cartea dintre doi talhari 2008

Cartea dintre doi tâlhari

5

Darie Ducan

Prefaţă

Oricând existenţa a doi tâlhari iscă între ei o carte doar prin faptul că cei doi pot citi unul în celălalt după cum şi o carte îşi iscă mediul ambiant, adică tâlharii. Se potenţează reciproc, cartea e răsfoită de inverşunarea tâlharilor şi ei, răsfoind-o, sunt motivaţi să atârne în cuiele lor. Oricând există astfel de vecinătăţi, unul nu se lasă asimilat de cei doi, dar doi de unu, da, după cum nici vârfurile cuielor tâlharilor nu ajung să pună punctele frazelor din carte şi nici punctele cărţii nu împing în mâini cuiele tâlharilor sub presiunea mâinii care scrie.

Uneori nu e nevoie nici măcar de tâlhari în jurul cărţii, uneori mâinile cititorilor care judecă fără a şti, dau sentinţe fără a înţelege şi fixează pedepse din degetul mic, sunt nişte tâlhari

Fie-vă această carte ridicarea la cer, fiecare filă dată să fie o desprindere de carne pentru ca următoarea să poată fi o privire înapoi. După ce o veţi citi priviţi-vă mâinile să vedeţi dacă nu cumva v-au apărut găuri în palme. Dacă da, aruncaţi în ele seminţe de arbori din care cineva să facă hârtie, iar dacă nu, mai citiţi o dată, încă o dată şi încă o dată, până vă vor sângera palmele. Atunci o veţi fi înţeles.

Darie Ducan

6


7

Darie Ducan

RĂSTIGNIREA IN VITRO

8


9

Darie Ducan

Secolul XXI

Raţiuni debusolate explodează iarbă, Doar firul de păr pe mâini, de spaimă ridicatMai ţine loc de ac de busolă.În noi ca în chilie mucegăieşte-un leat, Prin spuma de la gura noastră Dumnezeu trece-ntr-o iolă.Urlă căi lactee sus, de se-aude până-n urdă, Drumurile merse sunt vinete ca limbile de morţi, Crisparea noastră e atât de surdăCă azi-ul din ridurile noastre-şi face bolţi.În care parte s-o apuci? Frunza din pom cade cu hartă, Hartă în care şi reperele se mută, Străzile se trag în şerpi, creşte păr pe cer în josCum i-ar creşte chiar pe spate la maimuţa cea mai slută, Fugi în stânga, fugi în dreapta, fugi doar fugi, N-ai direcţie nici cât un vântSă mai cazi de pe picioare, Degeaba-i balustradă ridul din cuvânt, El nu te mai ţine, parc-o moleşeală-ţi răsuceşte negii ca pe un zăvor, Ca dup-o malignă expulzie fetală, Se limpezeşte mâlul din sudoarea ta de muritor.În sudoarea ta se fac şi perle mariCât poamele uitate în creştere, de sine, Într-un dans apocaliptic, legându-şi mânecileCămăşilor de forţă polii se prind şi li-i bine.Direcţia aproape nu existăCa într-un spaţiu supt şi tridimensional, Barjele ne ancorează în batistăCu ancora înfiptă în regnul vegetal.Încalţă gropile în fuga ta, copile

10


Altminteri chiar şi caşul de la gura taE luat din cel al căilor lacteePrin care hoinărim spre-a exista.Luceferii muraţi stau în borcanePrin cămările vremelniciei seci, Destinul e-o cămaşă care pute, -n sudoarea ei ţi-e dat să te îneci.Ca şi cum cărbunele de pictorCu care mâzgăleşte pe hârtii s-ar spargeŞi din el scoica Venerii-ar ieşi, Tot aşa şi părul lui Noe, însămânţat pe arceDin partea fluturării busolă-ar putea fi.Miroase-a saturaţie de puncte-n orice parte, De bulimii de linii şalele ne dor, Şerpii se torc pe fusul vizuiniiŞi năpârlirea lor e cel mai amplu cor.În hărmălaia de direcţii tot dispare, Păsările-şi ies din minţi şi mor, Socrate chiar, atât de-n fugă-şi bea cucutaÎncât Meletos: moartea e-un pasager decorVa spune chicotind şi înjurând, Direcţia se scaldă în plecăciunea noastră, De-atâtea muşcături de măr nu ne-auzimChiar de-am urla. Şi bolta e albastrăDe-atâtea vânătăi făcute între noi, Ţânci mizerabili, bube puturoase, Eu pe Giordano Bruno în piaţă l-am surprinsCu o brichetă-n mână, i-am zis să nu se laseNici de-ar crăpa, să îşi dea singur foc, Netrebnicii nici vreme n-au de ruguri, Ne scufundăm după coralii scuipatului, De acri, umbra noastră face struguri.Picioarele nu mai dialoghează-n veci, Dă stângu-n dreptul ca un retardat,

11

Darie Ducan

Sub unghiile lor pute pământulÎn care stăm închişi deşi n-am decedat.De ce să mai încep cu-alte-amănunte, Mirarea se-amputează şi fuge-n tomberon.Ce moarte micită zace în munte?Ce câini murdari ne scurmă în fiece atom?Mizerie prea mare, chiar sfinţii patriarhiCu tomberonu-n cap, în loc de mitrăSe-nchină unui Dumnezeu naivCe plânge şi sughite şi se-agită.Firul de păr ce pe mâini se ridicăDe spaima ăstui secol de mari dinţiE acul busolei. Groaznic. Băncile emitDoar câte treizeci de arginţi, E inutil să bată-n plus câţiva, Ăştia ajung pentru aşa nevoi, Dar mă-ngrozesc când văd pe undevaSe unge, Ioane, viitorul cu puroiŞi intră-n noi, azil politic cere-n bubeŞi mierea stă deoparte râzând ca un neghiob, Glonţul e spermatozoidul lumii noastreEl face copilul stăpân sau poate rob.Cădem în cap de pe un fir de praf, Lume pierdută, călătoare-n hazna, Din cele şapte piei ce le-ai avut mataZece sunt genţi ce fură din tine cu-o mare oca.Mă minunez, totuşi, şi urlu ca un prostDe se tulbură mierea şi-şi iese din matcă, Ea dulce niciodată nu a fost, În veacul douăşunu am aflat căAlbinele după ce-o fac, se ducŞi mor, ea toată, groaza, le termină, În pipota unui cocoş nălucStă dimineaţa scobind într-o măslină,

12


Chiar din antichitate până-acumCopaci, simbolul vieţii, dau cozi pentru lopeţi, Aşa că nu se ştie încotro-i un drum, Nici săgetaţii nu ştiu de und’ le vin săgeţi.Se descompune lumea în mii de embrioni, Apostoli ai morţii şi-ai vieţii de bazar, Când lumea-i un ghiveci de plasturi şi daimoniCoatele noastre sunt colţuri de zar.Dar ce să fac, să facem, când lira nu ajutăNici măcar ca pieptene, pe cineva, Iau coardele ei şi-mi fac gura cusutăŞi urlu-apoi în drum cât oi puteaPână când, poate, oi exploda în mineŞi m-oi împrăştia în mii de părţi.Din cărni, ficaţi s-or face iar planeteNedepistabile pe nici un fel de hărţiŞi nimeni nu va şti ce am fost euÎnainte ca moartea să mi se adape, Când a înnebunit lumina cea dintâiPăşind pe dezmăţ ca pe ape.

22 august 2007

Primăvara de apoi

Liliecii vin noaptea, dragă, Să ne polenizeze rănile cu beznăSpre Primăvara de Apoi.

Nici nu mai ştii sudoareaMişcării cărui deget va fi declarată Lethe, Nici nu mai ştii că haina luatăPe tine poate fi ultima.

13

Darie Ducan

Lilieci vin noaptea Să ne polenizeze rănile cu beznă, Ne doare luminos această germinare.Femeie, te sărut şi urlăm Amândoi în timpul sărutului, Ca să atenuăm şocul

Ca să nu se sperie Echilibrul.

13 iulie 2007

Dimineaţă la mare

Plecând pe mal, în despărţirea mea de tine, Mi-am târât piciorul anume caSă sap o brazdă în nisip, Lungă, imensă, cât e marea, Fiind convins că tu vei arunca în eaSămânţa unei calde revederi, ca sarea.

Avem mâinile despărţite de trupPentru că demult, aproape niciodat’Au trasat şi-n noi nişte brazdeApele ce s-au despărţit de uscat.

13 iulie 2007

Levitaţie

Noi ne iubim cu o mie de braţe, Cu o mie de trupuri, Efervescenţa trupului se simte ca o înaripare

14


Dar suntem ca şi cum şerpilor, De sub pielea lucioasăAripi de îngeri le-ar izbucniŞi li s-ar adânci veninul, Moartea sărind mai în amănunt.

Noi ne iubim cu o mie de braţe, Înscrişi în celălalt ca omul vitruvian, Arzând sub pielea celuilaltTăciunele aşteptării în focul apei,

Apa spălând-o cu somn vegetalPână când tulpini groaseDe uitare vor izbucni din amândoi, Fără de liane între ele.

Efervescenţa sângelui se simte ca oÎnaripare. Semnele-ntrebării au ulcerDe-atâta muncit, de-atâta-ntrebat şi iubit.

Ştim cum se purifică toate, Ultimul stinge lumina, Dar pe ultimul, cine îl stinge?

11 iulie 2007

Creion

L-am surprins pe DumnezeuÎntr-o dimineaţă sărutându-mi picioareleCu pasiune, cu multă pasiune.

15

Darie Ducan

Nu ca să se înjosească, Ci ca să bea roua de pe ele, De care eram ud dupăO dimineaţă de fugă de mine, Fiindcă în mine nu mai era El.

1 iulie 2007

Dălţi de carne

Mai şterge şi tu moarteViaţa ca pe-un praf.Sufletul meu e prefaţat de bolovaniCare aşteaptă ivirea unei lumi Cu dălţi de carne.

Toate lucrurile, oameniiSe bucură că trec, numai eu nu, Până şi vulturii-şi înmuguresc picajul, Numai eu nu, picaj de jos în jos Nu se concepe.

Fluturi imenşi şi negriStau striviţi între ochiul meu şi pleoapă, Pudra lor probabil cere apăSau lacrimile mele sunt doarSudoarea lor zbătându-se?

Toată lumea e o carte-nchisă, Sufletul meu e prefaţat de bolovaniDin prundul timpului uitat aduşiUnde somnul ne-mpinge –nBărbii înapoi firele de barbă crescute pe noi.

16


Ascultaţi-mă, prieteni!Ascultă-mă moarte!

Va fi o vreme când punctulCe-i va fi pus acestei lumiVa fi spart dinăuntru ca un ouDe ciocul unui cocoş ce va cânta.

29 iulie 2007

Destin

Va fi o dimineaţă limpede, Limpede ca un ochi de delfin.Voi păşi pe malul măriiBătrân şi-mpestriţat de sare.

Pe urma paşilor mei cinevaVa trimite o radieră, să-i şteargă.Şi-i va şterge, numai că radiera însăşiVa lăsa pe nisip tot paşii mei.

28 iunie 2007

Ploaie de vară

Eram aşa frumoşiŞi cât eram de doiSub lupa unui strop de ploaieSe omogeniza fericirea pe noi Şi florile răcneau reînflorite

17

Darie Ducan

În pălăriile de paie.

Fluturii treceau grei ca nişte cădelniţePe deasupra – nu ştiu – a noastră sau a lor, Eram aşa frumoşi încât ne aminteam un viitor.

Era o noapte straşnic de albastrăŞi, muţi, auzeam părul depărtării-ncărunţind, Părea o liană pentru viaţa noastră, Către copacul din care venim cu-atâta jind.

Eram frumoşi , aşa frumoşi eramSub lupa ploii calde ce nimic nu scapă, După ce ne-am îmbrăţişat s-a deschis cerulŞi Dumnezeu ne-a încercat cu degetul ca pe o apă.

1 iulie 2007

Glosa nimănui

Iarăşi suntem ai nimănui, Timpul ne trece vieţile pe caiet, Ca băutura-n birturi.Zăpada se depune din Cloaca metafizică precum un ou.Îţi vine, omule, să-ţi dezlipeşti pansamentulŞi să ţi-l botezi ca pe copilul tău.

Parcă Dumnezeu ne mângâie cu ştreangulŞi-n debaralele-ntrebărilorNe mută ieslea noastră de născut, Cuiul crucii, ieşind pe cealaltă parteÎmpinge firul ierbii ca periscop

18


Între fiinţă şi neant absolut.

Stabilopozi pe marginea ceasului de mână, Stabilopozi pe marginea văduvei de război, Albinele-n stupi depun jeturi de sârmăPentru mierea de garduri ce e între noi.

Iarăşi suntem ai nimănui, Pielea de pe mână se ia singurăŞi pleacă de nebună, când vede că N-avem ce mângâia, Pleacă să se-angajeze mănuşă undeva.

Vai de arca acelui ce ne-o lua şi pe noiEa pluteşte pe potopul sudoriiNoastre iubindu-ne cândva.Azi suntem atât de goi, Că sângele ne trece prin lozul Din buzunar i el îl pompează Mai departe în noi.

E zadarnic orice-ai face, Tristeţea calcă-n oameni ca din pod, Cele din urmă oase ale ultimilor oameniOasele ultimilor viermi le rod.Şi amintirea celor din urmă viermiAmintirea ultimilor oameni o va ronţăiCu ultimele rămăşiţe de speranţeCare se vor intitula copii.

20 iulie 2007

19

Darie Ducan

Senzaţie de lipsă

E gol în lume, mare gol, Trec secole împinse de la spateCa sticlele goale, doborâte de vânt, Singur golul pe cruce se bate.

Nu e nimeni şi nu e nimic, E-atâta gol încât stă vidul salbe, Atât de tare nu s-a întâmplat cevaCă ziarele apar cu toate filele albe.

11 februarie 2008

Oare sângele?

Oare sângele nostruCare trece de mai multe ori Prin inimă nu eUn şarpe ce se-ndreaptă spre Un măr şi de fiecare dată Ezită să instige lăsândMereu instigarea pentru următoarea dată, Şi se-nvârte şi trece pe lângă mărEzitând din nou şi din nou să instige?

30 iunie 2007

20

http://darieducan.blogspot.com/2008/02/senzaie-de-lips.html


Cea mai fără metru odă

Trăiască poezia!Ea e cocoşul ce ne cântă dimineaţa pe casă, Întors cu ciocul spre un alt mileniu, Cu ciocul înfipt în dopul de plutăAl vinului de sfârşit de lume, ca un tirbuşon!

Trăiască poezia!Ea e ADN-ul spiralei moarte şi spiralei viaţă, Între ele cineva păşeşte pe tăceri.Între ele, de atâta linişte, liniştea transpiră, De unde şi apă pentru a păşi acel cineva.

Trăiască poezia!În limita coacerii pâinii între fibră şi timp.În miezul nucii din peretele plângeriiŞi-n colţul batistei care, de-atâtea lacrimi, a făcut omizi.

Trăiască poezia!Ea e cocoşul întors pe casă tocmai din supăSă-şi facă datoria în condica sufletului, Cu ciocul înfipt în pluta vinurilorFăcute din apă, apă, făcută la rândul ei din viaţă.

26 iunie 2007

Păsările mai ciudate

Femeie, ciorchine de semnificaţii,

21

Darie Ducan

Iubită, copilă, prietenă şi mamă, Tu nu-nţelegi de ce îţi par bătut mereu:Sunt vânăt de căderea frunzelor în toamnă.

Oricare-ai fi nu pui mătasea broaşteiPe ape ce se rup în mame, însă euSunt vânăt de lăsarea unei pleoapePe care n-am lăsat-o eu.

Sunt vânăt seara de-nchiderea florilorPână dimineaţa, a doua zi, sedus.Dar frunzele ce cad din copaci mă-nvineţescPân’ la moarte ca pe merele bătute de căderea de prea sus.

Femeie, ciorchine de semnificaţii, Arac de necesităţi. Iau toate boabeleTale de sensuri. Spărgându-le în teasculSupremei voluptăţi.

Mai bine să mă bată hoţii-n tren, Pungaşii-n colţ de stradă să mă bată, decât eiMai vânăt mă face căderea unei frunze, Atât de vânăt voi fi, făr’ să pier

Că păsările mai ciudate vor zbura în mine, Toate crezându-mă cer.

20 iunie 2007

Împuşcat cu sfârcuri de femeie

Când mă nasc, un glonţ pentru mine Se termină de lustruit, ca într-un perpetuum mobile

22


Ce se întrerupe la noi şi continuă după noi.Moartea e ca o lăsare la vatră, De aceea mai cred în dragoste ca în salvarea lumii, Şi nu ca în gunoiul ce rămâne după ce Ascuţi un creion cu care chiar viaţa ţi-ai putea-o trasa.

Ea poate creşte ca un pom, Simt asta din celule şi, de frumuseţea naturii, Mai da-mi , doamne, o vată-n urechi , Să nu surzesc de răsărirea ierbii,

Să uit manualele de prostie ale lumii, Compendiile de laşitate, tomurile de neliniştePrăfuite ca podurile vechi care scârţâie cardiovascular.

Dragostea ţine de măduvă în oase, nu e pornografiaZilei de mâine a norilor care dispar în anumite poziţii, Ea e desprăfuire de mit, sinteză de voluptate latentă, Adio căzând din buza săgeţii.

Glonţul acela nu vine din senin şi nici nu eDoar o urmare a naşterii mele, e sfârcul iubiteiCu care am rămas în gură după ultima noapte de făcut amorÎn mototolirea vieţii, în fuga ei, mai ceva decât de marş.

Eu sunt un salariat al curcubeului care pleacă din sânii tăi, Veritabile teascuri pe timp de război, iar pe timp de pace, felinare.Natura se învârte sub puntea de noroi ce e între noi.

Cuierul în care îmi agăţ haina, perdeaua prin care mă uit când vii

23

Darie Ducan

Către mine, scaunul pe care şed, cămaşa mea pătată de lumina zilei, Toate se simt ale tale şi atomii lucrurilor se desfac în molecule, toate, dar Absolut toate se fac mari ca nişte fântâni, ca să bei tu din lucruri Sub purul patrafir al mâinii mele alunecând languros pe trupul tău,

Pe şolduri şi pe nimic mai mult, pe ceruri, pe aripi şi pe cadavre, Pe funiile pe care le facem să fugim din Eden, din năpârlirile Şarpelui legate, împletite precum cozile tale de fată.

Toate nădejdile dragostei în care cred se termină cu semnu-ntrebării, Omul însuşi nu se trage nici din maimuţă, nici din Dumnezeu, Ci se trage din semnul întrebării. Semnului i-au crescut coaste, A fost aghesmuit cu dragostea binemeritata şi faţă de cerşetori Şi faţă de Beethoven, şi faţă de punctul pus în ghips după crăpare, Ca să îi fie lui Arhimede util.

Dumnezeii ei de dragoste, cum ne învârte ea, Dumnezeii ei de dragoste, sertar închis şi deschis doar când vrea el, Dumnezeii ei de dragoste, lepră a îngerilor curaţi, Natură dirijată cu colţul gurii, Cu limba şi cu obositoarele voluptăţi de înger masiv.

Cred în dragoste ca în salvarea lumii, corpul tău mă face, Am impresia, să am bretele prinse la spate nu de pantaloni, Ci de minerale, de maimuţă, de cerul de cealaltă parte a lumii, De semnul întrebării din care ne tragem cu fastul

24


Cu care moare-un câine.

Toate schijele dragostei supurează adânc, dragostea e atunciCând ne-ar dojeni o bombă ca o bunică ce creşte pisici.Dumnezeii ei de dragoste, numai ea a ţinut să nu cădem de pe cruce, De pe erotismul lemnului care se excita sub fecundare de cui.

Iubesc femeia , te iubesc, pot da energie pentru luminarea a trei străziCând eşti lângă mine, derulezi eruperile vulcanilor, Câinele de la Pompei să poată veni să mă muşte, să sângerezNumai ca să mă poţi tu pansa.

Dragostea ţine loc de balama la uşă, fără ea n-am puteaNici gânguri , de aceea mă alăptez din umbra trupului tăuŞi îţi cer coasta înapoi ca să văd dacă se potriveşte rupturiiDe unde se presupune că mi-a fost ruptă.

Dacă se potriveşte, urma crăpăturii o doresc nesudată, E o urmă, o fractură, seamănă cu un râu de pe-o hartă, În el mă voi boteza, adu-ţi Ioanii-ncoace!

Dragoste nu ca în scrieri indiene sau de altundeva, Ci trunchi lângă trunchi stând în pădure secole întregi, Flaşnete de mit lângă noi să se-nvârtă, Trunchi lângă trunchi, chiar şi de ne-or face mobilă, Să stăm în aceeaşi cameră noptieră lângă noptieră, Să ne transpire furnirul de cât ne-ntindem Să ne-atingem, dar în zadar, iar stăpânii dimineaţa să creadă

Că s-a spart tavanul şi-a plouat peste noapte pe ei.Iubirea nebună, pasională vâsleşte-n amonte la fel de firescCum ne trezim a doua zi în tinereţe.

25

Darie Ducan

Dragostea face totul, Dragostea supune, ucide şi buzunăreşte şi pe cei goi puşcă, Ea cară molozul urii şi păsării Phoenix îi pune aripa ruptă-n atele, Ea e primul foc apărut şi prima roată-nvârtită,

Te iubesc ca acel nebun grădinar care, din dragoste pentru Iarba din grădina sa, s-a sinucis să vadă cum e să stai sub ea.Ştiu că mi se vor întoarce cu toţii împotrivă, Vor hrăni câini să mă mănânce şi să mă vomită, M-ar arde pe rug, da-i prea scump chibritul,

Ar tocmi călimări să se goleascăŞi gonaci de inspiraţie-ar plăti, dar e-n zadar câtă vremeSuflu în duet cu tine şi acest duet nu e un trio, un cvartet, Sau mai rău, un solo, solo…Solomon, Căzând adânc, mai jos de moarte pe umeriCu năpârliri de pilde ca epoleţi.

Facă-se voia mea, dragostea noastră turbulentăÎncărunţeşte călimările şi trupul tău fierbinte se împăuneazăArcuindu-şi sânii ca grotele de eremiţi, ca să cădemÎn păcatul ce e deviza lumii în singurătatea curată a patru pereţi.

Dumnezeii ei de dragoste, ce e iarba asta decât părul de peTrupurile noastre năduşite ca la turnat asfalt, când ne iubim?Aruncaţi în patul vârstei ca cu furca, ca cu crucea.Dumnezeii ei de dragoste, ceruri trucate să pară mai jos, Mâini trase din umeri să pară mai sus, Cădem, cădem şi nu ştim unde, nu ştim unde, Purtăm dragostea ca pe-o cocoaşă, ca pe-o carapace.

26


Mă vor condamna cu toţii fără preget, Vor da în mine cu pietre anume căutate cele ce dor mai multVor umfla cu pompa spinii ce mi-i vor pune pe frunte, Să fie siguri că îi simt, mă vor pune la zid şi vor trage în mine, Dar tu vei şti că te iubesc ca acel nebun grădinar care, din dragoste pentru Iarba din grădina sa, s-a sinucis să vadă cum e să stai sub ea.

Şi atunci le voi spune şă taie sfârcuri de femei, Groase şi negre, iritate de lapte ca de roata lumii sabotul frâneiSă le taie, să le pună în puşti pe post de gloanţeŞi-apoi să mă ciuruiască până când nu mai au ce, Să se ştie că eu atâta am iubit femeia încât am murit de ea.…………………………………………………………….

Iar apoi, după execuţie, din gloanţele-mprăştiate prin carne, Prin pereţii ciobiţi, din gloanţele-sfârcuri va ţâşni ca din cişmele, laptePruncii din mulţime vor sări cu gurile lor curate de dragoste, Să se hrănească şi amintirea mea atunci va striga:

-Lăsaţi copiii să vină la mine!

06 ianuarie 2007

Armonizarea apelor

Spune-mi, în toată tornada aceasta De ghilimele luate de pe bârfele despre mine, Cum putem face să ne armonizăm, Cum putem face să ni se acompanieze tot ce avem, Să ni se lase stereo pleoapele pe ochi, A ta, a mea? Să adormim deodată, ca într-o lăsare

27

Darie Ducan

Pe fundul unei ape?

Niciodată paşii lăsaţi de noi nu se pot transforma înAceeaşi clapă a două piane, niciodată nu ne ţinem minte suficientÎncât la despărţire să punem între noi un simbolic semn de carte, Să ştim când ne reîntâlnim de unde să ne continuăm.

Dacă nu eşti, din pielea ta aş spinteca o bucată, Să îmi fac mănuşă, şi, când mă ating cu ea, să cred că eşti cu mine, Asta nu mai e senzualitate, gardul curţii mele, uneori, Cred că trece de cer, atunci când eşti plecată.

Şi tu dusă eşti mereu, pământul nu mai cultivă răsaduri de pasul tău, Cum să ne armonizăm, cum să facem să fim noi mareaCare să se iubească-atât, încât nici chiar Moise să nu o poată despărţi, Şi să cadă în dizgraţia publică.

Nu ne putem armoniza, treaptă cu treaptă orice am face, Ne curge iubirea din suflet din senin, ca sângele pe nas, Ca râul pe care frunzele ce suntem sunt duse.Cum să ne armonizăm să suflăm stereo, Să murim şi să iubim stereo, sângele să ne curgă stereoÎn corpurile astea ce-s nişte călimări în faţa cărora Un mare scriitor nevăzut stă inhibat şi nu poate scrie?

Oasele noastre care scrâşnesc stereo au în ele fântâni adânci de fatalitate, Fatalitatea e nămolul cu care ne dăm, iubirea neagră, murdarăMistuie oamenii astfel încât ne flagelăm noi cu noi,

28


Ne interzicem unul altuia spre a ne putea apropia apoi până la ambigen.

Să ne armonizăm fiecare pe pieptul celuilalt, Croitoria gândului şi-a sunetului să stea tiv în tiv, Noi, mare atât de ferecată , atât de una, că n-au putut-o despărţi.Mâlul în mine se depune deodată cu mâlul tău în tine, Pământul se depune peste tine deodată cu pământul peste mine

9 ianuarie 2007

Ultimul botez

Sângele din oameni, Când mor la casele lor, Se ridică-n podCa să cadă, Aruncându-se-n eiCa-n ultimul botez, în căldare,

Ioan al sângelui, Botezătoare!

23 iunie 2007

Recurenţă

Cum ar fi dacă de-atâtaÎnvălmăşeală de ani, De-atâta agitaţie a trecerii timpuluiSângele ne-ar transpira?

29

Darie Ducan

Vor zice unii: -Uite!Deci se poate face apă!Da, dar în ea nu va fi nici un peşte, Va fi o apă ce va existaNumai cât timp pe ea se păşeşte.

23 iunie 2007

Adiere

E-atât de frumoasă, E-atât de frumoasăÎncât se-ntoarce-n copaciLemnul care-a ajuns masă, Să-i simtă adierea când trece prin păduri

Şi scaunele toate, se întorc din teatreSă fie copaci şi să-i simtă curgerea eiCa o cursivitate.

