CARTEA ÎNTÂI1.Se pregăteşte executarea prin spânzurare a sublocotenentului ceh Svoboda, din armata austro-ungară, pe frontul rusesc al primului război mondial, pentru tentativă de trecere la inamic. Sentimentul soldaţilor faţă de situaţia lor îl indică reacţia caporalului care îi comandă pe cei însărcinaţi cu pregătirea gropii şi a instrumentului de supliciu final: „– Ce viaţă mai e şi asta… Încotro te uiţi, numai moarte şi morminte şi morţi…”, murmură acesta pentru sine, după ce scuipase cuprins de scârbă. În opoziţie cu el, locotenentul Apostol Bologa, proaspăt sosit la faţa locului, aferat „Examină groapa mormăind ceva, nemulţumit, şi pe urmă ridicând ochii apucă cu amândouă mâinile funia ce-i atârna deasupra capului, parcă ar fi vrut s-o încerce dacă-i destul de solidă.”.De faţă este şi un căpitan, ajuns cu puţin timp înaintea locotenentului, care se prezintă celui din urmă drept Otto Klapka, ceh, atunci venit de pe frontul italian şi ofiţer în rezervă mobilizat, de meserie avocat, cu specificaţia că fusese mutat în regimentul de artilerie cincizeci, al locotenentului. Noului său coleg, Apostol Bologa îi prezintă, cu indignare, fapta condamnatului, drept răspuns la întrebarea celui dintâi: „– Un sublocotenent ceh, Svoboda… mai mare ruşinea pentru corpul ofiţeresc… A fost prins tocmai când era să treacă la duşman, înarmat cu hărţi şi planuri. Ruşinos şi revoltător!”.După sosirea convoiului cu condamnatul, Apostol îl aude pe acesta spunându-i preotului că vrea să moară mai repede, apoi constată cum „în vreme ce pretorul înşiruia crimele şi hârtia îi tremura între degete, obrajii sublocotenentului de sub ştreang se umplură de viaţă, iar în ochii lui rotunzi se aprinse o strălucire mândră, învăpăiată, care parcă pătrundea până în lumea cealaltă. Pe Bologa, la început, privirea aceasta îl înfricoşă şi îl întărâtă. Mai pe urmă însă simţi limpede că flacăra din ochii condamnatului i se prelingea în inimă ca o imputare dureroasă...”.Întors la locul unde este încartiruit, după execuţie, Apostol Bologa încearcă să îşi domolească remuşcările:„Totuşi, pe când asculta în suflet dovezile liniştitoare, în tavanul cu grinzi negre, se iviră, întâi ca nişte sclipiri fără rost, apoi tot mai lămurit, ochii omului de sub ştreang, cu privirea mândră, tulburătoare, ca o chemare, în al cărei foc straniu valurile de argumente se topeau neputincioase.”. 2.Doina cântată de Petre, ordonanţa sa, îi reaminteşte locotenentului copilăria petrecută în Parva, comună de lângă Năsăud, şi de tatăl său, avocat, despre care naratorul arată că „Deşi scump la vorbă şi veşnic serios, avea un glas pătrunzător de fierbinte, dovedind o inimă blândă şi un suflet încordat de viaţă lăuntrică. A fost feciorul cel mare al unui preot sărac din Ţara Moţilor, în a cărui familie rămăsese, ca un trofeu, amintirea strămoşului Grigore, fruntaş în răscoala lui Horea şi tras pe roată, la Alba Iulia, după potolirea ţăranilor.”.Apostol s-a născut pe când tatăl său era în închisoare, drept cel mai tânăr condamnat în procesul Memorandum-ului, pentru ca la întoarcere acasă copilul să îl simtă ca pe un străin cu principii de viaţă severe, în opoziţie cu căldura unei mame care „Lipsită de iubire [...] şi-a găsit în copil o ţintă de viaţă.”, educându-l în credinţa fierbinte în Dumnezeu. Drept urmare, la vârsta de şase ani, în timpul unei rugăciuni în biserică, Apostol a avut viziunea divinităţii, „ca o lumină de aur, orbitoare, înfricoşătoare şi în acelaşi timp mângâietoare ca o sărutare de mamă...”.Moartea tatălui, înainte de încheierea liceului, urmat la Năsăud, îl făcuse să-şi piardă credinţa („a simţit cum i se dărâmă în suflet, cu zgomot îngrozitor, o clădire veche”), relatează în continuarea naratorul ceea ce-şi va fi reamintit eroul său. Un alt eveniment important al vieţii lui s-a desfăşurat la Budapesta unde, ca student în filosofie, sub influenţa unui profesor al său, tânărul devenise adeptul teoriei supremaţiei colectivităţii, a statului, în raport cu individul, dar sosit în vacanţă la Parva, unde „statul era privit ca un vrăjmaş”, i se clatină convingerile.Tot în Parva, Bologa s-a logodit cu fiica unui avocat local, Domşa, ca urmare a faptului că tatăl fetei a favorizat apropierea dintre cei doi. Şi pentru că izbucnise războiul iar Marta vădeşte admiraţie pentru faptele de arme, Apostol se înrolează ca voluntar, în ciuda opoziţiei alor săi („Să te baţi tu pentru ungurii care ne bat pe noi? Dar când ai o patrie ca a noastră nu eşti deloc obligat să te îmbulzeşti la datorie, ba dimpotrivă!”, se indignase viitorul socru).3.Dintr-o scrisoare a mamei, Apostol află că bătrânul protopop Groza, cel care o cununase, a fost închis, în ciuda faptului că avea optzeci de ani, pârât fiind autorităţilor de către notarul Pălăgieşu, deoarece, scrisese ea, „protopopul a predicat de pe amvon precum ca să nu ne lepădăm limba strămoşească şi nici

credinţa în Dumnezeu, ci să le păstrăm cu sfinţenie.”. Şi tot de la mamă are ştiri şi aprecieri neliniştitoare despre Marta: „fata-i bună şi are suflet de ceară, doar că-i nepricepută în viaţă. Mereu îmi spune că i-e dor de tine, dar iarăşi nu poate sta nici ea prea retrasă şi trebuie să mai glumească cu cei ofiţeraşi de pe aici, că aşa-s vremurile.”.4.În timpul unei discuţii la popotă prilejuită de execuţie, locotenentul evreu Gross condamnă statul de pe poziţii anarhiste, susţinând în principiu că nici un fel de stat nu are dreptul să dispună de soarta vreunui om, căci „omul e mai presus de orice”. Iar locotenentul Varga, nepot al profesorului din Budapesta pe care îl admirase Apostol şi prieten al acestuia din urmă, elogiază statul multinaţional austro-ungar, ridicând datoria faţă de stat deasupra datoriei faţă de naţiune.Invitându-l la el pe Klapka, noul său comandant, Apostol Bologa îi arată, pe drum, lumina unui reflector rusesc, care îi obsedează pe combatanţi, afirmă locotenentul („Ispiteşte, mereu ispiteşte lumina!… Parcă toate tunurile din lume n-ar mai fi în stare s-o înăbuşe…”). 5.Căpitanul Klapka, după ce face o inspecţie bateriei conduse de Bologa, mărturiseşte locotenentului laşitatea sa, datorată copiilor şi soţiei, dorinţei de a-şi revedea familia. Pregătise o tentativă de dezertare la inamic pe frontul italian, dar a renunţat, de teamă, în ultimul moment, iar de camarazii cu care pregătise dezertarea s-a lepădat „ca de lepră”, zice Klapka, după ce au fost prinşi „între linii, cu planuri şi hărţi cu secrete”. În timpul execuţiei, într-o „pădure a spânzuraţilor”, sub ştreang ochii camarazilor săi „Străluceau cumplit ca nişte luceferi prevestitori de soare”.Dar pe cel căruia i se confesase „Glasul căpitanului, în care bâlbâia numai frica, începu să-l indigneze. Se stăpânea, simţind însă cum i se infiltra ura în sânge, cum îi alerga prin toate vinele, ca o otravă.”.6.O altă reacţie a locotenentului provocată de discuţia cu superiorul său a fost profunda nelinişte interioară, pe care şi-o maschează faţă de sine însuşi prin pregătirea operaţiunii de distrugere a reflectorului inamic – „Îi clocote inima şi creierii îl usturau. Stătu un minut în picioare, cu ochii după Klapka, apoi se prăbuşi pe scaun, în faţa hărţii, agăţându-se de compas ca de o nădejde mântuitoare.”.Alinarea, atât cât se putea, îi vine de la discuţia cu Petre („Era om de peste treizeci de ani, înalt, spătos, cu mâinile ca nişte lopeţi, cu obrajii osoşi şi cu ochi nespus de blânzi, în care pâlpâia evlavie şi resemnare.”), care îşi acceptă liniştit, fatalist, destinul („Pedeapsa lui Dumnezeu, don locotenent” – aceasta reprezenta pentru el războiul şi complicaţiile sale).7.Urmează nopţi liniştite, în cursul cărora Bologa „se bucura simţind că primenirea lui sufletească, oricum o răsucea, îi încălzea inima, pe când vechea «concepţie», [cea referitoare la supremaţia datoriei faţă de stat în raport cu datoria faţă de neam, n. n.] pentru care douăzeci şi şapte de luni şi-a primejduit viaţa, a fost veşnic severă, ca o mamă vitregă.”. O linişte iluzorie însă căci, atunci când află, de la Klapka, drept ştire confidenţială, că divizia lor urmează a fi mutată pe frontul cu România, va avea, drept răspuns, o puternică reacţie de respingere („acolo nu pot merge... Acolo presimt că am să mor... Şi nu vreau să mor!”), după care completează: „-Decât să mă duc acolo, mai bine trec la muscali, şopti atunci Apostol, uitându-se drept în ochii căpitanului.”.8.Apostol Bologa se hotărăşte să se prezinte la raport, generalului de divizie Karg, spre a-i solicita mutarea pe un alt front decât cel românesc, bizuindu-se pe faptele de arme şi decoraţiile primite, idee ce i se pare salvatoare, realizabilă şi îl linişteşte, adăugându-i şi speranţa de a distruge reflectorul rusesc cu tunurile bateriei sale, drept argument suplimentar în ochii generalului.Intenţia de a distruge reflectorul îi reuşeşte, însă cu câteva clipe înainte are trăiri contradictorii, căci mai întâi „simţi o ură năprasnică împotriva luminii care îl îmbrăţişa fără voia lui. Dar când vru să rostească două cuvinte în telefon, ca să corecteze tragerea tunurilor, nu-şi mai putu întoarce privirea. Dezmierdarea razelor tremurătoare începea să i se pară dulce ca o sărutare de fecioară îndrăgostită, ameţindu-l încât nici bubuiturile nu le mai auzea. În neştire, ca un copil lacom, întinse amândouă mâinile spre lumină, murmurând cu gâtul uscat: – Lumina!… Lumina!”.9.Chemat de generalul Karg, acesta îl felicită călduros pentru distrugerea reflectorului, considerându-l erou, şi îl anunţă ca va primi cea de-a medalie, medalia de aur pentru vitejie, prilej pentru locotenent de a solicita generalului rămânerea pe frontul rusesc ori mutarea pe frontul italian. Generalul va fi la început intrigat de cerere („Nu pricep însă de ce n-ai merge cu noi? Divizia mea are o misiune sfântă în Ardeal!”), apoi, dându-şi seama că Apostol Bologa este român, îl acuză, în urma precizărilor acestuia

