ACADEMIA OAMENILOR DE ŞTIINŢĂ DIN ROMÂNIA

Secţia AOSR nr. 8 – Ştiinţe Medicale

Preşedinte secţie: Prof. Habil. DrHC. CS1. Dr. Dan RIGA

CENTENARUL MARII UNIRI (1918 – 2018)

Personalităţi româneşti de nivel mondial

în ştiinţa şi medicina universală

1. Carol DAVILA (1828-1884)

2. Victor BABEŞ (1854-1926)

3. Thoma IONESCU (1860-1926)

4. Gheorghe MARINESCU (1863-1938)

5. Nicolae PAULESCU (1869-1931)

6. Constantin LEVADITI (1874-1953)

7. Francisc Iosif RAINER (1874-1944)

8. Daniel DANIELOPOLU (1884-1855)

9. Ana ASLAN (1897-1988)

10. George Emil PALADE (1912-2008)

Dr. Mihai NEAGU

Preşedinte al Academiei Germano-Română

Membru în Academia de Ştiinţe Medicale din România

Informatician Cristina NEAGU

Membru fondator în Academia Germano-Română

1. Carol DAVILA (1828-1884)

Carlo Antonio Francesco d’Avila s-a născut în 1828 la Parma, din părinți

necunoscuți. Protejat de contesa d’Agoult, care l-a ajutat să studieze

medicina la Paris, s-a crezut c-ar fi fiul acesteia cu compozitorul Franz

Liszt. În arhive din Budapesta, dr. G. Brătescu a descoperit scrisori în care

contesa d’Agoult insista pe lângă Liszt să accepte ca una din fiicele lor să

devină soția lui Davila, ceea ce exclude presupusa ascendență ce-i fusese

atribuită acum un secol și jumătate în România.

După susținerea doctoratului la Paris în 1853 și participarea la eradicarea

unei epidemii de holeră în Champagne și Cher, participă la un concurs

pentru ocuparea postului de medic al șahului Persiei sau organizator al

Serviciului Sanitar al Valahiei. Ocupă locul al doilea și în 13 martie 1853

ajunge în Țara Românească. Funcționează și ca profesor de chimie la

Universitatea din București. Organizează învățământul medical din

România, atât militar cât și civil, precum și serviciul medical al armatei. În

1860 a fost avansat general, remarcându-se mai târziu, cu ocazia Războiului pentru Independență, la

organizarea serviciului de ambulanțe, la nivel european. Pe vremea lui Cuza, a înființat un azil pentru orfane,

căruia i-a dat numele Elena Doamna. Prima lui soție Maria Marsille a murit la nașterea unui copil, după un

an de căsnicie. Cea de-a doua, Ana Racoviță, i-a dăruit patru copii, două fete și doi băieți. Sănătatea lui Carol

Davila a fost șubredă, reumatismului poliarticular acut adăugându-i-se pareza unui braț, un tifos, după

inspectarea închisorii de la Telega, și o furunculoză generalizată complicată în timpul Războiului de

Independență din 1877 cu un antrax al cefei care a trebuit să fie operat de urgență. Frecvent a suferit și de

crize de sciatică.

În istoria medicinei românești rămâne drept creatorul serviciului sanitar civil și militar, precum și al unei

școli de felceri în 1855, apoi în 1856 a unei școli secundare de chirurgie „cu program școlar teoretic-liceal și

sanitar-militar”. Această școală pe care filorușii doreau s-o desființeze a devenit curând „Şcoala Națională de

Medicină și Farmacie”. 10 ani mai târziu, aceasta s-a dezvoltat în Facultatea de Medicină din București,

Davila ctitorind între timp și învățământul farmaceutic și pe cel de medicină veterinară. A mai înființat

„Asociația Medicilor Români”, și revistele „Gazeta spitalelor” și „Monitorul medical”. A asigurat ocuparea

posturilor de medici prin concursuri și a introdus stagiile obligatorii în spitale în vederea obținerii unor

calificări. A mai înființat un orfelinat de băieți, o școală de surdo-muți, consultații gratuite în spitale pentru

bolnavi săraci, a editat culegerea de poezii populare a lui Vasile Alecsandri. La 31 mai 1868 obține prin

decret regal cetățenia română. A primit decorații românești și turcești pentru că ambulanțele sale au asigurat

asistență la 13.000 de bolnavi și răniți, salvând viața la sute și poate că la mii de răniți și bolnavi. A organizat

o ambulanță și pentru războiul franco-prusac din 1870. După 5 mai 1874, a fost inițiat în francmasonerie în

loja bucureșteană „Înțelepții din Heliopolis”.

Rămânând văduv în urma unui accident iatrogen (a administrat soției stricnină în loc de chinină), Davila a

mai supraviețuit până în 1884, 10 ani de muncă neobosită, îndârjită, pe toate fronturile.

La comanda Ministerului de Război, Constantin Brâncuși execută în 1903 un bust al lui Davila, care va fi

așezat în curtea Spitalului Militar din București abia în anul 1912, când a fost turnat în bronz, cu anumite

modificări față de versiunea în ghips inițială. Străzi, spitale,Universitatea de Medicină din București poartă

azi numele lui Carol Davila.

În 2003 a fost ales membru post-mortem al Academiei Române.

2. Victor BABEȘ (1854-1926)

Primul medic savant român de talie mondială s-a născut la Viena, la 28 iulie

1854, ca fiu al românului Vincenţiu Babeș și al austriecei Sofia, născută

Goldschneider, al doilea din cei nouă copii ai acestei familii. Tatăl a fost un

patriot și un cărturar român care a fost o vreme, prin 1849, inspector al

școlilor românești de confesiune ortodoxă din județul Caraș, înainte de a face

o strălucită carieră de magistrat. Victor Babeș absolvă clasele primare la

Viena, în viteză, câte două în fiecare an, datorită unor precoce aptitudini

intelectuale de excepție. Urmează gimnaziul la Lugoj și liceul la Budapesta,

apoi Facultatea de Medicină din nou la Viena, cu studiile universitare

încheiate însă la Budapesta, unde, din octombrie 1875, este asistent

universitar definitiv la Catedra de anatomie patologică, încă din ultimul an de

studii.