Lumina, vântul ce-l face prin păduriCând îşi mişcă şoldul şi îşi cădelniţeazăTămâia nevăzută a primilor săi nuri

O fac atât de frumoasă, E-atât de frumoasăÎncât sticla paharelor de pe masăSe-ntoarce să fie nisip, Să fie plajă sub ea, Să stea caldă, încinsă, Ca sub un scalp de stea.

E-aşa frumoasă,

30


E-aşa frumoasăCă fuge inul feţelor de masăCând trece ea prin câmpSă-l onduleze şi să-l culce la pământCu parfumul ei copleşitor

Care îmbată şi cântecul în ţapiŞi dragostea din care te adapi.

19 iunie 2007

Spirale

A-nţepenit nisipu-n cădere în clepsidreCât timp ai fost plecată şi nu ai fost a meaŞi totul a fost sterp şi însuşi CaronS-a stors de-o lacrimă să aibă unde naviga.

Şi setea uitase că îi este seteŞi stelele se făcuseră ulcere pe cer.Cu rănile saci căram munţi de sareŞi Dumnezeu îmi mirosea a efemer.

Dar ştiu că azi mi-ai repătruns în sânge, De mână vom fi şi în minereu, Drumurile noastre se intersecteazăCa două spirale din ADN-ul lui Dumnezeu.

27 iunie 2007

Vina Eminescu

31

Darie Ducan

Eminescu scrie spre sfârşitul vieţii într-o scrisoareCă pe corp i-au apărut nişte pustule, nişte bubeDatorate tratamentului prost şi mizeriei în care se aflaÎn sanatoriul făcut din cărămizile, în al căror Lut ne aflam tot noi, morţi, dar cu câteva vâsliri inverse de ceas.

I se refuza cerul coborât mai jos, ca o treaptă de tren, I se refuzau nucile cu miez chiar dacă acestea ar fiFost puse bile din rulmenţii stabilităţii sale.

Degeaba ne răstignim după fiecare ieşire din baltăPe diagonalele cărţii lui şi sângerăm formolPentru distanţe. Suntem zadarnici câtă vreme gravitaţiaNu e un pleonasm de-al lui sau vreo cacofonie.Nu ne scuză oasele, nu ne îndârjesc scările rulanteCare doar urcă rulant, devenind tobogane la coborâre.

Lui Eminescu îi apăruseră pustule. Bubele lui ar trebui Să le avem pe steag aşa cum în vechile steme avemSpice de grâu, în acestea, noi, să avem spice de grâuCare, ca boabele să aibă pustulele lui.

Cu grâu din ele să se hrănească poporulTimp de un stadiu de maimuţă. Vina noastră e aceeaCa apa vie să-i fi fost în pustule şi aceeaCa sudoarea călăilor să-i fi fost în alte pustule.

Eminescu bolnav, faţa lui groaznică, gotică, încremenitoare, S-o punem pe stemă, nu aceea de la 19 ani, cândÎncă mai nu-şi tăiase buricul.Iar drept cute între frunţi să avem urmeleMulajul cadavrului său luat din cearceafDupă 33 de zile cu ziua având 12 luni.

32


Cei cu piciorul mai mare decât al luiSă-i poarte pantofii, iar cei cu el mai mic la fel, să i-i poarte!

Ar trebui să sponsorizăm planeta cu lopeţiCa să se-ngroape ei şi pulsul să bată a cădere deBulgări de pământ asupra cosciugului lui.

Nu plimbatul prin lunci, melancolic, ciCăderea-n mojarul galaxiei, unde limba unui Câine lătrând ţinea de pistil şi-l pisa.

Pavlovian, cu limbile atârnând l-am muşcaŞi carnea lui vânătă de viaţă, ca merele când Cad ne rămânea în guri şi între dinţi ne putrezeaNoaptea şi puţea literar, iambic şi trohaic.

Pustulele lui ar trebui puse pe drapel, Măcar drept ciucuri, dacă nu ca lauriŞi bătăturile de la mâinile lui scriind, sparte, Trebuie declarate mări cu porturi navaleŞi comerciale şi litoral pe-o plajă cât logoreea mutului, Din care-am apărut.

Monedele se uzează tot trecând din mână în mână, Se subţiază. V-aţi întrebat, materialul lor lipsă, ce sePierde prin uzare, unde e? E pe umerii lui EminescuŞi pletele lui sunt unsuroase de dârele târâriiNoastre de viermi.

Pustulele de pe picioarele lui când l-am lăsat să moarăAr trebui să crească-n lanuri ca boabe de grâu pe spicŞi să ne facem pâine din ele şi prescură-n biserici, Să sângereze sudoarea lui care i-ar fi o haină

33

Darie Ducan

Prea mare lui Iisus.

Cum arăta: avea hainele roase de molii crescuteDe subconştientul nostru şi pe câmpurile cu inDe unde s-a luat in pentru hainele lui, noi am urinatIntenţionat şi-acum spunem c-aşa a fost soarta să moară de lup.

Azi transpirăm şi la o răsfoire şi crescSubraţuri între fiecare două pagini ale cărţii luiŞi-acolo transpirăm cu toţii.

Cămăşi de forţă i-au fost cutiile noastre craniene prea mici.Nici n-ar trebui să mai ieşim pe stradă de ruşineaDe a-l fi lăsat să moară şi acum ne lăudăm căPlopilor cu soţ le-am inventat soacreCare să-i despartă, să fie fără soţ.

Nu ne stă-n gât rădăcina teiului sau când bem ceaiDe tei, vezi, Doamne, şi cu lămâie?Cărămida cu care i s-a dat în cap are în lutul eiBunicii, părinţii noştri, care ne-au transmisCaracterul pe cale genetică.

Pe străzile pe care punem plăci cu numele luiDe sub cuiele bătute-n plăci curge sânge şiPlaca denumirii străzii spune: “Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac!”.

Ne înfiază bălţile prin care trecea cu trăsura canaliaDe C.A.Rosetti şi barba lui Maiorescu îi bate cuieleÎn sicriu împinsă ca o daltă de barba noastră Zicând că e cosciugul lemn de sculptat, nu cosciug.

Nimeni nu i-a tras clopotele când l-au îngropat,

34


Doar cearşaful ud, transpirat al patului în care murise, S-a stors, a ieşit din spital şi a intrat în bisericăSpre a-i trage clopotele, Fiindcă cu el făcuse Eminescu transplant de duh.

De ce l-am dat pe mâna hârciogilor în fracuri, De ce l-am dus în saloane şic când lui îiSângera a pod de casă cu blănuri de mioriţă în ele?

Ar trebui dacă donăm undeva sânge, asistenta Să ne spună: nu, sânge de român nu, nu e bun!-De ce?-Eminescu! L-aţi omorât şi aparatele vi-l consideră apă!

Moment în care apa, sărind din borcane înjurăCu jetul întrebându-ne de ce-o jignim şi promiţândSă nu mai vină veci în ţara noastră, Râurile abţinându-se să curgă.

Cred că dacă nu l-ar avea pe Caragiale lângă elŞi-n mormânt ar urla, de nu s-ar auziHârâiturile lopeţilor, săpând să-ngroape pe alţii.

Pustulele bolii lui, pentru care suntem vinovaţiDe la Zamolxe pân’ la râme, ar trebui puse peSteag şi pocnetul lor, când plesnesc, să fie imnNaţional onomatopeic uman.

E un jug ce-l purtăm, numit EminescuŞi negii pe umeri ne cresc cârni de ruşineaDe a-l fi omorât, tras pe o roată cu spiţe fiecare, Eu, tu, el, ea, ăla, celălalt, ei, ele…

Îi facem casă memorială cu rudele pietrei cu care

35

Darie Ducan

I s-a dat în cap, în timp ce piatra cu care i s-a datÎn cap se înmulţeşte prin prunduri, printre pietreleDe pavaj, ca iepurii şi multiplică ucigaşii Şi li se pierde urma.

Piatra trece din pat în pat, din aşternut în aşternut, Ca o curvă versată şi bisericileSe surpă pe şoldurile ei în timp ce şi cerulMestecă mere cu tot cu meri şi pământulÎn care-au fost plantaţi.

E vina noastră, puneţi deci pustulele, buboaiele luiPe stemă şi steag, aşa cum stau în spic boabele de grâu, Şi chiar şi în lanuri să fie bubele lui despre care vorbeşteÎn corespondenţă, că nu i se mai vindecă, şi să ştiţi că sucul din eleE sudoarea voastră transpirând în timp ce-i faceţi rău, porcilor.

31 mai 2006

Joc de-a lanţul trofic

Ce ar fi dacă ne-am lua pe rând Şi ne-am mânca. Tu m-ai mânca pe mineŞi eu pe tine, concomitent.

Nu-i aşa că ne-am coase gurile, să nu ne vomăm, Pentru că asta înseamnă despărţire?Şi am prefera să ne înecăm unul cu altulDecât să ne despărţim?

30 aprilie2007

36


Psalmul apei

Atât de tare cred în destin şi în soartăCum pe oasele mele e carnea mea, Nu pot să beau nici un pahar cu apăFără să simt urme de paşi în ea.

Simt dungile tălpii cuiva în pahareCum simt viermii în carne, şi ei, lunguieţi, Aceste dungi din tălpi sunt sforile cu careÎmi vor lăsa în groapă sicriul, să vedeţi

Cu câtă poftă beau această apăDivin de înfectată de păşit, Simt unghia cui a păţit, crescând şi o audŞi-n setea mea ca un hârciog, tunel ea şi-a scobit.

Dar beau cu sete-acestă apă, În oul piciorului cui a păşitE oul ce-mpinge lopata spre groapă, Apa ploii numai e bună de păşit.

Şi scap din mână tot ce amAcvatica sete mă-mpinge spre-un dedesubt ultimAl fiinţei mele ce coboară-n trunchi.Şi dacă paharul se sparge, Cioburile cad în genunchi.

21 ianuarie 2007

37

Darie Ducan

Hrană terestră

Ce e Cina cea de tainăDecât sfada celor 12 luni dintr-un anCare hotărăsc cu ce Ne-am ales din ele.

Ca să ne ajute în următoarele 12.Fiecare lună bea din noi, Mănâncă din noiVinul, pâinea, peştele, răbdarea, Ale cărei oscioare le înţeapă în gingii, Cu aluzie la coasta lipsă.

Lunile mănâncă pâinea, vinul, Răbdarea, iau asupra lor durereaDe spini ca pe o roabă.În timp ce lunile ne mănâncă, Iisus descreşte dintre ei, piereDe pe scaun, forma i se goleşte de conţinutŞi ochii lui cad şi se pierd Printre ochii peştilorPe care lunile i-au mâncat la masăŞi încă îi mai mănâncă.

Această cină, prin natura eiProvoacă seara să vină.Unde e Iisus?Unde e Iisus?se întreabă toţiIar Iisus e în burţile lor.S-au hrănit cu el.Iisus suntem noi

38


Care, mâncându-l, Ne mâncăm pe noi.

Şi nu ne terminăm niciodatăFiindcă ne e mai mult sete de alţiiDecât foame de noi.

Şi oare monedele în palmăZuruie mai puţin decâtMaţele noastre, hrăniţi cu el, ghiorăie?

26 ianuarie 2007

Variaţiuni pe o temă anterioară

Lui Iisus nu îi erau cuiele, cuie, Ci aceia erau viermii daţi să îl roadă, Ca pe oricare om, căci fiecăruiaNe vine moartea odată şi-odată, la coadă.

Dar viermii nu şi-au dat nici măcar silinţaDe a se târî, mândri că sunt viermii cuiva.Şi-atunci au trebuit să-i batăÎmpinşi de la spate de ciocanul Aşa.

29 martie 2007

Prin urechile ierbii

Iarba ce tot iese şi tot intrăFace ce face şi dă senzaţia mereuDe ac în perpetuă coasere

39

Darie Ducan

La haina imensă ce e Dumnezeu.

Prin urechile ei am fost scăpaţi ca din mame, Roua lichid amniotic era, Stoguri de fân ne priveau caii, Fiecare încet se automânca.

Mă duc spre firul ierbii cu sfialăŞi mă aplec cu tot polenul firiiCa să întreb pe cineva-n ce felLumina carne-i e desăvârşirii?

Îi iau un interviu lui DumnezeuŞi, fiindcă tace, îmi răspund tot eu.

10 aprilie 2007

Imn femeii

Iubesc femeia când batO etajeră între două steleCa să aşez un pahar cu apăPentru setea ei.

Femeia o iubesc doar oamenii Din pâine, dar cum se faceCă piatra se prelinge de pe fesele eiPrecum sângele din picioareleUnui Iuda fugind?

Plutesc uimit în sudoarea mlăştinatăDe frunte şi îl văd pe IisusÎntins, răstignit pe sistemul ei

40


Reproducător, cu mâinile bătuteÎn ovare,

Buricul ei vâltoare de spini devenind.

Cuiele, piroanele au fost căutate anumeDin fier care nu se topeşte La o emoţie prea mare, Cuiele şi-au mărturisit găuriDinainte ca nimbul lui CristosSă fie un por de femeie la maximum lărgit.

Pe piatră încă mai cresc negi de pâine, Pe pâine mai cresc negi de piatră, Femeia e negul ce i-a ieşit cerului, Negii sunt lăzi de zestre adânci, Cufere prăfuite cu carne.

Plutesc vâslind cu mlaştina în vâslăCătre femeie. Cu crucea-n lichid Amniotic vâslesc 9 luni, Pân' la 9 pământuri

Şi-l văd pe Iisus cu palma stângă sângerând, Bătută-n cuie în ovarul stâng, Cu palma dreaptă în cel drept Al femeii, Iar mai jos un coş cu întrebăriSub un robinet de sânge retoric.Palmele sale şi-au creat delteCu faună şi floră de tăceri.

Răstignit pe ovare nu va fiNiciodată între doi tâlhari.

17 septembrie 2006

41

Darie Ducan

Ritual ateu

Nu cred în nici un patrafir, Degeaba ne punem patrafirele Pe cap şi spunem tot, Nu mai e nimic de făcut!

Nu cred în vorbele spuse sub Patrafir şi mai ales nu credÎn iertarea lor prin mărturisire

Devreme ce însuşi materialulDin care e făcut patrafirul, e vopsit, Singurul patrafir sub careCe ai mărturisit se iartăE capacul de sicriu sub care stai, Până-acolo, numai interese.

10 ianuarie 2007

Înţeles

Am înţeles ce însemni pentru mine, Ştiu că te iubesc atât de mult,

Că şi dacă ar pieri tot ce-i viu, Animale, plante, oameniŞi ţi-ar fi sete, aş trece noapteaPe ascuns din ierbar în ierbar, Să storc plantele acelea moarteDe puţină rouă, ca să îţi dau să bei.

42


Aş trece din ierbar în ierbar, Ca un vagabond hugolianUrmărit mereu, să îţi aducRouă, să bei, când nu mai e nici Ce, nici cine să se lase băut.

16 ianuarie 2007

Dimineaţa cifrei unu

Sunt singur, Sunt atât de singur, Stau aici, la acest birouŞi scriu despre dimineaţa Cifrei unu, care va începe mâine.

Ferestrele casei mele dau toateÎn dosul pernei tale.

Stau şi mă închin nimbului ultimului chibritPe care răstignesc şira spinării mele, Aici până şi praful îşi pune valiza la uşă, Până şi uitarea pleacă alunecândPe ca(l)viarul peştilor ce-noatăÎn apa ce sunt.

Sunt singur şi amputezFericirea din două mişcări.Sunt singur încât nu pot scrieDecât pe o foaie, Dacă scriu pe a doua, acea hârtieRespinge literele, Scriu singur despre dimineaţa

43

Darie Ducan

Cifrei unu şi cifra unu aşteaptă să fie.

Scaunul pe care şed, Ca să îmi pară singurătatea mai mareMai are doar unul din cele patru picioare, Fitilul lumânării la care scriu seDeşiră, să nu fie din două fire îmbrăţişate, Împletite, şi arde numai unulÎn ceara unei singure albine.

Sunt singur şi singurătateaMă face curat:Cred că mai e puţin şiSăpunul se spală cu mine.

Stau singur şi creierul meuMimează o fereastră zidită de la sine, Ferestrele casei mele dau toateLa o faţă întoarsă de pernăPe care tu nu mai dormi.

În dimineaţa cifrei unu mă mirCum cocoşul cântă de trei ori, Se pare că două cântări o vor Omorî pe a treia pe la spate, Cu toporul, a cărui coadă eDin lemnul arborelui meu Singuratic şi genealogic

În dimineaţa cifrei unu, Mort de singurătate mai multDecât de topor.

17 ianuarie 2007

44


Rugă către un Dumnezeu fierbinte

Stau acum şi mă rog către un Dumnezeu fierbinte.Mă rog scriind la masa mea de scrisCu-atâta pietate, cu-atâta sos inefabil al credinţei, Încât din cele patru picioare ale scaunuluiPe care şed, unul se rupe, urcă, se îndoaieŞi mi se aşază în locul coastei lipsă-şi nu mă dezechilibrez-

Mă concentrez, mă vărs prin fântâni singulare, Lepăd umbră din umbra lucrurilorŞi tocmesc mâini care să mă vândă.Fierbinţeala terestrului îngheaţă magma meaŞi facerea scârţâie după mine ca o uşă neunsă.

Mă rog cu credinţa că de scrisul meuPământul sub şerpi e mai greu de târâre.În timp ce scriu, cele trei picioareAle scaunului pe care şed şi mă rogSe unesc precum trei degete în făcutul crucii.

Şi stau aşa, unite, duse spre pământ, Care e singura frunte la care îmi fac cruce.

24 ianuarie 2007

Bună ziua

Încep tot mai mult să credCă nu inima e cea care

45

Darie Ducan

Ne pompează sângele înspre organe, Ci simplul bună-ziuaDat unuia sau altuia,

Normal, firesc, uman.

26 ianuarie 2007

Psalmul facerii

Por, por, por, por, por, Por virgulă por virgulă por.

Doamne, de ce ne construieşti sacadat?Sau ai în a ne construi mereu o ezitare?

27 ianuarie 2007

Topica ploii

Istoria, întâmplărileNu înţeleg de ce ocolesc.Fac ce fac dar ocolesc lucruri, Trag de timp ca de-un joagăr.

De ce nu ne putem prescurtaMiturile, să nu mai pierdem Atâta timp să le suportăm, Că plouă din pansamentele uitateCare se fac nori când nu le vede nimeni.

46


De ce nu putem prescurta miturile, Spre exemplu cuiele lui HristosSă i le fi bătut direct în sperma lui Iosif?, Fiind prea grăbiţi să-l aşteptăm să se nască, Doar avem şi noi serviciu, Suntem oameni extrem de ocupaţi.

De ce nu putem să ne contragemPână la pântecul mamei ca să-l lovimPuternic, să nu fi fost?Nu înţeleg de ce ocolim atâtŞi ne scărpinăm cu mâna dreaptăLa urechea stângă, peste cap.

Ploaia, ploaia, nu-i tot un fel de cuie?Ploaia nu naşte nimic, de ce ocolim atât, De ce mergem pe rute ocolitoare?Patrafir peste ovare –Patrafir peste sămânţă.

Cuiele lui Hristos ar fi trebuitBătute în sperma lui Iosif, Am fi prescurtat drumul,

Dar drumul până la noi E el însuşi un cui proaspăt scos.

25 decembrie 2006

Ca şi cum

Ca şi cum un scriitorCu un picior de lemn ar fi pus

47

Darie Ducan

Să aleagă dacă să mai aibă piciorulAcela de lemn, sau, în plină crizăDe hârtie, să-i mai facă două file din el.

Aşa şi eu sunt pus să alegÎntre două dureri, una cu trepte de piatră, Alta cu trepte de lemn.Aşa şi eu sunt pus să aleg între a fi a mea şi a fi a morţii.Acel scriitor, în disperarea luiProbabil ar fi dorit pământulSă se rupă şi să îl înghităDar pentru mine şi moartea e prea puţinFiindcă eu şi dincolo de moarte sunt dilematic, Şi dincolo de moarte te vreau, Pentru mine nici miturile nu suntSuficient de încăpătoare, Mereu îmi iese cămaşa din ele, Ca din pantaloni.

Sunt pus să aleg şiGloanţele se ling pe buze dejaDe mine, deşi încă nu s-a tras.Sunt pus să aleg şi pământulNu mă vindecă, oglinda se faceCă eu sunt oglindă şi ridică din umeri.

Ca şi cum un scriitor Cu un picior de lemn ar fi pus să aleagăDacă să mai aibă piciorul acela de lemnSau, în plină criză de hârtie, Să-i mai facă două file din el în fabrici.

Aşa sunt pus să aleg, dacă acele două foi

48


Vreau să fie testament sau actul de naştereAl unei mari iubiri, decisiv de decisivă.

3 februarie 2007

Golum

Dacă Ioan n-ar fi trecut Pe-acolo, din plictis, Probabil, pustia s-ar fi sinucis.

Aşa şi nouă, oamenilor, Mâinile care ne mângâieSunt locatarii trupurilor noastrePăienjenind cu oase, Pustia-i tot mai mare, Parcă depune icre în mâlulSudorii de când ne iubim, Pustia parcă-i cusută de lumeCa o pătură cu care ne-nvelim.

Suntem atât de-nchişi, Asceţi siniştri, Că lacătele de pe noi au şi nepoţiŞi cheile din ele se mărităA treia oară după inventarea unei roţi.

Se perfecţionează jungla de unul singur, Nu mai avem nici ce iubi, Nici ce tăcea, nimic, Ne sărutăm doar prinCât lingem cleiul de pe plicTrimiţând scrisori, dar ce scrisori?

49

Darie Ducan

Şi cui?Într-un pustiu total.Probabil, deşertul, văzându-l pe IoanS-a putut crede mal.

Vântul însuşi, bătândPrin pustia tot goalăRepetă spre-a nu înnebuni:Eu sunt, tu eşti, el este, Noi suntem, voi sunteţi, ei sunt.Şi astfel aude-n el icra, Se-aude pe sine pământ.

Degeaba, e ridicol de târziuÎn liturghia-mpreunării noastre, Să dăm sudori numai să-şi depunăPustiu-n ele icre pentru cândFaţa mi se va spovedi sub patrafirul mână.

Să nu fugi vreodată prin pustiuri desculţ, Şi spinii sunt târfe, împung pe mai mulţi.

4 februarie 2007

Ultimul cuvânt

Iubita mea, Ultimul cuvânt pe care ţi l-aş spuneAş vrea să fie de genul masculinCa să poată da o coastă pentru următorul.

30 martie 2007

50


Iisus către Maria Magdalena, azi

Iubito, când facem dragoste- vrând sau nevrând -Pe corp să ne crească păr de măgarPe Sinai-ul coatelor noastre urcând.

Şi se rescrie Biblia-ntr-o doară, Neagră, făcută din murdărieDe sub unghiile de cerşetor, Corpul meu spre tine e-o şapcă întinsă, Dă-mi moneda sfârcului de cupru, te implor.

Pe dinăuntru să te laşi pictatăDe bidineaua de zugrav nebun, Să se rescrie mitul, înapoi, pân’ la piatră, Umil la picioarele tale mă pun.

Când dintre ele izvorăşte-un Iordan, Botează-mă-ntre maluri de picioare, Numai atunci să mă nasc, Deodată cu pomul crucii viitoare,

Tocmai din care creşte fruct opritCa o perfectă, ciclică înlănţuireŞi fructu-acela, ca sâmburi va aveaMonedele trădării, aşa, să nu ne mire.

Botează-mă şi pân-atunci încercÎn sutienul tău să coc pâinile CineiŞi peştele să-l pescuiesc aş vreaCu undiţa calmă-a raţiuniiDin sudoarea noastră când ne-om împreuna.

51

Darie Ducan

Ca sâmburul măslinei eşti centrul meu acum, În găurile palmei îşi depun ouă cucii, Scări rulante, de-aş vrea, nu pot să punÎntre pântecul mamei şi strigătul crucii.

Apuc să cred că ea însăşi le bate, Direct cu burta, respirândŞi că spinii pe frunte îmi crescÎmpinşi de laptele rânced al ei alăptând.

Dar lasă-te pictată pe interiorul tăuSă mă botez în tine totodată, Aş fi onorat crucea pe care stauSă fie din lemnul patului tău de fată.

Dar îmi e dat să mor ca orice om dacă M-am bucurat ca orice om de dumneata, Chiar şi moartea are-un etc.Iar etc-ul are spini pe fruntea sa.

17 martie 2007

Sonet teoretizat

Sudoarea lui Dumnezeu e şi aceeaA unui sonet care transpirăSă rămână sonet, Care transpiră să aibă numai 14 versuriŞi nu 15.

Şi aceea e sudoarea lui Dumnezeu, În ea se spală picioarele metrice ale proscrişilor.

27 februarie 2007

52


Câinele

Ce biserică mai bună vreţiDecât să mă rog într-un câine?În genunchi în el mă pun şi mă rogCum cu palmele una peste altaCu ziua de azi peste ziua de mâine.

În el, în câinele acelaÎn care daţi toţi pe şosea, Pe care-l scuipaţi, pe care-l loviţi, Potaia mocirloasă vă va sângera.

Pe lângă că-i bătut ca un ciumatCu pietre şi cu bâte, euÎn el mă rog pentru căÎn cei mai înjosiţi există Dumnezeu.

Mă pun în genunchi în burta de câineŞi refluxul stomacului lui îl ascult, Meduzele foamei şi ale friciiÎngălat înoată, dar sacru ca un cult.

Dumnezeu locuieşte în câinii din stradă, În aceia loviţi de noi toţi însutit, Câinele acela în care mă rog, De şase ori tuşise şi-apoi s-a odihnit.

16 aprilie 2007

53

Darie Ducan

Elegie de început fertil

Dacă după un cataclism galacticAş mai găsi o geană, o sprânceană a ta, L-aş orbi pe DumnezeuCu bună ştiinţă, ca să o creadă coastăŞi să facă o nouă lume din ea.

M-aş face pământ fertil din careSă crească doi copaci care s-ajungăPână la ochii lui.Şi geana ta ar fi coasta lumii, Femeie, credinţă şi palmă pentru cui.

Cataclismul va trece cu vedereaUn fir de iarbă ca să aibă umbreleNoastre la umbra cui sta, Dar cum genele tale sunt coasteŞi cu corpul meu clipeşti dumneata.

Probabil, dacă ar fi fost eu să dau lumiiÎnceputul după cataclismul spus, La cât aş fi ars în aşteptarea taÎn loc de coastă o scară de incendiu mi-ar fi pus.

18 aprilie 2007

Uitările de mână

Aşa cum este scris de mânăŞi scris de tipar, Aşa este şi uitare de mânăŞi uitare de tipar.

54


Ce te vei face tu dacă eu Te voi uita de mână şi n-aiSă înţelegi că te-am uitat?Dar nu pot să te uit de tipar, Ar fi prea rece, prea oficial, Prea-nstrăinat.

Te-aş uita de mână, N-am ce să fac, nu mai Am cerneală nici de-o uitareŞi te uit cu sângele meu

Luat din călimările lui Dumnezeu.