(„mă aflu într-o imposibilitate morală…”): „Fiecare cuvânt al d-tale ar merita un glonte! Gândurile ce se ascund în dosul cuvintelor d-tale sunt criminale!…”.10.Drept urmare a cuvintelor generalului, locotenentul îl informează pe Klapka despre intenţia de a dezerta la ruşi, cu precizarea că „Acum o lună, chiar acum trei zile, nici n-aş fi îndrăznit să mă gândesc la dezertare... M-aş fi dispreţuit eu însumi cel dintâi... Fiindcă până azi am fost alt om... Îmi face impresia, când mă uit înapoi, c-am purtat în mine viaţa unui străin...”, ceea ce îl determină pe căpitan să se disocieze de el („eu nu vreau să ştiu nimic… nimic… Eu mă spăl pe mâini…”).11.Bologa studiază cu atenţie harta, pregătindu-şi trecerea la inamic, dar se declanşează un atac, iar el va fi rănit de explozia unui obuz, pe când se afla în punctul de observaţie: „În faţă, numai la câţiva paşi, se despică cerul, şi un vârtej cumplit smulse acoperişul observatorului. Apostol primi un cuţit în piept şi o lovitură în cască. Apucă cu amândouă mâinile teodolitul, ca să nu se răstoarne. Apoi i se păru că se ridică în sus şi deodată se pomeni iar la pământ, cu o durere crâncenă în coapsă…”.CARTEA A DOUA1.După patru luni de spitalizare, pe patul de suferinţă, Bologa înţelege că prin blocarea tentativei de dezertare datorită atacului rusesc şi rănilor, „soarta a făcut bine ce a făcut. De ce ar fi dezertat el la ruşi când tocmai i se oferea prilejul să treacă la români? Pentru muscali ar fi fost un simplu şi dispreţuit dezertor, în vreme ce românii îl vor primi ca pe un frate. Dincolo dezertarea ar fi fost o crimă dezonorantă, urmată de o captivitate ruşinoasă: aici va merge ca un adevărat erou cu fruntea sus, şi va putea lupta contra duşmanilor adevăraţi…”. Se linişteşte sufleteşte, înţelegând totodată că prin acel război „Un capriciu al vieţii a pus faţă în faţă milioane de oameni, pe care i-a însemnat cu moartea în frunte, silindu-i astfel să descopere în sufletele lor taine nebănuite şi să ia hotărâri neaşteptate.”.Ajunsese în aceeaşi cameră de spital cu Varga, mai vechiul său prieten, care îi reproşează înstrăinarea de el („te-ai schimbat îngrozitor… Odinioară mă iubeai, ne înţelegeam…”), motiv pentru locotenentul român de a-l asculta cu ochii înlăcrimaţi de regretul schimbărilor sufleteşti petrecute.2.Discuţia despre modificarea profilului psihic continuă în trenul cu care cei doi se întorc la regiment, Apostol găsindu-i şi o detaliere suplimentară, asupra conştientizării ei pe care o pusese la îndoială Varga („-Îmi dau seama prea bine că m-am schimbat… Cum să nu-mi dau seama, când schimbarea s-a săvârşit în chinuri, ca o nouă naştere?… Dar eu de-abia prin schimbarea aceasta am dobândit adevăratele sentimente fireşti”), dar fără a preciza natura modificărilor interioare. Asta până când prietenul său îl provoacă să se destăinuie, fapt pe care Bologa nu ezită să îl facă, afirmând că în concepţia sa nouă de viaţă „Lege, datorie jurământ sunt valabile numai până în clipa când îţi impun o crimă faţă de conştiinţa ta!” şi că nu va ezita să treacă de partea alor săi. Drept urmare, Varga se va simţi jignit în sentimentele sale naţionale şi îşi avertizează prietenul că nu va ezita să îl captureze, dacă va tenta o dezertare prin sectorul său de front, dar totuşi îl înţelege în fundul sufletului.3.Cum în acelaşi tren se afla şi generalul Karg, acesta îl cheamă pe Apostol Bologa la el, aflând de prezenţa lui acolo, şi îl chestionează asupra stării sale psihice; fără a ezita, locotenentul mărturiseşte că, prin trecerea pe frontul românesc, în sufletul său „s-a prăbuşit o lume”. Spre a-l menaja, generalul dispune să fie mutat la coloana de muniţii („Căci noi suntem umani… Noi… armata noastră…”, întăreşte comandantul semnificaţia gestului său), post de unde nu intră în contact direct cu frontul, dar „Bunătatea generalului, inexplicabilă şi neaşteptată, îl exaspera pe Bologa.”.4.Biroul coloanei de muniţii se află în satul Lunca, cu populaţie amestecată, română şi maghiară, în casa lui Paul Vidor, groparul satului, ungur şi om gospodar a cărui fiică, Ilona, o ţărăncuţă de 17 ani, îl farmecă pe Apostol; ochii ei pătrund în „acea cămăruţă a inimii” unde locotenentul „păstra dragostea Martei, întreagă, curată, ferind-o cu îngrijire de orice atingere”. Întâmplarea îl nemulţumeşte însă, considerând că simpatia faţă de fată îl poate împiedica să-şi îndeplinească dorinţa de a se alătura oştirii române, şi că, prin urmare, „dacă o ţărăncuţă ar fi în stare să-i zădărnicească hotărârea, atunci mai bine să se împuşte.”.5.Are loc prima întâlnire a lui Apostol Bologa cu camaradul său Klapka, în cursul căreia locotenentul afirmă că doreşte să acţioneze cât mai repede, trecând la ai săi, pentru a nu fi cuprins de îndoieli datorate influenţelor exterioare, căci „Numai când e singur omul cu sufletul său, numai atunci există un echilibru între lumea lui cea mică dinlăuntru şi restul universului; îndată ce intervine realitatea de-afară, omul

devine o jucărie neputincioasă, fără voinţă adevărată, mergând încotro îl mână puteri şi hotărâri străine voinţei lui…”.Cu acelaşi prilej, lui Apostol Bologa i se cere să fie translator pentru un mic grup de prizonieri români. Văzând că e român, ofiţerul îi reproşează participarea la război de partea Austro-Ungariei: „– Dacă ai fi cu adevărat român, n-ai trage în fraţi [...] Locul d-tale ar fi dincolo, nu aici, domnule... Dar români ca d-ta...”.După ce a plecat de la postul de comandă al căpitanului, Bologa face o vizită părintelui Constantin Boteanu, preotul din Lunca şi fostul său coleg de şcoală, căruia i se confesează asupra tulburării sale sufleteşti („O ură istovitoare îmi arde inima. Urăsc tot ce-i aici, pe toţi oamenii, prieteni, camarazi, superiori, inferiori, tot, tot, Constantine.”) şi asupra intenţiei de a dezerta la români, spre marea groază a părintelui, aflat în primejdie de a fi asociat cu fapta colegului său.6.Surmenat, Apostol cade la pat, dar convalescenţa i-o farmecă prezenţa Ilonei („Veselia aprinsă în ochii ei, tinerească, visătoare, îi alungă gândurile care-i chinuiseră toropeala bolnavă.”), căci fata groparului preluase, cu de la sine învoire, de la ordonanţa Petre, îngrijirea ofiţerului român. Drept urmare a stării de sănătate precare, acesta din urmă primeşte un concediu medical de o lună; plecând la gară pentru a merge acasă, „Groparul cu Ilona îl însoţiră ca pe un musafir drag. Când sosi trenul, Apostol dădu mâna cu Vidor şi apoi cu fata.Mâna ei ardea, iar în ochi îi licărea o întrebare.”.7.În Parva natală, Apostol este vizitat, a doua zi după sosire de Marta, însoţită de un ofiţer de honvezi, care îi făcea curte şi cu care vorbea ungureşte. Auzindu-i în faţa casei, Apostol „avu impresia că a căzut de pe o culme” şi, după o discuţie sumară cu logodnica sa, trimite tatălui ei o scrisoare prin care anunţă ruperea logodnei, împreună cu inelul de logodnă. În timpul cât a luat decizia îi reveniseră în minte cuvinte ale tatălui său („Să-ţi faci datoria totdeauna şi nu uita niciodată că eşti român!”) precum şi faptul că s-a înrolat ca voluntar pentru a-şi impresiona iubita de atunci.8.Comunică apoi tatălui fetei, sosit în casa familiei Bologa pentru explicaţii, motivul gestului său: „nu mai iubesc pe domnişoara Marta!”. Cu toate protestele sale, „În realitate şi Domşa observase şi condamnase în sinea sa uşurinţele Martei, dar niciodată n-a avut puterea să le reprime.”. Pentru a-şi salva reputaţia, Marta susţine în faţa tatălui ei că ruptura se datorează faptului că a vorbit ungureşte cu ofiţerul de honvezi ce o însoţea, iar avocatul răspândeşte această variantă în Parva, oamenii ajungând astfel să o compătimească pe logodnica părăsită, din moment ce a vorbi o limbă străină atunci când cel de faţă nu o înţelege pe a ta reprezintă un gest de politeţe şi nu o culpă.9.Ceva mai liniştit sufleteşte şi mai obiectiv, a doua zi după discuţia cu avocatul Domşa, Bologa „îşi dădu seama că toată ziua gândurile lui cele mai tainice au alergat mereu departe, ca şi cum acolo ar fi căutat sprijin. Oare, dacă n-ar fi fost Ilona în inima lui, s-ar mai fi grăbit să înapoieze Martei inelul de logodnă? Nu s-a revoltat că Marta a venit însoţită de un bărbat străin, ci fiindcă a venit cu un ungur şi a vorbit ungureşte. Atunci nu din gelozie n-o mai iubeşte, ci numai pentru că i-e dragă cealaltă, iar revolta lui împotriva ungurului şi a limbii ungureşti a fost o comedie.”.Dar lucrurile nu se vor opri aici, deoarece notarul Alexandru Pălăgieşu, prieten mai vechi, devenit între timp mâna dreaptă a „solgăbirăului” (pretorului) ungur, îl acuză de răspândirea unei atitudini demoralizante prin condamnarea Martei pentru că a vorbit ungureşte. Gestul fostului prieten se soldează pentru acesta cu primirea unei cumplite lovituri de pumn.10.În urma incidentului, Apostol mai are o revelaţie: „Acum îşi dă seama că iubirea adevărată, adâncă, mântuitoare n-a cunoscut-o, ci numai ura, subt diverse forme… I s-a părut că-i sunt dragi toţi cei de un neam cu dânsul şi, îndată ce n-a găsit în inimile lor ura lui, dragostea s-a împrăştiat ca pulberea în adierea vântului…”. Îl salvează însă din marasmul sufletesc regăsirea credinţei în Dumnezeu – „Îşi simţea sufletul legat prin mii de firişoare cu nemărginirea, palpitând fermecat în ritmul imensei taine unice ca într-o mare de lumină. Apoi o fericire fierbinte îi umplu fiinţa întreagă mai puternică decât bucuria vieţii şi mai dureroasă decât suferinţa morţii.”.11.Cu acea credinţă în suflet, Bologa îşi cere iertare, la „cazină”, lui Alexandru Pălăgieşu, apoi, acasă la ea, Martei („îi sărută mâna, o privi în adâncul ochilor şi o rugă să-l ierte cu atâta patimă că fata se zăpăci, zâmbi ruşinată, apoi izbucni în lacrimi murmurând că numai ea a fost vinovată…”), după care