De la vârsta de 14 ani scria versuri și își ajuta familia cu bani dând meditații

și scriind pentru studenții leneși teze de doctorat. Mai efectua și traduceri din

greacă și latină pe care le plasa în diferite periodice. Avea deci de mic cultul

muncii. Nu i-a fost greu ca în aproape doi ani să-și redacteze teza de doctorat, susținută la 2 august 1878.

Revine la Budapesta, unde își dă seama că teoria specificității microbiene și patogenice, susținută de Pasteur

și Koch, nu corespunde întru totul realității. Necropsiile efectuate l-au convins că prezența microbului într-un

organism îmbracă forme clinice diferite, mergând de la un tablou clinic absolut normal și până la decesul

consecutiv bolii provocate de microbul respectiv. Prima lucrare științifică publicată de Babeș în România

este „Considerațiuni asupra raportului științelor naturale către filosofie” apărută în nr. 10 și 11/ 1879 al

„Revistei științifice”, care se tipărea de 10 ani. În 1881, Babeș obține la Budapesta titlul de docent.

În toamna anului 1882, Babeș pleacă într-o călătorie de studii, în cadrul căreia va vizita, între alte centre

medicale, Viena, Würzburg, München, Tübingen și Paris. Prima lucrare științifică finalizată aici este

„Asupra unor metode de colorare, în special pentru țesuturile bolnave, cu ajutorul safraninei și rezultatele

obținute”, care a apărut în vol. 22 al revistei „ArchiwfürMikroskopische Anatomie”, pag. 356-365 (1882). La

Paris se împrietenește cu elevul lui Virchow, André Victor Cornil și publică repede mai multe lucrări

importante, despre posibilitatea localizării uro-genitale a tuberculozei, „Cauzele morții lui Gambetta”,

respectiv o septicemie după apendicită perforată, o tehnică de colorare originală a bacilului Koch ș.a. În

1885, împreună cu Cornil publică primul tratat de bacteriologie din lume, „Les bactéries et leur rôle dans

l’étiologie, l’anatomie et l’histologie pathologique des maladies infectieuses”. Succesul acestei cărți i-a

determinat reeditarea în 1886 și 1890. După descrierea microbului sudorii roșii, agentului cauzal al morvei la

om și pneumococului în pneumonii, cu ocazia unei epidemii de holeră la Paris, Babeș identifică în vibrionii

holerei granulații fine cromatofile, care astăzi sunt cunoscute sub numele de granulațiile fine Babeș-Ernst.

Tot prin 1884, Babeș redactează altă lucrare celebră a sa: „Despre concurența vitală a bacteriilor”. După ce în

1885 efectuează un stagiu în laboratoarele lui Pasteur, un an mai târziu începe vaccinarea antirabică la

Budapesta.

În 1887, Parlamentul României adoptă o lege specială prin care sunt aduși în țară trei mari savanți care erau

deja profesori în străinătate (George Asachi – doar profesor agregat la Facultatea de Medicină din Nantes).

Victor Babeș a fost numit profesor de anatomie patologică și bacteriologie la Facultatea de Medicină din

București. În incinta primului Institut de Patologie și Bacteriologie, savantul a lucrat 12 ani, după care s-a

mutat în clădirea actualului Institut Victor Babeș. Între numeroasele descoperiri și invenții ale sale se numără

constatarea că leziunile neuronale în turbare se propagă centripet, precum și o nouă metodă de vaccinare,

cunoscută în lume sub numele de „metoda românească”. Toate contribuțiile personale în domeniul rabiei au

fost adunate în celebra sa monografie „Traité de la rage”, publicată la Paris în 1912.

Victor Babeș a descoperit o întreagă familie de bacterii care, în cinstea lui au primit numele de Babesii.

Acestea cauzau mari pierderi crescătorilor de animale din S.U.A., mai ales din Texas unde, în anumite orașe,

anumite străzi au primit numele de Victor Babeș. În 1888 a publicat la Paris o lucrare despre hemoglobinuria

microbiană a boului. Ulterior a identificat și la oi o rudă a bacteriei respective, care nu putea fi pusă în

evidență la animale moarte și a putut fi observată numai prin prepararea unor lame cu hematii recoltate de la

animale încă vii. Contribuțiile lui Babeș în domeniul imunologiei au fost vizionare, el constatând, de pildă, în

1895, că toxina difterică complexată cu anticorpi specifici corespunzători își pierde toxicitatea, dar își

conservă și chiar își crește imunogenitatea. A descoperit încă din 1889 imunizarea pasivă deschizând

perspectiva seroterapiei.

Victor Babeș a avut contribuții majore în elucidarea unor aspecte privind multe boli infecțioase importante

ca: tuberculoza, febra tifoidă, difteria, lepra (a publicat chiar o amplă monografie la Viena în 1901 despre

lepră), ciumă, răpciuga etc. A avut și preocupări de medicină cu tentă socială, elaborând lucrări despre

pelagră. Bun coleg, a asigurat contemporanilor săi academicieni și profesori la Facultatea de Medicină

necrologuri impresionante, în ciuda faptului că a fost, toată viața, un om destul de rezervat în relațiile

interumane.

Sărbătorit cu fast, la 13 decembrie 1924, cu ocazia împlinirii vârstei de 70 de ani, pensionat la 1 octombrie

1926, Victor Babeș a încetat din viață la 26 octombrie același an. Și prin posteritatea sa, Babeș candidează cu

succes la titlul de cel mai important medic român al tuturor timpurilor.