22 aprilie 2007

Vamă de ani

La revelionul petrecut fără eaNici dopul şampaniei nu sare, Se ia singur jos de la sticlă, Se leagă singur în cămaşa de forţă, Se duce în colţul cel mai umbros al încăperii, Se pune jos şi se dă cu capul de ziua de mâine

De parcă ar ieşi din ou.

Flux erotic

Şi, uneori, când ne uitămUnul la altul, iubito, Plângem cu lacrimi vechi

55

Darie Ducan

Ca lăzile de zestre.

Nu prea mai înţelegem Ce e cu noi şi cine suntemŞi de ce aceşti patru pereţiSe poartă cu noi ca şi când Ne-ar fi faşe.

Ne uităm unul la altulŞi moartea ne ţine loc de coastă, Dar plângem un timp Şi sarea lacrimilor se usucăPe sticla ceasurilor precum clorul pe pahare.

Nu ştim dacă moarteaNu ne-a pătruns şi în sămânţă, Dar vechi doruri se rearticulează, se redor.

Uneori ochii nu ne ajung pentru privitŞi ne privim cu cuştile de câini.Mai depărtaţi ca nişte câini, Mai străini ca oricine.Se pun poşte-n lătraturile de câiniCa noi să fim la multe poşte depărtareUnul de celălalt.

Atât de departe, atât de departe, Că şi dac-am trimite scrisoriEle să nu ajungă la celălaltDecât după ce se vor îngălbeniŞi limba în care au fost scriseNu se va mai vorbi.

25 aprilie 2007

56


Iisus păşeşte

Nu, niciodată nu se întâmplă nimic!Nu, niciodată nu se întâmplă nimic!Niciodată nimic nu se întâmplă!

Femeile când nasc sunt o cauză, Nu se rupe nimic, nu vine sorocul:Iisus păşeşte pe apa din mame.

2 mai 2007

Pâinea corigentă

Sunt ca o pâine corigentă la dospire, Din pasăre a mai rămas numai cădereaFirimiturile din burta păsăriiLe digeră numai vrerea.

Cerul zboară-n pasăre cu lesă, Lacrimile plânse lucesc a cui întors, Din gura oamenilor lâna baladeiSe tunde pe strofe şi se-apucă de tors.

Ne-ntoarcem în aşternut ca în mamăSă odihnim odihnirea, puterea, Dumnezeu e stomacul în careNe digerăm existenţa şi vrerea.

13 mai 2007

57

Darie Ducan

De fapt

Eşti atât de frumoasă, încâtTind să cred că DumnezeuÎn a şaptea zi nu s-a odihnit, Ci noaptea a fugit desculţ, Spre atelier, să te termine.

Nu a vrut să se afle că a muncit Atât de mult la tine, De fapt el nu s-a odihnit, Ci a asudat, lucrând la tine.

Să nu te-ntrebi oceanele ce sunt, Sunt sudorile lui, lucrând din greu la tine.

13 mai 2007

Se mizează

Se mizează pe faptulCă suntem apăCând se dă în noi C-o piatră.

Nu ne duşmăneşte nimeni, Nu vrea nimeni să murim, Vrea numai să facem cercuri, Unde, ca un lac sublim.

Se mizează pe faptulCă suntem apă:

58


Frunza morţii pluteşte pe noi.

13 mai 2007

Elegia valizei

Suntem atât de călători prin lume, Că până şi-n sămânţa ce-o lasă-n femeiBărbaţii îşi trimit mai departeValizele care la naştere-au venit cu ei.

Vântul însuşi e-un plic de scrisoare deschisăDe un foarte orb destinatar.Trăim şi viermuim în găurile caşuluiDin laptele Căii Lactee, amar.

Acolo, sus, la stâna întrebăriiNe vedem atât de trecători, luămValizele şi li le prindem de coziSeminţelor din care evoluăm.

De-aceea fiii noştri pun urecheaPe noi cum pus-o-am şi noi cândva, zglobii, Se pare că vor să audă, s-ascultePielea de şarpe a valizei cum începe-a năpârli.

Şi tot cărând valize, ne trezim că ne creşteÎn ceafă câte-un mâner la fiecare, Doamne-al neghinei, ce cari în noiCe fel de haine şi cât de murdare?

Suntem atât de călători prin lume, Încât, vorbind, glasul ne sună a-ncuietori

59

Darie Ducan

Pe care le deschizi la o valiză, Din sămânţă suntem călători.

Dar fiii cum ascultă pielea de valizeŞtiind că e de şarpe şi că va năpârli, Vor fi bucuroşi şi optimişti să vadăCă timpul ca un măr se va rostogoli.

16 mai 2007

Drumul nostru

Drumul nostru e unul foarte lung.Suntem Iisuşi doar pe perioada bălţilorŞi-avem palma găurită pe undeArginţii au căzut, topind-o mai întâi.

Drumul nostru e când suntem duşiŞi niciodată când suntem veniţi, Probabil ar trebui inima să ne batăNumai când umblăm.

Iar când stăm, în ea să creascăLemn atât de trist cât să fie bun numaiDe noptiere ce stau lângă paturi în care se plânge.

Lângă locul în care stăteamS-a întâmplat cândva să fie o nuntă, Mare veselie pentru ceilalţi, chiote, dezmăţCa-n pânzele lui Dali, Ei bine, eu, de concentrat, auzeam putrefacţiaViorilor lăutăreşti şi ondulările cariilorCe le rodeau, şoldurile lor ca riviera franceză.

60


Probabil drumurile noastre adevărateSunt cele pe care avem curajul să le avem.Pentru asta ne trebuie păşire în fugă pe bălţiŞi dacă se poate ele să se evapore în urma noastră, Să nu ne imite nimeni. Absolut nimeni.

Fug, tocmai de aceea ca să nu mor, Încerc să fiu optimist, să nu dor.Dar mă rup de mine, ca să vin spre mine

Şi, venind spre mine, mă simt viitor.

18 mai 2007

Maximum

Să te iubeşti cu cineva aşa de tareÎncât de sudoarea voastră cearşaful De sub voi, din ce-a fost inSă îşi continue creşterea vegetalăŞi să vă treziţi năpădiţi de buruieni, ce sublim.

Să te iubeşti cu cineva aşa de tareÎncât de-atât de-nalte buruieniTe miri c-ar trebui să-ţi fie teamă, Dar fiindcă ea e lângă tine nu te temi.

Să te iubeşti cu cineva aşa de tareÎncât în perne fânul să dea-n floareŞi, greieri renăscuţi, în saltul mareSă îi pricinuiască morţii-o deflorare.

18 mai 2007

61

Darie Ducan

Androginul

Când clipeştiGenele tale sunt o lopatăCe excavează din mine carne, ca pământ.

Îmi dai senzaţia că vreiSă te îngropi în mine, greu.

Dar după patruzeci de zileTe vei înălţa la cerul, care sunt tot eu.

20 mai 2007

Caligrafia lui Dumnezeu

Eşti albă, eşti pură, femeia mea, Din aburii de cal ai rochii de mireasă, Julită la genunchi de steaua taEşti, c-au agăţat ghiocul de ea ca să

O facă să cadă în păcat, Dar nu îţi fie teamă, nu se ştieDecât că Dumnezeu când te-a creatUmbla la cursuri de caligrafie

Cu vene virgine încă de sânge, Stângaci, copilandru curat, Miroase-a măr în casă când se plângeŞi ochiul e o gură de muşcat.

Te scrie numai cu litera a,

62


Mai departe să plece, nu vrea.

15 martie 2008

Răsplata

E-atâta jertfă în aceşti oameni ai străzii, E-atâta tristeţe şi sfâşiereÎn aceşti cerşetori cu mâinile întinseLa colţurile străzii, peste tot.

E-atâta sfinţenie în eiŞi-atâta speranţăCă le-arunci monede-n palmeŞi orice-ai face, ele cuie, cad

Ca o răsplată emigrând din plată

18 martie 2005

Livadă arzând

A ars undeva o livadă de meriŞi au fost căutaţi cei cu numele adam, Au fost căutaţi de chibrituri, De brichete, cu duritate, Cu răceală, cu abuz.

A ars undeva o livadă de meriŞi au fost căutaţi cei cu numele adamSub zâmbetul care îi etichetase dejaCa fiind vinovaţi.

63

Darie Ducan

Au fost căutaţi, dar nimeni, nimeniN-a întrebat de eva nimic, N-au căutat-o, n-au pus-oSă-şi vomite buzunarele înCare sucul gastric al proprietăţiiMai produce destul acid.

Au găsit numai chibriturileŞi în jurul lor au inventat un AdamPână când lemnul chibriturilor A făcut o frunză.

17 martie 2008

Curent

Există comunicare-n lume, Există telepatie transcendentă, Senzaţii preciseŞi curent deplasabil prin miere

Dar nimic nu e mai sfântDecât curentul creatÎntre găurile din palmele lui CristosŞi găurile din buzunarele celor săraci

Ca între două ferestre paralele, deschise.

18 martie 2008

64


Femeia brută

Femeie, femeie atât de sălbăticităCă între picioare îţi creşte cucută, Nu-i de mirare că mă pun în genunchiŞi mănânc sorbind acei ciorchiniCa un însetat ce sare-n teascSă-ntâmpine vinul cu setea direct.

Păstrează-te-n sălbăticie, ruptă de lume, Fă visul să ia forma stâncilor care îţi ţin de pernăŞi lasă să crească brute, netăiateŞi nealtoite tufele lichidului senect.

Păstrează-te brută, cu păr pe trupCa o ţărancă, asemeni unui cer nebărbierit, Tăciunele în sine să ardă lent şi tandru, Să mă aplec şi să muşc cucuta, Neaşteptând s-ajungă în pahar.

S-o muşc cu tot cu stâncă şi cu frunze, Cu-omizi, ca să te doară între coapse, Semn că trag din tine moartea meaCum scoţi un schelet dintr-un peşte.

Mă pun în genunchi în faţa taSă mă acoperi cu tufa de cucutăPrecum cu un patrafir, să mă-nfruptDin muzica infinită a morţii mele.

M-aşez în genunchi, femeie barbarăCă între stâncile tale de coapse a crescutMoartea mea, prima mea boare de desăvârşire,

65

Darie Ducan

Primul meu crivăţ de sete de cald.

18 martie 2008

Andante

Am tăcut atâtaCât nu s-a mai pututCă mi s-a umplut guraŞi diezii muţeniei mi-au spart obrajii, ieşind.

Ce pietate m-a făcut să tac?Cine m-a făcut să telegrafiezDoar cu sângele ce voiam să transmit?

Tăceam etern, tăceam ancestralŞi negii mei se aşezau do-uri sub portative.

Tăceam colosal. TăceamCu toată dragostea de cântec, Dar numai când cuciiŞi-au făcut cuiburi pe găurile din obrajiAm învăţat cât de total se tace.

7 martie 2008

Căutare

Când ţi-a murit iubitaŢi nu mai ai nimic din ea, Să-ţi aminteşti că-ntr-o searăÎn parc, vântul i-a smuls un fir de păr,

66


Du-te încotro bate vântul, să-l cauţi, Caută-l toată viaţa, Umblă după el, mulează-te Pe şoldurile aeruluiŞi gândeşte-te logic pe undePutea să se ducă.

Caută-l, dac-ai pierdut-o, Caută-l, ca s-o refaciSau ca să-ţi priponeştiDe lungul fir de părCaii eternităţii la hanul împlinirii.

7 martie 2008

Tors

Vai, senzaţie de gol universal, Aici, la sfârşitul lumii, Nu a fost nimic, nu s-a-nâmplat nimic, Nimeni nu a fost, nimeni n-a strâmbat din nas, Dacă mă uit înapoi audCitoplasma curgând în frunzele primilor oameni

Şi-aud intenţia omizilor de-a apărea!Ce gol, ce senzaţie de gol.Dacă ascult mai atent Aud şi mâna ridicându-se de pe cei doiŞi frecându-şi chipulPână când moartea îşi va lua arama Ca să şi-o dea pe faţă.

8 martie 2008

67

Darie Ducan

Din perspectiva scrumului

Iubito, iubito, Te-am descoperitŞi totuşi n-am frecat două lemne.

Femeie, femeie, Te-am descoperit Şi totuşi n-am ciocnit două pietre.

Încă nu puteam rupe pomii, De ei atârnau mere cu sfârcuri curate, Încă nu puteam dărâma munţii, Zăpada lor scotea din lebede karate.

Şi te-am descoperit De parcă ţi-ai pus umbra pariSă nu mă laşi să plec până te naşti.

22 martie 2008

Dacă o respingi

Să te iubească o femeiePână la a muri cumvaPentru-a creşte din ea plantePentru perna pe care dormiŞi-o visezi tot pe ea.

Să te iubească o femeiePână la a-şi tăia venele amareSă-i auzi sângele curgând

68


Dacă eşti stresat şi n-ai De-auzit alte izvoare.

Să te iubească o femeiePână la a muri spre a vreaSă crească din ea copacii pentru Hârtia pe care vei scrie despre ea.

Să te iubească o femeieAtât de tare încât dac-o respingi, Să vrea să se evapore, să se facă apăŞi să ningă pe tine, chiar dacă tu nu ningi.

23 martie 2008

Cine fără de mese

Am visat nopţi de-a rândulCine fără de mese.âAm visat taine de-a rândulCine fără de mese.

Toţi mâncau pe genunchi.Toţi mâncau pe genunchi.Toţi mâncau pe genunchiiLor sau pe genunchii altora.Toti mâncau din genunchi, Toţi mâncau din genunchi, Îşi mâncau reflexul cu hapsânătate, Să nu fie nevoiţi să trădeze.

Şi şi aşa se abţineau cu greuNopţi de-a rândul,

69

Darie Ducan

Taine de-a rândul.

30 martie 2008

Singura mea calitate

Singura mea calitate e că vin de departe, Sângele meu s-a tocit de atâta cursSau se crede chiar circuitul apei în natură.

Singura mea calitate e că vin de departe, Ochii mei şi-au făcut din gene tălpi de săniiCa să îi tragă câinii de departePrin zăpada luată din pubertatea pietrelor.

Singura mea calitate e că vin de departe, De unde cântecele calde pleacăSpre a ajunge în urechi schelete.

Singura mea calitate e că vin de departe, De la schisma sensurilor pe un cuvânt, De unde păsările încă se-ntreabăDe ce nu zboară începând cu coada.

Singura mea calitate e că vin de departe, Eu, aproapele. De vrei să vezi de unde vin, Du-te pe sânge-ncolo până-n prima zi.

2 aprilie 2008

70


Ca şi cum

Ca şi cumAr exista o prunăAtât de tare căAr rămâne neatinsăŞi sâmburele-n ea S-ar face pom deja, Rămânând neatinsă ea, Aşa şi femeia, Un pântec de cântec Îţi umflă-n urechiCu pomii ei pe dinăuntruScuturaţi cu pariiLa trompele-uterine, Să cadă poama dulceCe-ntreabă de-unde vine.

Şi i se răspundePrin sunetul de pârg.

2 aprilie 2008

Cu fiecare zi

Cu fiecare zi ce treceÎn inima mea se scumpesc bătăileCa laptele pe unde nu mai este mamă.

Dă-mi, îngere, dă-mi, îngereCâteva gonguri încă de trăit, Câteva tobe încă cu pielea mea de împlinit,

71

Darie Ducan

Să poată anunţa sfârşitul lumiiCând moartea-i petecită cu cocoşi amariŞi poate se vor ieftini bătăile În lumea de dincolo, în raiSau poate vor fi gratis, bătând în sens contrar.

Cu fiecare zi ce treceÎn mine se scumpesc urmaşiiCa seminţele când pământul le-aşteaptă, cu paşii.

4 aprilie 2008

Aşa ne-a fost scris

Un câine fugind hăituitScrie cu labele-n praful drumuluiCaligrafia destinului nostru– „aşa ne-a fost scris”

Conjuncturile se termină în cozile seminţeiŞi nimic din ce doare nu are de ce.Ne doare mai tare locul din care-am Luat piatra spre-a da cu eaDecât învineţirea locului lovit.

Câine, câine, fugi mai caligrafic, strigămŞi el se sperie mai tare şi fuge prin bălţiDe parcă ar nimeri-n placente.

Cine l-a fugărit? – întrebăm.Cine l-a fugărit? – ni se răspunde.

72


A fugit prin noroaie, sufletu-iIeşea din piept cum centrul dintr-un cercAtârnând de-atâta învârtire.

Murdar de noroi l-au luatŞi l-au înecat într-un borcan cu miere.Cam asta e viaţa – „Aşa ne-a fost scris!”

4 aprilie 2008

De veghe

Părem atât de nedormiţi cu toţii, Oraşul face baie cu cafea, E-un gust amar şi-o grindină de boabe, Ca să alunge somnul ei au vrut aşa.

Şi stăm, umblăm de două mii de ani, Nedormind, cu paturile neatinseÎn oraşul unde plouă cu cafeaŞi cu măcinată iernile sunt ninse.

Nu dormim, anume, nu cumvaSă se mai nască unul ca acelaŞi să-l ratăm, dormind, că n-am băut cafea, Să-i batem crucea, să-i apretăm tăcerea.

Şi uite-aşa stăm nedormind deloc, Tot dăm cu ochii-n iesle s-o facem să ia foc.

4 aprilie 2008

73

Darie Ducan

Fata morgana

Ea vine de atât de departe, De atât de departe fuge spre mine chiar acum.De atât de departe încât e tânără Şi eu desfac braţele şi tocmai atunci Sunt împroşcat în ochiCu cenuşă apropiată, caldă.

Ce frumoasă eşti, iubita mea!

9 aprilie 2008

Drum fără sens

Am impresia că între noi e o imensă fugă.Am impresia că suntem un ac de ceasCe fugăreşte o oră în cadranSau un vultur atât de singurÎncât îşi scoate ochiul, măcar aşaSă îl privească cineva.

Pământul e gol, e tot mai gol şiMai steril. Plecăm unii spre alţiiUzi, să vedem dacă ne uscăm.Şi, dacă da, să spunemCă vine căldura din celălalt.

Plecăm, plecăm şi nu mai ajungemUnul la altul. Plecăm noi, Bărbaţii spre nenăscute femei, Mergem, mergem până ne tocimŞi rămânem doar coastă.

74


Când rămâne doar coasta din noi şi duhulO ia la pas mai departe, din coastaLăsată ca o geantă-n drum, se naşteFemeia căutată, care merge de unde-am venit.

Şi astfel nu ne întâlnim niciodatăŞi rămânem vulturi atât de singuriÎncât îşi scot ochii şi îi pun unulÎn spatele celuilalt, ca unulSă îl privească şi celălaltSă constate că primul l-a privit.

9 aprilie 2008

Când facem dragoste

Când facem dragoste asudăm.Când facem dragoste asudăm, Sudoarea noastră e apa unui nou potopIscat de cifra doi, iscatDe locurile jugului din Arcă.

Ne iubim, ne iubim fără încetarePână când se vor fi schimbat generaţiileŞi pe toţi îi cheamă Noe.

Ei cred că vor salva lumea de sudoarea noastră, A noastră, care ne vom fi vărsat contururileDe-atâta iubit, a noastră careTăcând mai apoi atât de profundAm transformat corabia în scorburile copacilor iniţiali.

9 aprilie 2008

75

Darie Ducan

Arginţii

El a întins palmele avideCa nişte ochi scoşi din orbite, Cu liniile vieţii umflate, păstăiGata să plesnească.

Îi ieşea destinul din orbita dungilor sale, Monedele-i cădeau în palmeŞi fiecare dădea la o parte o fâşieDin marea filă a cărţii.Ban după ban a căzut pe dungile umflateCa pe pernele pisicii, Excitând grăsimea de dedesubtPână la cea de pe tălpile săniilor nefolosite.

Banii cădeau de la cumpărătorSpre vânzător cu o seninătate aSângelui scuipat de muribund.

Monedele au ajuns în palmă, Multe, unii spun că ar fi fost 30, Alţii spun că mai multe, Dorinţa te face să vezi întotdeauna mai mult.

Paplmele calde ce le-au primitAu început să transpire, Să fumege de pasiune şi delir.Monedele au început să facă amor cu palma, Sărutând-o cu luciul argintului, Gemând cu clinchetul vesel, Ejaculând cu amintirea mâinilorCare le-au atins, mângâind cu

76


Devalorizarea, strângând în braţe cu inflaţia, Bând sperma caldă a mâinii, scursăDin mănuşi şi zgâriind cu unghiileZimţilor de pe margine, totuşi tociţi.

Hiperbole de aburi şi plăcereÎnnegreau argintul cum face pielea reaCu bijuteriile albe.Aşternuturile gemeau de acuplăriFructoase, de mere moiSau de livezi de pomi care fac coapse.

Monedele intrau în palme, Parcă provocau nişte urme de cuie ca ale altuiaŞi intrau în ele, îşi săpau ca hârciogiiDrumuri erotice spre orgasmul de Apoi.

Nu ştiam dacă pe sudoarea arginţilorPluteau lebede sau spermă caldă, Nu ştiam câtă iubire era subArama pasiunii, sub dorinţă şi instinct.

Monedele insistau cu palmele de-a valma, Cu palmele care îşi rupeau păstăileŞi îşi despuiau ADN-ul să laseBanii pe spirala lor să urce.Porii palmelor, deschişi, îşi izbeauFerestrele deschise de atâta patimă caldă, Se făcuse între trupuri curent.

Iată marea iubire dintre arginţiŞi mâini, iată marea orgie, Marele extaz care ar face şi cel maiCrâncen punct să izbucnească-n linii.

77

Darie Ducan

Arhangheli treceau călare prin măduvăŞi poame se coceau în căuşul plăcerii.

De atât amor şi acuplare scârţâiau Şi copacii ce încă nu ajunseseră patŞi scorburile lor îşi accentuau scursoriŞi diacritice pentru urletDulci ca plăcerea de pe urmă, Sărate ca marea când e retorică-n scoici.

E de neînţeles, e de neexplicat, Cade „ q.e.d.” de pe firmamentul lumiiŞi ajunge buruieni oarecare.Nu mai contează ce a făcut şi cine, Nu mai contează că-n grădiniMăslinele martori au albit, Au devenit ochi de orbiŞi sâmburii-n ele plâng la veioză, Nu mai contează decât plăcerea carnală, Obsesia mirungerii cu sudoare de bani.

Ca şi cum, ca şi cum tot amorulAr fi doar un apendice al trădăriiŞi nu o determinare a lui, Ca şi cum gemetele mâinii şi ale Banilor s-ar auzi şi-n oaseleMâinii şi-n topirea argintului, Animalic, ca un urlet pe cruce.

12 aprilie 2008

78


Grei de veghe

Stăm grei de veghe şi de acuplare, Mai grei ca toate volumele Plumb la un loc, Mai obosiţi şi mai contrariaţiCa toate toamnele trăite deodată.

Prin pielea subţire ne ies nu oasele rupte, Ci podurile netrase de la mal.

Stările fac parte din noi carnal, Unele deja ne prind nucleeŞi din noi totul începe să seDezintegreze în fumurile rătăcirii.

Ne plimbăm singuri, mereu fără ţintă, Grei de amintirea iubiriiŞi din noi doar cearcănele mai ajung la balamuc.

12 aprilie 2008

Alungatul

Eu, alungat şi din cetatea voastrăMai iscălesc pe stelele mizereCu tot scuipatul dur al limbii mele, Salinitatea lui o să mureze astre!

Eu, alungat, voi da dovadă încăPicioru-n fund că nu-i mulţumitor, Firimituri am adunat din cina lorCă m-au trădat bureţii pe când eram stâncă.

79

Darie Ducan

Sunt alungat şi din cetatea asta, În mine daţi cu pietrele din ea, Însă ea vine după mine-aşa, Oricât m-aţi alunga, rămâne ţeasta

De zdrobit, altfel, nu daţi în mine, deciCu pietre din cetate niciodată, Nu m-alungaţi, cetatea după mine-i luatăCum câinele după căruţă-n veci.

14 aprilie 2008

Ancoră

De atâta dormit singur în acest pat, Coasta mi-a ieşit prin pieleŞi s-a agăţat de aşternuturiCa un cârlig, ca o cheie în buzunarDe căptuşeala-ntoarsă de la stele.

Ca un corn de mamut a ieşit coastaŞi m-a tras, nu m-a lăsat să plec, -Hai, dă şi pagina la viaţă, Răsfoieşte şi carnea. Tu eşti ancoră. Eu trec.

14 aprilie 2008

Hai să ne iubim

Hai să ne iubim, Hai să fim unul peste altul

80


Ca două palme de copilCând îşi spune rugăciunea de seară.

Să fim doar căldura unei rugăciuniŞi răceala unei nevoiÎn aşternuturile astea caldeCa un fund de mare.

Hai să ne iubim sub percuţiaPărului de pe trupPână cuiva noi înşine îi părem tobe.

Ca un ritual abstract, Ca o rugăciune. Fii palma cealaltăPe mine, să-i dăm călduriiDin linia vieţii contur.

Şi să ne fie porii solniţe adânciDe unde urcă înspre ceruri ningeri, Hai să ne iubim până coboarăSângele prin noi ca trepţii unei scări.

Hai să ne iubim, Hai să fim unul peste altulCa două palme de copilCând îşi spune rugăciunea de seară

Şi când îşi face cruce să neSpulberăm în cele patru puncte cardinale!

17 aprilie 2008

81

Darie Ducan

Obsesia cinei precedente

Oamenii când se spală pe mâiniÎnainte de cină, nu se spală pe mâiniDe murdăria oarecare, ci de murdăriaBanilor cinei precedente.

De aceea ne spălăm pe mâiniMereu şi mereu înainte de masă, Avem cu toţii obsesia cinei precedente

Şi vrem să nu transmitem microbiiDe la cină la cină ca târfeleSifilisul din aşternut în aşternut.

18 aprilie 2008

Phoenix lichid

Cenuşa apei arzândMi-am amintit-oÎn dimineaţa în care ne-am iubit.

Cea de când am dat foc potopuluiCa să se extindă incendiul până la arcă, Să ardă eventualele omiziIscate de-nverzirea ei.

Ce apă arde oare-aşa adâncÎn sine încât s-aparăPăsări Phoenix peşti?

19 aprilie 2008

82


Pastel

Cristos atâta umbrăLăsa fiind pe cruce, Că-ntr-însa speranţa-n carii se-nnoraŞi-ncep să cred Chiar şi rugina de pe cuieCă era roşie fiindcăSub greutatea umbrei se vasculariza.

19 aprilie 2008

Circuit în carne

Fată, femeie, eşti atât de tăcută, Devastată ca o grădină în acest pat, Întoarsă îintr-o rână mereu sau minereu, Aproape aud cum în sânii tăi laptele repară ceasuri.

Vino şi întinde-mi carneaMai îmbătrânită cu fiece lăsare de pleoapă, Vino şi lasă-mă să-ţi audCeasul cărnii cum picură ore.

Eşti singura umbră în care maiEste apă, eşti singurul lucruLa care mai pot fi mal.

Tăcută femeie, grădină de portocali cosiţi, Menstruaţie a duhului în faptă, Semn că după ea începe moartea,

83

Darie Ducan

Se repară ceasuri în tine fără să ştiiŞi se sparg altele fără să ştii, Au şi ele un circuit al lor în carne.

23 aprilie 2008

Negare

S-a minţit în istorie, S-a minţit îngrozitorŞi continuă să se mintă.

