unui subiect iniţial al unui raport juridic contractual asigură atât continuitatea acelui raport juridic cât şi o transmisiune mai rapidă a valorilor în societate, cu costuri mai reduse decât dacă s-ar încheia un nou contract (Paul Vasilescu, Drept civil. Obligaţii. Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012, p.50).

9. Jurisprudenţă. Legea locuinţei nu prevede dispoziţii cu privire la cesionarea contractului de închiriere, situaţie în care în tăcerea legii, s-a apreciat în literatura juridică şi în jurisprudenţă că încheierea contractului de cesiune nu este interzisă, însă pentru încheierea valabila a contractului de cesiune trebuie respectate dispoziţiile

dreptului comun. Potrivit Codului civil, cesiunea contractului de locaţiune este permisă în condiţiile în care este permisă şi locaţiunea (art.1418 Cod civil). Înseamnă că, cesiunea contractului de închiriere poate interveni numai în condiţiile în care este permisă subînchirierea şi anume, cu acordul prealabil scris şi în condiţiile stabilite de proprietar (art.26 alin.(1) din Legea nr.1996).Dacă legea specială prevede această condiţie pentru subînchiriere, cu atât mai mult ea se impune în cazul cesiunii, care produce efecte chiar mai grave decât sublocaţiunea (cesio est maius sublocatio est minus) – Curtea de Apel Costanţa, Decizia civilă nr.226/C/25.05.2011 pronunţată în dosar nr.34430/212/2009.

Art.1.316. Forma cesiunii. Cesiunea contractului şi acceptarea acesteia de către contractantul cedat trebuie încheiate în forma cerută de lege pentru validitatea contractului cedat.

Comentariu

Prin „forma cesiunii” se înţelege modalitatea prin care se exteriorizează voinţa internă a părţii/părţilor contractului, adică modul în care se exprimă consimţământul acestora.

În privinţa formei cesiunii, NCC impune aplicarea principiului simetriei formelor, cesiunea contractului şi acceptarea acesteia de către contractantul cedat trebuind încheiate în forma prevăzută de lege pentru validitatea contractului cedat.

Forma cerută ad validitatem este o condiţie esenţială, de validitate a actului juridic civil, care presupune îndeplinirea formalităţilor prevăzute de lege, în lipsa cărora actul juridic civil nu s-ar putea încheia în mod valabil, fiind lovit de nulitate.

NCC consacră principiul libertăţii formei contractului. Astfel, potrivit dispoziţiilor art.1178 NCC, „Contractul se încheie prin simplul acord de voinţe al părţilor dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă.”. În ceea ce priveşte consimţământul, acesta poate fi exprimat verbal sau în scris, dar şi printr-un comportament care, potrivit legii, convenţiei părţilor, practicilor statornicite între acestea sau uzanţelor, nu lasă nicio îndoială asupra intenţiei de a produce efectele juridice corespunzătoare (art.1240 NCC).

Fiind un contract consensual, cesiunea de contract se încheie valabil prin simplul acord de voinţă al părţilor, fără îndeplinirea vreunei condiţii de formă, cu excepţia situaţiilor în care legea prevede o anumită formă a contractului originar, situaţie în care cesiunea trebuie încheiată în această formă.

Excepţii. De la regula simetriei formelor prevăzută de lege pentru cesiunea contractului (art.1316 NCC) există şi unele excepţii. Astfel, în cazul cesiunii contractului de locaţiune (care, în principiu, este un contract consensual şi, drept urmare, se încheie valabil prin simplul acord de voinţe al părţilor, fără a fi necesară îndeplinirea vreunei formalităţi), este prevăzută obligativitatea formei scrise a consimţământului locatorului.

Sancţiune. Nerespectarea condiţiei de formă a cesiunii de contract atrage nulitatea absolută a acestei operaţiuni juridice, sancţiune prevăzută de dispoziţiile art.1242, alin.(1) NCC: „Este lovit de nulitate absolută contractul încheiat în lipsa formei pe care, în chip neîndoielnic, legea o cere pentru încheierea sa valabilă”.

Art. 1.317. Momentul cesiunii. (1) Dacă o parte a consimţit în mod anticipat ca cealaltă parte să îşi poată

substitui un terţ în raporturile născute din contract, cesiunea produce efecte faţă de acea parte din momentul în care cesiunea îi este notificată ori, după caz, din momentul în care o acceptă.

(2) În cazul în care toate elementele contractului rezultă dintr-un înscris în care este cuprinsă clauza „la ordin” sau o altă menţiune echivalentă, dacă prin lege nu se prevede altfel, girarea înscrisului produce efectul substituirii giratarului în toate drepturile şi obligaţiile girantului.

(3) Dispoziţiile în materie de carte funciară, precum şi dispoziţiile referitoare la transferul ori publicitatea anumitor categorii de bunuri mobile rămân aplicabile.

Comentariu