3. Thoma IONESCU (1860-1926)

Fratele celebrului om politic român Take Ionescu s-a născut la 13

septembrie 1860 la Ploiești, ca fiu al unui important cârciumar din

localitate. Urmează cursurile liceului Sf. Sava din București, după

care pleacă la Paris unde, din 1879, studiază în paralel medicina și

dreptul. Absolvă Facultatea de Drept în 1886, dar pasiunea lui

rămâne medicina. În 1885 este extern și apoi intern al spitalelor din

Paris, specializându-se în chirurgie. În 1887 obține prin concurs

postul de prosector asociat (mai târziu – definitiv) de anatomie al

Facultății de Medicină din Paris. Cu această ocazie obține premiul

Laborit. În 1892 își susține teza de doctorat cu titlul „L’évolution

intrautérine du colon pelvien”, pentru care obține titlul de Laureat al

Spitalelor din Paris, după ce în 1890 obținuse titlul de Laureat al

Academiei de Medicină din Paris, pentru lucrarea „Herniile intraperitoneale”. Tot prin concurs devine în

1892 profesor agregat și coautor la Tratatul de anatomie al lui Poirier și Charpy pentru care scrie în 1894

capitolul „Anatomia tubului digestiv”, în care sunt descrise pentru prima dată: fosetele duodeno-jejunale,

fosetele sigmoidiene, teaca rectului și aripioarele rectale care formează mezorectul.

În 1895, printr-o lege specială, Thoma Ionescu este chemat ca profesor de anatomie topografică și chirurgie

operatorie la conducerea institutului cu același nume al Facultății de Medicină din București. El preia astfel

clinica a II-a chirurgicală de la Spitalul Colțea. În 1897, înființează „Revista de chirurgie”, iar în 1898,

„Societatea de chirurgie”. În aceste două realizări ale sale aveau să se afirme în mod deosebit discipolii săi,

școala de chirurgie pe care a creat-o: Ernest Juvara, Dimitrie Gerota, Amza și Iancu Jianu, Alexandru

Cosăcescu, Carnabel, Constantin Daniel, Iacob Iacobovici, Victor Gomoiu, Traian Nasta. Trebuie remarcat

faptul că primul președinte al Societății de Chirurgie a fost mai bătrânul profesor Severeanu. Thoma Ionescu

i-a imprimat școlii românești de chirurgie deviza: „ordine anatomică, precizie și rapiditate”. Anumite tehnici

chirurgicale imaginate de Thoma Ionescu au rămas actuale până în ziua de azi: histerectomia lărgită,

simpatectomia cervicală, amputația de rect etc. Apoi, Thoma Ionescu are contribuții importante în anestezie,

fiind inițiatorul rahianesteziei înalte, metodă pe care a făcut-o cunoscută și în Statele Unite, la clinica Mayo.

În 1905, la Congresul Internațional de Chirurgie de la Bruxelles, Thoma Ionescu prezintă în premieră

principiile rezecției gastrice în afecțiunile necanceroase ale stomacului (rezecțiile parțiale). Tot el inventează

un depărtător abdominal utilizat în ginecologie și realizează printre primii, după o tehnică proprie, rezecția

simpaticului sacrat în algiile pelviene. De fapt, cam toate descoperirile și inovațiile sale se bazează pe

temeinica însușire a anatomiei topografice și aplicarea cunoștințelor respective în chirurgie. Astfel, are

priorități în anatomia faringelui, peritoneului, regiunii pilorice etc. A introdus tratamentul chirurgical în

hipertiroidism, a practicat cu succes nefropexia, splenectomia, anumite trepanații. În domeniul oncologiei a

mai practicat ligatura canalului toracic în anumite neoplasme bronhiale, rezecții hepatice pentru anumite

tumori locale, rezecția totală a claviculei în osteosarcom etc.

În 1909 a fost ales membru al Academiei Franceze de Chirurgie și a primit „Legiunea de onoare”.

A murit prematur, la 28 martie 1926, la București.

4. Gheorghe MARINESCU (1863-1938)

Unul din cei mai importanți neurologi europeni ai timpului său,

Gh. Marinescu s-a născut în București, la 28 februarie 1863. Mama

sa îl înscrie la seminarul teologic, unde nu se plăteau taxe școlare,

dar fiul preferă în anul 1882 să se înscrie simultan la Facultatea de

Medicină și la Școala de Poduri și Șosele. După un an renunță să

mai frecventeze cea de-a doua facultate, rămânând axat pe

medicină. Lucrează inițial cu mai multă tragere de inimă la Catedra

de histologie a profesorului Petrini-Galatz, pentru a deveni ulterior

intern și apoi preparator la Institutul de Patologie Experimentală și

Bacteriologie al profesorului Victor Babeș. În 1887 intră în

comitetul de redacție al revistei „Spitalul”, dar va publica diferite

observații clinice și în alte periodice medicale românești, uneori în

calitate de colaborator al lui Babeș care, în 1889, îl ajută să obțină o bursă la Paris, unde Marinescu lucrează

la Spitalul Salpêtrière, în clinica de neurologie a profesorului Jean-Martin Charcot. Aici se va împrieteni cu

faimosul Pierre Marie și cu alți colegi, viitori profesori iluștri de neurologie la diferite mari universități.

Ulterior își continuă pregătirea de neurolog la Frankfurt și la Berlin, unde va publica în 1892, împreună cu

Victor Babeș, un valoros atlas de histopatologie a sistemului nervos. În 1897 își susține la Facultatea de

Medicină din Paris teza de doctorat cu titlul „Mâna suculentă în siringomielie”, mână care avea să se

numească în continuare „mâna lui Marinescu”, caracterizată prin modificări de culoare ale mâinii (devine

albăstruie) în cazul apariției unor cavități patologice în măduva spinării. Revine în țară după nouă ani pentru

a lucra mai întâi la Spitalul Pantelimon, ca șef al serviciului de neurologie, după care, în anul următor,

primește Catedra de neurologie a Facultății de Medicină din București, pe care o va conduce până în 1938,

când va muri. Din 1919, clinica de neurologie va funcționa în cadrul Spitalului Colentina. În 1886 realizează

prima radiografie a mâinii într-un caz de acromegalie, iar după doi ani, în 1898, primul film științific medical

din lume despre mersul în diferite afecțiuni neurologice: „Tulburările mersului în hemiplegia organică”.