Nici Iisus când umbla pe apeDe fapt nu pe ape călcaCi pe aura icrelor depuse cândva,

Pe aura icrelor ce-şi aşteptau devenireaA călcat ca pe pietre, pe lumina lor, Fă-mi şi mie, Doamne, scări de iscre

Să urc în podul palmei cerşetorilorCăci au sudoarea doldora de icre, Ei, care niciodată nu vor prinde peşti.

25 aprilie 2008

Răgaz între potopuri

Uneori între bărbaţi şi femeiCoasta putea fi considerată un curcubeuSau chiar o clanţă. Şi asta încă dinVremurile când pruncii rămâneau

84


Atârnaţi în lapte la pieptul mamelor lor.

Uneori există lumi în care trăimŞi-o lume îi e coastă alteia, Un lanţ de coaste ca un piepteneCu care Dumnezeu şi-a dat prin părŞi, părul lui rupând dinţii, ne-a născut.

Alteori ne place să rezumăm planeta La un pat şi să stăm în el decade, Sori, lumi, toată vârsta planetei, Să se uzeze somnul şi să ceară apă.

Să stăm într-un pat până cândLemnul lui putrezeşte, până cariileÎmbătrânesc şi sexele calde se transformăÎn pietre imense, în stâlpi de granit.

Să stăm în pat cât ţine planetaŞi Dumnezeu să fie cearşaf sub noi, Să bea din leoarca noastră apă să nu moară, Să îi udăm seminţele de lumeCu-mpreunarea noastra minunat-amarăÎn amvoanele spiralelor ADN, De unde se predică vidul încet.

Să stăm în pat, să ne iubim pânăNe tocim unul pe celălalt de piele, Strat cu strat până la cele şapteŞi apoi vom transpira cu oasele iubindu-neŞi dumnezeu va sta sub noi cearşaf, Să bea cum stau iezii la ţâţa vacii.Vai, câtă iubire vom fi, Vom isca un potop de-atâta acuplare,

85

Darie Ducan

Un potop întrerupt doar de patul nostru, Ceilalţi vor crede că-i o arcă, Dar e patul nostru vechi şi descleiat, Cu umbrele noastre vâsle.Ceilalţi vor crede că suntem un om, Dar suntem doi, încleiaţi, nouă înşine arcă.

27 aprilie 2008

Genunchii căzând

Îţi alunecă genunchiul în faţă ca o piatrăSă te împiedici de propria ta mobilitateŞi îţi spui fă-mi, Doamne, grei genunchii, Ancore fă să-mi fie, să nu plec de la ea o veşnicie.

De la ea care îşi altoieşte umbra pe umbra meaAnume ca s-o facă mai grea, Şi-anume s-o facă mai uşoară când o ia.

Îţi alunecă genunchiul în faţă ca o piatrăSă te împiedici din mers ca de grâu, Dau, Doamne, în viitor cu pietreSă ai peste ce susura tu, ca râu.

27 aprilie 2008

Via Dolorosa

Ce o zgâriau, ce o zgâriau pe MariaCând era sămânţă IisusSpinii de pe fruntea acestuia,

86


Ce o zgâriau în uter, parcăViitorul trist ei i-l arau, Îi săpau o via dolorosa, o machetă, Un culoar pe unde poţi să dori.

El cu spinii aplecat pe frunteÎncă de când oamenii ejaculau ninsori.

26 aprilie 2008

87

Darie Ducan

SCÂRBA TRANSCENDENTALĂ

88


89

Darie Ducan

Voce

O voce m-a strigatŞi m-am întors. Mi-a spus:

-Dă-te jos din scârbă, nu te poţi căţăra atât de sus!

26 aprilie 2008

Afară din cină

E-atâta taină că mă dă afară din cinăPrezenţa ta, femeie, De aceea nici nu mai mănânc seara, Ci mă hrănesc doar cu conturul tăuCare îmi mângâie sângele ca pietrele râul.

Nu ieşi din tine niciodată, Fii o matcă pentru tine însăţi, Păstrează-ţi taina numai miez, Împinge-mă cu taina afară din cină,

Te voi iubi, răvăşito, la micul dejun.

26 aprilie 2008

Foamea

Sunt dimineţi în care miroşi a pâine caldă, Sunt dimineţi în care aş vrea să fiu cuptor, Aud în tine lanuri cum răvăşeşte vântul,

90


În scutecul de taină, ca de incubator.

Sunt dimineţi în care îmi este foarte foameŞi ţie îţi e sete din ce sunt eu pahar, Dumnezeul din noi are de celălalt foame, Unge noaptea cu zi, c-un minutar.E nemâncat ca după o fugă prin ninsoare, Evadat din casa de nebuni, Să îmi fii slugă vreau şi de picioareSă te târăsc în foame luni şi luni.

Şi în sete să te ţin cu aniiŞi deodată ţie să mă dau, În atâta cină n-ar apărea duşmaniiDe jena că arginţi destui nu au.

Eşti pâine rece şi te ceri în aburi, Sunt apă caldă şi mă cer în sloi, Ne completăm într-un stomac imensŞi Dumnezeul gastric e-ntre noi.

Sunt dimineţi în care tu digeriLumina zilei, ruptă şi aş vreaIubirii măcar să nu îi fie foame, Dau apa câtă sunt, dă pâinea ta,

Cineva ţine post la a fi altceva.

28 aprilie 2008

Fă-mă, Doamne, virgulă

Fă-mă, Doamne, virgulăSă te opreşti din lume la mineCât să îţi iei aer să mergi mai departe,

91

Darie Ducan

Virgulă din virgula embrionarăŞi apoi punct, pentru moarte.

Virgulă pârguită la teama că e punctŞi că îşi are coada doar din inerţie.Fă-mă, Doamne, virgulă, să poţiRespira, citind vremelnicie.

Să fiu bucata ta de popasÎn fraza întunericului tare, Chiştoc germinativ aruncă-n lucruri, Când tu fumezi, omul e fumul mare.

Fă-mă virgulă, să pot s-am carneaIncidentală între virgule cumva, Fă-mă umbra virgulei, Să fiu înainte de virgula mea

Şi să mă pot prevedea.

28 aprilie 2008

Album cu poze

Sperma-n mine e pe terminate, Îşi scrie nostalgiile, memoriile, Se uită la poze vechiDupă ce s-a specializat o viaţăUitându-se-n urmă.

Când iese din mine priveşte-n urmă, Lin şi alb, adânc şi trist.

92


Îşi scrie memoriile, Se zvârcoleşte în somn şiCade în raţiune. O dor oasele, Atât de subţirii, că frizează sforile facerii.Îşi aminteşte multe trăiri, Recită din MinulescuŞi se plimbă prin parcuri. Are un Cişmigiu al ei.

Dar când iese ultima, stinge luminaŞi se uită-n urmă, coboară de pe asinŞi privirea ei se-mplântă până-n tatăDe îl aud cum urlă înainte să fiu.

28 aprilie 2008

Simetrii erotice

Sunt zile în care încep să mă gândescCe mi-e mai drag: crăpăturileMâinilor muncite de ţărani sauCrăpăturile sexelor femeilor pe care le-am iubit.

Care ţi-l oferă mai deplin pe Dumnezeu?Ce erotism o fi oare mai mare?Am în mine hormoni de mărimeaCepelor din Vatra DorneiDar şi de mărimea sânilor unei bacante.

Cad pe gânduri şi le rup.Dea Domnul să bată vreun vântŞi să depună seminţe în crăpăturileMuncitelor mâini de ţărani,

93

Darie Ducan

Să crească pomi direct pridvoare.

29 aprilie 2008

Bătrânul şi marea

Nu mai am nimic să fac;Mă ghemuiesc în scoică şiAştept să mă explodeze ecoul.

Îmi scot mina de creion de sub piele, Împlântată cândva şi scriuPe toţi pereţii scoicii diacritice pentru ecou.

Altfel marea nu-nţelege.

1 mai 2008

Puls despre himere

Parcă bate-un puls dincolo de himereŞi iarba ce voi fi este deja ierbar, Mă jefuiesc albinele de miereCa şi cum nici n-aş fi aşa amar.

Şi strâng în mine-un potpuriu de gusturi, Mă usuc, ce timbru e carnea pe un duh, În mine înving răspântii de musturiNehotărârea asta pe care o apuc.

Dincolo de himere mă traduc pereţiiÎn radiografia de a despărţi,

94


Mă bărbieresc pe pietre cu dinastia ceţiiSpre a tăia ce păr ar mai putea ieşi.

Sunt ultimul mutant la mine-n rană, Voi ieşi la lumină cândva şi voi ştiCât mi-a fost durerea de timpană, C-a auzit n-ainte de-a vorbi.

Parcă bate-un puls de dincolo de fire, Animalul suflă înspre ce sunt om, Magma tăcerii arde cimitire, Punctele fată în frazele din tom.

Mă jefuiesc albinele de miere, Furnicile de câtă pâine-aş fi, Sunt Turnul Babel văruit cu fiere, Am ziduri de jeleu, da, ale plângerii.

Accept ce îmi dă carnea către moarteŞi tavă de se face sub ceva mai vechi, În cariile dinţilor îmi cresc gogoşi de fluturiSă zboare vorba către flori urechi.

Limba nearsă doarme în cenuşăŞi i se-aude logoreea fumegând, În mine moartea stă ca o căpuşăŞi înţelege noaptea doar din cocoşi cântând.

Bate prelung un puls dinspre himere, Sunt jefuit de orice amănunt, Ierbare rupte ning la mine în artereŞi când se topesc voi fi ajuns pământ.

Degeaba, sunt amar chiar şi în moarte,

95

Darie Ducan

Polemizează morţii şi dulce mă traduc, Sunt heruvimul care cârpeşte şi imparteGolurile lumii cu aripi de cuc.

19 aprilie 2008

Gropile albe

Săpam cu schimbul către adevăr, Seva călca pe urmele noastre, înceatăDe parcă din inerţie am luat-o-nainteSă ne prevadă ea, ca o răsplată.

Săpam cu schimbul fiindcă oboseam, Nu speram deloc să dăm de apă, Dar încercam în ceea ce aveamSă obosim odihna, ca să-nceapă.

Mirosea a spume de ploaie peste totCa luate de la gura unui nebun, Ne-au înfrunzit ştreangurile pe gâturi, Să aibă cânepa un destin mai bun.

Săpam cu schimbul către adevărŞi astupam apoi, dar nu-ncăpeaPământul înapoi de unde-l luasemŞi altă groapă vrusem a săpa.

Dar nici în ea nu încăpea pământul, Nici în a treia, mereu rămâne-n plus, Eram atât de goi în sufletÎncât pământul rămas acolo l-am dus.

1 mai 2008

96


Neînţelesuri

Nu-nţeleg nimic din problemele lumii, Hamlet stă cu craniul în ulcerul glumii

Şi nu incerc să aflu şi să desluşesc, Cu şchiopătarea piciorului doar iscălesc

În drumul ce nu ştiu unde mai duce, Punctul spre punct vrea să apuce.

Durerea începe de sus în jos, vine, Îşi face cruce durerea cu mine.

Nu înţeleg nimic din toată tragedia, Eu admir cortina, broderia.

Cât trăiesc şi mor in nuceMoftul mă suie pe cruce.

Drama-mi pune timbru de spiniŞi mă trimite în rădăcini,

Facere a lumii ce te opreşti la mine, Cerc ce alungi compasul, ca pe Oedip în sine..

1 mai 2008

Memento mori

Încerc să înţeleg lumeaŞi să o pot trata,

97

Darie Ducan

Umblu prin toate farmaciileSpânzurate pe sudoarea busolei.

Umblu încercănat şi cautRăspunsuri cu plasa plină de la piaţă, Molfăind din Kant sau Kent.

Aud îmbrânceli în sperma mea, Hei, unde naiba vă grăbiţi aşa?

Cum să vindec lumea asta-aşaGrăbită când rănile de-abia dacă au nord, De-abia dacă ştiu că urmează cimitirePână chiar cu puţin după placente

Bătrânii îşi descarcă privirile-n golCa pe puşti. Miroase peste tot aMăr muşcat şi s-au făcut şi parfumuriCu acest miros, exportabil pe altă planetă.

Departe, undeva, se-aude speranţa putrezindŞi muzele adună piele din năpârlirea lirei.Nebuni străbat marea şi se roagăPână la celălalt mal să treacăPrin rechini, să-şi poată de coasteleLor spânzura ultimele tendinţe de Eve.Nu se mai împuşcă nimeni de atâtaDezamăgire. Gloanţele înseşi se pun în genunchiŞi se roagă să-şi păstreze virginitateaPână ce moartea va sângera.

Memento mori zic, nu bună ziua, vecine, Când intru în pielea mea unde mai sunt doi, Ei îmi dau bună ziua şi mă întreabă de ce

98


Nu pot face-o minune să scap.

Aş vindeca lumea dar totul e haotic, Chiar numai Gânditorul de la HamangiaNu şedea pe un Turn Babel, Noi azi avem mai multe decâtCiorchini de haos ar încăpea pe genele noastre.

Aud îmbrânceli mereu în sperma mea, Hei, unde naiba vă grăbiţi aşa?

Generaţii trec, se schimbă toţiPe sub aceeaşi hârtie de 100 lipită pe frunte, Nici n-a ieşit mânzul din iapăŞi lăutarii cântă cu coada lui ajunsă arcuş, Negii punându-şi-i do-uri sub portativ.

Zilnic ne lepădăm de câte o piele, Zilnic umplem pubelele cu părinţiŞi cu stele belite ca taurii.

Cum să vindecăm lumea cândE imună la orice şi prin curcubeuSar greieri ca printr-o şiră a spinării secată..

Ţăranii îşi pun căpestre peGlobulele din sânge, să nu le fugă mai spre apă, Orăşenilor li s-au lipit stomaceleDe afişele electorale iar copiilorLe bate alert inima, fiind concepuţi în criza cafelei.

Dumnezeu nu s-a mai uitat demultPe fereastră. Sau ea s-a făcut matăLa concurenţă cu pietrele care

99

Darie Ducan

Suferă de autism la câte n-au voie să spună.

Nu mai dă nimeni în nimeni cu pietreC-ar însemna să dea c-o taină-n celălaltIar sărăcia face oameniiSă-şi cearnă duminicile şi fecaleleSă mai recupereze ceva, ceva.

Eu mă târăsc senin şi-ncerc să fac lumeaSă-şi priponească-asinii de ridurileFrunţii mele şi să plece pe jos, Dansând dacă se poate către deşerturi, Către pustiuri tandre ca adevărul.

Vor mânca din cutii de conserve, Se vor spăla fiecare cu sudoarea celuilalt, Ca să dea dovadă de altruismIar femeile lor vor aştepta să nascăPrunci vii doar ca să transpire şi să aibă apă, Că dacă ar fi morţi ar trebui să soarbăParcă din gâtul unui înecat.

Unde să faci o farmacie, că doarToţi trecem şi luăm pastile, pietreCa să cârpim cetatea, să nu ne vadăMoartea veghea şi teama unui sânge răsculat.

Se zbiară muteşte. Se urlă prin semneÎn acest haos în care copiii-şiViolează mamele doar din dorinţa deA reintra în ele, spre-a scăpa de tot ce văd.Ce bine era în burta lor! În marsupiulAcela cald în care ninge cu fior de preabine.

10


Încerc să înţeleg lumea şi să văd cineDă file din noi, necitite, ce leacNe-ar trebui să stăm mai lent.

Aud mereu îmbrânceli în sperma mea, Hei, unde naiba vă grăbiţi aşa?

Minusul e rege-n matematicăDar e-o omidă-n viaţă, se târăşte părosPe greieri, pe oameni, pe case, pe câini, Cu şoldul mamei, devenit săpunMă spăl pe faţă de paricid.Iată cum, ca ploaia, totul se-nvârte, Coircuitul apei în natură îmi e roată la car.

Din lacăte curge placentă şiSpre rai ne căţărăm peMânecile cămăşilor de forţă ale fugiţilorDe acolo, fiindcă mereu există un acolo.

Unde să stai? Miroase-a Charlie ChaplinŞi înotăm în sudoarea lui râzândIar bărbaţii prin spărturile buzunarelor luiÎşi însămânţează femeile, noaptea.Ne-apar balcoane la subraţÎn care Julieta-i moartăŞi ni le taie doctorii cuminţiRăsfoindu-şi manualele încă neparcurse.

Unde vă grăbiţi cu toţii? Unde ne grăbim?Se hohoteşte îndestulător, Caragiale trânteşte Halba cu bere pe spinii mântuitorului IisusŞi vârful ancorei lui Noe împingeViermele să iasă din măr.

Darie Ducan

Memento mori spune când se naştePruncul ieşind ca un punct de sfârşitDin femeia uitată cu faţaÎn clipa fatală ca într-o mască.

Caut farmacie după farmacieDar mă lovesc de dâlmele cocoşaţilorŞi mă botez în noroaieAvând ca Ioan un bocanc uitat.

Clepsidrele curg de-a latul, Tot curg, tot curg şi nu ştim cine toarnă, Cu ce găleţi, din ce fântâni de sâmbete?

Aud mereu îmbrânceli în sperma mea, Hei, unde naiba vă grăbiţi aşa?

O fi şi-acolo un război, un haos, Cum e peste tot începând de la grevaFluturilor din gogoaşă şi până laSângele meu curs la bărbierit, careIrigă pielea curelei de la pantaloni, Neirigata de foarte mult timp piele.

În sămânţa mea e ca în gară, Se aşteaptă trenuri de două mii de ani, Peroanele ceasului sunt pline ca ochiiUcigaşilor, de remuşcări.Lopeţile-mplântate după atâtea-nmormântăriPot servi drept pari de viePentru ţări în care se bea mult.

Cine să se pogoare când cerul e

10


Mai mult decât o flegmă cu un duh?Cine să mântuiască pe cineCând în curând vom mai fi doarSchelete bune de arătat în muzeu?

Departe, undeva, se-aude speranţa putrezindŞi Dumnezeu din ea mai duce ceva carne, Să dea şi el la câini, să nu îi moară, Putrezeşte tare, deranjantŞi nu vreau să mă-ntreb dacă-iMai gălăgioasă decât îmbrâncelile seminţei mele.

Prea lungă a fost măduva în oaseCa să fie o taină uşor de tradus, Prea goi ne plimbăm în oraşe, Ca viermii-n carne, trişti şi ei, Prea des ne uităm în spate, aproapeFizionomic ne-apar cearcăni în cefeŞi fluiere de-arbitri în rănile de pe trup.

Farmaciile se sprijină pe bubele ciumaţilor, Candid, ca să nu se spargă.În ele uimirea şi realismul îşi dauMâna ca să facă-o pastă.

De abia mai avem ochi, sau ce or fi, De abia mai avem mâini, sauŞi-alea oase, mierea curge dinGenunchii sparţi şi din coatele sfărâmateŞi vin urşii pădurilor de întrebăriCa să dea cu labele lor noroioasePână sapă scorburi în semnul de-ntrebare.

Ultimul om s-a născut azi

Darie Ducan

Şi primul se va naşte mâine, Lumea o ia de la-nceput întoarsă, Există nasturi şi pentru plânsul fetelor mari, Şi perntru voma beţivilor jalnici, Toate se-ncheie ca o vestă ce ne ţine de cald.

Animalele abia mai privers înnebuniteOmul împietrit ca umbra lor.Plantele abia dacă îşi lasă umbra pe noiFără să ne lase cucuie, Ne grăbim toţi de parcă prin veneNe-ar curge secundar.

Nimeni, de la rege la slugă nu scapăDe nebunia de a-şi pune pe tăcere dinam, Aşa ard stelele pe cer, de cât se tace, Aşa ard tainele la mese, de trădare, Aşa ard rugurile-n pieţele de ieriDe se extind până la plasa de-un leu, umplută azi.

Gălăgioşi suntem în moartea noastră, Umili dărâmători de farmaciiFiindcă nu ne ştim vindeca de nimic, Pe flori de cui trec fluturi de ziarŞi iau boabe de rugină, calde.

În sperma mea se stă la coadăLa facturi, nenăscuţilor, mai plătiţi!Ce aşteptaţi? Staţi la mâncare?Se dau cu-mprumut ochi albaştriSau cântaţi ode cărnii de ţestoasăFiindcă voi aţi învăţat să fugiţi?

Undeva, departe, speranţa e doar oase

10


Şi Dumnezeu nu mai are ce lua, Se roagă pe sine să fie, El însuşi îndoindu-se de el.

În mine sunt doar eu acuma, Ceilalţi doi s-au dizolvatÎn simpla lor ambianţă.

În sperma mea se tace insistent, Se-aud doar buruienile de pe morminteCum cresc şi trec de alb.Şi-acolo s-a murit şi s-a-ngropat, Mai jos de chircirea de frig a atomului, Mai jos de ultimul strigăt al Ioanei DArc.

Ne coasem unii de alţii şi neSpunem că ne iubim, ca să fie asta salvarea, Să fie acesta medicamentul.

Ne coasem unii de alţii şiUrlăm că ne iubim cu toate gurile, Dar flutură timpane sparte în urechile de ac, Timpane sparte şi în bernă.

3 mai 2008

De la stânga la dreapta

Scriem de la stânga la dreapta, Mereu de la stânga spre dreapta, mereu, Scriem cu instrumentul picior, Fugim de moarte sau de ceva mai greu.

Darie Ducan

Fugim, nu ştim de ce, poate de noi, Ne urmăreşte-n albul foii-un lup felin, Şi cu toate că scriem de la stânga la dreapta, Unii scriem de la dreapta la stânga

Şi pasta din pix se dă jos de pe-asin.

18 iulie 2008

Ludens

Aştept să mi te naşti mai insistent, iubito, Ca să poţi să mă amâni ca pe o moarte,

Întotdeauna există un dar, Întotdeauna aştept o părereCare să vină ca ultima.Întotdeauna aştept să vină la mineDin senin un căţel, să se aşezeŞi să moară la picioarele mele.

Aştept să mi te naşti mai insistentCa să poţi să mă amâni ca pe o moarte.

Întotdeauna există un dar, Un cârlig întotdeauna există, Ca şi când ar fi cuiul lui PepeleaBătut în palma lui Iisus.

Aştept să mi te naşti mai insistent, iubito, Ca să poţi să mă amâni ca pe o moarte, Să ne privim şi dar-ul să geamă sub noiÎn gama în care cearşafurile se subţiază.

4 mai 2008

10


M-a violat ninsoarea

M-a violat ninsoarea într-o searăCând treceam singur pe străzi, Ca un animal în călduri răcoroase, Mi-a rupt hainele dar cred că întâi mă muşcase.

M-a violat ca o nebună, Mi-a mişcat sângele în tristul trup, Feroce m-a violat cu neruşinare, S-ar putea să mai găsesc nişte zăpezi de altădatăDacă mai caut în sufletul dintre picioare.

M-a violat zăpada lui Villon, de altădatăCând mă-ntorceam singur spre casă, cândva.Şi totuşi nu ştiu ce s-a născutDin acel viol. Deşi se născuse ceva...

5 mai 2008

Dumnezeule, ai grijă

Dumnezeule, Ai grijă, te rog!

Nu e bine în cer, ştiu, Nu e bine în rai, sunt conştient.

Dar pentru tine, Dumnezeule, te rog, ai grijă:

Îţi cad diacriticele singurătăţii

Darie Ducan

Şi plouă pe noi.

5 martie 2008

Atât

Arginţii, tot trecând Din mână-n mânăS-au tocit atât de mult încâtAu rămas sămânţă umană, Un spermatozoid chircit, atât.

5 martie 2008

Pe dimprejur de sâmburi

M-autoflagelez cu umbra ta prin parcuriÎn fiecare zi când nu te am, Îţi cresc măslini pe muntele lui Venus, Ca pe-un deal pe care mă predam

Că nu am pârguit destul de bine taina, Pe dimprejur de sâmburi nu m-am dat, Sub nasturii răbdării îmi înfrunzeşte hainaPână ce prinde scorburi de-atâta îmbrăcat.

M-autoflagelez cu umbra ta prin parcuriŞi sângerează mută umbra meaCa şi când pe bici mai mult îl doareDecât o doare pe carnea mea cea grea.

Nu ştiu ce fel de sânge e acesta

10


Ce-n el cuprinde greieri morţi, Dar câtă iarbă-am fost noi poateCrescând sălbatică la porţi -

Se spală sângele cu ceva umbrăPrecum cu un săpun s-ar mai spălaMâna ce-a ajuns picior şi umblăSă pipăie pământul pe-unde păşeai cândva.

6 martie 2008

2 Nebuni

2 Nebuni, Buni de dat la câini.

M-ai da la câini, Te-aş da la câini.

Totul e să fim siguriCă acei câini vor fi împreună.

6 mai 2008

Nepereche

Nu mai vrea nimeni pereche, Ultimele cupluri fac focCu ultimele resturi de la Arcă, Nimeni nu mai vrea să fie cu nimeni, În burţi au început să crească buruieni.

Darie Ducan

În lume pluteşte haosul, deznădejdea, Curcubeul apare după strănut, De-a-ndăratelea sunt toate şi singurătăţileSe înmulţesc singure, prin tăiere, ca râma.

Nimeni nu mai vrea pereche, Nimeni nu-l mai vrea pe celălalt lângă el, Aşa de tare s-au depărtat unii de alţii

Încât femeile dau spargeri la băncile de spermăSă facă, cum Maria, singure copii.

12 mai 2008

Cvartet solemnis

Tu ai apărut, DoamneCa o postfaţă a rănii tale, Eu sunt un text scris în gând,

Sunt o vină ce încerc să măTranscriu în faptă.Te citesc, Doamne şi las un rând necitit, Curiozitatea mea să-ţi potenţeze taina.

***

Miroşi, miroşi, Miroşi a gânduri de după cine de taină, Tu, floare cu pistilul cui, Umple-te şi, când transpiri să creziCă te-ai lepădat de mine, C-ai dat afară apa pe care am păşit.

Şi atunci, dar şi atunciVei mirosi a gândul la mine.

11


***

Tac.Tac.TacŞi mă umplu de mineCa şi cum aş voma cu gura cusută.

Ce nemaipomenită alteritateAre şi cercul când sângereazăTocmai în compas.

Eu tac în centrul lui, Săşesc pe hârtie- şi e mai greu ca pe apăŞi el atunci devine spini.

***

Mâinile se strâng la felÎn rugă sau îmbrăţişare, Însă decât taina, carnea e o taină mai mare.

De unde putere, de unde pricepere?La amintirea ta ţin post, Avem atâtea seri pentru cineleAtâtor taine câte au fost.

14 mai 2008

Dezintegrarea

Mă simt atât de vinovatCă dacă m-aş dezintegraŞi-aş exploda-n particule, ele ar fi măslineCe au văzut o capturare şi-au tăcut

Darie Ducan

Într-o grădină plină de ruşine.

Desfă-mă, Doamne, de pe sâmburi, Ca pe măsline ia-mă de pe duhŞi dă-mi atâta cale câtăNu pot vreodată să apuc.

Aruncă un lut foarte alb peste mine, Să-mi pară mâna ta, sunt vinovat, Liniile vieţii îmi năpârlesc în palmePe dimprejur de cuie ce singure se bat.