pleacă înapoi pe front, nu înainte de a spune mamei că se simte însoţit de Dumnezeu şi de convingerea că pretutindeni se află oameni dornici de iubire.CARTEA A TREIA1.La înapoiere „Pe peron, în acelaşi loc unde rămăsese, ca şi cum vreme de patru săptămâni nici nu s-ar fi clintit de acolo, stătea Ilona, scormonind cu priviri din ce în ce mai îngrijorate prin toate vagoanele, pe rând, încât faţa ei, în încordarea aşteptării, părea mai aspră şi mai slăbită. Apoi deodată, zărind pe Bologa, i se aprinse în ochi o flacără sălbatecă şi buzele îi încremeniră într-un surâs speriat.”. Revăzând-o, pe Apostol„inima îl durea de bucurie.”. În casă „o privea şi se vedea în ochii ei ca într-o oglindă. Ridică braţul puţin, parc-ar fi dorit să-i strângă mâna şi deodată îi cuprinse mijlocul. Fata se lăsă moale în îmbrăţişarea lui, cu o rămăşiţă de protestare supusă.”, apoi „Împreunându-se, buzele lor fierbinţi se crâmpoţiră cu o patimă furioasă, câteva clipe.”.2.Frământat de aceeaşi dorinţă a trecerii la inamicul armatei austro-ungare, armata română, Apostol Bologa cercetează cu atenţie detalii de pe hartă căutând un loc convenabil şi apoi se întreabă asupra relaţiei dintre dragostea pentru Ilona şi credinţă, deoarece „Îşi dădea seama vag că între Dumnezeu şi iubirea lui e o prăpastie, şi nu era în stare să înţeleagă ce rost are prăpastia aceasta. Dacă Dumnezeu e iubire, de ce Ilona nu se cuprinde într-însul?”.3.Într-o discuţie cu Gross, Apostol Bologa vorbeşte despre credinţa sa în Dumnezeul iubirii, pe când Gross, anarhist fiind, propovăduieşte ura, în numele socialismului („meritul cel mare al socialismului stă tocmai în îndrăzneala de a propovădui pe faţă ura, de-a împărţi oamenii în două tabere, care să se urască în veci!”). Pentru Gross, credinţa lui Bologa nu reprezintă decât o formă de a-şi marca, în numele iubirii de oameni, refuzul de a lupta împotriva armatei române, şi şovinismul.Întâlnindu-l pe Varga, Bologa este avertizat, aparent în glumă, asupra tentativei de evadare („Am să te mai aştept, Bologa!… Fii sigur, am să te aştept…”), cu referire la o ameninţare anterioară – dacă îl va surprinde, nu va ezita să îl reţină.4.După acea îmbrăţişare pătimaşă din ziua întoarcerii sale, Ilona îl evitase, până când aceasta îl aşteaptă în cancelaria companiei comandate de Bologa, din casa ei, unde „fără sfială, aproape sfidător” îi spune că nu a supărat-o gestul, dar îi este ruşine. Şi în noaptea de dinaintea Învierii, chemată de Apostol, Ilona merge în camera lui, după slujbă, pentru a-i deveni femeie („– De-acum nu-mi pasă… chiar să mă omoare!”, sunt cuvintele cedării ei).5.A doua zi dimineaţa „În faţa ei râdea bucuria întreagă, netulburată de gânduri şi nepăsătoare de lume, triumfătoare şi ispititoare. Uitându-se lung în ochii ei, Bologa îi văzu inima, toată, caldă, simplă, sălbatecă şi în căldura aceasta i se topi îngrijorarea încetul cu încetul. Înţelese că Ilona preţuieşte mai mult decât toate tainele lumii, şi o clipă sau poate mai puţin, i se păru că tot universul se preface deodată în neant, lăsându-l pe el cu ea în faţa lui Dumnezeu...”. Bărbatul merge apoi, liniştit, la preotul Constantin Boteanu, spre a i se confesa despre lupta sa pentru credinţă („Am simţit totdeauna că am nevoie de Dumnezeu şi Dumnezeu m-a chinuit îngrozitor!… Am avut clipe când l-am simţit în inima mea şi nu l-am putut păstra acolo!”) şi a-l întreba dacă iubirea pentru o femeie se include în iubirea pentru Dumnezeu, iar răspunsul preotului va fi afirmativ („Iubirea e una şi nedespărţită, întocmai ca credinţa!”).6.Cuprins de aceeaşi stare de linişte, întărită şi prin conversaţia cu părintele, Apostol o cere de soţie tatălui ei pe Ilona; la început groparul este circumspect, datorită deosebirii de condiţie socială dintre cei doi, dar privindu-l în ochi pe locotenent, intuindu-i sinceritatea sentimentelor, acceptă, pe când fata, întrebată de tată, „răspunse printr-o privire fierbinte, izvorâtă din plâns şi împodobită cu un surâs de fericire.”.Cu prilejul slujbei de logodnă, săvârşită de către părintele Boteanu, se discută despre trei ţărani, doi români şi unul maghiar, surprinşi pe linia frontului cu treburi gospodăreşti, dar acuzaţi de spionaj, ceea ce se va solda probabil cu o sentinţă de condamnare la moarte, precizase Vidor, înduioşat de cele petrecute.La slujba de înviere ţinută de Boteanu, alături de Ilona şi Apostol participă sergentul ungur al companiei; în cântecul de Paşte, „glasurile fâlfâiau ca nişte steguleţe de pace şi se ridicau în văzduhul limpede şi se înălţau tot mai sus, la tronul mângâierilor cereşti.”.7.Luând masa cu Ilona şi cu tatăl ei, Apostol află de la acesta despre executarea ţăranilor acuzaţi de spionaj: „– Nici nu le-au ridicat spânzurători, povesti groparul, plângând ca o babă. I-au agăţat, ca pe

nişte câini, pe câte o cracă de copac… Am vrut să le facem groapă, cum se cuvine creştinilor, dar nu i-au coborât din ştreang… Zice că-i porunca să atârne acolo trei zile şi trei nopţi, să-i vază toată lumea şi să se înveţe minte! Doamne, Doamne, iartă-ne! Până ce le-au pus laţul de gât, s-au jurat bieţii oameni că-s nevinovaţi… Parcă a vrut cineva să-i asculte?… Ordin şi iar ordin!…”. După amiază va afla de la acelaşi părinte zdrobit de milă că mai fuseseră spânzuraţi, pe lângă cei trei, alţi patru oameni, din aceeaşi pricină.Căpitanul Otto Klapka îl vizitează acasă pe Bologa şi este surprins aflând noutatea matrimonială („Ceea ce nu pricep în logodna aceasta sunt motivele care te-au îndemnat să-ţi legi viitorul de o fetiţă, nostimă, negreşit, dar necivilizată…”), dar primeşte în replică o apologie a primitivităţii: „– Sufletul e acelaşi la ţărancă şi la contesă, răspunse Bologa cu mai multă însufleţire. Cel puţin în privinţa cuprinsului... Numai forma a schimbat-o civilizaţia. Şi eşti sigur că schimbarea s-a făcut întru fericirea omului? Nu, nu, eu cred că civilizaţia a falsificat pe om şi l-a înrăit; omul primitiv e bun şi drept şi credincios, de aceea e mult mai fericit decât omul civilizat. Imensei majorităţi a oamenilor civilizaţia nu i-a dăruit până azi decât războiul”.8.Lui Apostol Bologa „I se părea că viaţa lui începe undeva, departe, dar de-abia de la Ilona i se luminează, ca o odăiţă plină de soare şi de bucurie.”, dar este chemat de urgenţă la generalul Karg şi dus cu maşina mesagerului. Pe drum vede sătenii spânzuraţi – „în ochii lui cei şapte se multiplicau neîncetat, iar braniştea se transforma treptat într-o pădure fără margini, spintecată de un drum fără sfârşit… Şi în fiecare copac al pădurii nemărginite, de-a lungul şoselei nesfârşite, i se părea că atârnă alţi oameni, mereu alţii, toţi cu ochii după el, cerându-i socoteală…”, cu o privire ce i-o reaminteşte pe a cehului Svoboda, la a cărui execuţie asistase cuprins de sârg.9.Ajuns în Făget, la sediul comandamentului de divizie, locotenentul află de la aghiotantul generalului că urmează a fi numit judecător al Curţii Marţiale, pe locul vacant datorită îmbolnăvirii unui ofiţer; vor fi judecaţi doisprezece români, după cum îi spune primarul, în casa căruia se instalase comenduirea. Generalul l-a convocat pentru că dorise să îl avertizeze despre „datoria sacră a oricărui soldat conştiincios şi disciplinat” de a-i condamna pe „criminalii dinăuntru”, cei care se împotriveau războiului.10.În urma numirii sale ca judecător, la întoarcere înspre Lunca, pentru Apostol „Drumul mijea ca o chemare stăruitoare. Nici un gând nu-i lumina în minte, inima însă îi poruncea întruna: «Înainte!… Înainte!» ca un comandant care nu îngăduie nici o şovăire.”. Acasă „Ilona îl privea cu nişte ochi speriaţi, simţind că împrejurul lor pândeşte o primejdie crâncenă.” şi se oferă, intuindu-i dorinţele, să îl însoţească spre a-i arăta un drum sigur, dar Apostol o refuză şi ia cu sine, într-un gest mecanic, harta sectorului său de front.11.Pe drumul către liniile româneşti, locotenentul simte că vechiul său amic, Varga, îl aşteaptă mereu, cu toate acestea nimereşte pe cărarea bătută de patrule, unde va da piept în piept cu ofiţerul maghiar, care îl arestează, vorbindu-i „sec, rece”.CARTEA A PATRA1.La întoarcere, în stare de arest, Apostol „Simţea o uşurare ciudată, întocmai ca după o primejdie mare trecută cu bine.” şi repeta în gând, obsesiv, cuvintele „În sfârşit… În sfârşit…”. După întocmirea raportului de predare a dezertorului, Varga îl va certa pe un ton plin de regret, totuşi („Vezi, Bologa?... Îţi aduci aminte când te-am prevenit în tren şi pe urmă şi... Rău îmi pare că... Eu mi-am făcut datoria, numai datoria, precum trebuie să şi-o facă orice om pe lume, oriunde şi în orice împrejurare...”).2.În drumul său către cartierul diviziei, locotenentul prizonier se va întâlni cu Klapka, care îl privea „cu atâta groază încât îi dârdâiau şi braţele şi picioarele.”, dar după ce îşi revine se oferă să îl apere la proces, avocat fiind. Apoi Bologa trece pe lângă ţăranii spânzuraţi, pe care îi mai văzuse, şi consideră că spectacolul este„foarte interesant”.3.Pretorului care îl cercetează, Apostol îi spune, drept justificare a tentativei de dezertare, pe care o recunoaşte imediat, că „e mai îngrozitor să judeci pe alţii decât a fi judecat”, referindu-se la numirea sa în Curtea Marţială, pentru judecarea ţăranilor acuzaţi de spionaj, însă nu va fi înţeles, căci „A împărţi dreptate sau a pedepsi pe cei vinovaţi nu-i o crimă, ci o datorie pentru orice om.”, afirmase pretorul cu suficienţă.4.Apostol consideră că a greşit înrolându-se, că s-a înşelat cu vorbe lipsite de conţinut, dar „Atunci îi apăru în suflet Ilona şi îndată simţi o căldură binefăcătoare, ca şi cum chipul ei i-ar fi umplut inima de o

iubire vie, ca o lumină uriaşă, în care se cuprindeau toţi oamenii şi toată lumea.”. Ilona vine să îl încurajeze – „Pe obraji avea urme proaspete de lacrimi, iar în ochi şi pe buze un zâmbet de îmbărbătare, umil, sfios, subt care încerca să-şi ascundă o groază cumplită...”.5.La întâlnirea cu căpitanul Otto Klapka de dinaintea procesului, apărătorul său, acesta îi cere să renege prima depoziţie, cea în care îşi recunoscuse tentativa de a dezerta, însă Bologa respinge ideea în numele iubirii universale: „Nu mai vreau nimic. Iubirea îmi ajunge, căci iubirea îmbrăţişează deopotrivă pe oameni şi pe Dumnezeu, viaţă şi moartea. Iubirea cea mare e aici, în odaia aceasta… O respir în fiecare clipă… E în mine şi în afară de mine, în tot cuprinsul infinitului…”.6.În timpul procesului, ce are loc la trei ore după discuţia celor doi, Apostol trăieşte un moment de panică („o frică lentă, ca o caracatiţă dezgustătoare.”) şi nu reuşeşte decât să ceară ca totul să se desfăşoare mai repede şi să exclame „– Omorâţi-mă!… Omorâţi-mă!…”, spre indignarea judecătorilor săi.7.Aşteptând sentinţa în camera unde se afla deţinut, la gândul morţii pe Apostol „îl îmbrăţişă groaza, din ce în ce mai strâns şi mai sălbatec, îngheţându-i sângele.”.8.Înainte de a porni la locul supliciului final, Preotul Boteanu, chemat să îl asiste, îi spune lui Bologa că acesta îndeplinise porunca dată lor de tatăl lui („Niciodată să nu uitaţi că sunteţi români!”), pe când erau copii, completând, pentru încurajare, prin „Plăcut este Domnului-Dumnezeului nostru acela care se jertfeşte de bunăvoie pentru neamul părinţilor săi şi pentru credinţa lor în vecii vecilor!”.Este condus de o mulţime de soldaţi cu făclii în mâini şi peste toată adunarea se aude, sfâşietor, plânsul Ilonei, ca un bocet după mort. Înainte de a fi spânzurat, „Groparul îl sărută pe obraji, apăsat cu buzele şi mustăţile ude.”, iar Klapka izbucneşte într-un „plâns gros, desperat, nestăpânit”.Apostol îşi pune singur ştreangul apoi, după înlăturarea scaunului, privirile „îi zburau, nerăbdătoare, spre strălucirea cerească” a luceafărului ce vestea răsăritul