A fost prieten, respectându-se reciproc, cu Santiago Ramón y Cajal, laureat al Premiului Nobel pentru

Fiziologie sau Medicină în 1906, datorită contribuţiei fundamentale la teoria neuronală (contiguitate, nu

continuitate) şi evidențierea celulei nervoase prin impregnare argentică (C. Golgi) modificată. Ramón y Cajal

îi prefațează monografia monumentală în două volume „La Cellule nerveuse”, publicată la Paris în 1909.

Profesorul Marinescu a studiat insistent celula nervoasă și patologia acesteia, respectiv: neuronofagia,

degenerescența retrogradă după secționarea axonului, cromatoliza etc. Încă din 1906, a acordat o importanță

din ce în ce mai mare, în cadrul cercetărilor sale, problemei sifilisului nervos. A studiat însă cu mult interes

și o serie de boli neurologice mai rar întâlnite. A fost printre primii neurologi, pe plan mondial, care a

investigat culturile de țesut nervos. A studiat experimental cortexul cerebral, infirmând anumite ipoteze de

lucru greșite ale unor neurologi contemporani din Occident. Împreună cu Radovici a descris reflexul palmo-

mentonier prezent în afecțiunile sistemului piramidal, precum și sindromul Marinescu-Sjoegren. Cercetarea

sa asupra audiției colorate continuă să fie pusă sub semnul întrebării, dar cea despre „nevroza traumatică…”

suscită în continuare interesul specialiștilor. A publicat „Reflexele condiționate”, împreună cu elevul său

Arthur Kreindler, „Tonusul mușchilor striați”, în colaborare cu N. Ionescu-Sisești, Oscar Sager și A.

Kreindler, cu prefață de la laureatul Premiului Nobel Charles Sherrington, fenomenele vieții, ale îmbătrânirii,

hipnoza, epilepsia, precum și probleme filosofice de pe poziții preponderent materialiste, cum ar fi:

„Determinism și cauzalitate în domeniul biologiei” și chiar discursul său de recepție la Academia Română

din 1906, intitulat „Progresele și tendințele medicinei moderne”. A fost membru al mai multor academii

europene și a ocupat funcții de conducere în Academia Română, în mai multe rânduri. Adversar periculos în

luptele colegiale, numără printre învinși savanți care ar fi avut un prestigiu aproape la fel de mare ca al său,

dar care au rămas practic necunoscuți, ca, de pildă, neurologul Noica. Are și lucrări despre savanți ai lumii în

domeniul medicinei, ca: L. Pasteur, S. Ramón y Cajal, Emil Roux, M. Charcot.

5. Nicolae PAULESCU (1869-1931)

Adevăratul descoperitor al insulinei s-a născut la București, la 30 octombrie 1869.

După absolvirea Liceului Mihai Bravu din capitală, Paulescu pleacă la Paris în

toamna lui 1888, și se înscrie la mai multe facultăți pentru a urma cursuri de

medicină (1888-1897), chimie biologică (1897) și fiziologie generală (1898) la

Facultatea de Științe. Obține până în 1901 trei doctorate, în medicină, în biologie

și în chimie biologică. Lucrează ca extern și apoi ca medic adjunct la spitalul

Hôtel-Dieu din Paris. Între 1897 și 1900 este medic secundar, tot la Paris, la

spitalul Notre Dame du Perpétuel Secours, la profesorul Etienne Lancereaux, sub

influența căruia și-a dezvoltat talentele de om de știință. Aici a studiat Paulescu

splina, descriind primul sistemul limfatic splenic și, în general, microcirculația

specifică a acestui organ. Vastele cunoștințe de biochimie îl vor ajuta să facă numeroase constatări în

premieră, în domeniul medicinei, respectiv în tratamentul medical al anevrismelor aortei, variațiile prandiale

ale coagulabilității sângelui etc. Fiind și secretar de redacție la prestigioasa revistă „Journal de médecine

interne”, e distins de Academia Franceză în 1902 cu ordinul „Palme académique”.

În 1900 este numit profesor agregat de fiziologie la Facultatea de Medicină din București unde, un an mai

târziu, este titularizat. Mulți savanți europeni, precumpănitor francezi, îl consideră fondatorul

endocrinologiei mondiale (Louis Genevais, Philippe Decourt etc.). Începând din anul 1903, publică împreună

cu maestrul său parizian, profesorul Lancereaux, cele patru volume din „Traité de médecine” în care sunt

menționate o serie de priorități mondiale privind glandele endocrine, coagularea sângelui hepatic etc. Ultimul

din aceste volume a apărut în 1930.

În 1921, Paulescu a descoperit tratamentul diabetului zaharat experimental la câine, administrând subcutanat

un extract apos de pancreas endocrin numit de el pancreină. Tot atunci, el a comunicat descoperirea sa la

Societatea de Biologie și a publicat-o în revista „Archives internationales de physiologie”, sub titlul

„Recherches sur le rôle du pancréas dans l’assimilation nutritive”, încă din anul 1921. Ulterior, Frederick

Banting, Charles Best și John Macleod au botezat pancreina lui Paulescu insulină într-un articol publicat în

1922 pentru care Banting și Macleod au primit, în 1923, Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină care i

s-ar fi cuvenit lui N. Paulescu.