Şi cuiele fac deodată toate mere, Dezintegrează-mă şi-mprăştie-mă ca pe spori, Din mine vor creşte alţii şi alţii, Din mine vor creşte măslini viitori.

Şi, ca să prescurtăm tot ce există, Nu ucidem lucruri, nu mumificăm spermatozoizi, Ci cresc spini direct din măslineŞi apele umblă pe oameni lichizi.

19 iulie 2008

Joc fecund

Ne uităm la un bec şi el atunci se stinge, Lumea nu prea ştie în ce să mai creadă, Când ducem mâna la frunte să ne facem cruce, Unghia ni se crapă şi o ia-n două părţi, Ca şi cum cristos s-ar vărsa în tâlhari.

Erupem din vulcanii noroioşi ai deşertăciunii,

11


Cetăţile antice nu mai spun nimicŞi nimburile îngerilor senini suntNumai urma ceştii cafelei poeţilor insomniaci.

Pe unde am păşit cresc tufe de-apostroafePentru tăcerea barbară dintre doi oameni, Pe unde păşim se iscă tăceriŞi, naturii umane prescurtate, de singurătateÎi cresc dinţi jur-împrejur de timpan, Să-şi satisfacă vorbirea şi-auzulÎntr-o sfârşiatică suficienţă.

O ia unghia-n părţi când ne închinăm la ceva, Se coc apostroafele-n pomi, fermenteazăŞi devin acre spre amare.Lumea mănâncă şi se-ntreabă, Se hrăneşte cu poame şi scuipă sâmburii lorCare, retroactiv, de seminţe îl împingPe cel ce a gândit, spre cupă.

23 iulie 2008

Ancora

Dacă ne-am iubi s-ar insinua zăpadaÎn topire, mereu în trupuri, mereu.Dacă ai sta deasupra mea Ţi-aş mânca strugurii coatelorPână la a spune că Această nepăsare ar fi dintr-un an bun.

Nu o să avem unde să dormim, Vom străbate străzile rupte ca buzunarele

Darie Ducan

Şi, neavând nicio cheie, Stomacurile noastre striate de foameSe vor răsuci în yale, să dormim barem în gări..

Ne vom asculta genunchii ca pe difuzoareÎn spatele cărora guri nu mai spun nimicŞi din ei vom auzi doar greierii echilibrului.

Dacă ne-am iubi s-ar rezolvaToate de la sine şi Noe şi-ar da seamaCă ancora sa e prea crâncenă în îndoireCa să mai fie cruce, dar, de fapt cu toţiiIubind, nu ne facem cruce, Ci ancora lui Noe.

23 iulie 2008

Coaserea rănii

Priveşte taina dată, femeie, Acuma scâncet, mâine minereu, Intrăm şi ieşim din pământCa o aţă ce coase rana lui Dumnezeu.

Nu se mai ştie cine-a făcut-o, Dacă s-a împiedicat de obositÎn a şaptea zi sau dacăS-a tăiat decojind fructul oprit.

Nu se mai ştie dar se resimteSupurarea rănii, proaspătă mereuPână se face crustă, iuteDevenim din scâncet iarăşi minereu.

11


Dar coasem, coasem, ca în chirurgie, O parte-a aţei tu şi una euTot intrând şi ieşind din pământAlbastra rană a lui Dumnezeu.

Asta vom face doar, toată viaţa, Vom rămâne-o cicatrice-n plus, Lumea se va învârti pe roţi de mereŞi pe cotoarele lor mai presus.

28 mai 2008

Şters

Aş vrea în iarna mareÎn care nimeni nu mai speră, Ninsoarea să mă şteargăCa o radieră.

Eu voi fi fost creionCu care cinevaA desenat sau a notat ceva.

Să mă şteargă, să nu fiu citit, Ca o radieră, marea mea ninsoare, Pentru asta eu girez de pe acumCu iarna viitoare, cu moartea viitoare.

31 mai 2008

Darie Ducan

Defectiv de plural

Atât de singur sunt pe-acest pământ, Atât de singur sunt pe-acest pământ, Atât de singur, încât

Mă întorc la divizarea celulei mele, Ca măcar aşa să pot avea plural.

31 mai 2008

Rezumat

Femeie, - mi urciÎn atâtea versuriCă te-aş putea sintetizaDoar în Mahabharata.

2008

Omniabsenţa

Mă ridic din viaţa meaCa o piatră, să văd dacă nu e sub mine,

Ridic umbrele oamenilor să o caut încet, Ridic seminţele căzute-n delirul încolţirii, În miezul pietrelor intru să dau de ea.

Scormonesc în nasturi după fildeş,

11


Să dau de memoria de elefant.Caut, caut, sec piatra de duritate, Sec piatra de arbitrar şi înţelepciunea de pasăre.

Îmi ridic alternanţa carne pământŞi mă uit dacă nu a strivit-o-n rotire, Ridic arta duminicii mai sus, Eternităţii îi pun ghilimele de cimitire

Şi-atunci arunc cu coaste care nu-ncolţesc.

3 iunie 2008

Psalm

Să oboseşti iubindŞi să-ţi botezi copiiiÎn acea sudoare

Într-o crisatelniţă făcutăDin doage de semne de-ntrebare.

Să oboseşti iubindŞi să-ţi botezi copiiiÎn acea sudoare

Într-o cristelniţă făcutăDin linişte de sare.

Să oboseşti iubindŞi să-ţi botezi copilulÎn acea sudoare

Darie Ducan

Până o dublează cu a luiCând moare.

3 iunie 2008

Dimineaţa vinului

Vin de departe, de foarte departe, Din copilăria vinului vin, Doamne, tu mi-ai dat prea multă moarte, Eu ţi-am dat viaţă mult prea puţin.

Din bula de săpun a adevăruluiMă nasc, vai ce pântec îmi e, Îmi subtitrez creşterea păruluiSă mi-o-nţeleagă cel ce nu mai e.

Vin de departe, vin de departe, Din dimineaţa vinului vin, Roua îmi face mărgele pe moarteCa ţuica fiartă în arama dată pe faţă divin.

Doamne, te cânt cu gura plină de vin, Cu grupa sanguină-a unui dar, Din stânele ideii ning sublim, Torc lâna vârstei pe un fus orar.

Doamne, tu mi-ai dat prea multă moarte, Eu ţi-am dat viaţă mult prea puţin, Vin de departe, de foarte departe, Din copilăria vinului vin.

8 iunie 2008

11


Jeux d enfants

Neprihănită eşti şi pură, Eşti o livadă permanent umblând, Sânii tăi sunt coatele lui DumnezeuCând stă în cer spunându-şi rugăciuneaŞi el către dumnezeul lui

cu mâinile apropiate, ca un copil cuminte.Aşa ţii şi tu picioarele strânseCând anotimpul cărnii vreaŞi ai între picioare menstruaţii de cireşe

Ce chiar şi frunza Evei, din vechime, -o scot.

8 iunie 2008

Andante prea trist

M-ai amânat ce m-ai amânatŞi ca şarpele pielea m-ai părăsit apoiDeşi ţi-am ţinut de cald şi de foame.

M-ai amânat şi m-ai părăsitCu toată carnea, trăgând aura după tine, Tu, scară de trup către vers.

M-ai rănit, m-ai cusut şi m-ai Îngenunchiat. M-ai cusut cu aţă otrăvită, Dar m-ai cusut. M-ai îngenuncheatPe miere, dar m-ai îngenuncheat.

Darie Ducan

Toată tarantela sufletelor cine s-o mai joace, Umbrele nu pot sări prea departe de trupuriIar trupurile sunt bătute în alte cuie, În alte cuie, în altele.

M-ai părăsit ca într-o joacă frumoasă, Ca zidul fugind din jurul Anei, M-ai părăsit, dar mai grav este căMi-ai intrat în criterii, Cu toată rana, îngenuncherea, cu totul.

Zidul trece, Ana a rămas!

12 iunie 2008

Cântec de credinţă

Ai plecat când te iubeam, aşaCum ar pieri religia, dar nu credinţa mea.

Tu, apostolul cel mai plinDe toată pasta acestui destin,

Omogenizată de curentul creat, Eram două ferestre paralele, deschise în leat.

Vântul timpului şi al cărnii ne bătea, Balamaua mea cu sângele tău, a ta cu sângele meu se ungea

Şi scârţâiam cum scârţâiauRoţile lui Dumnezeu când la facerea lumii lucrau.

Treceau prin noi vânturi, zvonuri de timp rupt,

12


Fiecare arătam ca un sân supt.

Mai degrabă ar pieri însăşi religiaDecât eu să nu mai cred în ea.

Cer mâini împrumut, să mă închin la tineSau mâinile-mprumut mă cer pe mine.

Apostolul meu cel mai aproape, Cad în mine să fac unde, îmi eşti ape,

Îmi croşetez armură din şirele spinăriiAle celor ce nu i-au scăpat mării.

Dar ai plecat când te iubeam, aşaCum ar pieri religia, dar nu credinţa mea,

Ferestre deschise am fost noi cândva, Balamaua mea cu sângele tău, a ta cu sângele meu se ungea.

11 iunie 2008

Aţe

La cât se înşală pe lumea asta, La cât nu ştim cine, ai cui suntem, de unde venim, Dacă mama noastră e chiar mama noastră, Dacă tatăl nostru e chiar tatăl nostru, Încât cred că pentru siguranţă ar trebuiSă desfăşoare seminţele pe drumBobine imense de aţă, ca-n pădure, Ca să ştie drumul.

Darie Ducan

Să avem aţe între noi şi mame, Între ele, taţi şi noi, bunici, Mătuşi, strămoşi, ca o păienjenire,

Dar nu prea e păienjenire fără părăsire.

12 iunie 2008

Cu fiecare

Cu fiecare sunt dispus să lupt pentru tine, Un atom din întregul Sfânt Gheorghe, Dispus să lupte cu tot balaurul, sunt.

Nu dau înapoi nimic, Nici senina încrâncenare a ninsoriiTrupului tău peste sarea vătămătoare a mea.

Degetele au cearcăni de neatingere, Lupta se poartă cu nevăzutul, mereu, Fiece por al tău e-un colac de salvareŞi, totuşi, se-aud înecaţii plutindCa nişte poame dulci în zeama lor cu spume.

Dacă mă vei înjunghia chiar tu, Rana mi se va face gură ca să te săruteCu tot sângele, până la gata, Când ultima picătură va privi înapoiŞi va auzi încruntarea ecoului, bătrână.

Nu va mai avea ce să curgă, Nu te-am putut scoate din tine, voi zice, N-ai năpârlit de-a nu mă mai dori...

12 iunie 2008

12


Nocturnă roşie

Atât de sfântă e iubita meaCând are noaptea menstruaţie-n pat, Unde i-au bătut lui Cristos cuie-n picioare, Parcă vaginul ei a continuat

O eternă sângerare a plăcerii, Când durerea poate avea orgasm, şi ea, Din fruntea ei a-nceput cursul mierii, Spin zaharisit de ce moarte căra.

Noaptea sângerează line arhaisme, Se mută tot patul pe un deal, Trăiesc vinovăţia cuiuluiDe-a se chirci pe după ideal.

De aceea atingând moale pereţiiSimt gaura de cui, procent de DumnezeuAl zidului care şi-a sângerat asceţiiSpre himenul roşu al abisului meu.

12-13 iunie 2008

Cântec de gură cusută

Ce e etern nu e bun, Moartea, frângerea uneori sunt utile, Uneori zbuciumul e un motorŞi calmul e o singurătate perfidă.Uneori păsările cad sub cuib şi morNumai ca acesta să le fie nimb,

Darie Ducan

Numai ca sufletul lor să defloreze moartea.

Ne plac rupturile fiindcă ne placeSă ne lamentăm că ne dor, Ne place fragilitatea zmeurei din pădurile firiiPe care mergem des să o culegem în doi.

Se rupe totul ca pâinea, Sinceritatea are himen până la absolut.Chiar şi cercul se rupe, ca să îşi poată Da mâna, partea desprinsă.Ce e etern nu e bun, calmul e o singurătate perfidă,

Dumnezeu cântă cu gura cusută cu o iarbă rea.

17 iunie 2008

Iată de ce

În fiecare nucleu al celulelor taleCa pe nişte farfurii, Dumnezeu a pusCâte-un pahar cu apă.

Să ne astâmpere setea mie şi luiSau ca să-şi ţină seara proteza în ele?Ce vârstă are Dumnezeu, ce vârstă au celulele tale?

Ele, cu toate rămân fără de vârstă, Numai apa îmbătrâneşte cu vârstelePeştilor preistorici din ea.

Iată de ce îmi e sete de tine Şi, câteodată, semnez Dumnezeu.

15 iunie 2008

12


Variaţiune pe fata morgana

Umblam şi paşii mei depuneau icreÎn scuipaţii celor ce-n faţă mă scuipau, Icrele se sfârşeau poate în Sfântul PetruSau poate-n ultimul din şirul ce-o să-l dau.

Înaintam şi toţi ai mei erauUn fel de solzi ce atârnau pe mine, Călcam pe scuipaţi ca pe pietre, Să nu mă murdăresc de drum când vine.

Scuipaţi, băieţi, scuipaţi, scuipaţi, Doar îmi pietruiţi drumul şi-mi pasă, Nu mă scârbesc, ci mă gândesc că poateCu gurile-alea-aţi sărutat o femeie frumoasă.

Umbra zace priponită de secundăŞi acum, ca şi atunci, mereu, Icrele-ajungeau la peşti când apa era undăÎmpinsă de scalda lui Dumnezeu.

Dar azi cine mă scuipă mai rămâne, Calc cu icre blânde şi apoase, Dar nu ies peşti şi îmi e teamăCă gurile nu-s smulse din femei frumoase.

19 iulie 2008

Mahomed

Muntele a mers la MahomedŞi i-a bătut la uşă cu o avalanşă,

Darie Ducan

Dar Mahomed erau atâţia Încât a trebuit să se rupă-nPietre să-l găsească.

Nici rupt în pietre nu i-a dat de urmă, Prea mulţi fiind aceştia, Numiţi Mahomed.

S-a spart apoi în praf, În pulbere, să îl găsească.Şi-aşa a apărut pustia,

Din disperarea unei căutări.

20 iunie 2008

Simulacru

Aţa atârna de răniDe parcă rănile ar fi ceva la care urci.

Era un craniu de găsit pentruA fi ţinut în mână, Cum ne ţineam de fusta mamei mici fiind.

Ce criteriu de nemişcat, De parcă rădăcinile îi pleacăDin Apoia unei judecăţi.

Aţa atârna să coboare urcareaMai pe pământ, mai pe pământ, Iisus îşi aproindea ţigaraLa scânteile baterii cuielor sale.

12


O scrumieră, ceva ?!

20 iunie 2008

Stele reci

Lume, tu nu mai ai stele, Nu mai ai aştri de soi, Găurile buzunarelor lui ChaplinS-au mutat pe cer şi strălucesc la noi.

Izvorăsc destin amar, de miere, Ele nici nu vor cădea măcar, Ci se vor lăţi ca de un ulcerCe-l face ceasul la ceasornicar.

Fiecărui om îi corespundeCâte-o gaură în buzunar, mutatăSus în cer, pe alte undeDe care nu se face vinovată.

Astfel, Chaplin, coase-ţi finBuzunare sparte, că ne dai destin.

21 iunie 2008

Balanţe

Dădea chimia din picioare-n mine, Desculţă, ca fugită drept din somn.-Ce ai visat? îi spun, imaterială.

Darie Ducan

-Am visat balanţe toată noaptea, toată materia am visat balanţe.-Şi cum erau înclinate în vis?-Ciudat e, ciudat e că-n mijloc erau înclinate.-Cum se poate-aşa ceva? Cum oare?-Au vrut să fie drepte şi au sângerat la mijloc, de sub şuruburi, de-ncordare.

2 august 2008

Undeva, la sfârşitul răbdării

Undeva, la sfârşitul răbdăriiÎnfloresc toţi merii din busole, Cazane cu minţită iubireAtârnă la capăt de ore.

Ieşi din vârtelniţă ca să vezi, nu să simţiCum se învârte toată obscuritatea, A înfrunzit delirul pe-un fosfor de chibritCe nu-şi poate atinge scrumul cu etatea.

Livezile sunt pline de cărări zemoaseCa şi cum din vârste ne-ar cădea, Oglinda e spălată cu scuipat de iudă, Parcă să ne vedem mai clari în ea.

Să nu cazi, suflete, în pervertire, Mărul păşeşte cu sâmburii din el, Sunt mlaştini întregi de iubire minţită,

Păşeşte pe noroi, tot are apă-n el.

21 iunie 2008

12


Puncte de-ncheiere

Unele lucruri e mai bine să nu le cauţi, Unele lucruri e mai bine să nu le cercetezi, Uneori e mai bine să nu scoţi din răniPerle perfect rotunjite. Nu tinde spre Iov.

Nu cerceta nimic până la căptuşeală, Lasă sămânţa în pământ chircită, nu-i fă loc, Ea e singura ce naşte din puţinătate.

Uneori e mai bine să umblămCu timbre la noi, mereu, să aibă o utilitate limba, Dacă nu ştim săruta, nici vorbi, nici scuipa,

Măcar să udăm timbre pentru scrisorileCelor care îşi scriu doar trei puncte de suspensieŞi semnează direct cu prăbuşirea pe foi.

20 iunie 2008

Schiţă de testament

Scriu enorm şi văd monstruos, Scriu enorm ca să nu văd monstruos, Scrisul e o închidere de ferestreDar şi o transformare a sticlei lorÎnapoi în nisip, până mai simţi marea, Până mai poţi să te bucuri de ea.

Scriu enorm şi scriu disperatDe parcă foile multe mi-ar fi

Darie Ducan

Straturi de piele contra marelui frig.

Cu umbra sângelui scriu, Acolo curenţii sunt mai mari, Lutul te prinde ca o femeie uitatăŞi nu mai este rost de dat înapoi

Deşi există atâta cale-ntoarsă pe pământCă fruntea şi ceafa au verighete ochii.

21 iunie 2008

Psalm în metru saphic

Dumnezeule, îţi cad în genunchi, Rotulele mele sunt înveliteÎn foile bibliei precum cepele.

Plâng cu genunchii, să nu se Risipească apa de la ochi până josLa râmele tale cu umbre albastre.

Îţi cad în genunchi cu toată mişcarea, Se coc virgulele-n pomii minţii meleSă fie puse pentru corectitudinea sufletului tău.

Cu zgârcenie privesc lumina zilei, Ea pleacă din fitilul lipsă al unui om nesalvat, Că n-a avut de ce se prinde, să nu cadă.

De jos, de cel mai de jos, Doamne, Îşi cad în genunchi până-n subsolul ecoului, Atât de-adânc îngenunchez în faţa ta

13


Până îmi vei crede rotulele stele căzătoare.

21 iunie 2008

Miraj sibilin

Îmi consum ca pe un măr singurătateaÎncet, tăcut, cu gura plinăŞi, până s-o termin

Din sâmburii ei alta se face, Alta şi alta şi alta se face, Încolţesc în apa poftei mele, În ce stropesc de sete de ea.

Alta şi alta până la ultimaCare ca sâmburi are ochi, Îndărăt să se poată uita.

22 iunie 2008

Pe nepusă masă

Fericirea vine pe nepusă masă, Se ascunde după firimiturile de ieriSau între scândurile podelei.

Să nu o aşteptăm cu lauri, Ci măcar cu câinii legaţi, Cu tăcerea adâncă, dar verde.

Ea vine uşoară, că poate păşi

Darie Ducan

Pe smântâna laptelui de pe masă, Fără să se scufunde.

Să n-o aşteptăm, ea vineOricum, ea se aşazăCa un scaun la masa tăcerii, neobservat

Cum o oră din alte galaxiiAr veni şi ni s-ar adăuga în trupŞi n-am simţi că-mbătrânim departe.

Să nu o aşteptăm cu lauri, Ci măcar cu câinii legaţiDe cozile seminţelor ce au fugit în mame.

23 iunie 2008

Întruparea femeii

Am început să-l refac pe Dumnezeu după tine, Să refac natura după chipul tău, pas cu pas, Te-aş fi refăcut din luturi, Dar era secetă şi te-ai fi sfărâmat, Te-aş fi putut face din frunzeDar toamna nu putea fi sărită.Am inventat roata până cândSe identifica numai cu sfârcurile taleŞi osiile laptelui se zdrăngăneauCa de drum pietruit.Tu eşti curenţii când moartea e-un râuŞi caldă e ca picioarele tale.

Am început să-l refac pe Dumnezeu după tine,

13


Porii tăi sunt punctele de la psalmi, Aburii tăi sunt o dare de duh absolută, Cum să nu salveze lutul pentru a mai face oameni, Dumnezeu, cum să nu umple casa de bani cu chirpici?

Am început să tai spaţiul şi să te mângâiCu trei degete doar, să ţină loc de facerea crucii, Nu te pot reface din frunze, din secetă nu te pot întrupa, Fac baie în dârele melcilor, ca să găsesc coraliŞi perle şi chiar arca în care zaci cumva.

23 iunie 2008

Nihil sine

Ieri migrau cântecele din guri în urechi, ca păsările, Ieri ne făceam statui de iarbă sub ochii caluluiŞi din liniile palmei brodam sfoarăSă coborâm unul în altul adânc de tot.

Ieri, mâncând, lingurile ni se bifurcauÎn drum spre gură, să ia şi celălaltŞi mărul adamic se mânca singurMai la vale de rosturi, mai la deal de nevoi.

Azi, Dumnezeu constată că are faţă şi are pernă, Că-i place să trăiască în prezentŞi că adoră să privească prin nucile peretelui ca prin ferestre.

26 iunie 2008

Darie Ducan

Din foame-n foame

Singurătate, cum miroşi tu a pâine, Poate ai în tine grâu autist, Boabe exilate unde foamea devine credulă.

Singurătate, cum miroşi tu a pâine, A coajă şi, încet-încet a miez.Câtă drojdie a umbrei îţi trebuie să fii?

Câtă drojdie a umbrei îmi trebuie să nu mor?

Vomit de-atâta bine, stomacul meu pleacă în căutarea taŞi întreabă oamenii din foame-n foame.

26 iunie 2008

Îngroparea cuvintelor

Femeie, du-te, pleacă departe, Adio nespus în limbă-şi sapă groapăŞi trage toate gusturile peste el.

Morminte de adio avem cu toţii-n limbăŞi barba ce ne creşte nouă, bărbaţilorSunt acele cruci ce-ncearcă să iasă, Dar le tăiem, ies crucile în sus.

Du-te departe, du-te mereu, Îmi voi face vinovăţia mireasăŞi-n noaptea nunţii o voi iubiŞi-ţi voi striga numele de la dreapta la stânga,

13


Ca şi cum asta te-ar aduce înapoi.

28 iunie 2008

De-acum putea

De fapt l-au căţărat acolo sus, De fapt nici nu ştiau de ce, De fapt nici nu ştiau pentru cine, De fapt el s-a lăsat urcat, El s-a lăsat durut, El s-a lăsat scuipat.

Măsline dădeau ochii peste capDe-şi atingeau cu pleoapele sâmburii interioriŞi tresăreau că reci sunt precum banii.

De fapt l-au exilat în înălţime, De fapt l-au pus să se continue cu nime’, De fapt nici nu ştiau de ce, Unii se şi-ntrebau ce e sau cine e.

Dar a sângerat menstrual din palmeŞi din picioare-a sângerat menstrual, De-acum putea atinge, De-acum putea păşi,

Putea îmbrăţişa. Şi-apoi putea fugi.

2 august 2008

Darie Ducan

Lumea fără mâine

Rămân aici, rămân pământ, Felină de humus şi uitare, Într-o lume fără mâine N-am de ce mă lovi cu fruntea, Somnul îmi împinge bărcile în mare.

Păsări surde zboară şi orbind, Aiurite, îngenuncheate, cu goluri mari gestante, Cerul are himenul mai jos, Îl ating cei care se târăscSub stelele numai în jos flotante.

Nu este mâine, orice obiectConţine ieri şi azi ca agregareŞi oamenii, doar umbre mai încetŞi duh cu duh, şi cuc cu cucÎşi sapă gropi, neştiind care moare.

În cuiburi părăsite nişte puiSe-nchid înapoi în cojile de ouă, Nu mai există pâine nici cât să fie cui, Să ne batem în cruci imense, De focul iadului noi asudăm azi rouă.

Rămân aici, rămân pământ, Doar el e mâine, cum e ieri, Va bate-un ceas cu acele ca nişteMâini cu perfuzii care iau morfină

Într-un spital târziu, de nicăieri.

28 iunie 2008

13


Ce par şi ce sunt

Se iau de braţ ce par şi ce suntŞi pleacă-n mine să mă dumirească, Încep să par ceea ce suntŞi ce nu par începe să mă nască.

De zeci de ani arunc cu dinţi pe casă, Noroc să-mi poarte, trei regnuri am ştirbit, De-atâta cină singur a putrezit o masăŞi taina însăşi s-a călugărit.

Ce par şi ce sunt braţ la braţ mi se plimbăAfară din corp, înăuntru, în el, Eu sunt acela ce şi-a făcut din rană casăŞi din etcetera căţel.

Şi-l pune să alerge pe marginea lumii, Pe cercul ei, nimb de mormânt, Nu sunt ce sunt, ce par mă naşte, Dinţii pe casă devin mori de vânt.

Se iau de braţ ce par şi ce sunt, Vorbesc despre mine, ceva pun la cale, Să nu fiu nimic, nici ce sunt, nici ce nu-s, Etcetera ce priponeşte nişte ţoale.

28 iunie 2008

Oameni şi câini

Câinii cu covrigi în coadă, Oamenii cu Dumnezeu în ei,

Darie Ducan

Câinii cu covrigi în coadă, Oamenii cu Dumnezeu în ei.

Nu ştim câţi, cine sunt ei, Oamenii cu Dumnezeu în ei, Nu ştim cine şi din ce baladă-s câinii cu covrigi în coadă.

Câinii cu covrigi în coadă, Oamenii cu Dumnezeu în ei, Câinii cu covrigi în coadă, Oamenii cu Dumnezeu în ei,

Să vedem în cine rezistă mai mult sarea!

28 iunie 2008

Drumuri de om

Cum să nu fie ca o cădere ieşirea în lumeCând nu mai ai casă, nu mai ai familie, Nu mai ai nimic?

Cum să nu te doară şi locul undeAi putea să sângerezi, deşi nu sângerezi?

Cum să nu-ţi doreşti de pragul de susAl casei să te mai loveşti;Ţi s-ar face laur pe frunte?

Cum să nu fie ca o cădere ieşirea în lumeCând nu ai casă, numai singurătatea taŞi şi pe aia doar coajă?

13


Cum să nu-ţi pară ca o cădere totulAtunci când pleci de-acasă omŞi te întorci ecou?

29 iunie 2008

Gramatica prăbuşirii

Unde eşti, gramatică a prăbuşirii, Morfologie a ajungerii cel mai jos?În fundul prăpastiei Se duce masa în genunchi şi se-aşazăPentru o cină de taină.