Padurea Spanzuratilor de Liviu Rebreanu (autor canonic)roman obiectiv modernroman obiectiv de analiza psihologica

Liviu Rebreanu (1885-1944) este creatorul romanului romanesc modern, deoarece scrie primul roman realist obiectiv din literatura romana, "Ion" si primul roman obiectiv de analiza psihologica din proza romaneasca, "Padurea spanzuratilor".Nuvelele care preced romanul "Padurea spanzuratilor" sunt "Catastrofa", "Itic strul dezertor" si "Hora mortii", pe baza carora Liviu Rebreanu creeaza primul roman de analiza psihologica, obiectiv si realist din literatura romana.Tema romanului o constituie evocarea realista si obiectiva a primului razboi mondial, in care accentul cade pe conditia tragica a intelectualului ardelean care este silit sa lupte sub steag strain impotriva propriului neam; "Padurea spanzuratilor" este "monografia incertitudinii chinuitoare" (G. Caiinescu). Rebreanu este in acest roman "un analist al starilor de constiinta, al invaimaselilor de ganduri, al obsesiilor tiranice". (Tudor Vianu)Geneza. Romanul este inspirat dintr-o tragedie personala, fratele scriitorului, Emil, ofiter in armata austro-ungara, fusese condamnat si spanzurat pentru ca incercase sa treaca linia frontului la romani si o intamplare conjuncturala si anume aceea ca Rebreanu vazuse o fotografie care-l cutremurase, imaginea reprezentand o padure de ai carei copaci atarnau spanzurati cehi. Prozatorul marturiseste insa ca tragedia fratelui sau a fost numai un pretext literar, deoarece Apostol Bologa nu are nimic din acesta, "cel mult poate cateva trasaturi exterioare si unele momente de exaltare [...], in Apostol Bologa am vrut sa sintetizeze prototipul propriei mele generatii, sovairile lui sunt sovairile noastre, ale tuturor."Problematica, structura si compozitia romanuluiStructural, romanul este alcatuit din patru parti, fiecare avand cate 11 capitole, cu exceptia ultimei, care are doar 8 capitole, fapt ce a fost interpretat de critica literara prin aceea ca viata tanarului Bologa s-a sfarsit prea curand si intr-un mod nefiresc. Romanul are doua planuri distincte, care evolueaza paralel, dar

se interconditioneaza, unul al tragediei razboiului, altul al dramei psihologice a personajului principal.Ca si in romanul "Ion", constructia este circulara si simetrica, romanul "Padurea spanzuratilor" incepe si se termina cu imaginea spanzuratorii si cu privirea luminoasa, incarcata de iubire a condamnatului.Compozitional, romanul ilustreaza cateva simboluri sugestive pentru ideatica romanului, care se constituie in adevarate obsesii cu rol de accente psihologice pe parcursul intregului roman: imaginea spanzuratorii (de 20 de ori), cuvantul "datorie" (de 9 ori), iar lumina din ochii condamnatului devine laitmotiv. Atmosfera dezolantd a peisajului de toamna mohorata, cu cer rece, in care campia este neagra, arborii sunt desfrunziti, iar ploaia, vantul, intunericul, cimitirul, precum si sarma ghimpata constituie manifestari ale naturii aflate in concordanta cu starile sufletesti ale personajelor (elemente ale naturalismului).Constructia subiectuluiLiviu Rebreanu este prin excelenta un narator omniscient, care povesteste intamplarile, evenimentele la persoana a III-a. Modalitatea narativa se remarca, asadar, prin absenta marcilor formale ale naratorului, de unde reiese obiectivitatea acestuia fata de evenimente si personaje. Perspectiva temporala este cronologica, bazata pe relatarea evenimentelor in ordinea derularii lor, iar cea spatiala reflecta un spatiu real, targusorul Parva, frontul, spitalul etc. si unul imaginar inchis, al framantarilor si zbuciumului din constiinta personajului.Incipitul il constituie descrierea atmosferei cenusii de toamna mohorata, in timpul primului razboi mondial, in care imaginea spanzuratorii stapaneste intreg spatiul vizual si spiritual: "Sub cerul cenusiu de toamna ca un clopot urias, de sticla aburita, spanzuratoarea noua si sfidatoare [...] intindea bratul cu streangul spre campia neagra..."Locotenentul Apostol Bologa, protagonistul romanului, ca membru al Curtii Martiale, facuse parte din completul de judecata care a condamnat la moarte prin spanzurare pe sublocotenentul ceh Svoboda ("libertate"- in lb.slava), pentru ca incercase sa treaca frontul la inamic. Convins ca si-a facut datoria fata de stat, Bologa supravegheaza cu severitate pregatirea executiei, iar condamnarea i se pare un act de dreapta justitie. Momentul crucial care va avea puternice influente in constiinta eroului si care va declansa conflictul psihologic al personajului este privirea luminoasa si "dispretuitoare de moarte" din ochii lui Svoboda, stare pe care autorul o realizeaza prin introspectie si analiza psihologica: "simti limpede ca flacara din ochii condamnatului i se prelingea in inima ca o imputare dureroasa." Este o prima manifestare a crizei de constiinta, care, treptat, va domina mintea si sufletul lui Apostol.Rebreanu face o retrospectie a vietii lui Bologa, prin flash-back, motivand devenirea personajului din copilarie si pana la inrolarea sa in armata. Apostol isi petrecuse primii ani de viata in targusorul Parva, de pe valea Somesului. Tatal sau, Iosif Bologa, fusese "cel mai tanar condamnat in procesul Memorandului", iar mama sa - in absenta tatalui arestat - il creste pe Apostol intr-o supunere totala fata de dogmele religioase, asa ca, la varsta de sase ani, copilul are viziunea lui Dumnezeu "ca o lumina de aur orbitoare". Iesit din inchisoare, Iosif Bologa se implica in educatia fiului sau, propunandu-si sa faca din el "un om si un caracter". Echilibrul baiatului se clatina puternic atunci cand este anuntat ca tatal sau a murit de inima, senzatia dureroasa fiind perceputa prin autointrospectie, simtind "cum i se darama in suflet, cu zgomot ingrozitor,O cladire veche, cu temelii ca radacinile stejarului." Atunci l-a cuprins o teama ingrozitoare: "Am pierdut pe Dumnezeu", monologul interior declansand o puternica "dorinta de-a cunoaste" raspunsuri precise si lamuritoare la toate intrebarile tulburatoare, asa ca se inscrie la Facultatea de Filozofie din Budapesta. Venit acasa in vacanta, o cunoaste pe Marta, fiica avocatului Domsa, se logodeste cu ea, apoi se inroleaza voluntar in armata, pentru a-i arata acesteia ca este viteaz si curajos, fiind convins ca "razboiul este adevaratul izvor de viata [...], adevaratul generator de energii".Ca ofiter in armata austro-ungara, Bologa are constiinta datoriei fata de stat si se comporta exemplar, obtinand decoratii pe frontul din Galitia si Italia, fiind apoi numit membru in completul de judecata al Tribunalului Militar. Criza de constiinta a personajului este generata de cuvintele tatalui sau: "Sa nazuiesti mereu a dobandi stima oamenilor, si mai ales pe a ta insuti. De aceea sufletul tau sa fie totdeauna la fel cu gandui, gandui cu vorba si vorba cu fapta, caci numai astfel vei obtine un echilibru statornic intre lumea ta si lumea din afara! Ca barbat sa-ti faci datoria si sa nu uiti niciodata ca esti roman!". Avand puternic

inradacinata in constiinta ideea echilibrului intre lumea exterioara si cea interioara, Bologa se simte zdruncinat de imaginea spanzuratorii si de privirea condamnatului Svoboda care exprima dispret fata de moarte si care era "infrumusetata de o dragoste uriasa".De acum, intreaga sa fiinfa este dominata de aspiratia spre libertate si constiinta apartenentei etnice. Cand afla ca regimentul sau urmeaza sa treaca pe frontui din Ardeal, incearca sa obtina aprobarea de a nu participa la aceste lupte ce se vor purta impotriva neamului romanesc. Dialogul cu Klapka, un capitan ceh, dezvaluie pentru prima oara dorinta lui Bologa de a dezerta, daca generalul Karg nu ii va accepta cererea de a-l muta pe alt front decat cel romanesc. De aceea el se straduieste sa se distinga prin fapte de vitejie si eroism, reusind sa distruga reflectorul rusesc, dar generalul Karg iI refuza categoric. Analizandu-si criza de constiinta, Bologa ii marturiseste generalului starea sa morala conflictuala, fapt ce starneste mania superiorului, care considera ca ar merita "glonte, nu medalie!". In noaptea aceea Bologa incearca sa dezerteze "la muscali", dar este ranit in lupta, spitalizat, dupa care se intoarce la Parva, unde petrece perioada de convalescent si rupe logodna cu Marta. De remarcat este aici elipsa narativa, adica trecerea sub tacere a secventei desfacerii logodnei, naratorul sugerand numai ca aceasta s-a efectuat.Revenit pe front, Bologa lucreaza un timp in biroul coloanei de munitii, fiind gazduit de groparul Vidor, de a carui fiica, Ilona, se indragosteste si cu care se si logodeste.Cateva simboluri devenite obsesii, care sunt marci ale analizei psihologice, il tiranizeaza si ii macina constiinta: lumina din ochii lui Svoboda suprapusa peste lumina reflectorului rusesc, datoria de ofiter al statului austro-ungar si apartenenta la neamul romanesc, indreptandu-l cu repeziciune spre implinirea destinului tragic.Ca membru al Curtii Martiale este pus in situatia de a condamna la moarte 12 romani acuzati de pactizare cu inamicul si, pentru a preintampina o noua greseaia, ia pentru a doua oara hotararea de a dezerta, desi era urmarit cu tenacitate de locotenentul Varga, care-i banuia intentia.Apostol Bologa dezerteaza chiar prin locul pazit de cel mai vigilent dusman al sau, locotenentul ungur Varga, care iI prinde si iI preda Tribunalului Militar, consemnand in raport si faptul ca dezertorul avusese asupra sa "harta cu pozitiile" frontului. Bologa refuza cu incapatanare sa fie aparat de capitanul Klapka si este condamnat la moarte prin spanzurare. Odata hotarata sentinta, Apostol Bologa isi simte sufletul impacat cu el si cu lumea din afara, inima ii este inundata de "iubirea care imbratiseaza deopotriva pe oameni si pe Dumnezeu, viata si moartea [...] e in mine si in afara de mine". Moare ca un erou al romanilor, intruchipand puterea de sacrificiu pentru cauza nobila a neamului sau, pentru libertate si iubire de adevar, "cu ochii insetati de lumina rasaritului", cu privirile indreptate "spre straiucirea cereasca", in timp ce glasul preotului ii strabate inaitarea "Apostol! Apostol!".Principalele modalitatile de analiza psihologica utilizate de Liviu Rebreanu sunt obiectivate prin detasarea naratorului si constituie tehnici specifice creatiilor literare psihologice, pe care el le imbina, cu maiestrie si talent: monologul interior, dialogul, introspectia constiintei si a sufletului, retrospectia, autoanaliza si autointrospectia, precum si repetarea obsesiva a unor cuvinte cu valoare de simbol.Stilul lui Liviu Rebreanu confirma si in acest roman obiectivarea realista a temei, concizia si precizia termenilor literari, anticalofilia: "Nu frumosul, o nascocire omeneasca, intereseaza in arts, ci pulsatia vietii. Cand ai reusit sa-nchizi in cuvinte cateva clipe de viata adevarata, ai realizat o opera mai pretioasa decat toate frazele frumoase din lume". (Liviu Rebreanu)Apostol Bologa - expresia unei crize morale si psihologiceApostol Bologa este personajul principal al romanului "Padurea spanzuratilor", primul erou din literatura romana .intruchipat de intelectualui ce traieste o drama de constiinta, un tragic conflict interior declansat de sentimentul datoriei de cetatean fata de legile statului austro-ungar si apartenenta la etnia romaneasca. Liviu Rebreanu analizeaza personajul din punct de vedere psihologic cu obiectivitate si, pentru prima oara in proza romaneasca, aduce in prim plan o criza de constiinta a unui intelectual ce aspira la o existenta bazata pe principii morale solide, clare si intransigente.Liviu Rebreanu alcatuieste sondajul psihologic al personajului, utilizand o gama variata de modalitati si procedee de caracterizare: monologul interior al eroului si autoanaliza ("«Am pierdut pe Dumnezeu», ii fulgera prin minte"), cuvintele personajului ce se constituie in marturisiri ale propriilor conceptii ("Lege, datorie, juramant ...sunt valabile numai pana in clipa cand iti impun o crima fata de constiinta ta, nici o

