cere Şi Ţi se va da

Sinapse si alte legaturi periculoase(stiintifice!)

duminică, 7 septembrie 2014

Ești în sesiune și mâine ai de predat o lucrare foarte importantă, pentru care ai muncit

tot semestrul. Ai terminat-o, dar acum ți-ai dori să o citească cineva și să-ți dea un

feedback. Stai în cămin, iar colegul tău de palier (nu sunteți și prieteni), student la

aceeași facultate, tocmai s-a întors obosit de la bibliotecă unde a studiat intens ca

să-și termine propriul proiect. Îl vei ruga în seara asta să se uite peste lucrarea ta și

să-ți spună cum i se pare? Cam care crezi că este probabilitatea ca el să accepte

cererea ta?

Nu inventez nimic. Este un exemplu real, adică unul dintre scenariile cu care și-au

chinuit subiecții Francis Flynn și Virgina Bohns, psihologi la Universitatea Columbia.

Ce investigau? Comportamentul de ajutor? Da și nu…sau nu chiar. Mai degrabă

credințele noastre referitoare la disponibilitatea oamenilor de a oferi, dar și

de a cere ajutorul.

Cei doi au recrutat studenți din campus și i-au trimis, pe parcursul a șasestudii, în

diverse „aventuri” nu tocmai plăcute, cum ar fi să abordeze un necunoscut pentru a-i

cere mobilul ca să dea un telefon, să-l roage să completeze un chestionar sau să-l

conducă până la sala de sport, sub pretext că s-a rătăcit și nu îi este suficient să i se

dea doar indicații. Înainte de asta experimentatorii i-au pus pe participanți să

estimeze la câte persoane vor fi obligați să apeleze până vor găsi pe cineva dispus

să răspundă solicitărilor lor. La sfârșit au comparat estimările cu rezultatele obținute

on the field și au descoperit un lucru oarecum surprinzător:

Tindem să subestimăm cu aproximativ 50% șansele să ni se ofere ajutorul

atunci când îl cerem. Prin urmare, adesea ne abținem să cerem ajutorul când avem

nevoie deoarece ne așteptăm să fim refuzați.

De ce se întâmplă așa? Oare oamenii sunt mai buni, mai săritori și mai altruiști decât

credem noi? Îmi pare rău, dar nu aceasta este explicația. Este mai degrabă

incapacitatea noastră de a prelua perspectiva celuilalt.

Când ceri ajutorul cuiva te afli într-o situație ușor incomodă pentru că există

posibilitatea unui refuz. Este și asta o formă de respingere socială, din fericire poate

nu una dintre cele mai dureroase. Nu îți place să fii refuzat, așa că faci și tu unele

Cere şi ţi se va da▼ 2014

▼ septembrie

Cere şi ţi se va da

Un foarte scurt articol de

Cum mă vei percepe dacă

Knowing me, knowing you

Problema secretarei

Free-riding si moral hazar

► august

► mai

► aprilie

► martie

► februarie

► ianuarie

► 2013

Arhivă blog

Sinapse si alte legaturi periculoase (stiintifice!): Cere şi ţi se va da http://beingandreea.blogspot.ro/2014/09/cere-si-ti-se-va-da.html

1 of 4 08.09.2014 16:06

calcule interne înainte de a formula cererea, adică te gândești dacă celălalt va

accepta sau nu. Nimic în neregulă până acum. Daaar…aceste calcule sunt greșite.

Când estimezi dacă colegul tău ar fi dispus să-ți citească lucrarea te gândești la

următoarele aspecte: e și el obosit, a învățat toată ziua, i-ar lua ceva timp și efort să

parcurgă materialul meu…va refuza! Te focalizezi pe costurile instrumentale, prea

mari din punctul de vedere pentru ca el să accepte. Din această analiză intuitivă îți

scapă însă ceva: uiți să iei în calcul costurile sociale pe care le-ar suporta colegul

tău în cazul unui refuz. Ar încălca o normă socială implicită, cea a bunăvoinței sau

politeții. Într-adevăr, poate colegul nu are nici un chef să-și petreacă seara citindu-ți

ție lucrarea; nici străinul pe care-l abordezi în campus nu este în culmea fericirii să te

însoțească către sala de sport. Cu toate astea sunt șanse mari ca ei să accepte să te

ajute pentru că se simt prost să te refuze.

Subestimăm deci posibilitatea să fim ajutați și evităm să cerem ajutorul deoarece ne

este greu să ne punem în locul celui căruia ne adresăm. Experimentatorii au verificat

această ipoteză invitându-i pe participanți să preia perspectiva persoanei solicitate să

ofere ajutorul. „Imaginează-ți că mâine trebuie să predai o lucrare importantă, ai

muncit toată ziua, te întorci de la bibliotecă cu gândul să te odihnești puțin, dar un

coleg de palier te roagă să-i citești proiectul și să-i spui dacă observi vreo greșeală. Vei

fi de acord?” În acel moment subiecții au făcut predicții mai apropiate de realitate,

fiind capabili să înțeleagă stările mentale și atitudinile celor puși în situația de a

accepta sau refuza o asemenea cerere.