Unde eşti tu insistenţă a prăbuşirii, Să îmi spui cum să cad?Morfologie a ajungerii jos, unde eşti, Să-mi spui să conjug carnea în picajCa s-o îndepărtez de mine?(eu, tu, el, ea, noi, voi, ei)

Unde exişti? Pe unde zaci?Vino şi articulează-mi sângele, Pune-i baze clare şi porturi de frig.

Eu cad perpetuu, căderea-i limba mea, Vreau gramatici s-o autorizeze, Vorbirea mea nici urlând nu-i destulă.

Tu nu vezi că de-atâta cădereMasa s-a dus singură în fundul prăpastiei, Îşi aşteaptă spre cină taina şi mesenii,

Darie Ducan

Cu arginţi sub cele patru picioare, să nu joace

Şi nu vine nimeni fiindcă şi aşa e prea sus?

29 iunie 2008

Singurătatea poetului de pe Marte

Cânt singurătatea poetului de pe Marte, A celui de pe pământ măcar are umbră, Măcar se poate lipi de ea şi tăcea.

Pe Marte, poeţii au o singurătate roşie, Tac în ei, băltesc în ea, Sunt stătuţi şi fac cercuri când înghit în sec, De parc-ar da cineva în ei cu o piatră.

Pentru că ei sunt apă. Ei sunt apă.Se exilează singurătăţile poeţilor de pe Pământ să bea, Dar gurile li se-nvârtesc în continuare-n jurul soarelui, În acelaşi sens ca pe Pământ.

1 iulie 2008

Opţiune de pat

Deodată m-am apucat să-mi fac patDintr-o piele lepădată de un şarpe, Găsită la o margine de lume, Unde tot ce atingi se preface-n etcetera.

Deodată m-am apucat să-mi fac pat

14


Din ea, să mă aşez confortabil, Să-mi adâncesc somnul până la pricipiiŞi mi se părea foarte normal

Să-mi fac pat de dormitDintr-o piele lepădată de un şarpe, Ştiam că ea nu mai poate lepăda,

Ea e ultima treaptă a lepădării, Profunda fidelitate. –Somn uşor!

1 iulie 2008

Proiect de Arcă

Mare forfotă undeva pe pământ, Stă receptarea cu poarta deschisă.Se anunţă o Arcă, un mare proiect.Se vor salva câte două obiecte, Câte două fiinţe din fiecare, Doi din doi se vor salva, se vor îmbarca.

(...)

Prin pieţele publice se vorbea despre asta, Femeile, fericite, îşi îndesau copiii înapoiÎn pântece, ca să îi poată lua.Era o veselie mare că se va pleca, Nu pentru că se anunţa un pericol, Ci pentru că nu se mai putea sta.

Se luau provizii, lumea se îmbrăţişa, Nu ştiau dacă o să se mai vadă,

Darie Ducan

Pe garduri, peste tot atârnau afişeCe anunţau marea Arcă. Afişe lipite Parcă tocmai cu cleiul derival din oaseleCelor ce nu vor fi niciodată pe Arcă.

În pieţele de peşte, în miros de aburi, Vânzătorii pământeni se-mbrăţişauCu mâinile pline de solzi. Afişe atârnau peste tot, se cheltuiau mulţi baniPentru ele. Se anunţa construirea unei Arce.

Au lipit afişe pe oameni, pe case, pe geamuri, Oricum oamenii intrau în Arcă sau în pieire, Casele rămâneau depopulate iar prin geamuriNu mai avea cine să privească.

S-au lipit afişe pe fiecare bob de grâu chiar, Pe atom şi pe centrul atomului, Chiar sângele mielului tăiat curgeaCu hematii cu afişe pe ele.

Oraşul era într-o petrecere colosală, De final. Adio se rânjea. Cu soarta pe buze, Se râdea savuros. Se râdea nebuneşte şi sePuneau afişe în continuare, pe ochi, pe iubire, Pe metafizică, pe intuiţie, pe spini, Pe aburii cailor lungi şi-nfrunziţi.Pe acul de ceas ce, când atinge sfârcul mameiDă adevărata oră exactă.

Ulcioarele se înecaseră în vinŞi mai plutea în ele duhul celor din lut, Ca o drojdie pură. Erau Bacanaliile sfârşitului, Urma înscrierea pentru Marea Arcă.

14


Tocmai de aceea cei ce doreau să facă Marea ArcăPentru a pleca din lumea aceasta în largulUnei prăvăliri de rouă, au investit mult în publicitate, Au făcut afişe. Fiecărui mugure care stătea să pocneascăI-au pus o trompetă pentru când va pocni.

Nimic nu se mai tipărea neavând locDe atâtea afişe care anunţau Arca.Lumea petrecea înainte de toate, Vinul curgea în devălmăşie săpându-şiAlbie în raţiune şi-n limite. Chiar sângelui Îi devenise afluent. Şi mai era puţin până la mare, Şi mai era puţin până la apă. Puţin. Foarte puţin.

Se aduceau tot mai multe afişe careAnunţau construirea Arcei, Dar, la un moment dat, de atâtea afişeCare vesteau măreţul proiect, n-a mai fost lemnPentru Arcă şi oamenii nu au mai putut plecaNu pe mare, ci de acolo, Nu câte doi, ci câte toţi.

Au început printre ulcioarele cu vin, Printre bărbile ude şi mâzgoaseSă ardă afişele de furie şi sfârşeală.Plângând, au scormonit apoi în scrumul lor, Când au văzut cum din pulberea neagrăSe înălţa un catarg, ca un fir de iarbă numai bunSă-ţi priponeşti de el speranţa.

9 februarie 2008

Darie Ducan

Femeia ca spaţiu

Femeia nu e un spaţiu de încredere, Femeia e doar un spaţiu după adevăr, Eva, prima femeie, era (şi ea) o târfă, De nu era Adam ar fi făcut-o şi cu viermele din măr.

Cine să-i spună ei: dacă te-aş atingeAmprentele mele pe tine s-ar numi verseteCând ea e doar matematică oarbă, Când ea e doar pilire de catete?

Ea nu aştepta să cadă frunzele, Că nu aştepţi toamna pentru iubit, Femeia e un fel de bancă de odihnăÎntre un vierme limax şi un mit.

Hormonii sunt în stare să bată ca un clopot, Nărav de carne, frunze cer omizi, Sunt numai două omizile, însăRod şi frunzele de care-i vorba în colinzi.

Femeia nu e un spaţiu de încredere, E doar ghiulea de-un ac de ceas legată, Dar ea îţi dă încredere în moarte, Numai umbra mărului ei ţi-e lopată.

7 februarie 2008

Dosul măştilor

Dacă mimica feţelor s-ar conservaMăcar pe dosul măştilorAm putea recupera

14


Un întreg jurnal ars din viaţa noastră.Şi am putea chiar să ne bucurămDe hărmălaia sugarilorReînviatului Câine din Pompei.

Dacă mimica feţelor s-ar conservaMăcar pe dosul măştilorTot am putea recuperaPuţin din memoria obrajilor loviţiDe vânturile hăituirilor de lume.

Măcar din ele să salvămCe n-am avut curajul să avem, Să le recoltăm din măşti, o adevăratăAgricultură a teatrului să fie.S-ar putea salva multe, ca şi cândDând cu grebla prin scrumul tău Ai putea găsi ghilimelele care arată că Nici măcar nu ţi-ai aparţinut.

8 februarie 2008

Din pricina luminii

Cum mă bronzam la soarele care eraiMi se decojea pielea, parcă era linţoliu, Moartea îmi ieşea din trup, pleca, Se ridica la cerul ei ca un suflet în doliu.

Ce mă făceam eu fără moartea mea, La ce porţi să fi bătut să primesc ceva viaţă?, Există un arc ce-mpinge sufletele la cer, Ele nu se ridică. Îmi trebuia doar aţă

Darie Ducan

Să-l leg, să poată moartea staÎn mine ca în strâmtă matca sa, Dar mi se dezlipea pielea, se dezlipea, Linţoliu după linţoliu îmi pleca

Şi mă-ntrebam şi mă-ntrebam aşaSub soarele ce erai tu ori o-ntrebareCât de retorică e carnea meaDe nu i se răspunde nici când doare?

Dar mi se dezlipea pielea, se dezlipea, Linţoliu după linţoliu îmi pleca, Se ridica la cer, se ridica, se ridica

Şi eu mă întrebam terminându-mă:-Ce sunt în afară de moartea mea?Şi locul golit, s-a întrebat terminându-mă:-Ce e în afară de moartea sa?

12 februarie 2008

Ultima

Mi-ai alungat în păduri sufletul, Să sufere în scorburi, Să-i fie atât de teamă cât să steaÎn spatele iepurilor.

Nu ştiu cât mai pot să suport, Sunt prea grav ca să pot râdeÎn faţa a ce-a fost.

14


Dar te-am iubit ca o sfârşealăŞi tu parcă ai alungat alfabetulMângâierii acolo unde doar piatra dă de înţeles.

Aş vrea să te şterg din memorie, Ba chiar mă gândesc de la o vremeSă-mi trimit ecou în veneSă le cureţe şi de ultima picăturăDe sânge cu care te-am iubit.

14 februarie 2008

Ci numai

Prin univers se simteUn miros de lesă.Măcar de abator de s-ar simţi, dar nu de lesă.

Şi noi umblăm cu nărileCa nişte găuri de cuieAtât de vechi că au văzut cuiele putrezind.

Mă simt mic şi-mi caut umbraÎn punga de icre a lui DumnezeuPe care-ar vrea să o goleascăÎn udul mâinii asudate vânzând.

Din criterii ies viermi sfioşiCa din pruneŞi mimica sâmbureluiO duc cu retina afară în lume.

De ea se simte un miros de lesă,

Darie Ducan

Prin univers se simte un miros de lesă, Am coborât pe pământ şi nu umblau oameni, Ci numai gâturile lor. Atât.

14 februarie 2008

De fiecare dată

De fiecare dată când sunt bătutŞi când se dă în mine, nu mi-e greuFiindcă vânătăile mele sunt delfiniiCe au condus corabia lui Dumnezeu.

Abia când voi fi oase voi merge către cruce, Abia când voi fi oase, dar măduvă sigur, În mine tăcerea ca un ulcer usuceTot ce trăiesc, tot ce mor împrejur.

Din icoană-n icoană sar pe cozi de maimuţă, Alte liane mai umane n-am găsit, Suliţa împungerii, c-un fel de vinăÎn sucul bătăturii drumului o am călit.

Aşez puţin din umbră sub fiecare piatră, Mă chinui veşnic nu să scap de ea, Ci fac asta cu vinovăţia că poate cu-acea piatrăS-a lovit în cuie mai demult, cândva.

Umbra mea sub pietre ca râma se târăşteŞi cu cât înaintez în urmă-o las, Ea întoarce capul şi se uităCu câte game tăcerea a scăzut în glas.

14


Nu mi-e greu, urma bâtei nu doareCum nu mă doare existenţa de delfiniCe au condus corăbii pe vestita mareŞi frunţi întregi pe un arhipelag de spini.

Abia când voi fi oase voi merge către cruce, Târându-mă prin praf, eu şi mai praf fiind, Voi fi atâta cântec că gurile din mineCa din fântâni găleţi vor lua un cer murind.

Mă vreau bătut, de fiecare datăCând se dă în mine, nu mi-e greuFiindcă vânătăile mele sunt delfiniiCe au condus corabia lui Dumnezeu.

11 februarie 2008

Dies irae

Nu-mi arăta un cui, Că încărunţesc.Precum câinele lui Pavlov, Dacă îmi arăţi un cui, încărunţesc, Acesta este felul meu de-a saliva, Îmi atârnă limba după moartea mea.

Am fost cândva cana Din care a băut DumnezeuŞi pe care-a spart-o aruncând-o în oameni.

15 februarie 2008

Darie Ducan

Căderea în sine

Am căzut în carnea meaAruncat ca o piatră în baltă, Am făcut atâtea cercuriCă şi le-au luat roţi pentru careCei de pe lumea cealaltă

Şi le-au luat copiii, să le ducă în băţ, Dar nu ştiu de unde-am căzut, Care m-a pierdut dintre virginităţi?

Sunt doar moarte şi ceva-n plus, Un fitil în capătul morţii mele, Luminez cât mă simt juxtapusPe un sac de simţuri, pe un vraf de piele.

Am căzut în carnea meaAruncat ca o piatră în baltă, Suflete, drumeţule, zi-mi câte trupuriAm de umplut până-n lumea cealaltă?

Mă torn din trup în trup ca o substanţăDin eprubetî-n eprubetă, după duh, În care femeie va viscoli cu coasteCa să urmeze primăvara unui trup?

Cum e cutră carnea astăŞi nu-mi poate fi fereastră.Am căzut în mine-mpinsŞi am stropit în jur, dar dinadins

Aşa cum face-ntr-un năvod

15


Un peşte mare care este prins.

15 februarie 2008

Viziune

Doamne, ce infertilă e lumeaŞi totuşi câtă voinţă avea!Doamne, ce infertilă e lumeaŞi totuşi câtă voinţă avea,

Astfel corabia lui NoeMergând pe mări de spermă n-o pot imagina.

16 februarie 2008

Guernica păsării

Am adunat cenuşa păsării PhoenixCu o lopată, cu grijă, cu pietateŞi am dus-o la un multiplicator.

Nu aş fi putut să o copiez de mână, Oază cu oază, cută cu(-)cută, Caligrafia morţii des dă greş! –

Am adunat-o şi mâinile îmi Erau pline de moartea sa, de praf, Nu puteam să le spăl cu apă, aşa că mi le-am Curăţat în ceva lapte prelingându-seDe pe ţâţa maicii mele, ca din stalactitaCe-l picura pe Platon până-n adevăr.

Darie Ducan

Am adunat-o şi eram numai o îngenunchereDe sus până jos. Cu grijă, cu încetinealăAm adunat-o fir cu fir, de parcă aş fiAduna icrele unor anti-peşti cu grijaSă nu pierd niciuna, că putea fi aia cea cu ecou.

Am păşit şi paşii mei lăsau urme de ouă, Am turnat cenuşa în aparat, Am multiplicat-o, darCând să mă uit pe hârtii, În ele a apărut pasăreaDirect în picaj, Ca şi când toată viaţa eiA ţinut cât lumina aparatuluiŞi s-a desfăşurat chiar atunci.

17 februarie 2008

Atunci când

Eşti atât de frumoasăCă m-aş uita la tine până-aş orbi

Şi apoi, orb fiind, m-aş gândiLa vremea când te priveam.

Când nici nu m-aş mai putea gândiLa asta şi ochi nu voi mai fi avut demult,

Subconştientul meu va începe să te admire.

18 februarie 2008

15


Gamă joasă

Niciodată nu ştim Şi nu putem da reţete în iubireLa fel cum nu ştim în ce gamăSe zbârcesc mereleAtunci când păcatul nostru le întrece vârsta.

Niciodată nu putem încorda braţulAşa de tare cât să devină aripăChiar dacă sângele-n el s-ar închegaBrusc şi-ar pocni spre plutire.

De la pahar încolo creşte Socrate, Întâi dinţii şi-apoi el complet, Stropii de băutură ce se prelingDevin spini în rostogolire.

Niciodată nu ştimŞi nu putem da reţeteDespre viaţă şi iubire cândUnora li s-a dat din căni să bea moarteaIar unii au băut din căni ca să trăiască doar,

Câtă vreme apa care a clătit acele căniNu-i tulbure de întrebări şi unde.

21 februarie 2008

Demult

Nu mai scriu demult, Am trecut peste nefericirea mea

Darie Ducan

Precum Cristos pe ape.

De-acum sunt scris euDe mimica lumiiDin aproape-n aproape,

Cu rictusul sunt scris, Cu renunţarea.Se pune dată şi se semneazăCu plecarea.

17 februarie 2008

Cântec eşuat în sare

În ţara asta sfântă şi nu mareGhilimelele sunt înhămate la sudoare, Aşa numai, pe cărnuri doar cu sareFaci pântecul să dea ecou ca scoica-n mare.

Ca o plantă care creşte numa-n nări, Să fie numai mirosită. Şi doar în albine, Mă nasc direct în continuarea vârfului de creion rupt, Al compasului ce lumea a trasat-o de la sine.

Am în mine foi de indigoCare multiplică tăceri încet, ateu, Una câte una, de la mineral la Dumnezeu, De la gămălie la bombeu.

După şutul dat în dos de moarteMă simt o biată taşcă de poştaş bătrân, În ţara asta a fi e prea departe,

15


În scoici, să nu se spargă perla, punem fân.

O roată de licheni etern se-nvârte, Ei trăiesc şi chiar nu au habarCă toate, toate căile lacteeSe află-n sfârcurile fetei de olar.

Ghilimele de oase, cranii de câlţ, Un guru este-n lume întrebarea, Ce perlă e înghiţitul în secAtunci când noi pe noi ne credem marea.

În ţara asta sfântă, fiecareCu apă sfinţită se spală pe picioareŞi cercurile gravitează de-un milion de oriÎn jurul pietrelor căzute deseori.

Fie-n apă. Fie-n carne sau în orice altceva, Un compas stafie umblă să-şi verifice măsura, Oricare creion îi suntem, mai pe rând, mai altcumvaPână va veni chiar moartea să îşi dreagă corectura.

23 februarie 2008

Pleonasm

Nu ştiu cum se faceDar noi doi ne identificăm până la pleonasm, Pieile noastre împreunăAbia dacă sunt una a lui Dumnezeu, Femeie, adică umbră şi minereu.

Nu ştiu cum se face că sub pământ

Darie Ducan

Păsările zboară ca o sentinţă, Ca o scăpare de ciocanÎn tribunalul căruia îi spunem năzuinţă.

Că nu pot să-ntind spre tine-o mânăFără să nu creadă unii că-i intenţie de gard, Suntem pleonasm, lingviştii fac foneticAnaliza adierii scrumului din cei ce ard.

Ce să mai încerc când apa chiarPluteşte ea pe lebede moarte, Face valuri sinoptice în ele şi undeAle căror centre sunt ţintele noastre spre departe.

Nu ştiu cum ne facem pleonasm, Ce asonanţă suntem în tăcere, Dumnezeu îşi mută criteriile la noi în orgasmŞi Sfântul Petru-şi înmoaie cheia în miere.

Se bifurcă scrumul când ai ars, Partea rea din tine va fi vânturată, Partea bună va rămâne, Ou pentru un Phoenix să se poată.

29 februarie 2008

Liantul

Fila de indigo, vechea, Fila de indigo nu e decât oFoaie de hârtie vânătă, Vânătă de-atâta bătut, de-atâta înjosire.

15


Doar prin ea se face comunicareaÎntre alte două foi, doar prin eaSe inprimă scrisul şi pe a doua foaie, Ca o continuitate, ca o ereditate.

Dumnezeu e comunicareŞi Dumnezeu e în cei bătuţi întâi şi-ntâi, În cei mai trişti şi mai injosişi e el, liantul, Acolo se scrie cu ochii închişi, Să se vadă apoi şi să nu se recunoască.

23 februarie 2008

Strada mea

De mâine anunţ că nu mai am stradă, De mâine anunţ că locuiescPe o parte sau pe alta a laptelui mamei, La casa prima imediat după colţu’ firesc.

De mâine mă mut şi voi locuiLa o adresă unde se vor jena cu toţii să-mi scrie, Voi avea gard chiar cu laptele mameiŞi pasărea de pe el va sta cu ciocu-nspre copilărie.

Mă voi muta acolo şi voi locui, Lebădă plutind pe saliva unui timbru rupt, Voi locui cot la cot cu topicaJuliturilor copilului abrupt.

De mâine anunţ ca să ştiţi că mă mut, Toate facturile să îmi vină transformate-n mângâieri, Nu căutaţi strada, a secat demult

Darie Ducan

Dar încă în mine mâine-le bea din ieri.

24 februarie 2008

Numai în mit

Lui Socrate când au vrut a-l terminaI-a fost sete şi cucută mai cerea, Îngroziţi, atenienii n-aveau de unde-i da, N-aveau din ce mit împrumutaFiindcă alt Socrate nu mai era, N-aveau din ce mit împrumuta, Al doilea are apă din ce bea, Primul niciodată, setea e a sa.

Şi de-atunci cucuta din câmp a împietritŞi-a început să crească numa-n mit.

23 februarie 2008

O pasăre cândva

Între mine şi tineA murit o pasăre cândva, Înjunghiată de privirea înapoi a cuiva.

Te-ai uitat tu înapoia ta?M-am uitat eu înapoia mea?Drumul a fost orb şi nu ştia, Poate l-a orbit etcetera.

A murit o pasăre cândva

15


Şi nu ştim cine-a privit înapoia sa, Fiecăruia, apoi, nevrând să recunoascăA început ceafa să îi clipească.

30 august 2007

Menstruaţia timpului

Noi, oamenii, suntemMenstruaţia timpului:Sângele nostru se scurgeDin când în când în eternitate.

Sângele-n vene ni-l împingeDoar uitarea-napoi, Doar privitu-napoi, să-l vedem Pe celălalt dacă se uită-napoi, Un întreg domino de priviri înapoi.

Ne scurgem din când în când În nefiinţă, în transparenţă, Suntem la fundul oricărui pahar cu apă.

Dar privim înapoi, atâtaPrivim înapoi, că însăşiÎnapoia priveşte-napoiŞi dă de noi care privim înapoi.

1 septembrie 2007

Darie Ducan

Un gir pentru durere

În fuga lor primarăOamenii-n pielea goalăLasă mai mult ecou.

Hainele lumeşti înăbuşeUndele, amintirea, Nemurirea e mai şleampătăAtunci şi acolo.

Adam şi Eva îşi dau jos pieleaŞi rămân doar sânge, Sudorii de duminică a lui DumnezeuFiindu-i afluenţi.

Se-nroşeşte apa de-afluenţiAşa cum corpul ni s-ar murdări de mână, Ecoul e zgzduitor De parcă cineva ar bate ultimul Cui la ArcăŞi ar ieşi prin dosul mâinii lui Iisus.

2 septembrie 2007

Punct stabil

Ce cerc e ăsta, Doamne?Niciodată nu ajung de unde plec!

Ce viaţă e asta, Doamne?Niciodată nu trăiesc de unde mor!

16


Ce compas e ăsta, DoamneCu care ne scrii vieţile?Ce compas e ăsta, că n-are punct stabil?

Cum poţi să spui tu că singurulPunct stabil al lui e mâna care-l ţine?

2 septembrie 2007

Bagaje

Bagaje, bagaje, De 2000 de ani bagajeAr trebui să ne facem, Să punem numai gândurile bune, Cu care putem muri, Apretate la adevăruri, Cu realităţile vârâte în găicile lor.

Să avem camerele plineDe valize mari, Cu multe compartimente, Desfăcute straşnic, Încăpătoare, rezistente.

De 2000 de aniBagaje, bagaje ar trebuiSă facem aşteptând, Bagaje, bagaje şi numaiCând murim sau ne naştemSă ne oprim din făcut bagaje, De 2000 de ani, De 2000 de ani.

Darie Ducan

Să punem doar binele Călcat la dungă, virtuţileÎmpăturite, butonii, puncte fixe.

Şi, când sunt gata valizele, Încruntaţi şi răzbunătoriSă batem piroane în ele.

25 septembrie 2007

Paharul

Dragii mei contemporani, Înainte de a bea apă sauOrice altceva din orice cană, Pahar, potir sau ceaşcă, Spălaţi recipientul, căciS-ar putea să mai fi rămas pe fundul lui otravăNicicând nu putem şti din care a băut Socrate!

Chiar şi paharele noi trebuie verificate, Nu se ştie niciodată. Cert e însă Că paharul nu s-a spart căzând Din mâna osânditului nostru.

Eu le verific totdeauna, Mi-e teamă sa nu fiu şi euVictima atenienilor de Atunci.

În fiecare noapte mă punDevreme să dorm, ascultÎn tăcerea nopţii,

16


Pe paharul de pe noptieră

Gura lui cum nu se apăra.

25 septembrie 2007

Schismă

Ce-ai zice dacăŢi-aş spuneCă tu eşti singuraReligie în care cred, Un rit întocmai?

Ce-ai zice dacă Ţi-aş săruta sâniiCa pe icoane şi-nMăreţia lor m-aş mântui?

Să ştii că de fapt Moise-aTrecut prin salivele noastre Unite-n sărut, despărţindu-le,

De aceea ne-am rupt unul de altul.

4 octombrie 2007

Prea jos, prea jos

Nu l-am putut vedea pe DumnezeuCu toate semnele venite pe pământ.Şi-atunci, întâiu-a zis, cu greu:-Vi-l dau pe fiul meu cel sfânt.

Darie Ducan

Dar totuşi, Doamne, mult prea josTe-ai gândit să-l laşi cu adevărul, Face parte doar dintr-al tău os, Nu trebuia pe ape, putea păşi pe zărul

Laptelui galaxiei, deci nu atât de jos, După cum vezi prea jos l-ai coborât.Şi-l omorâră, ucigaşii pe ceafă-având sudoare, Ei, chiar şi după ce l-au omorât, Iisus pe ceafa lor păşea – pe-acea sudoare,

Tocmai acol’ păşea, ca o cicatrizare.

14 octombrie 2007

Şpalt

Suflet ca un balon spartÎn ghilimelele dragosteiCă te citează alţii,

Ţine-te sensibil, nici lui CristosNu i s-au adus spini să-şi verificeŞpalturile, şpalţii.

21 ianuarie 2008

Apă pentru sete

Mi-a plâns CristosAtât de mult pe-un umăr

16


Încât din negul umăruluiMi-au ţâşnit asini.

Vino, tu, să bei ca din cişmeaAbsolvirea aceasta de vini.

Nu te jena chiar dacăDe cealaltă parte a oglinziiCopite ai s-auzi scurmând, Bea fără jenă dacă ţi-e sete, Apa stă la tine, la rând.

24 ianuarie 2008

Taină

Între noi, iubito, Între noi a fost ceva.Între noi a fost un aer cald, Amănunţit de cald.

Între noi a fost o cină cea de taină, Atât de tainică încât nici Iisus nu ştia, Atât de tainică încâtNici Iisus nu ştia, necum Iuda.

24 ianuarie 2008

Darie Ducan

VERSURI DE, DOAMNE, IA-MĂ!

(CLASICE)

16


Prolog

Mă uit la cer ca săVorbesc cu Dumnezeu între patru ochi, Văd cerul nelimitat, Deci un singur ochi.-Doamne, care e nasul, adicăceea ce desparte un ochi de alt ochi ?-Tu eşti, fiule, prin tine respir !

Darie Ducan

Haina

Şi uite, Doamne, c-am ajunsSă mă îmbrace haina, Să-mi zică ăştia-s nasturiŞi-apoi să mă spele cu săpun de casă, Săpun cu ferestre de casă în el, Minut pe minut, leş în leş ne apasă, Cadavrele tac biciuite cu cer.

Şi din ele se-aud oseminte de preşuri, Ne bagă ploaia teul prin răniSă cureţe tot ce avem în ele, Bălăria durerii crescută spre căni.

Şi, mamă, uită-te, ce ai născut devremeAre moartea mai adâncă decât un puţ, M-ai trântit pe bucăţi în beciuri diurne, Scrâşnesc la nisip în măseleÎncât în el e loc şi pentru-un cap de struţ.