datorie din lume n-are dreptul sa calce in picioare sufletul omului"), caracterizarea facuta direct de catre narator ("Apostol Bologa se facu rosu de luare-aminte si privirea i se lipise pe fata condamnatului. Isi auzea bataile inimii ca niste ciocane."), introspectia invalmaselilor de ganduri si obsesii ce nasc situatii dramatice, prin repetarea unor cuvinte cu valoare de simbol (datoria, lumina din privirea condamnatului, legea, iubirea), precum si armonizarea naturii mohorate, reci, sumbre cu zbuciumul dramatic din constiinta personajului.Indirect, prin retrospectie si flash-back sunt relevate elemente biografice, care motiveaza evolutia personajului. Apostol Bologa este fiul aprigului avocat Iosif Bologa, ce fusese doi ani intemnitat - ca semnatar al Memorandumului - si al Mariei, care avea pentru copilul ei "o dragoste idolatra" si al carui suflet era "plin de credinta in Dumnezeu". Venit din inchisoare, tatal vrea sa faca din fiul lui "un om si un caracter" si il povatuieste ca, pentru a dobandi stima oamenilor, dar mai ales pe a lui insusi, trebuie sa stabileasca un echilibru intre constiinta sa si lumea din afara, avand grija ca sufletul sa fie tot una cu gandul, gandul cu vorba si vorba cu fapta, iar "ca barbat sa-ti faci datoria si sa nu uiti niciodata ca esti roman!" Avand aceasta structura educationaia, copilul evolueaza cu o baza de principii ce pareau solide, primul dezechilibru interior producatidu-se la moartea tatalui sau, cand are sentimentul ca "Am pierdut pe Dumnezeu".Bologa se inroleaza in armata austro-ungara dintr-un orgoliu juvenil, avand opinia ca "numai razboiul e adevaratul generator de energii", fiind singura modalitate de selectie a valorilor umane: "razboiul este [...] cel mai eficace element de selectiune. Numai in fata mortii pricepe omul pretul vietii si numai primejdia ii oteleste sufletul".Statul, datoria si razboiul, repetate obsesiv, sunt cuvinte cu valoare de simbol pentru conceptia eroului si principalele lui coordonate de constiinta. Prima zguduire a conceptiilor sale despre viata, ce pareau atat de solide, are loc atunci cand este surprins de privirea dispretuitoare de moarte a condamnatului ceh si el nu intelege lumina din ochii acestuia,Ca student la Facultatea de Filozofie, isi formase cateva principii asupra vietii, eticii, considerand ca "omul singur nu e cu nimic mai mult decat un vierme" si ca numai "colectivitatea organizata devine o forte constructiva". In contactul direct cu lumea eterogena a frontului -cehi, rusi polonezi, unguri, romani, nemti- toate aceste principii se rastoarna total devenind convins de valoarea unica a omului in univers: "nimic nu e ma presus de om" sau "omul este centrul universului [...], omul e Dumnezeu!"Conceptiile despre viata - "Constiinta sa-ti dicteze datoria, nu legile"- precum si despre datoria fata de stat - "Eu nu afirm ca statu nostru e bun! [...], dar cata vreme exista, trebuie sa ne facem datoria..." se vor schimba fundamental. Dupa ce fusese ranit, intr-un dialog purtat cu Varga in tren, Bologa sustine ideea ca legea si datoria sunt valabile "numai pana in clipa cand iti impun o crima fata de constiinta ta" si ca nici o datorie nu are dreptul "sa calce in picioare sufletul omului".Vestea ca divizia lor se muta pe frontul din Ardeal si ca va fi nevoi sa lupte impotriva romanilor duce la prabusirea definitiva a constiintei personajului, mai ales ca incercarea de a obtine mutarea pe alt front est respinsa cu fermitate de generalul Karg, chiar daca doborarea reflectoruli rusesc fusese un merit militar deosebit. Devine periculos de sincer pentr un ofiter al statului Austro-Ungar si-i destainuieste generalului Karg ca i sufletul sau "s-a prabusit o lume", exprimandu-si nadejdea ca omul e trebui sa-si stapaneasca pornirile, astfel ca "sa nu faca niciodata inima ca nu vrea creierul si mai cu seama creierul sa nu faca ce sfasie inima!"Plecat acasa in convalescenta, Apostol rupe logodna cu Marta si intors pe front, sta in gazda la groparul Vidor si se indragosteste puternic de fata acestuia, Ilona, cu care se si logodeste. Bologa dezerteaza intr-o noapte, trecand linia frontului chiar prin sectorul ungurului Varga, care-l suspecta demult si care are acum prilejul sa-l aresteze, gasind asupra lui si "harta cu pozitiile frontului". Refuza cu incapatanare sa fie aparat de Klapka, simtindu-si sufletui inundat de iubire, deoarece numai "prin iubire cunosti pe Dumnezeu si te inalti pana la ceruri...". Moartea nu-l infricoseaza, ba se intreaba chiar "daca dincolo de moarte nu e adevarata viata?" Intreaga sa fiinta e cuprinsa de iubirea totala, fata de oameni si de Dumnezeu, caci "cu iubirea in suflet poti trece pragul mortii" si cine are fericirea sa o simta "traieste in eternitate...".Apostol Bologa moare ca un erou al neamului sau, din dragoste pentru tara sa, pentru libertate si adevar,

pentru triumful valorilor morale ale omenirii, in timp ce ii rasuna in ureche glasul preotului: "Primeste, Doamne, sufletui robului tau Apostol... Apostol... Apostol...".Eugen Lovinescu apreciaza ca romanul "Padurea spanzuratilor" este o proza psihologica "in sensul analizei evolutive a unui singur caz de constiinta, un studiu metodic, alimentat de fapte precise si de coincidente, impins dincolo de tesatura logica, in adancurile inconstientului".Tema I Apostol BologaApostol Bologa este personajul principal al romanului „Padurea spanzuratilor”, primul erou din literatura romana intruchipat de intelectualul ce traieste o drama de constiinta.Eroul principal se contureaza in trei ipostaze importante: cea de cetatean, cea de roman si cea de om.Apostol Bologa este fiul aprigului avocat Iosif Bologa ce fusese doi ani intemnitati, si al Marie, care avea pentru copilul ei o „dragoste idolatra” si al carui suflet era plin de credinta, reprosandu-si chiar daca nu cumva il iubeste mai mult pe odrasla mai mult decat pe Atotputernicul”. Astfel copilul Bologa La varsta de 6 ani are o viziune pe care mama sa o interpreteaza cape un semn divin si isi dirijeaza copilul spre calea preotiei . Acesta dezvolta din Bologa un caracter fricos, indoielnic. Dar tatal intors din armata dezvolta din Apostol un caracter tenace , accentuand latura patriotica in educarea lui, cuvintele lui emblematice fiind „sa nu uiti nici odata ca esti roman. Astfel Bologa primeste din partea parintiilor lui o educatie contradictorie care parea solida. Elev la liceul din Nasaud traieste un experienta trista prin moartea tatalui sau considerand ca la pierdut pe D-zeu . „ Am pierdut pe D-zeu, il fulgera prin minte”.Student la facultatea de filozofie din Budapesta este dornic de cunoastere dobandind stima profesorilor pentru inteligenta sarguinta si curajul opiniilor, aici cauta certitudini crezand ca stiinta ii poate oferii un „adevar absolut”. 31286bzz39tnc3pSe logodeste cu Marta Dansa si din orgoliu dar si din dorinta de cunoastere se inroleaza pe front convins ca razboiul „este un adevarat izvor de viata cel mai eficace element de selectiune(…) pentru ca numai razboiul este adevaratul generator de energii” .Romanul debuteaza cu scena spanzuratorii lui Svoboda in care se contureaza ipostaza de cetatean. Toata aceasta ipostaza poate fi plasata sub formula „ omul nu este nimic in afara de stat”.Eroul va fi obsedat de constiinta datorie dar lumina triumfatoare, izbavitoare din ochii lui Svoboda cat si din discutia ulterioara de la popota ofiterilor va rasturna scara de valori a personajului si va intra treptat intr-o criza morala. Incearca sa se convinga ca a procedat corect dar va incepe sa simta un sentiment de culpabilitate fata de o crima mascata cu grija.Astfel se apropie din nou de ipostaza de cetatean obsedat de datorie. zn286b1339tnncPe front este viteaz , decorat si captat in Curtea Martiala si participand astfel la condamnarea lui Svoboda.Momentul in care afla ca va fi mutat pe frontul din Transilvania va genera in sufletul lui adevarata imposibilitate morala, de a lupta impotriva propriului sau neam.

Acum se contureaza a doua ipostaza a eroului cea de roman. Apartenenta lui la natiunea romana va traversa acum constiinta eroului.Pentru a traversa situatia limita a existentei sale Bologa va incerca sa distruga reflectorul rusesc crezand ca in acest fel ca rasplata nu va fi trimis pe frontul din Transilvania.Generalul Kark refuza rugamintea lui Bologa si emite ipoteza unei viitoare dezertari.Ia hotararea de a dezerta dar este ranit si internat in spital iar confruntarea cu moartea il ingrozeste.Ii marturiseste lui Varga ca ideea dezertarii nu l-a parasit pentru ca: „Lege, datorie, juramant sunt valabile numai pana in clipa cand iti impun o crima fata de constiinta data, nici o datorie din lume nu are dreptul sa calce in picioare sufletul omului”.Repartizat la coloana de munitii din spatele frontului contribuie indirect la crima fata de propriul neam.Rupe logodna cu Marta dar gazduit de groparul Vidor se indragosteste de Ilona care-l cucereste prin sinceritatea sentimentelor ei.Este chemat din nou la Curtea Martiala si pus in situatia de a judeca 12 tarani romani invinuiti pentru tradare. Pentru a doua oara se contureaza ipostaza de roman. El hotaraste pentru a doua oara sa dezerteze si de aceasta data o si face desi era constient ca sublocotenentul Varga il urmareste. Pleaca intr-o noapte sa treaca linia frontului dar se rataceste si este prin de o patrula chiar in sectorul lui Varga, care-l aresteaza.