Paulescu a studiat temeinic febrele, scriind chiar o monografie „Tratamentul febrei”, în care se ocupă mai

ales de febra tifoidă (1916), boli endocrine și de nutriție. De asemenea, în cercetările sale s-a ocupat de bolile

cardiace și cele respiratorii. Solidele sale cunoștințe de biochimie l-au ajutat ca în 1930 să poată formula

„legile eliminării renale”. Trei volume de fiziologie medicală în limba franceză, publicate între 1919 și 1922,

completează opera sa științifică.

Nicolae Paulescu a murit prematur, la vârsta de 61 de ani, la 19 iulie 1931. Astăzi, bustul său străjuiește una

dintre extremitățile grădinii Facultății de Medicină Generală din București, unde a înlocuit, pe același soclu,

un bust al lui Petru Groza.

În 1990, Paulescu a fost ales membru post-mortem al Academiei Române.

6. Constantin LEVADITI (1874-1953)

Născut la Galați, la 19 iulie 1874, Levaditi a urmat între 1892 și 1898

cursurile Facultății de Medicină din București, în ultimul an lucrând la

Institutul de Patologie și Bacteriologie al lui Victor Babeș. Aici descrie

forma actinomicotică a bacilului tuberculos, în lucrarea „Sur la forme

actinomycosique du bacille de la tuberculose” (1897). În 1898 pleacă la

Paris unde va lucra trei ani în laboratorul de patologie generală și

experimentală al lui A. Charrin, la Collège de France. Următorii doi ani

studiază la Frankfurt, la Institutul de Terapie Experimentală al lui Paul

Ehrlich, după care revine la Paris, unde își va începe activitatea la Institutul Pasteur, în 1901 și 1902, sub

conducerea lui Mecinikov, apoi în propriul său laborator. Tot la Paris publică în 1902 lucrarea „Importanța

granulațiilor leucocitare”. Va rămâne angajatul Institutului Pasteur până la pensionarea sa în 1941, după care

va mai lucra câțiva ani la Institutul Fournier. În 1903 începe să studieze spirocheta. După ce identifică acest

microb și în cazul sifilisului congenital, devine asistent la Institutul Pasteur (1905). Un an mai târziu,

introduce în bacteriologie metoda rapidă de impregnație argentică Levaditi-Manouelian, pentru evidențierea

spirochetei palide în diferite țesuturi.

Trei ani, între 1909 și 1911, lucrează la Viena cu Karl Landsteiner, evidențiind existența virusului

poliomielitei în diferite țesuturi, altele decât cel nervos, acest fapt permițând mai târziu prepararea vaccinului

antipoliomielitic. Tot aici, demonstrează că virusul filtrabil al poliomielitei poate fi inoculat maimuțelor

superioare, punând astfel, pe plan mondial, bazele virusologiei. Împreună cu englezul C. Kling a elaborat,

începând din 1912, studii privind epidemiologia poliomielitei, referitoare la transmiterea directă prin contact

a bolii și evidențiind apariția imunității după vindecare. O amplă lucrare despre aceste cercetări a văzut

lumina tiparului la Paris în 1913, cuprinzând și indicații profilactice.

Răspunde comenzii sociale, și în anul universitar 1920-1921 este profesor de bacteriologie la Facultatea de

Medicină din Cluj. În 1921 evidențiază tropismul electiv al virusurilor pentru anumite țesuturi, ceea ce

ușurează considerabil dezvoltarea ulterioară a virusologiei. Se numără printre promotorii introducerii

bismutului în tratamentul sifilisului. A format o școală de virusologie din rândul căreia s-au remarcat în mod

deosebit: Șt. S. Nicolau, A. Vaisman, P. Lépine, alături de care a studiat amănunțit o serie de boli virotice,

ca: poliomielita, herpesul, rabia, encefalitele etc. A stabilit anumite legături între unii viruși și anumite forme

de cancer. A clasificat virușii și după mărimea lor, în funcție de posibilitățile de ultrafiltrare a lor prin

membrane de colodiu. A descris ectodermozele neurotrope. Ultima sa lucrare este din domeniul terapeuticii

și se referă la efectele teramicinei.

După ce în 1928 devenise membru al Academiei de Medicină din Paris, în 1948 este numit membru de

onoare al Academiei Republicii Populare Române, prin intervenția lui Ștefan S. Nicolau. A mai fost

recompensat pentru descoperirile sale cu premiul Montyon în 1902, premiul Breant al Academiei de Științe

din Paris, în același an, și premiul pentru chimioterapie Paul Ehrlich în 1931.

Constantin Levaditi s-a stins din viață la 5 septembrie 1953.

7. Francisc Iosif RAINER (1874-1944)

Părintele antropologiei și al anatomiei moderne în România s-a născut la

28 decembrie 1874 la Rohozna, în Bucovina, ca fiu al unui funcționar al

căilor ferate austriece. Copil încă, se mută cu familia la Iași și apoi la

București, unde urmează cursurile liceului Sf. Sava. În 1892 devine

student la Facultatea de Medicină din București, doi ani mai târziu fiind

admis ca preparator la Catedra de histologie a profesorului Alexandru

Obregia. După alți doi ani, ajunge preparator în laboratorul clinicii

medicale a spitalului Colțea, sub conducerea profesorului G. Stoicescu,

unde va rămâne aproape 17 ani, din 1906, ca șef al laboratorului. În 1899

întreprinde călătorii de studii în Elveția și Germania. În ianuarie 1900

înființează împreună cu I. Bruckner la București Societatea Anatomică.

Două veri consecutive va lucra apoi în laboratorul de bacteriologie de la

Sulina.