E rugăciunea mea mototolităŞi-n tomberonul cărnii tale aruncată, Şi spinii trandafirilor îşi iau pe ei căciuli, De frig, să zgârie nu or să poată.

Mă-mbracă haina zi de zi, Mă ia din cuier, buzunărind oglinda de privireŞi mânecile, care eu îi sunt, Croite sunt din bezna a patru cimitire.

Şi, uite, Doamne, c-am ajunsSă mă îmbrace haina şi să îi vin bine,

16


Şi să m-arunce-atunci când i-oi rămâne micŞi plin de molii lehuze de coline.

Şi , poate dacă nu i-oi mai fi bunŞi altora, ca pe o zdreanţă nu o să mă dea, Mă va face cârpe de spălat pe jos, Are şi cerul probabil podea.

Din bucata mea de mâine

Din bucata mea de mâineAm hrănit un om şi-o pâineŞi apoi am răsucit proverbele în uşiCa pe zăvoare, Ochi închişi ai celui ce moare.

Trag după mine zilnic prin zăpeziSaci de cărbuni, ca să îţi fac cărareŞi barba îmi creşte din cărbunii căzuţi, Peste sudoarea mea vei păşi ca pe mare.

Din cina mea, firimituri de cerÎn rănile tale-or să se rostogolescăŞi după ce-or vedea că duc moloz de aniCu spicul în genunchi or să-ncolţescă.

Mă va durea căderea unei păsăriŞi cineva-mi va spune cam aşa, Într-o zi după ce m-a prăşit tristeţea:Du mâna la groapă, când de obosită, Moartea-ţi va căsca.

Fosilizându-mi visul ca un strigoi bătrân,

Darie Ducan

Mă spăl cum cu săpun cu rame de icoaneŞi-n hoitul meu cad oasele-n genunchi, Curate ca nişte ionice coloane.

Din bucata mea de mâine, Câinii ce mă muşcă-s pâineŞi eu pentru tristeţe fac toasturi şi Fiere –a unui veac de omenire-aş bea, Deşi sunt iad timid de oseminte, Transpir pe frunte apă ce-a curs din cer cândva.

În ceafa mea asudă constelaţiiŞi Dumnezeu urlă ghilotinat, De ce eşti laş, Doamne, l-am întrebatCând din bucata mea de câine Eu ţi-am dat şi ţie mâine?

De ce eşti laş şi ne prefaci noroi, Cu gene ruginite de plâns să mă ştiuŞi genele mele să fie tot cuiePe care ţi le-au bătut în sicriu.

Umblă pe drumuri de bine şi răuŞobolani graşi cu sutane de slană, Stă cerul agăţat de noiCum stă în corpul păsării o pană.

Din bucata mea de mâineAm hrănit mai mult un ieriŞi pe catalige de pocaluriAm fugit în nicăieri.

Subţire ca un hoit, ca o închipuire, De nu îmi e furtuna haină, nu mă simt deloc,

17


Cu rănile văd, nu cu ochiiŞi plâng mai roşu decât orice foc.

Pietrele cu care

Şi pietrele cu care daţi în mine, Până să mă ajungă devin ceruriŞi mă căptuşiţi cu dumnezei, Încât de-abia am loc să-mi strecor nasulCa să pot respira printre ei.

Respiră apa cu nările altuia, Flacăra lumânării, dacă se apleacă, Poate ca un umăr dărâma-nchisori, Când unii mi-ar pune botniţe pe lacrimi, Şobolanii, cu cozile lor mi-ar croşeta stări.

Mamă, timbrează-mă c-o viaţă pentru-o moarte, Eu sunt un ăla licărind din mărŞi iarba ce-o paşte conştiinţa mea-i din cuieŞi, precum caşul, visul lasă zăr.

Nu mai loviţi cu pietrele în mine, Şi Dumnezeu, umil şi hăituitCu fruntea-ntre copacii strânşi ca pumnii, tare, Ne sapă muşuroaie în zenit, Termite de lumină vin la înfruptare.

Trebuie să-mi intre bine-n capAtunci când rana doare mult mai greu, Pentru recoltele de şei de caiTrebuie să plantezi Dumnezeu,

Darie Ducan

Reîntemeiază lumea, maimuţă, ce aiCa oase ramele icoanelor creştine, Prea bine ştii că ăia care dau acum cu pietreOr să dea şi la sfârşitul lumii-n mine,

Dar ei nu ştiu cu câtă jertfăÎmi răsufla prescura turbulentCând eu, cu puţa în ţărânăAm iscălit un continent.

Cu cerurile lipăind pe mineCa bălţile în corp cad în genunchi cât suntŞi, luându-mi capu-n crengi şi lumea între cruci, Trag singur peste mine dealul de pământ.

Spini de trandafiri

Eu nu mă trag, Doamne, din trandafiri, Eu mă trag din regnul omului, ştii bine, Dar nu-nţeleg de ce-au crescutAtâţia spini pe corpul meu, pe mine.

Sunt spini sau sunt mici pâlnii-ntoarsePrin care vreau să mă vărs în afara mea, Părul ce-mi creşte pe trup e harpoane încete, Trase către balena Cuiva.

Dar atâta-s de timide şi se-ndoaie Aşa uşor că nu-nţeleg de ce am spini Şi spre ce balenă tragem din corăbii Şmotruite pe punte cu pâine şi vin.

Un testament aş scrie cu paşii prin nisip,

17


C-o miere-aşa tăcută încât e scorburoasăŞi firele de păr de pe trup DumnezeuLe crede sfori de fântâni şi vrea să scoată apăDin mine ca la el acasă.

Dar nu mai sunt din niciun regnŞi oamenii sunt ca şi trandafirii, Doar cât au rădăcini sunt vii, În rest sunt morţi sub zodia spăşirii

Şi vor veni florari să mă culeagă, N-o să pot sta lângă o fată deseori, Ar fi un pleonasm, fiindcă aşa eAtunci când laolaltă stau câte două flori.

Şi Dumnezeu coboară chiulind de la albastru, Ştiind că eu sunt trandafir, nu să mă ia, Ci să se-nţepe doar în spinii mei, El e o mare, balena-i altceva.

A cere iertare

În ţara şobolanilor obeziNu am cui cere o iertareŞi de-aia mă omor pe mine, Ca tot mie să-mi cer iertare,

Tot înjurând, tot înjurând, Am înlocuit vâslind cu înjurând, În ţara şobolanilor obeziCare trăiesc cu umbră de pământ,

Darie Ducan

Apa sforăie în noi şi în pahare, Poate-şi doarme-acum somnul cel mareŞi de-aia mă omor pe mine Ca tot mie să-mi cer iertare.

Trăim doar de la mână pân la gurăŞi trist, posomorât şi necusut, Întorc faţa spre lume ca spre un aşternut, Branhiilor peştilor ca să le cer iertareCă apa-n care-noată este a mea sudoare

Şi loc de os mi-ar ţine ploaia, Ploaia căpruie, dar nu-mi trebuie os, Că, pentru a mai cere o iertare, Chiar ţie, e mai indicat de jos!

Mă pălmuiesc, mă-njur, mă fur, Mă las vânăt, de mă vărs pe toate, Dar ies din mine, îngenunchez în faţa meaŞi-mi cer iertare pentru toate.

Sare-n iarna rănilor

Mai sunt încă locuri pe pământ Unde sarea ţine loc de oameni. Şi de-aia rănile nici nu apar pe ea, Fiindcă fug de tot ce li-i sare Cum fug oamenii de un ciumat, Aşa, ca să se facă iarnă pentru alţii Oasele din mine-au dezertat.

Dă-mi-le, Doamne, nu mi le mai folosi Ca iarnă, c-o s-ajung să cad în mine

17


Şi mi-e teamă că de-o fi aşa, Te voi trage şi pe tine.Ştii că sarea toată iarna, chiar dacă-iDin oameni, tot o va topi, Dă-mi oasele, nu ţi le face iarnă, Derdeluşuri ele nu pot fi.

Sunt încă lucruri pe pământPe care vrem a le cunoaşte, Da-n toată sarea ce suntem, Ne ploconim cu un răspăr de moaşteŞi vine vârsta să ne dea în capCu o cazma de iarnă de la noi din oase, Desigur că noi vom cădea Câtă vreme oasele ni-s scoase.

Dar tăcând mă voi duce să mut Macazul amintirii pe pânze de păianjeni, Cum le mută vatmanii pe-un mare bulevard, Îngheaţă dimensiunea până s-ajungă-n lupeŞi corpul îşi scoate iarna de pe card.Voi fi timid cum sunt dinţii de lapte, Dă-mi, doamne, oasele, nu le mai ţine ierni, Că de-atâta alb al lor pe pleoapeNici chiar tu n-o să ne mai discerni, Şi voi veni înălbit de moarte la tine, Bătându-te pe umăr să-ţi spun că eu suntŞi tu, furios pe mine îmi vei spune:Marş în uniforma ta cea de pământ!Mai sunt încă locuri pe planetăUnde ţine loc de oameni sareaŞi rănile nici nu apar pe eaDe teama că o să le vindece-ntrebarea.

Darie Ducan

Însă ele nu ştiu un lucru, Că rănile sunt de-ntrebări făcuteŞi nimeni nu le vindecă, mai mult, Cine să le vindece vrea, Le adânceşte mai mult, atât de jos, încâtDe arunci o piatră în ele, ecou După un secol poate îţi va da.

Întocmirea citită printre rânduri

Cam de câte veacuri ne-am trântit sărutul, Cam de-atâtea lucruri este începutul, Gurile noastre au praguri de case drept buzeŞi-oricâte mâini am ridica, Tot nu prindem scara de aţăPe care sperăm că ne-o va lăsa.

Aţa ei e dată spre a se coase da-ul de nuŞi spre a coase în războaie proaspăt răniţii, Nu mai stă în noi, oricât am vrea, În niciun fel întocmirea lumii, grea.

Ochii ţin de tălpi şi umblă până fac bătăturiÎn ghete de zare, Berzele aduc morminte în ciocuri, Mâinile licitează cuie cu strigare

Şi nu mai ştiu ce ban să mai pun, Pe ce tejghea, Fără să se considere a treizecea parte Din vânzarea sa.

17


O să mă spânzur de-nceputuri, De-acolo voi ierba-ntr-un alt sfârşitŞi sper, de-atâta iarbă ce voi fiCă mă va paşte un asin nenorocit

Şi-n burta lui voi pune-n rând planete, Ca negi scârboşi pe mâna mea, Dar ea o să învârtă roata, Graţie ei veţi respira!

Aşa că, vreme, dacă nu ai timp de noi, Lasă-ţi secretara, care-s eu, Să-ţi dactilografieze oameniLa maşina de scris – Dumnezeu.

Damnarea, la o adică

Mă vor însămânţa cu dezastre, Îmi vor pune belciuge în pori, Drapele de drojdii cu ei va trebui să-nalţ, De voi face altfel, mi-au spus – ai să mori!

Cu sufletul mustind a lanţuriAş vrea să am un trecut nouCând plouă de sfârşitul lumii, Tălăzuind cu coji de ou,

Şi va tuna, s-o rupe lumeaCa o apă de mamă născută-n răspărŞi nu-mi voi da seama când vor trage în lumeTunuri cu gălăgia firului de păr.

Pe umeri, pe morminte şi pe idealuri

Darie Ducan

Îmi va creşte o iarbă de fontă albastră, Voi muri şi din pieptul meu va creşte-un copacDin lemnul căruia alţii vor face-o fereastră

În care va sta orbind un geamDe cât priveşte-n casă cum aşteaptă Ultimul om al planetei, Care de cocârjat e confundat c-o treaptă… Dar oare ce aşteaptă decât să vină moarteaŞi să-i bage sicriul, căluş în gura pământului, Eu am murit deja şi-acum nu sunt aerNici cât să zburlesc pomeţii vântului.

Pe treapta care e acel om doar se coboară, Pe mine coboară o fontă albastră, M-au închis în pământ, dar din pieptÎmi va creşte-un copac cu crengi viiDin lemnul căruia alţii vor face-o fereastră,

Prin care, însă, se vor uita copii .

Căutarea

Apa umblă-n mine, fără să se afunde-n mine, N-am teasc, Doamne, degeaba anii -mi trec ciorchine, M-ai bea la mese, cu toţii laolaltă, De la savanţi pân la beţivi viermoşi, Şi totuşi, Doamne, mâna mea cea caldă, Nu miroase-a trădare, poţi s-o miroşi.

Iernos, cu gâtul sec aştept ca-n alte dăţiSă umble peste mine apa, desculţă şi murdară,

17


Eu însă nu-n biserici te caut şi te strig, Ci-n ultimul beţiv ce stă pe-o bancă-n gară,

Lui, dacă Dumnezeu îi este dincolo de dopŞi sticla îi e goală, atunci ţâşneşte din iconostasO creangă, lungă, precum o mână linăi-l urmăreşte până-n gară, Ca să-i aducă-o sticlă plină.

Eu tac şi strig, să înţeleagă lumea:Calendarul rupe file din noi, însă , Doamne, De trist ce sunt îmi fac cruceÎn loc de trei degete, cu trei toamne!

Apa umblă-ncălţată cu tălpi, E drumul otravă când umbli desculţ, Ştii bine că, să se înfileteze oasele luminiiDe-o beznă căruntă plâng lacrimi de câlţ.

Iernos te mai caut în viori sfărâmate, La capătul curcubeului fuge un câine hăituit ieri, N-am teasc, degeaba –mi trec anii ciorchine, Dă-mi cana să-ţi dau nişte must de tăceri!

Poarta spre zar

Fiecare spune: ăsta e drumul meu!Doamne, eu n-am drum şi urma pe care-o lasăŞobolanii cu coada, mie îmi ţine de drum, Dacă sunt mai graşi, îmi sapă mai adânc destinul, Dacă sunt mai slabi, trăiesc puţin, Fior al harponului altoit pe coaste, Rechin în marea de lacrimi îţi sunt,

Darie Ducan

Vânează-mă sub grohotişuri albastre, Aruncă-mi năvoade de negru pământ.

Va trebui să pun monoclu pe lăcate, Să vadă gaura unde bagi cheia , ce-i afar, Drumurile nu-s unde închizi, Ci-unde deschizi larg porţile spre zar.

Unde am drumul încrustat, Din ce mileniu pe vreo placă funerară, Primului turist ce va veni, Numele meu ca un cosaş în ochi o să îi sară ?

Tălpile ce sar pe ochii mei, să îi stoarcă de cer, sar întruna, Îi spun ateului din mine: de ce nu înţelegi Că sâmburii măslinelor de unde l-au prins pe IisusÎmi bat noaptea la uşă voind să-mi fie negi !

Şi, uite că n-am drum, fiind eu însumi drumul, Voind să mă corupă, fiece duşman, Văzându-mă îmi spune persuasiv şi negru:-Degeaba strigi spre cer, nu vezi că-i spart ca un timpan?

Şi mă tot bat în cuie, tot dându-mă jos, Amintindu-mi c-am uitat să sărut ceva, Tălpile celor ce m-au bătut în cuieDe când se-ncepe lumea de la naşterea mea.

În mările de lacrimi în care vieţuiesc, Deşi n-am drumuri, paşii mi-s întregiSi sâmburii măslinelor de unde pe Iisus l-au prins, Imi bat noaptea la uşă:- Ne laşi să îţi fim negi ?

18


Încerc să te conving

Doamne, încerc să te conving că nu îţi suntem de folos, De ce ne chinui, nelăsând pe vreunul să spere, Nu-ţi dai seama ce faci? Doamne, viseleNe descleiază amintirile ca pe nişte recamiere !

Sămânţă în noi e destulă, vino cu tot neamul tău, Veniţi cu ghivece cu toţii să luaţi ce nu vă e de folos, Pe noi, ca pe beţivi, praful ne adună de pe josŞi zice - Hai acasă, bărbate!

Cum poţi trăi fără eu, mă întreb întruna, Fără un contur, în care să ştii că te simţi cineva, Cum poţi să imprimi pe discuri creşterea ierbiiFără să ştergi încărunţirea ta?

După ce ai mers pe drum, ai luat frunzişulCe pe Golgota a crescut, pe cruce, Ca să-ţi faci mătură şi să-ţi ştergi urma, Cei ce vin să nu vadă că înspre tine duce.

Nu îţi suntem de folos, nu te mai tocmi cu noiPrecum cu noroiul de sub unghii, precum cu precupeţii, Cuiele din mâinile lui Iisus, astăzi, noi le-am bătutCa să ne ţină portretele pe toţi pereţii,

Şi, culmea, ramele lor sunt făcute Tocmai din crucea pe care a statFiul tău în cearşafuri de ziare, spălate cu clorulLuminilor ce orbul cu ochii le-a arat.

Nu ne mai chinui şi nu ne mai da viaţă,

Darie Ducan

Ce naiba nu-nţelegi, ai şapte facultăţi, Ştiu că în a şaptea te-ai odihnit, Dar totuşi, Doamne, seama dă-ţi,

Chiar trebuie să punem în patÎntre bărbat şi femeie ziduri de cărămidăCa să nu mai facă urmaşi ce nu-ţi sunt de folosFiindcă uşa ce-o ai ei nu ştiu s-o deschidă…..?

Îţi vând un pont, Doamne, ştiu, mai ştrengăresc, Pe planeta bărbatului şi-a femeii, Dacă ei nu ştiu să-ţi deschidă uşa, Intră şi tu, Doamne, pe gaura cheii !

Află de la genunchiul ce ruga o-ncheie, Sămânţa noastră se numeşte cheie.

Devenirea apei

Aşa-s de rece eu în sinea mea, Că, să se răcorească o fântână m-ar bea, În apa ce sunt, probabil zac acum corăbii, Poate şi arca lui Noe pe mine-a trecut, Când pluralul încă nu era turnatŞi trecuse pe-acolo doar ca drumulPe care va veni să mai fie bătut.

În adâncul meu veţi găsi corali de oaseŞi cutii de conserve desfăcute şi aruncateDupă ce a cinat Dumnezeu destine, Luaţi şi beţi ca din izvoarele de munte, O să vă priască sulful ce-i în mine.

18


Sunt apă, apă, pe aia din paharDe-o strigaţi pe numele meu mic, vă răspunde.Oamenii ce beau apă sunt canibali, Fiindcă ei sunt apă ce bea apă, Credeţi că de n-am fi apă, Dumnezeu ne-ar bea?Pe fiecare cum moare în paharul lui îl scapă.

Poate că sunt apă ce-a fost cândva potopSau poate apă transformată-n vin pe la vreo masă, Am spălat faţa murdară a lumii cu lumea cealaltă, Cu cordonu-ombilical, când m-am născutCa de-o mamă eu am fost legat de-o baltă,

Dacă atingeţi buletinul meu, vă udaţi, Dumnezeu însuşi coboară să se scalde-n mine, Ca-ntr-un ştrand pe zi ce trece mai săratDatorită sării vârstei care vine.

Sunt rece şi sunt apă, ca şi voi, Iubitele, dacă vor să ne mângâie, vor trebuiSă spargă-o copcă şi să bage mâna, Lichizi şi reci apoi spre-a ne simţi.

În mine sunt corăbii scufundate, Dar, ca să nu mă-nec în mine, apă cât mai sunt, Şi după scufundarea lumii eu înot, ca pe o plutăPe o bucată de cuvânt.

Sunt mândru că sunt apa pe care poateCorabia lui Noe a trecut ca o cratimă, Habar n-aveţi cât m-ar fi onoratSă fi fost lacrimă.

Darie Ducan

Cum să câineşti în cuşca unui om

E-atât de frig, că în curândVom trece la regnul lumânărilor, Mai dă-ne scânteia care să ne-aprindă, Că am crescut mai mari decât un ciob de praf, Cu pieptenul în mână, în noi se piaptănă o oglindă, Îmi pare iarna nuntă că-mi vine să chem un taraf.

Ne-arunci şi ne îndeşi cu cotul în uitare, E prea cald pentru-o iarnă, curios ne-om încălzi, Vom trece la regnul lumânărilorŞi mamele vor naşte lumânări-copii !

E iarnă şi tu ne cam uiţi prin gheţari, E frigul câteodată atâta de mare, Încât chiar tu, Doamne, ceri haine de pământeanŞi te-ncălzeşti la lumânare,

Dar unde ne uiţi, ce zăvoareAu înţepenit de frig între noi ?E iarna asta o nuntă care doare, În cuşca unui om vom câini noi doi.

Cum să câineşti în cuşca unui om, De-atâta zăpadă nici nimburile nu ni se mai văd, Blănurile fug din magazinele de blănuri, Să-şi cumpere alte blănuri, să se-mbrace, Ia-ţi şi tu lumânări să te-ncălzeştiŞi vezi chipul cioplit cum chip cioplit îşi face.

Şi lumânarea-şi ia o lumânare să se încălzească, Aşa suntem noi, Doamne, lumânări încălzindu-se reciproc,

18


Lumânări aplecându-se una spre alta, mereu, Dar ce ne vom face dacă ceara prelinsă va plămădi un ateu

Mai bine ne-aplecăm în părţi opuse, Doamne, Fiecare cu sfeşnicul lui, ca să ştii, Că a câini în cuşca unui om e logicCe-i om şi ce e câine să poţi deosebi.

Vom trece la regnul lumânărilor, dar eu, Eu vreau să ard singur, până la moarte, Aşa că, de dragul nunţii acestei ierni, Te rog frumos eu, Doamne, să arzi în altă parte !

Umăr degeaba

Când am căzut, tu, Doamne, Cu mâna ta ai luat rame de icoane, Să le faci din ele tărgilor mânere, Dar găsesc că e degeaba câtă vremeSalvarea ce mă duce se-nvârte pe mere.

Eu sângerez şi-mi mut jetul în spatele stelelor, Ce departe urlu dacă mă doare aici, Încât pivniţele cele mai adânci ale rănilorNu se lovesc de cad mai jos fiindcă au Perne de aer ca nişte pisici.

Ai spălat cu mir fiert tânga mea către moarte, Muşchi de copaci de mi-ar creşte pe osAtâta nord aş arăta pentru cei ce n-au busoleÎncât i-aş face-n cer la tine să vină până şi pe jos.

Degeaba arunci în mine credinţă

Darie Ducan

Cum aruncă ţiganii pe mal lut pentru chirpici, Trec ceruri pe deasupra de n-apuc să le număr, Pământuri numărate se-nvârt prin cicatrici.

Eu te-am văzut smulgându-mi aţele din ranăDupă ce mi-au cusut-o ca doar tu să mă-nveţiCum e să mi se coase rănile cu iarbăPână durerea lor va fi şi dat pomeţi.

Degeaba tu din rame de icoane Mi-ai făcut o targă să îmi dai putereDacă salvarea în care m-ai băgatSe-nvârte deja pe cotoare de mere.

Transcedenţă

Mă-ntreb, Dumnezeule, dacă exiştiDe ce nu bagi, întreagă, -aşa cum este eaLumea într-un borcan cu formolŞi s-o scoţi chiar înainte c-un pic de moartea sa ?

Ar sta-n borcan frumos şi stroboscopic, Aşa, ca o oglindă spartă de tăceri de frunţi, Mă simt de parcă-n lumea asta aş vedeaGlazură de fiere pe torturi de nunţi

Nu ştiu dacă pe fundul borcanului cu formol cresc alge, În sângele nopţii e ceva din sângele meu cu noriO agoră imensă îmi e fiece rană, Durerea se transformă în ele-n oratori .

Dar algele ce poate cresc din boluriÎmping capacul bolului mai devreme

18


Şi lumea iese din formolCu mult înainte ca vreun om s-o cheme.

Mă-ntreb eu, în ultimul borcan rămas nespart, Stând ghemuit cu gura dinte pentru dinte, Cât machiaj mai ai de folosit ?Cât dai înapoi ca să ai înainte?

Degeaba ne dai aripi dac-atunci când zburămNe tragi cerul ca pe-o faţă de masă, Moartea noastră mustră strune stranii, Moartea stă în noi că n-are casă.

Unge-te cu miruri, noi, cu cuarţ, Dacă vei dori la noi să vii-n poveşti, Sună la soneria borcanului cu formol, Sigur acasă ai să ne găseşti,

Algele nu ne-au eliberat deloc, Sarea lor la răni nu ne-ar fi căzut bine, Dar s-au reconvertit şi toateCresc încet din mâlul din mine.

Mierea simfonică

Iau un borcan de miere şi după ce îl vărsÎi spun mierii - Viola mai tare, başii, nu se-aud başii!Rândul trei, ăsta nu-i allegro, mai cu viaţă !

Ce polifonie teribilă, albinele au bâzâit cândvaŞi-acum se-aud din miere Cor, contrabaşi, violoncele, S-au imprimat, mierea are memorie, mierea are memorie,

Darie Ducan

Ce e miere îşi aduce aminte chiar şi c-a fost fiere .

Dar cântă simfonic şi diabolic precum Liszt, Se-aud contrabaşilor descleindu-li-se grifurileSub presiunea arcuşurilor dure, berbeceşti, Iar părul lor se-aude-ncărunţind, pe foştii cai, Ia mierea cât mai eşti Şi du-o la ureche, vei auzi anii trecând prin dirijorAşa cum crema de mâini intră prin fiecare por.

Sună adânc, de piatră, etern, de nemişcat încât chiarO-urile oftaturilor ies gotice, ca intrările în catedraleŞi te zgârie până te doare în alţii. Mierea aproape simfonică n-ar fi fost cu capaculÎnchis, pentru că mierea liberă e mai fluidă.

-Doamne, nu mai da concerte în borcanele cu miere, Fiindcă viorilor scufundate în miere nimeni nu le va amintiCă ele sunt din lemnul salcâmului careA dat flori pentru mierea simfonică mare !

Spălarea picioarelor

De ce bătrân mi-e drumul încărunţeşte iarbaŞi bâtele luminii mă cotonogesc, Îmi spăl picioarele cu umbra de la merePrecum cu apă caldă, ca să le dezmorţesc.

Mi s-a tot spus şi încă mi se spuneCă firele de păr cu cât îmi cresc din capÎmping de fapt cuiele în sicriul meu, Bătute-ndoit să nu devină cumva

18


Picioare de cal tocmai bune de trap .

Mă tot întreb: am mâini sau am cişmeleDin care curg unghii, apă a cuiva ?Nu m-ar mira deloc în negi, precum în ceruriDacă ce las în spate mi s-ar înnora.

Ca de o naftalină păstrez intact trecutul, Din punctele de zaruri cresc rădăcini în răni, Eu ştiu că dacă părinţii-ajung în luturiUnghiile le cresc din toartele de căni.

Eu de-aia-mi spăl piciorul cu umbra de la mereŞi viermii rod în cârje în conţinutul lor, Eu nu o să-mi port crucea, fiindcă de întind mâinileDevin eu cruce cu piroanele bătute, ca acţiunile, la purtător.

Şi drumul vieţii mele când merg pe el se înnoadăCa maţul burţii unui nou-născut, Nu ştiu, nodul mă prinde-năuntru sau afară, E gordian ca moartea sau bun de desfăcut ?

Aşa suntem toţi, avem o chică de pământCare atârnă şi ne ţine de cravată, Mai bine am îngenunchea lanurilor de inSă facă o cămaşă de forţă pentru planeta toată.