Este judecat si condamnat la moarte. Acum se contureaza ipostaza lui de om.Condamnat la moarte eroul se cauta pe sine insusi, se elibereaza de teroarea ideilor pure de zbuciumul sufletesc generat de sentimentul de culpabilitate de povara nesinceritatii si a crimei de existenta neautentica si falsa. Asistam astfel la un adevarat proces de purificare de impacare a eroului cu sine cu intreaga umanitate cu sine. „Acuma mi-e sufletul linistit iubirea imi ajunge caci iubirea imbratiseaza deopotriva pe oameni si pe D-zeu viata si moartea”In momentul spanzurari, ca si Svoboda la inceputul romanului, „Apostol isi potrivi singur streangul cu ochii insetati de lumina rasaritului”. Moare „in vreme ce in urechi i se stingea glasul preotului: Primeste, Doamne, sufletul robului tau Apostol…”Apostol Bologa moare ca un erou al neamului sau, din dragoste pentru tara sa, pentru libertate si adevar, pentru triumful valorilor morale.ComentariuLiviu Rebreanu a scris acest roman in amintirea fratelui sau, Emil, executat de austro-unguri pe frontul romanesc in anul 1917. Bologa e fiul unui semnatar al Memorandului, azvarlit in inchisoare pentru atitudinea lui darza in problema nationala. Cu preocupari filozofice idealiste, predispus la crize mistice de o educatie religioasa, in vesnic duel cu divinitatea pe care, intocmai ca misticii, cand o detesta, cand o iubeste pasionat, Bologa duce o viata stearsa, la Padina, o comuna din Ardeal. Pe front ajunge mai degraba dintr-o ambitie juvenila de a face pe viteazul in fata Martei, logodnica sa, fiinta usuratica, vioaie, cocheta, fermecata de uniformele ulanilor. Bologa e omul „datoriei”. Unic fiu al unor burghezi avuti, el considera „datoria”, adica respectul ordinelor si legilor statului austro-ungar, o chezasie a propriei sale linisti sufletesti, si „filozofia” sa religioasa se impa ca foarte bine cu aceste conceptii sociale. De aceea, luptator pe diferite fronturi: in Galitia, Italia, etc., se comporta vitejeste, capata decoratii, e citat pentru bravura si se simte mandru ca face parte din tribunalul militar care-l osandeste la spanzuratoare pe cehul Swoboda, ofiter al armatei austro-ungare, dezertor la inamic, descoperit in timpul fugii. Bologa considera actul cehului o crima si supravegheaza personal executia, ba chiar incearca trainicia streangului cu propria-i mana. O discutie la cantina, unde i-au parte cehi, polonezi, ruteni, ii zdruncina insa siguranta morala. In timp ce Swoboda lupta pe front, acasa tatal sau fusese spanzurat sub o invinuire oarecare. Capitanul Klapka, ceh si el, ii povesteste lui bologa despre padurile cu spanzurati, care se astern de-a lungul frontului. Eroul afla intre timp ca regimentul sau va trece in Ardeal. Stirea ii produce oroare. Incearca sa obtina ramanerea pe loc, nu reuseste si se hotareste sa dezerteze. In locul sigurantei de la inceput si-a facut loc o imensa spaima. Bologa incepe sa socoteasca o crima monstruasa participarea sa la razboi. Imaginea cehului spanzurat il obsedeaza. Exaltarea sa mistica se transforma intr-o criza nationalista. Rupe logodna cu Marta Domsa, numai pentru ca fata vorbise ungureste cu un ofiter de honvezi, dar in acelasi timp se logodeste cu Ilona Vidor, o tarancuta maghiara, fata gospodarului din satul unde regimentul sau poposise. Bologa incercase intai sa dezerteze pe frontul rusesc, cand aflase stirea ca regimentul sau va pleca in Ardeal. Fusese ranit si silit sa-si amane hotararea. Ajuns pe front si fiind folosit la munca de cancelarie, situatia nu i se pare inca disperata. Cand e numit insa in tribunalul militar instituit in vederea judecati tarnilor romani localnici, invinuiti de fraternizare cu inamicul, Bologa porneste catre linile romanesti ca un halucinat. E prins si condamnat la spanzuratoare. Cum se vede, romanul, in acelasi spirit cu nuvelele, are meritul de a suscita un complex de probleme interesante. Se creeaza prin acumularea unor amanunte variate, foarte sugestive, impresia de cruzime si monstruzitate proprie razboiului imperialist si felului cum se pricep sa-l duca statele burgheze. Cancelariile de pe front functioneaza ca niste mecanisme perfecte, in sensul ca-si indeplinesc cu o oarba indiferenta rosturile criminale. Soldatii, ofiterii sunt numere, nume. „Datoria” e ceva care prinde fiinta, fara sa stie prea bine pe ce baza materiala sau morala e cladita. Batosul general Karg tipa, se face vanat cand Bologa ii spune ca e roman si cere sa nu fie trimis pe frontul din Ardeal. La fel Bologa vorbeste la inceput cam tot asa cu Klapka. Infumuratul Varga, elegantul ofiter de cavalerie, foloseste un ton similar in care se amesteca inocenta ca cinismul.

Romancierul lumineaza absurditatea luptei in care sunt azvarliti oamenii, nedreptatea tipatoare pentru care sunt ucisi. Dar Rebreanu reuseste sa mearga mai departe. In roman se arata ca „datoria” aceasta nu e decat apararea unui confort, a unui privilegiu de clasa. Toti cei care vorbesc in carte de „datorie” sunt ofiteri, oameni mai mult sau mai putin bine situati, indivizi pe care asuprirea nationala ii loveste, dar intr-o masura mult mai mica, datorita avantajoasei pozitii sociale. Klapka isi apara caminul sau, nevasta, copiii cu un egoism salbatic. El marturiseste ca ar merge pana la ultima treapta a umilintei ca sa-si conserve viata si situatia. La fel procedeaza si ceilalti. Chiar Bologa, atat timp cat persecutia nationala nu-l loveste direct, e gata sa masacreze cu seninatate rusi, polonezi sau cehi. Individualismul burghez tasneste aica la suprafata: Bologa renunta chiar la proiectul de dezertare atunci cand nu i se cere personal sa participe la batalie, desi munca pe care o face constituie o contributie directa la lupta impotriva natiunii sale. Palagiesu, renegatul de la Padina, l-ar trimite si pe taica-su la spanzuratoare ca sa nu calce cumva legile autoritatilor imparatesti. Si preotul Constantin, colegul de liceu al lui Bologa, se leapada inspaimantat de prietenul sau cand aude ca e vorba sa transmita un mesaj catre doamna Bologa, dupa dezertare. Preotul isi ocroteste cu furie caminul propriu, tanara nevasta, mica pace personala. Rebreanu izbuteste sa arate in Padurea spanzuratilor fata adevaraya a burgheziei in lupta pentru eliberarea nationala. Prapastia intre realitate si ceea ce au devenit in gura burgheziei, notiuile de patrie, onoare, datorie este ilustrata dramatic si reuseste sa dezvaluie impasul moral al unor personaje interesante prinse in momente semnificative. Fara sa prezinte efectiv inclestarea frontului, Rebreanu reliefeaza un tablou foarte pregnant al razboiului, cu atmosfera apasatoare a complicitatii la imensa crima colectiva, cu obsesiva prezenta a mizeriei, suferintei si mortii. Un peisaj dezolant de toamna mohorata, cer rece, sever, peste o campie neagra cu zarea pacloasa, punctata ici-acolo de arbori desfrunziti si de silueta sinistra a sarmelor ghimpate, deschide romanul, picurand in suflet spaima si deznadejde. Un intuneric greu, material, se lasa peste scena executiei. Bine prinsa e abrutizarea pe care o creeaza obisnuinta cu ideea mortii. Oamenii capata gesturi masinale, limitate doar la necesitatile unei existente vegetative. Linistea e insa numai aparenta pentru ca in fundul sufletului staruie o agitatie chinuitoare. Sub streang, Bologa inregistreaza, cu un sentiment de instrainare pe care-l da prabusirea completa a oricarei sperante, semnele apropiatului sau sfarsit. Padurea spanzuratilor e scrisa fara urma de sovinism, cu multa intelegre a dureroasei dileme in care sunt azvarliti eroii. Totusi Rebreanu reduce analiza la problematica lui Bologa si a celor de o seama cu el, a oamenilor carora pozitia avantajoasa sociala le dicta sentimentul datoriei, al respectului fata de statul burghez. In discutie nu patrund si gandurile marii majoritati a soldatilor, muncitori si tarani, pe umerii carora apasa mai ales greul razboiului imperialist. Acestia puneau cu totul altfel problema. Nici o „datorie” nu-i lega de statul care-i oprima pe toate caile. Asuprirea sociala se impletea pentru ei cu cea nationala si oamenii nu vedeau nici un motiv pentru care si-ar ucise fratii, dar nici pentru care ar ucide alti muncitori si tarani cehi, ruteni sau polonezi. Or, in constiinta acestor milioane de exploatati se afla dezlegarea dramei razboiului, dezlegarea problemelor care-l chinuiau pe Bologa, pe Klapka sau pe Cervenco, intrucat dupa doborarea ezploatatorilor nu mai exista nici un motiv de invrajbire a natiunilor, una impotriva celeilalte. Prin calitatile ei, Padurea spanzuratilor a fost socotita, nu fara dreptate, una din marturiile cele mai zguduitoare aduse din experienta primului razboi mondial. Alaturi de Strada Lapusneanu a lui M. Sadoveanu, de Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi a lui Camil Petrescu, de Intunecare, romanul lui Cezar Petrescu si Balaurul, cartea Hortensiei Papadat-Bengescu, romanul lui Rebreanu inregistra sentimentul de oroare intiparit in constiinta unei generatii de scriitori care traisera grozavia razboiului imperialist. De Liviu Rebreanu~ caracterizare – Apostol Bologa ~Apostol Bologa este personajul principal al romanului „Padurea spanzuratilor”, primul erou din literatura romana intruchipat de intelectualul ce traieste o drama de constiinta, un tragic conflict interiordeclansat de sentimentul datoriei de cetatean, ce-i revine din legile statului austro-ungar si apartenenta la etnia romaneasca. Liviu Rebreanu analizeaza personajul din punct de vedere psihologic cu obiectivitate si,