Anul 1903 este un an bogat în evenimente pentru Rainer: se căsătorește

cu Marta Trancu, prima femeie chirurg din România, își susține teza de doctorat cu titlul „Despre o formă

particulară de ciroză a ficatului” și prezintă la cel de-al II-lea congres al Asociațiunii române pentru

înaintarea și răspândirea științelor comunicarea „O topografie rară a apendicelui cecal la om”. În 1904

dobândește naturalizarea ca român, iar în 1905 îl întâlnim ca profesor la Şcoala Specială de Subchirurgi din

București. În 1907 este medic secundar la Sanatoriul de Tuberculoși de la Filaret, iar din 1912 este șef de

lucrări la Clinica medicală de la Spitalul Colțea. Un an mai târziu devine profesor de anatomie descriptivă la

Facultatea de Medicină din Iași. Pentru participarea la campania antiholerică din timpul războiului balcanic

din 1913, este decorat cu „Virtutea militară de aur”.Continuă efectuarea unor călătorii de studii, de pildă la

Laboratorul Biologico-marin al Balearelor de la Palma de Mallorca, la Dresda, Berlin, mai târziu și în

Anglia, Suedia și Grecia.

Începând din 1916, împreună cu soția organizează mai multe spitale militare pentru răniți în Bucureștiul

ocupat în cele din urmă, unde primește ordin să rămână. Va salva astfel, intervenind la Comandamentul

German, colecțiile laboratoarelor medicale de la Facultatea de Medicină, pe care bulgarii voiau să și le

însușească drept pradă de război. În 1917, sub ocupație, inaugurează un curs de anatomie la Facultatea de

Medicină din București, dar abia în 1920 obține numirea ca profesor de anatomie și embriologie la Facultatea

de Medicină din București. Un an mai târziu devine profesor de anatomie artistică la Şcoala Superioară de

Belle-arte din București, pentru ca peste încă un an, din 1922, să preia și Catedra de anatomie, kineziologie și

antropologie la Institutul Superior de Educație Fizică din București. Între 1927 și 1932 efectuează cercetări

antropologice la Nereju-Mare în Vrancea, la Fundul Moldovei în Bucovina și la Drăguș- Făgăraș, pe care le

va comunica și publica la Academia Română, care îl va și premia în 1939. Ține numeroase conferințe la

Ateneul Român, Fundația Universitară Carol I și la Sala Dalles. Este ales, de la înființare, membru al

Academiei de Medicină din România.

În 1940 inaugurează Institutul de Antropologie din București, al cărui director onorific va rămâne până la

moartea sa, survenită printr-un cancer bronhial la 5 august 1944, în București. În 1943 este ales membru de

onoare al Academiei Române.

Posteritatea sa este importantă prin școala pe care a format-o, din care s-au remarcat discipolii, mulți deveniți

profesori universitari, la rândul lor: Ilie Th. Riga, Alfred Teitel, George Em. Palade, Ștefan M. Milcu,

Benedict Menkes, Zalman Iagnov, Grigore T. Popa (care a preluat de la maestru, fără să amintească acest

lucru, ideea sistemului port hipofizar), Ion Ţurai, Ion Juvara, Valentin Neagu, Eugen Floru, Ion Cotăescu,

Horia Dumitrescu, Natalia Stoenescu-Neagu, Raul Robacki, Alexandru Tudor, O. Vlăduțiu, M. Lecca.

Contribuțiile sale în domeniul anatomiei sunt importante. El a descris pentru prima dată limfaticele inimii; și

pentru că susținea că o lucrare științifică devine valoroasă numai în momentul în care nu mai poate fi

rezumată, în „Tratatul de anatomie” al lui Brauss întâlnim următoarea remarcă: „Limfaticele inimii au fost

descrise de Francisc J. Rainer. Întrucât lucrarea nu poate fi rezumată, o reproducem in extenso:…”. Acest

fapt ne ajută să înțelegem mai bine titanismul lui Rainer.

8. Daniel DANIELOPOLU (1884-1955)

Întemeietorul Academiei de Medicină din București, s-a născut la 25

aprilie 1884 în București. El rămâne în istoria medicinei românești drept

realizatorul unității dintre clinică și fiziopatologie, între terapeutică și

farmacodinamie. A urmat cursurile Facultății de Medicină din București,

între anii 1904 și 1906 fiind extern în serviciul lui G. I. Stoicescu, iar

între 1906 și 1910 a fost intern în clinica profesorului Buicliu. În paralel,

a început să lucreze din 1907 (până în 1916) ca asistent la Catedra de

medicină experimentală a profesorului I. Cantacuzino. În 1910 își trece

doctoratul cu teza „Contribuțiuni la studiul tuberculinei brute” și este

numit șef de clinică medicală la Spitalul Brâncovenesc, la profesorul

Buicliu, unde predă trei ani un curs liber de cardiologie, apoi, doi ani,

până în 1914, un curs privind insuficiența renală. Următorii doi ani îi

dedică mai ales cardiologiei, unde publicase monografia „Tulburările

ritmului cordului”, după ce introdusese în clinica medicală românească

electrocardiografia. Pe baza experienței acumulate în îngrijirea bolnavilor

în cursul primului război mondial, elaborează încă o monografie intitulată

„Tifosul exantematic”, de o amploare unică, la vremea aceea, în literatura

medicală mondială, pe care o publică la Paris în 1919. Aici este valorificată activitatea prestată la un mare

spital de boli contagioase din Iași. Încă din 1909, Danielopolu, datorită cunoștințelor sale temeinice de

farmacodinamie și fiziopatologie, recomandă primul în lume administrarea fracționată a strofantinei în

insuficiența cardiacă. În 1916 publică o nouă monografie din domeniul cardiologiei: „Patogenia anginei de

piept și tratamentul său cu digitală”, care va fi tradusă în limba rusă în 1927 și publicată la Leningrad, în

ciuda valorii discutabile a acestui tratament abandonat de peste o jumătate de secol.

În 1920 devine succesorul profesorului Buicliu la conducerea clinicii medicale de la Spitalul Brâncovenesc.