Dacă așa stau lucrurile te poți întreba, pe bună dreptate, „Oare nu-i mai bine că

estimările noastre sunt greșite? Dacă ne-am aștepta mai des să fim ajutați și am

cere-o, iar ceilalți ne ajută pentru că le este jenă să spună „nu”…presiunea exercitată

în acest fel nu ar duce la resentimente frecvente în timp? Nu ne vor purta pică cei

cărora le cerem ajutorul?” Posibil…să nu uităm însă „efectul Ben Franklin”, nici

articolul lui Jecker și Landy, intitulat Liking a person as a function of doing him a

favour.

(Ne)asumarea perspectivei celuilalt intervine și în situația inversă, studiată de aceiași

cercetători într-un articol separat, ‘‘Why didn’t you just ask?” Underestimating the

discomfort of help-seeking. Pe scurt, și oamenii aflați în postura de a acorda un ajutor

(profesori, consilieri, psihologi școlari) au dificultăți în a se pune în locul celor care

le-ar putea cere ajutorul. De exemplu, asistenții universitari cooptați în studiu au

apreciat că pe parcursul semestrului cam 12 studenți le vor solicita sprijinul în

diverse aspecte ce țin de înțelegerea materiei sau de sarcinile de curs. Realitatea a

fost și în acest caz diferită de predicții: până la sfârșitul semestrului în medie 8

studenți au îndrăznit să-i abordeze. De ce mai puțini? Pentru că există acele costuri

sociale (teama de respingere) pentru potențialii solicitanți de ajutor, costuri ce nu

sunt evidente în mintea celor care sunt de fapt dispuși să ofere sprijinul și care nu

înțeleg de ce nu sunt mai des solicitați. Fără perspectiva cealaltă, își închipuie că

oamenii pur și simplu nu au nevoie de ajutor (un psiholog școlar ce stă degeaba în

birou așteptând să-i bată la ușă elevii cu probleme) sau chiar că nu sunt interesați să

învețe – un asistent universitar care se miră că studenții nu-i pun mai multe

întrebări și nu-i cer ajutorul.

Într-o lume ideală (cu oameni maturi și perfect echilibrați emoțional) asemenea

probleme s-ar pune cu totul altfel. Când ai avea nevoie de ajutor l-ai cere direct.

Ți-ai recunoaște nevoia, ai asuma-o (e nevoia ta și o tratezi cu responsabilitate) și ai

depăși teama de refuz pentru că știi că ai puterea să treci relativ ușor peste acel

moment, cu un minimum de emoții negative. Pe de altă parte, când cineva ți-ar cere

un ajutor pe care nu ai timp sau nu îți dorești într-adevăr (din toată inima) să îl oferi,


2 of 4 08.09.2014 16:06

ai avea curajul să spui nu (ok, nu mă întreba ce s-ar întâmpla dacă nu s-ar mai

aplica norma aia a bunăvoinței, am spus că suntem într-un univers ideal unde ai

ajuta doar din altruism, în lipsa presiunilor sociale). Ar fi o lume mai onestă și ar fi

interesant să încercăm, pe cât posibil, să o creăm, provocând acele situații în care ne

purtăm și noi și ceilalți cu maturitate și responsabilitate. Până atunci să înțelegem

mai bine și ce se întâmplă în lumea asta în care să trăim, supusă mecanismelor

presiunii sociale și unde motivele pentru care nu cerem sau nu refuzăm ajutorul nu

sunt neapărat și cele mai flatante pentru natura umană. Există frica de respingere, la

fel cum există și teama de a spune „nu” și de a fi considerat nepoliticos sau lipsit de

compasiune. Există și viziunea egocentrică, adică dificultatea de a înțelege

perspectiva celuilalt sau de a estima corect suferința socială când nu ești tu însuți în

situația respectivă (Empathy gaps for social pain: why people underestimate the

pain of social suffering, MacDonald, G., 2011).

Observi câte costuri sociale, emoții negative și mecanisme de „face-saving” sunt

implicate într-o interacțiune aparent inofensivă, precum a-l ruga pe un străin să-ți

împrumute două minute telefonul. Oare ce se întâmplă în contexte mai dramatice,

unde respectivele costuri și amenințări sunt mult mai mari și mai relevante pentru

individ? De exemplu, self-disclosure? Sau mărturisirea unor gânduri intime unor

persoane care, aflându-le, te-ar putea judeca și respinge? Să scriu și despre asta?

Parcă nu m-aș încumeta…

Publicat de Andreea la 14:53

Recomandă acest material pe Google

Comentaţi ca:

Publicaţi

Creaţi un link

Niciun comentariu:

Trimiteţi un comentariu

Linkuri de întoarcere către această postare


3 of 4 08.09.2014 16:06

Postare mai vechePagina de pornire

Abonaţi-vă la: Postare comentarii (Atom)

Un produs Blogger.


4 of 4 08.09.2014 16:06

cere Şi Ţi se va da

Documents