pentru prima oara in proza romaneasca, aduce in prim plan o criza de constiinta a unui intelectual ce aspira la o existenta bazata pe principii morale solide, clare si intrasigente. Liviu Rebreanu alcatuieste sondajul psihologic al personajului, utilizand o gama variata de modalitati artistice: monologul interior al eroului sau autoanaliza („Am pierdut pe Dumnezeu, ii fulgera prin minte”), cuvintele personajului ce se constituie in marturisiri ale propriilor conceptii („Lege, datorie, juramant… sunt valabile numai pana in clipa cand iti impun o crima fata de constiinta ta (…), nici o datorie din lume n-are dreptul sa calce in picioare sufletul omului”), caracterizarea facuta direct de catre autor („Apostol Bologa se facu rosu de luare-aminte si privirea i se lipise pe fata condamnatului. Isi auzea bataile inimi ca niste ciocane.”), invalmaselile de ganduri si obsesii ce nasc situatii dramatice, prin repetarea unor cuvinte cu valoare de simbol (datoria, lumina din privirea condamnatului, legea, iubirea), precum si armonizarea naturii mohorate, reci sumbre cu zbuciumul dramatic din constiinta personajului. Apostol Bologaeste fiul aprigului avocat Isif Bologa, ce fusese doi ani intemnitat (ca semnatar al Memorandumului) si al Mariei, care avea pentru copilul ei „o dragoste idolatra” si al carui suflet era „plin de credinta in Dumnezeu”, reprosandu-si chiar daca nu cumva isi „iubeste mai mult odrasla decat pe Atotputernicul”. Indoctrinat de mama sa, copilul ajunge sa aiba halucinatii si, intr-o duminica, crede ca-l vede pe Dumnezeu dupa o perdea de nori albi si atunci „inima si-a oprit bataile, iar ochii i s-au umplut de o lucire stranie bolnava, in vreme ce sufletul era plin de fericire…”. Mama interpreteaza momentul ca pe un semn divin si dirijeaza copilul spre calea preotiei, dar tatal, venit din inchisoare, se opune cu strasnicie exaltarii religioase si sadeste in copil un caracter tenace, accentuand latura patriotica in educatia acestuie. Tatal isi povatuieste fiul sa dobandeasca stima oamenlior, dar mai ales pe a lui insusi, stabilind un echilibru intre lumea sa si lumea din afara prin armonia deplina a sufletului sau cu gandul, a gandului cu vorba si a vorbei cu fapta, iar „ca barbat sa-ti faci datoria si sa nu uiti niciodata ca esti roman!”. Avand acesta structura educationala, copilul evolueaza cu o baza de principii ce pareau solide, primul sau dezechilubru producandu-se la moartea tatalui sau, cand are sentimentul ca „Am pierdut pe Dumnezeu”. Ca student la facultatea de filozofie, cu sufletul plin de indoieli, cauta certitudini in stiinta, care crede ca ii poate oferi „un adevar absolut”, ce l-ar putea lamuri deplin.Isi formeaza aici cateva principii asupra vietii, eticii, considerand ca „omul singur nu e cu nimic mai mult decat un vierme” si ca numai „colectivitatea organizata devine o forta constructiva”. Noua conceptie despre viata formata in cei doi ani de studii ii impune opinia care i se va zdruncina din temelii mai tarziu: „Constiinta sa-ti dicteze datoria, nu legile”, iar respectul fata de stat trebuie sa fie dictat de aceiasi constiinta: „Eu nu afirm ca statul nostru e bun! (…), dar cata vreme exista, trebuie sa ne facem datoria…”. Bologa se inroleaza in armata austro-ungara dintr-un orgoliu juvenil, plecand de la conceptia ca „numai razboiul e adevaratul generator de energii”, sustinand ideea ca „razboiul este adevaratul izvor de viata si cel mai eficace element de selectiune. Numai in fata mortii pricepe omul pretul vietii si numai primejdia ii oteleste sufletul”. Asadar, datoria si razboiul sunt principalele coordonate de constiinta ale lui Apostol Bologa, care-i energizeaza toate faptele eroice de pe front, fiind rasplatit cu medalii si cu „onoarea sa fac parte din Curtea Martiala” care l-a judecat pe sublocotenentul ceh Svoboda, ce fusese prins „cand era sa treaca la dusman , inarmat cu harti si planuri”. Tanarul locotenent fata de Klapka indignarea pentru fapta dezertorului, considerand-o o rusine pentru corpul ofiteresc. Prima zguduire a conceptiilor sale despre viata, ce pareau atat de solide, are loc atunci cand, verificand cu o ravna absurda trainicia spanzuratorii lui Svoboda, este surpirns de privirea condamnatului, in ochii caruia „se aprinse o stralucire, mandra, invapaiata, care parca patrundea pana in lumea cealalta…”. Aceasta privire il impresioneaza pe Bologa si „i se prlinge in inima ca o imputare dureroasa”. Expresia lui Svoboda, care „saruta lacom crucea din mana preotului” si care isi potriveste singur, „ cu o licarire de bucurie”, latul in jurul gatului, il fascineaza pe Bologa si ii provoaca un puternic dezechilibru interior prin aceea ca privirea lucitoare a condamnatului „parea sa vesteasca oamenilor o izbanda mare”. Apostol nu intelege lumina din ochii cehului si incearca sa-si restabileasca achilibrul constiintei, apeland la conceptile sale ce pareau solid iradacinate: „ pedeapsa… crima… legea, bolborosi Apostol Bologa. (…) fiecare isi face datoria cim crede (…), caci mai presus de om e statul”.

Relatarea lui Klapka despre padurea spanzuratilor („in fiecare copac aternau oameni”) si dicutile purtate de ofiteri la popota ii zguduie lui Apostol Bologa toate conceptiile formate pana atunci in constiinta lui, intre care si aceea ca „ nimic nu e mai presus de om”, ca „omul este centrul uuniversului (…), omul e Dumnezeu!” Bologa se clatina puternic in constiinta sa si isi da seama „ce ridicol am fost cu conceptia de viata”, ce ramane numai „o formula neroada”, de care acum se rusineaza. Vestea ca divizia lor se muta pe frontul din Ardeal si ca va fi nevoit sa lupte impotriva romanilor duce la prabusirea definitiva a constiintei personajului. El mai incearca o ultima speranta de salvare a propriei constiinte, incercand „sa sparga reflectorul rusesc si drept recompensa” ar obtine de la generalul Karg concesia de a fi trimis sa lupte pe alte fronturi, in Galitia sau in Italia. Isi pune toata energia in doborarea reflectorului, reuseste si este chemat la general pentru a primi medalia de aur pentru merite deosebite. Bologa insa ii cere „favoarea” de a fi scutit sa mearga pe frontul romanesc, explicandu-i ca se afla „in imposibilitate moral”, dar Korg se enerveaza, considerand ca „fiecare cuvant al d-tale ar merita un glonte!”. Bologa se hotaraste sa dezerteze, dar este ranit in lupta si sta in spital patru luni, gandindu-se in acest timp ca a avut noroc ca nu a dezertat la rusi, ca, apropiindu-se de frontul romanesc, are prilejul sa treaca la ai sai, deoarece datoria lui este „sa traiasca si sa triumfe”, deoarece moartea inseamna „lasitate pentru omul care are un ideal in lume”. Intr-o discutie purtata cu Varga in tren, Bologa sustine ideea ca legea si datoria sunt valabile „numai pana in clipa cand iti impun o crima fata de constiinta ta” si ca nici o datorie nu are dreptul „sa calce in picioare sufletul omului”. Sinceritatea lui devine periculuasa pentru ofiterul Bologa, dar el simte ca toti gandesc la fel, numai ca nu au demnitatea lui de a recunoaste: „Daca ar putea citi cineva in sufletul tuturor ofiterilor, s-ar ingrozi de ceea ce ar descoperi. Cei mai multi isi ascund gandurile, pe cand el baremi e sincer”. Bologa se indreapta cu siguranta spre destinul sau tragic, el marturisindu-i chiar generalului Karg ca acum in sufletul sau „s-a prabusit o lume”, exprimandu-si nadejdea ca omul ar trebui sa-si stapaneasca pornirile, astfel ca „sa nu faca niciodata inima ce nu vrea creierul si mai cu seama creierul sa nu faca ce sfasie inima!”. Plecat acasa in convalescenta, Apostol rupe logodna cu Marta, recunoscand fatis ca nu o mai iubeste si in clipa aceea „s-a simtit foarte fericit”, dar si mandru pentru fermitatea hotararii luate. Intors pe front, este numit intr-o funcie de birou, la coloana de munitii, sta in gazda la groparul Vidor si se indragosteste puternic de fata acestuia, Ilona, cu care se si logodeste. Este numit din nou membru al Curtii Martiale pentru a judeca pe cativa tarani romani acuzati de pactizare cu dusmanul. Bologa se hotaraste sa dezerteze si sa treaca la romani, desi era constient ca subloctenentul ungur Varga il suspecteaza si il urmareste indeaproape. Pleaca intr-o noapte sa treaca linia frontului, „cu inima ostenita de bucurie”, dar se rataceste si este prins de o patrula, chiar in sectorul lui Varga, care-l aresteaza. Gaseste aupra lui Bologa „harta cu pozitiile frontului”, document incontestbil de tradare. La interogatoriu, Bologa simte o dorinta nestapanita sa explice framantarile sale de constiinta care-i determinasera dezertarea, sa-i faca sa inteleaga „cum mi s-a zdruncinat echilibrul sufletesc”, dar nimeni nu vrea sa auda astfel de explicatii si este condamnat la moarte prin spanzurare. Refuza cu incapatanare sa fie aparat de Klapka, simtindu-si sufletul inundat de iubire, deoarece numai „prin iubire poti sa cunosti pe Dumnezeu si te inalti pana la ceruri…”. Moartea nu-l infricoseaza, ba se intreaba chiar „daca dincolo de moarte nu e adevarata viata?”. Intreaga sa fiinta este cuprinsa de iubirea totala, fata de oameni si de Dumnezeu, caci „cu iubirea in suflet poti trece pragul mortii” si cine are fericirea sa o simta „traieste in eternitate…”. In momentul spanzurarii, ca si Svoboda la inceputul romanului, „Apostol isi potrivi singur streangul, cu ochii insetati de lumina rasaritului”. Moare „in vreme ce in urechi i se stingea galsul preotului: Primeste, Doamne, sufletul robului tau Apostol… Apostol… Apostol…”. Apostol Bologa moare ca un erou al neamului sau, din dragoste pentru tara sa, pentru libertate si adevar, pentru trumful valorilor morale ale omenirii. Eugen Lovinescu apreciaza ca romanul „Padurea spanzuratilor” este o proza psihologica „in sensul analizei evolutive a unui singur caz de constiinta, un studiu metodic, alimentat de fapte precise si de coincidente, impins dincolo de tesatura logica, in adancurile inconstientului”.

ROMANUL OBIECTIV MODERN"PĂDUREA SPÂNZURAŢILOR" de Liviu Rebreanu

- roman obiectiv modern - roman obiectiv de analiză psihologica Liviu Rebreanu (1885-1944) este creatorul romanului românesc modern, deoarece scrie primul roman realist obiectiv din literatura română, "Ion" şi primul roman obiectiv de analiză psihologicădin proza românească, "Pădurea spânzuraţilor".Nuvelele care preced romanul "Pădurea spânzuraţilor" sunt "Catastrofa", "Iţic Ştrul dezertor" şi "Hora morţii", pe baza cărora Liviu Rebreanu creează primul roman de analiză psihologică, obiectiv şi realist din literatura română.Tema romanului:O constituie evocarea realistă şi obiectivă a primului război mondial, în care accentul cade pe condiţia tragică a intelectualului ardelean care este silit să lupte sub steag străin împotriva propriului neam; "Pădurea spânzuraţilor" este "monografia incertitudinii chinuitoare" (G. Călinescu). Rebreanu este în acest roman "un analist al stărilor de conştiinţă, al învălmăşelilor de gânduri, al obsesiilor tiranice" (Tudor Vianu)Geneza:Romanul este inspirat dintr-o tragedie personală, fratele scriitorului, Emil, ofiţer în armata austro-ungară, fusese condamnat şi spânzurat pentru că încercase să treacă linia frontului la români şi o întâmplare conjuncturală şi anume aceea că Rebreanu văzuse o fotografie care-1 cutremurase, imaginea reprezentând o pădure de ai cărei copaci atârnau spânzuraţi cehi. Prozatorul mărturiseşte însă că tragedia fratelui său a fost numai un pretext literar, deoarece Apostol Bologa nu are nimic din acesta, "cel mult poate câteva trăsături exterioare şi unele momente de exaltare [...], în Apostol Bologa am vrut să sintetizez prototipul propriei mele generaţii, şovăirile lui sunt şovăirile noastre, ale tuturor."Problematica, structura şi compoziţia romanului: Structural, romanul este alcătuit din patru cărţi, fiecare având câte 11 capitole, cu excepţia ultimei, care are doar 8 capitole, fapt ce a fost interpretat de critica literară prin aceea că viaţa tânărului Bologa s-a sfârşit prea curând şi într-un mod nefiresc. Romanul are două planuri distincte, care evoluează paralel, dar se intercondiţionează, unul al tragediei războiului, altul al dramei psihologice a personajului principal.Ca şi în romanul "Ion", construcţia este circulară şi simetrică, romanul "Pădurea spânzuraţilor" începe şi se termină cu imaginea spânzurătorii şi cu privirea luminoasă, încărcată de iubire a condamnatului.Compoziţional, romanul ilustrează câteva simboluri sugestive pentru ideatica romanului, care se constituie în adevărate obsesii cu rol de accente psihologicepe parcursul întregului roman: imaginea spânzurătorii(de 20 de ori),cuvântul "datorie " (de 9 ori), iar lumina din ochii condamnatului devine laitmotiv. Atmosfera dezolantă a peisajului de toamnă mohorâtă, cu cer rece, în care câmpia este neagră, arborii sunt desfrunziţi, iar ploaia, vântul, întunericul, cimitirul, precum şi sârma ghimpată constituie manifestări ale naturii aflate în concordanţă cu stările sufleteşti ale personajelor (elemente ale naturalismului)Titlul este laitmotivul romanului. Imaginea padurii span¬zuratilor apare spre sfarsitul actiunii, inainte de incercarea de a dezerta a lui Bologa.Chemat la comandament, acesta trece, cu masina, pe langa o padure si vede atarnand in copaci, trupurile a sapte spanzurati.REZUMATCartea intaiPe un fundal tomnatic, in mijlocul unui cimitir, in care au fost adunati toti soldatii pentru a „asista” la spanzurarea sublocotenetului ceh, Svoboda, acuzat de Curtea Martiala de dezertare. Printre cei care au fost de parerea ca acest sublocotenent trebuie spanzurat, s-a numarat si locotenentul Apostol Bologa. La momentul respectiv era convins ca verdictul dat este cel corect, dar mai tarziu avea sa se izbeasca de parerile contrare ale camarazilor sai.La locul executiei, inainte ca acuzatul sa apara, Apolstol Bologa a venit pentru a verifica daca totul este pregatit. In timp ce acesta verifica rezistenta streangului, a aparut capitanul Klapka. Pentru un moment, Bologa se lasa dus de starea de mila si frica a capitanului, dar in curand isi reveni. La putin timp a sosit si acuzatul. In momentul in care i-a fost pus streangul la gat si cand s-a recitit acuzatia, pe fata sa, nu se putea observa nici cea mai mica urma de frica sau regret; din contra, , avea constiinta impacata. Privirea