Reușește să convingă autoritățile epocii să amenajeze la Spitalul Filantropia un institut de medicină internă,

cu un prestigiu recunoscut pe plan mondial. Aici funcționa un laborator de fiziologie unde se puteau iniția

cercetări temeinice de fiziopatologie, farmacodinamie și terapeutică pe baza cărora Danielopolu a stabilit

cele două mecanisme care asigură echilibrul funcțiilor întregului organism: mecanismul antagonist

interstimulant și mecanismul circulator amfotrop. Această teorie, Danielopolu a fundamentat-o în 1928,

completând-o și ajustând-o în continuare în anii 1932, 1938, 1944 și 1947. În această teorie a lui,

antagonismul dintre sistemul vegetativ simpatic și cel parasimpatic n-ar fi chiar absolut, ci interstimulant, în

sensul că excitația generează inhibiția și în mod reciproc, inhibiția generează excitație. De pildă, acetilcolina,

mediatorul chimic al parasimpaticului, produce bradicardie, dar, simultan, declanșează producerea de

noradrenalină, mediatorul chimic al simpaticului, care induce tahicardie. Multe din aceste probleme ale

sistemului nervos vegetativ, Danielopolu le-a prezentat în monografia sa „Le système nerveux de la vie

végétative”, publicată la Paris în 1932. Prin preocupările sale în acest domeniu, Danielopolu a fost un

precursor la lui Hans Selye, care a fundamentat teoria stresului și a bolilor de adaptare, și al lui Walter

Cannon, autorul teoriei reacției de salvare consecutivă emoțiilor, care activează hipersecreția de adrenalină.

Danielopolu a fost un destoinic teoretician. El a fundamentat o concepție originală conform căreia fiecare

substanță și agent fizic exercită atât o acțiune specifică asupra organismului cât și o acțiune nespecifică.

Savantul român a intuit într-un fel existența acelor conexiuni inverse care asigură reglarea proceselor

fiziologice. După principiul terapiei nespecifice mixte, Danielopolu a realizat o serie de asociații

medicamentoase sinergice, eficiente în diverse afecțiuni cum ar fi: durerile viscerale, accesele astmatice,

reacția anafilactică. El a preconizat saliciloterapia masivă în reumatismul poliarticular acut, terapia

parasimpaticofrenatoare a astmului bronhial, tratamentul hipertensiunii arteriale prin splanhno-solarectomie

etc.

În 1944-1945, Danielopolu a fost ministru al Sănătății și Asigurărilor Sociale. Între 1935 și 1948 a fost

secretar perpetuu al Academiei de Științe Medicale. A condus mai multe reviste medicale importante, a fost

membru de onoare al Academiei Române din 1938 și din 1948 membru titular al Academiei Republicii

Populare Române. Și recunoașterea internațională a fost pe măsura valorii sale.

9. Ana ASLAN (1897-1988)

Ca valoare și merit, acest medalion era de

fapt al lui Ion Cantacuzino. Dar, am fi

avut astfel aici din zece savanți trei

microbiologi și n-ar fi fost reprezentată

nici o femeie, ceea ce ar fi constituit un fel

de dezechilibru și, într-un fel, chiar o

nedreptate.

Inventatoarea Gerovitalului H3a văzut

lumina zilei la Brăila, la 1 ianuarie 1897.

Urmează cursurile Facultății de Medicină

din București între 1915 și 1922. La

absolvire își începe cariera didactică, mai

întâi ca preparator, iar din 1924 ca

asistentă la Clinica I Medicală a profesorului Danielopolu, la Facultatea de Medicină din București unde,

între 1936 și 1946, va funcționa ca șef de lucrări. În 1924 îşi susține teza de doctorat cu titlul „Cercetări

asupra inervației vasomotoare la om”. Din 1936 este membră titulară a Academiei de Medicină din România,

după ce devenise în prealabil membră fondatoare a Societății Spitalelor din București și a Societății de

Fiziologie Neurovegetativă. Între 1946 și 1949 este primul profesor al Clinicii I Medicală la Facultatea de

Medicină din Timișoara, nou înființată. Chirurgul Pius Brânzei, coleg la Timișoara, utiliza novocaina cu

succes pentru scurtarea duratei vindecării plăgilor chirurgicale. Paralel cu studierea efectelor novocainei,

Ana Aslan aprofundează lucrările lui C. I. Parhon, Gh. Marinescu, J.-M. Charcot și M. Bürger privind

procesul îmbătrânirii. Elaborează lucrări despre efectul novocainei asupra ritmului respirator, în embolii, în

artrozele cu tendință la anchiloză. Ajunge să înțeleagă că novocaina, pe lângă o serie de efecte locale pozitive

indiscutabile, are însușirea de a acționa eutrofic și pozitiv asupra sistemului nervos în general. Discutând cu

Parhon efectele novocainei în senescență, acesta îi propune în 1949 conducerea unei secții de cercetări

experimentale la Institutul de Endocrinologie din București, unde va rămâne până în 1958, perioadă în care

va breveta două medicamente celebre azi în întreaga lume: Gerovital H3 și Aslavital.

În 1958, Ana Aslan devine directoarea Institutului de Geriatrie, care din 1974 se va numi Institutul Național

de Gerontologie și Geriatrie. Formarea sa sub îndrumarea lui Danielopolu și Parhon a ajutat-o pe Ana Aslan

să cerceteze cu destoinicie domenii nedefrișate ale științelor biologice și medicale. Trebuie spus că a avut și

norocul unor colaboratori destoinici pe care i-a format tot așa cum fusese ea motivată în cercetare de maeștrii

ei. Astfel de discipoli ai ei au fost: C. David, Al. Vrăbiescu, Al. Chira, Elena Polovrăgeanu ș.a. Gerovital H3

este de fapt clorhidrat de procaină, un derivat al novocainei, pe care sovieticii au refuzat consecvent să-l

cumpere cu un preț mai mare decât cel al novocainei, solicitând însă să importe de la noi cantități importante

de Gerovital H3. Comunicarea rezultatelor pozitive obținute, încă din 1956, la congrese internaționale în

Germania și Elveția, a impus medicamentul Anei Aslan în lupta permanentă a omenirii împotriva

îmbătrânirii. Tot în 1956, la Conferința Internațională de Gerontologie de la Merano, Ana Aslan a prezentat

Conceptul de geronto-profilaxie Aslan, denumit de M. Dumitru mai târziu Cele 10 porunci ale Anei Aslan, în

care întâlnim, alături de tratamentul cu Gerovital H3, încă 9 recomandări sanogene referitoare la hrană,

mișcare, abordarea conștientă a vârstei critice (40-65 ani), cultivarea emoțiilor pozitive, prevenirea bolilor

cronice și abordarea lor adecvată când acestea apar, utilizarea optimă a timpului liber etc. S-au creat

Universități pentru Vârsta a Treia, prima la Roman, în 1986, apoi în multe alte țări. Însușirea unei dimensiuni

sociale a geronto-geriatriei i-a sporit eficiența clinică, alături de ideea că îmbătrânirea începe din tinerețe.

Rolul de pionierat al medicinei românești în acest domeniu, asigurat în primul rând de Ana Aslan, i-a adus

acesteia o recunoaștere internațională impresionantă, după ce în 1974 este aleasă membră a Academiei

Române. Ca peste tot, și în domeniul îmbătrânirii, profilaxia este mai importantă decât tratamentul curativ.

Fondatoarea primului Institut de Geriatrie din lume a murit la București, la 20 mai 1988.

10. George Emil PALADE (1912-2008)

Singurul medic român laureat al Premiului Nobel pentru Fiziologie sau

Medicină, s-a născut la Iași, la 19 noiembrie 1912. După absolvirea claselor

primare la Iași urmează cursurile liceului B.P. Hașdeu din Buzău. Din 1930

până în 1936, este student la Facultatea de Medicină din București, unde, în

1932, reușește primul la concursul de externat, pentru ca în 1934 să repete

performanța la concursul de internat. Ca student devine preparator și asistent

benevol la Catedra de anatomie a profesorului Rainer. În 1940 își susține teza

de doctorat cu titlul „Tubul urinifer al delfinului. Studiu de morfologie și

fiziologie comparată”. După absolvirea facultății, lucrează doi ani ca asistent la

Clinica de medicină internă a profesorului Lupu de la Spitalul Colentina, apoi

revine la Catedra de anatomie a profesorului Rainer. Se căsătorește cu fiica

industriașului Malaxa, fapt care îl va ajuta să progreseze în ierarhia didactică și

să rămână în București, când alți asistenți ai profesorului Rainer: I. Th. Riga,

Şt. Milcu, I. Ţurai, operau şi îngrijeau răniții pe front în cursul celui de al doilea război mondial. În 1946,

emigrează cu soția și cu socrii în Statele Unite, unde inițial va lucra la Departamentul de Biologie al

Universității din New York, în laboratorul lui Robert Chambers, în calitate de cercetător științific. Albert

Claude, unul dintre pionierii savanților care investigau universul lumii vii cu ajutorul microscopului

electronic, îl convinge pe Palade să vină să lucreze la Institutul Rockefeller, unde savantul român va intra

într-un laborator de patologie alături de James Murphy, G. Hogeboom, Walter Schneider și Keith Porter. Se

studiau cu precădere culturi de țesuturi animale, cercetările inițiale ale lui Palade fiind din domeniul

procedeelor de fracționare celulară. În 1949, echipa de cercetători a respectivului laborator se desființează

prin plecarea unora, iar Palade și Porter sunt preluați în laboratorul lui Herbert Gasser după încă doi ani, când

James Murphy, șeful laboratorului se pensionează. Palade se afirmă drept unul dintre pionierii microscopiei

electronice, pe plan mondial. În 1955 inițiază o colaborare cu biochimistul Philip Siekevity, cu ajutorul

căruia obține componenți celulari omogeni morfologici. De fapt, încă din 1952-1953, Palade a descris

structura fină a mitocondriei, apoi a descoperit ribozomii care se vor numi o vreme chiar „granulele Palade”;

cu Sandford a studiat structura fină a sinapsei chimice, iar cu Porter, un an mai târziu, reticulul

endoplasmatic (1954). Numărul priorităților lui Palade este mare: explicarea mecanismului celular al

secreției proteice (pe pancreasul de cobai), aprofundarea structurii endoteliului vascular etc.

În 1961 este ales membru al Academiei Naționale de Științe a S.U.A. În 1973 se mută de la Institutul

Rockefeller la Yale, unde i se asigură unele înlesniri suplimentare în cercetare și, în același an, primește,

împreună cu Albert Claude și Christian de Duve Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină, „pentru

descoperirile lor privind organizarea structurală și funcțională a celulei”. Tinerii medici români au avut

prilejul să-l cunoască personal după puțini ani, când a venit la Congresul Internațional de Istoria Științei, care

s-a ținut la București.

În 1990, după 17 ani de rodnică activitate la Yale, se stabilește în California, unde funcționează ca decan

pentru problemele Științifice la Facultatea de Medicină din San Diego.

A fost în repetate rânduri decorat, i s-a conferit de numeroase ori titlul de Doctor Honoris Causa al unor

universități celebre, a fost ales membru în numeroase academii din întreaga lume. În 1975 a devenit membru

de onoare al Academiei Române. O universitate din Detroit îi poartă numele din noiembrie 2003.

Tezaurul Muzeului de istorie al României găzduiește astăzi, donată de către moștenitori, medalia de aur

primită în calitate de laureat al Premiului Nobel de către George Emil Palade. Și el rămâne în istoria

medicinei românești un exemplu strălucit de conlucrare între calități intelectuale de excepție, și putere de

muncă, ajutate de un noroc care pe alții i-a ocolit, mai mult sau mai puțin.