din ochii acuzatului si imprejurimile i-au provocat mari zbuciumari sufletesti lui Bologa. La sfarsitul groaznicei executii, afland ca este comandantul lui, Bologa la invitat pe Klapka sa doarma la el. Ajuns acasa, il aude pe Petre, ordonanta sa cantand o doina. Bologa si Petre erau romani, ajunsi pe front din diferite motive. Dupa ce-si incheie doina, petre vine si-l scoala pe Bologa, fiind destul de tarziu. El ii inmaneaza o scrisoare de la mama sa. Aceasta din urma il indemna sa-i scrie atat ei cat si Martei, logodnica lui mai des si-i relateaza nimicuri din Parva, satul lui natal.In decursul a doi ani de cand era in armata, Bologa a obtinut medalii pentru curaj, astfel, prin munca a ajuns la functia de locotenent. In armata s-a inrolat de dragul Martei, care parea a fi dascinata de eroii de razboi. Astfel, prntru a-i dovedi ca si este demn de admiratia ei s-a inrolat. Inainte, el a fost student la filozofie, si-a creat mii de ipoteze legate de viata, dar toate i-au fost spulberate o data cu venirea razboiului, care nu avea loc in nici una din miiile de ipoteze elaborate.Astfel, acum Bologa sta la masa cantinei alaturi de camarazii lui, care , unii il acuza ca hotararea luata a fost gresita , altii il sprijina, in acest mod ajunganduse la o permaneneta cearta care se ridica la proportii care depaseau executia lui Svoboda.Urmatoarea zi, bologa se intalneste cu Klapka, care ii marturiseste ca si el a fost la un pas de a fi spanzuratm dar s-a ascuns ca un las, lasndu-si camarazii sa moara. Ba mai mult, a fost la executia lor, pentru a dovedi cat este de nevinovat. Atunci el a trecut prin niste momente groaznice, si chiar acum mai are cosmaruri legate de padurea in care, de creanga fiecarui copac atarna o persoana spanzurata…padurea spanzuratilor.Dupa marturisirea lui Klapka, se trezesc simtamintele patriotice in sufletul lui Bologa si sisi aduce aminte de toate ipotezele si planurile sale din facultate. Din acest motiv, Bologa se sperie si exagereaza ajung sa spuna ca va dezerta la muscali, cand afla ca divia sa va fi mutata pe frontul romanesc. Dintr-o data realizeaza ca prefera sa omoare mii de alte persoane numai sa nu fie nevoit sa mearga pe frontul romanesc si sa se lupte cu romanii.O data cu marturisirea legata de padurea spanzuratilor, Klapka i-a spus lui Bologa ca generalul Karg ii atrage atentia asupra reflectorului inamic, care inca nu a fost distrus. Ajuns la postul de observatie, Bologa este invaluit de gandul dezertari, dar in acelasi timp da si ordinele prin receptor. Lumina intarzia sa apara, dar, intr-un final se vede plimbandu-se peste front. La un moment dat se stinge. A fost distrusa. Urmatoarea zi, Apostol Bologa este chemat la generalul Karg. Acesta il propune pentru medalia de aur si-l felicita pentru uciderea reflectorului inamic. Cand acesta sfarseste cu laudele, Bologa indrazneste sa-i ceara sa-l lase aici, sa nu-l trimita pe frontul romanesc impreuna cu divizia. Generalul isi aduce aminte ca Apostol este roman, si-l refuza, fiind indignat de o asemenea cerere.Dupa intrevederea cu generalul Bologa era hotarat: va trece la muscali. El ii imparteseste acest gand si lui Klapka, care se inspaimanta de hotararea acestuia. In acea noapte, in drum spre punctul de observatie, Bologa trece pe la Cervenco, care ii spune ca muscalii vor sa atace. Acest atac i-ar incurca planurile complet, de ceea Bologa il socoteste ca imposibil. Ajuns la locul de destinatie, Bologa asteapta ora potrivita pentru a trece dincolo. Dintr-o data se aud sunete de impuscaturi. Rusii au inceput atacul. Deodata, la cativa pasi in fata, se despica cerul, iar un avant puternic smulge acoperisul observatorului, distrugand tot…Cartea a douaIn urma atacului muscalilor, Bologa a fost grav ranit si internat in spital. Aici se intalneste cu Varga un vechi prieten, cu care insa nu prea vorbeste, el fiind invaluit de gandurile sale. Peste cateva saptamani, cei doi au fost externati si trimisi pe front. In trenul in care acestia se deplasau, se afla si generalul Karg, care a dorit sa vorbeasca cu Bologa. Deoarece fusese grav ranit, Bologa a fost mutat la coloana de munitie. Inainte de a intra la general, Bologa i-a matrturisit lui Varga dorinta lui de a dezerta la muscali. De asemeneaa, Apostol a avut placerea de a se intalni cu preotul Constantin Boteanu, unul din prietenii cei mai buni ai lui Apostol din liceu. A aflat ca preotul fusese mutat intr-un sat langa Faget, Lunca.Bologa lucuia la o familie din Lunca, Satul in care era Boteanu preot. Acolo este asteptat de o frumoasa fata, Ilona, fata groparului Paul Vidor. Felul de a fi al fetei il fermeca pe Bologa, dar totusi, nu se lasa abatut de la gandul de a dezerta. La scurt timp dupa ce ajunge, Bologa merge sa cerceteze frontul. El

ajunge si la Klapka, caruia ii marturiseste ca are aceleasi intentii de dezertare. La intoarcere, se abate pe la preot, pentru a se spovedi, dar observa frica lui Boteanu, astfel plecand de la el complet dezamagit.Ajuns acasa, se imbolnaveste si este nevoit sa stea zece zile la pat. El este ingrijit de Ilona, de care, realizeaza ca o place. Dupa perioada de zece zile, doctorul Meyer ii face rost de un concediu de odihna la el acasa, in Parva.Acasa, Bologa este intampinat de Rodovica si de mama lui, care parca-l asteptasera. Urmatoarea zi, Marta venise la el impreuna cu locotenetul Tohaty. Vazand-o pe ea cu el si vorbinf=d ungureste, isi aduce ca a vrut sa-i ceara iertare pentru ce s-a intamplat cu Ilona. Seara, i-a scris o scrisoare domnului Domsa, prin care anula logodna cu Marta.La scurt timp venise Domsa la el acasa pentru a afla care este motivul, dar Bologa nu-i ofera nici un raspuns concret. Astfel, intreg satul aflse ca Bologa a rupt logondna cu Marta pentru ca a vorbit ungureste. Toti satenii il acuzau si-l judecau pe Bologa pe la spate, i-ar Palagiesu il ameninta ca strica linistea satului. Bologa nu-i ia in serios si regreta ca s-a intors in Parva. Mai mult, Palagiesu vine la el acasa si-l avertizeaza, dar Booga are o reactie violenta la cele spuse de el, si-l loveste.Seara la cina, nu-i spune mamei nimic din ce s-a intamplat. Tot timpul concediului, el incerca sa se refugieze in carti, dar, cand privea biserica si piatra funerara a tatalui sau, isi aducea aminte de vechile sale povatuiri…Inainte de a pleca din nou pe front, Bologa le cere iertare tuturor celor carora le-a grasit, inclusiv lui Palagiesu si Martei, care recunoaste ca ea a gresit.Cartea a treiaLa intorcere, Ilona il astepta pe peron.Apostol se bucura vazando acolo. Cand ajunge acasa, el cauat se ramana singur cu ea. Atunci el o strange in brate si o saruta. Ii era draga fata…Bologa vorbeste la telefon cu aghiontantul , dar nu afla de ce a fost chemat mai repede din concediu. Apoi, urmatoarea zi, Bologa se intalneste cu Gross, care ii analizeaza fiecare gand si-i nimiceste toate gandurile si visele, candpleca de la acesta, Bologa merge la spital pentru a-l vedea pe Cervenco, care era grav ranit..Vidor pleaca la Faget cu treburi, lasand-o pe Ilona singyra cu Bologa. Acesta din urma ii cere, in Vinerea Patimilor sa vina la el in camera dupa ce vine de la Biserica, ceea ce a si facut fata. A doua zi, dupa ce a vorbit cu Ilona, a mers la preot, pentru a-si descarca sufletul. Acunoscut-o si pe preoteasa, o femeie frumoasa, harnica si iubitoare. Cand se intoarce Vidor acasa, Bologa o cere pe Ilona in casatorie, care accepta. Seara au mers cu totii la Inviere.Foarte multi soldati romani dezertasera la inamic, de aceea, Klapka a venit la Bologa pentru a-i spune ca e posibil ca toti soldatii romani sa fie mutati pe alt front. La scurt timp, Bologa este chemat de general la cartier. Pe drum trece pe langa cei spnazurati pentru dezertare si se ingrozeste, amintindu-si de padurea spanzuratilor… La cartier, Bologa afla ca a fost numit provizoriu in Curtea Martiala. Apostol se intoarce acasa pentru a o vedea pe Ilona, careia ii spune ca se va intoarce dupa ea. Spre seara, Bologa se indreapta spre inamic. Fiind foarte intuneric, el ajunge la divizia lui Varga care-l aresteaza.Cartea a patraApostol a fost raportat ca fiind dezertor. La perchezitie a fost gasita asupra lui harta cu pozitii, care l-a facut pe Varga sa creada ca intr-adevar Bologa a vrut sa dezerteze. In drum spre generalul Karg, Bologa il intalneste pe Klapka, caruia i se face mila de el. Pe drum, bologa vorbeste putin, doar la sfarsit ii explica sublocotenentului cum a murit Svoboda. Ajuns la locul cu pricina, lui Bologa i s-a facut proces verbal. Pretorul avusese o ipoteze interesanta in legatura cu intentia de dezertare a lui Bologa, dar, in cazul acesta era departe de adevar…dupa incheierea procesului verbal. Bologa a fost dus la inchisoare. Aici este cuprins de tot felul de ganduri. Spre seara veni Ilona si-i servi cina. Doar atat ii ingadui plutonierul.Aparatorul lui Bologa era Klapka. Cand veni sa vorbeasca cu Bologa, acesta observa ca nu vrea sa scape de spanzuratoare, dar totusi vrea sa-l salveze.Bologa este judecat. In fata juriului nu se apara in nici un fel ba mai mlt, cere sa fie omorat cat mai repede. La incheierea procesului, Bologa este dus in inchisoare, unde-si asteapta sentinta. Intre timp isi aduce aminte de mama sa si vrea sa-i scrie dar nu are putere. Preotul Constantin Boteanu venise la

Apostol. Cel din urma i-a cerut sa vesteasca el pe mama sa de moartea lui. Drumul pana la locul spanzurarii se paru ingrozitor de lung; omultime de oameni erau prezenti, iar cei care tineau la el plangeau amar dupa Apostol……