Dacă smulgi luna se scurge tot cerulCa şi cănd ai scoate dopul de la cadă.Dacă smulgi originea din noi, Mergem la canal şi viermii n-apucă să ne roadă.

Insă prin ceea ce noaptea noi dormimMoartea, ca sportivul încălzirea-şi face

Darie Ducan

Si-apoi ne ambalează în lemn şi iată-ne, Inchis stă vidu-n jurul nostruprecum nuca pe care nu o poţi desface.

Trecutu-n urma noastră râncezeşte, Picioarele îmi curg ca lumânări, Nu le mai spăl cu umbra de la mere, Am tălpile pe sfeşnice călări.

25 martie 2006

Cuie foileton

De mi-aţi bătut în palmă un cui ieri, Bătut adânc fiind, va zgâria în mâine, Şi toţi cei de mâine îşi vor agăţa haina în el, Crezându-l cuier al vreunui Pepele de poimâine,

Dacă m-aţi răstignit pe grâul care creşte, Eu voi ajunge-n pâine, neputând fugi, Şi-mi veţi mânca din giulgi la fiecare masăIar cuiul mâinii mele în pâini va amurgi

Dar gaura lăsată de cuiul vostru-n mânăSe va întoarce ca să vă fie nimbŞi setea va veni să desfiinţeze apaÎn durerea prin care ca printr-un parc mă plimb

Da, cuiul ce-l veţi bate va intra adâncAşa cum iarba se-nfige în aer când creşte, Vă daţi seama, la câtă e de jos în susDe câte ori cineva pe alţii-i răstigneşte!

19


Şi cuiul va juli în mâine, Cei ce stau la graniţa cu azi se vor răniŞi pistilurile coşciugelor ne vor fi degeteSă vadă de mai suntem carne, de-aia doar ne-or pipăi.

Dar spuneţi-mi măcar când mă veţi răstigni, Să ştie cel de mâine găuri să-şi intuiască În care până-atuncea să cazeze viermiCare să stea şi moartea s-o boncăluiască.

Urmaşul meu va râde de mine, Va vedea că intră în mâine un cui, Îl va folosi drept cuier fără să ştieCă prin palma mea a trecut cu rugina-n vânt, şui

Sau dacă l-aţi bate mai tare, mai cu urăÎn mine, cel de azi, cuiul va ieşiCa o rădăcină ce sparge gingiaÎn prima zi a lumii cu dinţii plini de tartrul a nu fi.

Când mă răstigniţi, vă rog, daţi-mi răgaz de câteva zile, Până-n urmaşi m-aţi răstigni, ca să-i daţi urii ton, Aţi măsura cu manometrul creşterea părului de pe cap Şi a ierbii de pe morminte, dar vreau atât, să-mi cumpăr cuie foileton

Da, ştiu că-n mine am o genă ereditarăCe duce-ntre celule-o căldare cu pământ, Aşa cum aduc ţărăncile la oraş lapteŞi de cu seara Dumnezeu le lasă sticlaÎn faţa uşii închise ce sunt.

Şi gena se prinde de cui cu nişte membreCa viermii de pereţi intestinali, la cei betegi ,

Darie Ducan

Când mă răstigniţi în mâini vreau să îmi bateţiCuie foileton sau jeturi de cişmele săpate în negi.

23 martie 2006

Nirvana tălpilor

Dincolo de somn aud cum se-nvechesc dinţiiŞi cum trebuie să ieşim tot la două minute în vid, Să luăm o gură de aer la ce densitate are cerul,

Dincolo de somn sunt numai tălpi ude ce-aşteaptăSă se usuce. E o Nirvana a tălpilor şi unghiile lumiiCresc la matineu pentru ca direct de gongul bătând ora Douăsprezece să fie tăiate.

Acolo degetele tăiate îşi caută degetele pereche, Copacii au nervii întrerupţi de câte o bancă, iar capeteleTăiate medieval se rostogolesc crescându-le trupul ca la râme.

Dincolo de fileu stă ceaţa cu paharul la zid să ne-asculteCum anume să-şi spele geamurile, voindu-se mai clarăDecât pereţii ce nu se plâng, ci doar se curbează dinLipsă de ferestre şi îi ţin tablourile-n baston.

Dincolo de somn e foarte ud iar planetele aparSpre a-şi ţine de urât şi cad scăfârliile oamenilor în trezieCa merele invers, din şanţ în pom

Şi sângele nostru, care e-ntărit se îndoaie-n noi ca un cârlig spre a ne fi cuiere.Nu există pereche şi cuşmele ni le-agăţăm Pe întoarsele semne de întrebări ale existenţei noastre.

19


Nici măcar în ştreang nu atârnăm drepţiŞi dincolo de somn, Nirvana tălpilor ude mută potopulPeste gard la vecini, unde merele mărului nostruCad întotdeauna mai dulci.

Somnul ar trebui delimitat cu cretă, Ca victimele unei crime şi în conturul lui ar trebui săpat, Din groapa aia să ne vadă şi ultimul mormânt şiRidicându-se pe vârfurile picioarelor De ale căror unghii pântecul mamei e încă zgâriat.

Somnul e format doar din tălpi ude, a căror apăNe picură în guri şi de pe ea se preling drumuri, Ne mâncăm paşii, şerpi ce-şi înghit coada şi Râme ce şi-ar înghiţi-o dacă s-ar fi regenerat aşa rapid.

Ne-nfigem crucea unde ştim că vom merge, Dar ne-o aşezăm cu puţin după locul unde vom sfârşi, Iar cenuşa noastră cu ochiu-închis se va vedea polenCăzut de pe pistilurile ce nu vom vedea că-s lopeţi

Cu care somnul şi-a tăiat cordonul ombilical prinCare s-a hrănit din moarte fără a vedeaCă noi am născut sfori spre a-l captura.

27 martie 2006

Psalm pentru sfere

Din câte drumuri a făcut naturaCâte sunt greşite, câte sunt doar de-ntorsDacă buretele care e omul

Darie Ducan

Este de mâna destinului stors?

E ora, e ora şi viaţa la carePe ramele tablourilor se depune pâine, nu praf, Ce să fac pe lume, Doamne, Să nu simt moartea-n faţă teanc, stivă sau vraf?

Sigur că nu cresc ciuperci după ploaia apei din mine, Sigur că pe corpul meu se asociază tot câte treiFire de păr spre-a-şi face cruce, spre a ţi se-nchina, Degeaba aveam pâinea şi cuţitul în mânăCând nu-mi era foame şi el nu tăia!

Mai bine anunţă-ţi toamna din mine, Cu gonguri de carne putridă, fastuos, Apa Lethei curge-n duet cu sângele meuPun poduri de sfoară pe măduva din os.

Undeva, nevăzut cresc muşchi ca pe copaciCa să arate nordul morţii, prn busole de oaseAmintirea a ceea ce-am fostVa porni spre casele noastre, În paturile noastre va dormi, va vegeta şi va iubi!

Iarba ni-i trecută în acte ca părinţi, E ora la care nu-i nicio orăŞi biciuiţi de-am fi pe rând de hoţiAm sângera cu toţii pomeţi şi auroră.

Dacă buretele care e omul Este de mâna destinului stors pân´ la tare, Mai rămâne moartea după noi să umple Sacii cu cenuşă şi să-i pună-n hambare.

19


Dar, Doamne, ce mâini, ce picioare ne dai De nici nu pot da altoi ele-ntre ele cândva, În viaţă degeaba aveam pâinea şi cuţitulCând nu ne era foame şi el nu tăia.

17 iunie 2006

Darie Ducan

LINIŞTI BESTIALE

19

Darie Ducan

Singura înălţare

Ne-am trezit cu lingurile-nfipte-n masă, Inexplicabil, paradoxal şi ne întrebam cu toţiiDe ce sunt lingurile înfipte-n masă.

Neputându-le scoate în tainica seară, Am început să mâncăm cu mâinileNedumeriţi. Înghiţeam o bucăturăŞi ridicam din umeri.Înghiţeam o bucătură şi mişcam din sprâncene, Înghiţeam o bucătură şi sângele deja ne obosea, Roşu, ca o interdicţie de lungă durată, până la apă.

Trăiam şi-mbătrâneam ca şi cândClipele pe măsură ce treceau deveneau zale, Dar mâncam cu mâinile miraţiDe lingurile împlântate-n masă.Înghiţeam, înghiţeam mai greu ca via crucis, Sufletul nostru visa că urcă şi seScutură de trup cum cuvintele unei rugăciuniS-ar scutura de diacritice, să ajungă impersonale.

A apărut la un moment datUn om lungit pe una dintre linguri, Din foamea noastră s-a născut.

Dar, totuşi, singura noastră înălţareEra că ridicam din umeri. Atât.

10 iulie 2008

19


Posibilitate

Nu s-a iscat potopul, Cum zice-un adevăr, Ci doar prea zemos A fost primul măr.

Din el sigur a curs, După muşcare, Din glandele luiPotopul cel mare.

Cu sâmburi anumeCe valuri sporeau, Perechile ca două jumătăţiDe măr se alegeau.

Cât de frumos începe Să fie-ăst adevăr:Arca lui Noe plutindÎn zeama primei muşcături de măr.

De-acum când mergÎn piaţă să iau mere, Muşc şi-aştept o arcăÎn colţul buzei mele

Şi dacă ea nu vine, Mărul nu este măr, Şarpele-ntârziase Poate la adevăr.

Strigă Noe, strigă Noe,

Darie Ducan

Tare, în răspăr:N-avem colace De salvare pentru măr!

Nici nu muşcase bineAcela ce muşcase, Că-n zeama fructeiArca lui Noe eşuase.

S-a adâncit potopulCel mult istovitor;Acum nu îl mai caut, Noe rindeleşte la cotor.

3 iulie 2008

O mie şi una

Suntem laşi de o mie şi una ori pe zi, Cu noi înşine, cu ceilalţi, cu viaţaCa şi cum am fi laşi o mie şi una de nopţiŞi-am zice nu femeii iubite.

Ca şi cum anul s-ar număra în laşităţiŞi nu în zile şi o laşitate în plus l-ar face bisect.

Poate c-ar trebui să-i punem laşităţii noastre, Fiecăreia, o glandă care să secrete apă, Să aibă profeţii pe ce păşi îndărăt...

7 iulie 2008

20


Muzică lentă

Ce muzică intrauterină se creează, Mamă, de la atâtea mori de vânt.În burta ta ne învârtimSub vântul zvonului oarecare.

Mâncarea ce vine din tine spre noiPrin cordonul care ne leagă, Vine pe un măgar.

Morile de vânt, iată, Îşi au duşmanii ca hrană, Numai că există le ţine în viaţă.

Ce muzică intrauterină se creează, Notele se fac ulcere pe partituriPrefaţând parcă golul ce-l lăsăm pe lume.

7-8 iulie 2008

Matcă vinei

Prin atâtea locuri mi-am dormit somnul, C-ar trebui să-mi strâng de-o moarte măcar, Ar trebui să fac chetă, Să-ntind şapca sau ovarele maicii, Cu borurile trase până unde dispar.

În faţa bisericii voi sta cu ea întinsă, Cu un ochi se va vedea şapcăŞi cu unul ovar.

Darie Ducan

Sărată e apa iertării şi matcăPâinii vinei. Bunvenit, aşadar!

Mi-am dormit în multe locuri somnul, Cu sânge-nfăşurat ca funia în vis, Firimituri de somn au căzutŞi contactul cu aerulLe-a transformat în pietriş.

Întind şapca să primesc sau întindOvarele maicii, la o luxoasă intrare, Dar toţi cei ce-mi aruncă, din gaura palmeiMonede sângerează sub sistole de gol mare.

10 iulie 2008

Uitarea sunetului

„Peşteră, te schimb în bucium al plecării mele” L.Blaga

Mă caut bine prin buzunare, Se poate să nu fi luat tot.Mă scotocesc bine în toate buzunarele, Până în căptuşelile sufletului ajung căutând.

Ceva sigur am uitat la plecare, Ceva sigur am uitat, am uitat, Nu ştiu ce, dar am sentimentul acesta.

Trăiesc cu el şi îi dau de mâncare, Formăm un cuplu uneori fără să vrem,

20


Ce am uitat, Doamne, sau cine oi fi tuAcolo deasupra, ce am uitat?

Poate nici nu era în plan să iau, Dar am uitat. Nu e în niciun buzunar.Am ieşit din peşteră şi am uitatSă iau ecoul pentru când am să mă-ntorc.

E ca o subtitrare, să înţeleagă ceilalţi, Că eu nu pot pleca nicăieri fărăSă iau cu mine ecoul întoarcerii mele,

Fiindcă fără el n-am să pot să mă-ntorcCum nici urechea nu se caţără pe cântecÎnsă trăieşte din ecoul lui.

13 iulie 2008

Presentiment

Presimt că va veni ceva, ceva, Presimt că din pereţi va coborî un abur, Presimt sudalma imensă a aflării că simt.

Presimt că simt şi acest „simt” cuiva îi e argint, Presimt că porii se vor lăsa fecundaţi de o umbră, Presimt că vor sta deschişi spre cai troieni.Nu ştiam că există cai troieni care se pot pulveriza!Dar presimt că am aflat, presimt.

O iau la pas, mă plimb pe mal de ape, Pe câmpii şi pe şolduri de deal, Dar nimeresc în livezi cu pomi care fac puncte

Darie Ducan

Şi sâmburii lor sunt tot puncte şi ei.

13 iulie 2008

Avem de

Avem multe de rezolvat în iubirea noastră, Trebuie să modificăm ferestrele încăperiiŞi în loc de geamuri să întindemÎn rame timpane, să fie totul şoaptă, Să fie totul fior, a şi cum ne-ar vasculariza pe noi, aiciCăderile sporilor de ferigi, în pădure, departe, acolo.

Avem de rezolvat multe în iubirea noastră, De corectat, de pus diacritice, De subliniat şi de îngroşat multePână ieşim pe cealaltă parte, nu a foii, ci a copacului.

Avem multe seve de îndreptat, Frunze veştede de căzut, rugându-ne gravitaţiei, Avem de mutat pereţii şi de rămas aceiaşi, Avem de refăcut tencuieli, căptuşeli, tavane.

Avem de pus punctul pe i, Ce de i-uri văduve de puncte, Parcă le-au fost punctele-n război!

3 iulie 2008

Te deum

Nu, Dumnezeu n-are picioare să fugă din mine, N-are pietre pe care călca

20


Fiindcă eu mă termin numai în ochii celorlalţiŞi nu poate să-i zdrobească, să-i orbească.

Nu, Dumnezeu n-are picioare să fugă din mine, Nu ştie drumul fiindcă eu sunt o ajungereŞi nu un punct de plecare. Şi de unde-aVenit el nu e făină, să fi presărat, ci numai pâine.

N-are picioare să fugă din mineŞi nu poate fugi, nu se poate rupe de minePentru că nu s-a văzut piatrăDin care să fugă umbra şi ea să rămână uşoară.

3 iulie 2008

Maluri

Te am lângă mine, aşa, de departe, Ferestrele stau de-a dreapta timpanului, Poate vii, sunt numai ochi şi urechi.

În restul corpului putrezesc, Numai ochii şi urechile îmi rămân neatinse, Mai agere cu cât mă-ndes în moarte.

Poate vii, poate totuşi vii, Te aştept cu timpanele-afară, profilate pe uşă, Cu ochii mutaţi ca gutuile-n geam

Şi cu trupul râu între-aceste două simţuri-maluri.

12 iulie 2008

Darie Ducan

Panopticum

Nu îmi pot închipui nimicDecât o serie de largi rămâneri în urmă, O lume de bliţ-uri ale vieţii, O lume de cişee traversând.

Nu îmi pot închipui nimic, Durerea mea îşi face prefaţa postfaţă, Traversez trupuri cu sufletulŞi calc pe negi, că-s mai stabili.

Îngeri alungaţi, la subsuori asudă miere, Cain şi Abel se mângâie cu umbra, de fapt, Lumea ne dă monstruos de mici proporţiiŞi suntem virgule între două rămâneri în urmă.

Nu îmi pot închipui nimic, Vedem cum cuiului lui Cristos, după batere, Pe cealaltă parte îi creşte unghie groasă.

9 iulie 2008

Inimă de piatră

Ce remediu să-i găsesc suferinţei?Îmi trimit inima în epoca de piatră, Să înveţe să devină de piatră, Să i se predea tăcerea şi îndurarea intensiv, Să vadă multe dar să nu ştie nimic, Să o rotunjească ape sau zvonuriDar să n-o spargă nimic.

20


Îi voi da o bursă în epoca de piatră, O voi pune-n gazdă-n prundulVreunui râu, ca să devină piatră.

Asta trebuie, să stocheze mai multe amintiri, Să le contragă până când umbra ei, Fiindcă a devenit piatră,

Se va bifurca precum o limbă de şarpe.

7 iulie 2008

Pietre aruncate

Pietrele-aruncate de voi îmi ning pe spate, Mă fac mai alb, mai plin de pubertate, Ning toate pietrele şi toate-au şapte vieţi, Când ning pe mine, Maria Magdalena e deja nămeţi.

Ceva din mine tranzitează spaţiulLocurilor ce ierni nu au în veci, Timpii-şi scot timpanele la poartăCa să nu te-audă cum treci.

Femeie caldă, care dai şi tuÎn mine cu pietre şi ele devin vetre, În mine cu lumi şi ele devin pruni, Să facă prunele drept vânătăi, Durerea are sâmburi, tăcerile stau clăi.

9 iulie 2008

Darie Ducan

Cină în mişcare

Nu există umbre care nu trădează, Toate printre noi apar cu mâini fierbinţi, Sângele are mimica treazăŞi drept leucocite îi curg treizeci de-arginţi.

Servim cu toţii cina normală, Cina de taină, nu pe o masă, nu, E prea stabil criteriul să nu fugă, Ci pe o căţea care tocmai născu.

Mâncăm pe biata javră jigărită, Udă toată, slăbită de puteri, Pâinea ni se udă, vinul se botează, Se bate-o nouă zi precum arginţii ieri.

Luăm vămile pe cap ca pe-o căciulă, Trecem din umbre-n trup şi ne trădăm, Iubirea nu era-n căţeaua-aceea, Ci doar instinctul să ne continuăm.

E pâinea udă de parc-a stat sub arcă, E vinul plâns, parc-a plouat în el, O drojdie-a reţinerii ne-ncearcă, Naşte câini căţeaua, ca un ecou, altfel.

Servim această cină pe o caldă căţeaCe ne-ncălzeşte pâinea şi-n cupe fierbe vinul, Pântecul ei e-un cer, căpuşa steaDe el se prinde să-i latre tot destinul.

Nouă în sânge ne curge trădarea,

20


Nu plâns, ci numai clocot şi numai foame îi, Cinăm pe o căţea ce îşi emană sarea, Arginţii au forma găurii de cui.

9 iulie 2008

In nuce

S-a învârtit ce s-a învârtit.S-a învârtit cotorul de mărDupă muşcarePână când a săpatDirect groapa de-ngropare.S-a învârtit cotorul de mărCe s-a învârtit.

De aceea când omul Duce degetele să-şi facă cruceAcestea îi devin bruscFişicuri de arginţiŞi i se-mprăştie, Ultimul căzândCa un extaz. In nuce.

28 august 2008

De parcă

Aproape-am ajuns, Nu ştiu cum se face, Să pescuim apeDe atâta măreţie de peşti.

Darie Ducan

Să fie-atât de mulţi încâtSă se sufoce şi numaiTransformarea cozii lorÎn trifoi cu patru foiSă-i mai ţină în viaţă.

Am început să pescuim ape Şi tot nu înţelegeam de ceCârligul se prinde atât de des de noiŞi din ce pricină cele trei vârfuri ale saleSe unesc într-unul.

De parcă noi am fi doar frunte şi atât.

9 iulie 2008

Râuri spre mare

Mă iau prin noapte după-o steaCa un câine după o trăsură, Cuta cearşafului e o buză crăpată în frig, Vânătaia ei a fost cândva arsură.

Felinarele luminează cu voaluri, Din năvoade ies femei fără mări, Ating încet nişte mere pe-o masă, Patul curge şi se face râu de stări.

Curge ca s-ajungă la o mare, Unde se-ntâlnesc toate paturile de zăcut, Unde se-ntâlnesc şi cele de iubireCu trecuturi şifonate-n aşternut.

21


După-o noapte de dragoste sau de boală, Curg şi-şi taie albie prin hol, O iau pe casa scărilor, s-ajungă, E undeva o marea lor.

Plesnesc cu volbură de aşternuturi, Cu perne boţite de-atât oftat, Toate paturile din lume curg după o noaptePe-un prund de noptiere cu mere de muşcat.

Ce le face oare astfel să curgăÎn susur de somn şi matcă de vis?Baraje nu au şi nu pot să îşi pună, Curentul iubirii le-a luat şi proscris.

De-a valma pe scări şi blocuri bătrâneCurg printr-o deltă, ca un fior, Toate izvorăsc din dormitoareŞi se termină-ntr-o mare a lor.

7 august 2008

Himera dintre pahare

Stau în cameră anume cât săŢin rece paharul cu apă de pe noptieră, Anume cât să satisfacă un om fugitÎn maraton până la sine.

Nu ies nicăieri şi simt în jurul meuCum se strâng pereţii ca degetele-n rugăciuneSau ca vaginul femeii când timidă este.

Darie Ducan

Tu, care eşti aceea, de ce eziţi să vii, Aş fi dispus să te aştept pânăApa din pahar reface-un circuitAl ei în natură şi se întoarce iar în pahar, Târându-se pe brâncii setei.

E o religie a aşteptării ce fac eu, De aceea stau între două pahare cu apă, Pline şi calde, eu, golul şi recele.

Aşa cum tu stai să alegi între INTRI şi INRIŞi nu ştii să intri sau să inri mereu.

2 iulie 2008

Te deum faustic

Câtă pătimire e-n păstoriAstăzi şi la propriu şi-n idee, Găurile caşcavalului ne-aratăCuiele lui Cristos că s-au bătutAdânc, până în căile lactee.

Vârfurile lor şi-acum atingHimenul durerii ancestrale, Tot ceea ce ning, de fapt mening, Creier, de fapt, tot ce şale.Când priveşti în spate, brusc se facRetinele toate arginţi, cad în palmă, Când n-avem la automatele de sucPutem privi-napoi cu sete calmă.

21


Cuie încă mari ca nişte păsăriTrec prin cosmos lapte devansând, Câtă durere şi pe ce cântecCuiele-n palme or fi dansând?

Sânge împins din spate de mere, Multă tăgadă şi multă pricepere, Încă sunt urme în ce mâncăm, Încă miroase mortu-a concepere.

6 august 2008

Şi totodată

Priviţi cum ne zbatem ca vârful de chibrit, Fugim şi de catran ne este drumul, Ne-a făcut Cervantes mori de vântSă aibă de la ce să ne adie scrumul.

Şi e semn că şi aşa suntemAlungaţi şi după ce ajungem spuză, Mamele din burţi nasc un punct, Acela după care eşti doar scuză.

Uită-te în urmă, vraf de vânt, Totul se face ultima dată, âBate-ţi sperma-n cuie pe o cruce, Drumul să-l scurtezi şi, totodată

Să faci roata nimb şi nimbul roată.

6 august 2008

Darie Ducan

Citirea femeii

După ce te-a plămădit din atâta moarteŞi, schiţând la tine, -a pătimit, Între picioarele tale mă pune semn de carteDumnezeu, să ştie până unde te-a citit.

Cu atenţie te-a pus pe noptierăŞi-n seri de frig a stat la taina ta, Acum se culcă şi nu mai citeşte, Să ţin semn lecturii timp de o moarte-aş vrea.

Eu stau să despart două fileUnde se opresc ochii lui DumnezeuCând se-odihneşte după obosealaRând cu rând de-a te citi, din greu.

„Culcă-te, Doamne, pune-o pe noptierăCu mine cuibărit adânc în ea, Voi sta să o păzesc de toate celeŞi voi citi şi jumătatea ta.”

9 iulie 2008

Să te am

Când cad de pe blocŞi vertebrele mele se izbesc de betonSună exact ca tocurile tale pe ciment.

Îmi vine să plâng când mă gândescCe sunt capabil să fac ca să te imit,

21


Să te imit ca, măcar aşa, să te am.

17 noiembrie 2007

Adieri

Nu ştiu ce ne bagă în mâncare, Dar, când nu mâncămNe iubim mai profund, Ne ţinem unul altuia de pâine, Ne suntem unul altuia cuptorŞi facem salturi unu-n altulPână când ne ardem de tot.

Vor vedea în curând douăGrămezi de scrum plimbându-dePrin parc şi-n loc de mâiniÎşi vor da adierile.

17 noiembrie 2007

Nud crescendo

Mi-e frică de tine ca de moarte, Mi-e frică să mă apropii de tine, Să-ţi ating sânii aceia frumoşi şi perfecţiPentru cî îmi pare că după forma lorS-au făcut cupele din careLui Socrate i-au dat să bea.

Mi-e frică şi fac un pas înapoi, Să-i ating cu patimă? Sau cu ură?

Darie Ducan

Fug de tine ca de moarte, Trup balansând între ghilotine şi aripi, Fug de tine ca de moarte şi începSă cred că şi Socrate s-a înecat, de fapt, Cu sfârcul tău şi de aceea a murit.

Tot te voi avea, mereu mai mareCu cât se zvântă cupele mai mult.

19 noiembrie 2007

De mic copil

De mic copil am învăţat să am temeri.Aşa mi s-a dictat. Aşa mi s-a spus la şcoală.Mi-e teamă să-mi Privesc sângele fie şi dacă mă înţepPentru că oricând s-ar puteaTransforma în apă şi nu ştiu să înot.

De aceea nu stau deloc în mine, Ci în alţii, fac totul pentru alţii, Sunt un bun creştin, Îmi fac cruce cu perenitatea celulelor.

Mi-e teamă să-mi privesc sângele, Mi-e teamă pentru că aşa am învăţat de mic, Voi muri fără să mă privesc, Voi fi tot un sânge transformat

Şi bisturiul de autopsieMoise va fi pentru mine.

1 ianuarie 2008

21


Alma mater

Mamă, Suprema jertfăPe care aş putea-o facePentru tineAr fi să fiu răstignitPe un jet de lapteCare-ţi iese din sân, - Lapte cu care tu mă hrăneai –Şi să gângurCă sunt pe-o GolgotăPe care n-am suit eu crucea, Ci ea a apărutDeodată sub mine.

1 decembrie 2007

Bolero sobru

Noi trăim de pe-o zi pe alta, Parcă suntem case eliptice de duminică, Parcă suntem cocori decolândDe pe ultima literă Z.

Nişte mâini întinseÎşi picură amprentele pe lucruriDar ele se stafidesc şi se chircescŞi praful pe lume se pune la loc.

Femeile stau goale-n pat şi prăfuiteÎn aşteptarea bărbaţilor

Darie Ducan

Şi praful pe ele prefigurează negi, Semn că există părinţii prafului.

Niciodată nu sunt locuriÎn care să sune mierea perfect, În care extazul dulcelui să nu poată fi contrariat.Ne izolăm în litere ciudate, Uitând că A şi Z îşi pot da mâna, Cu degetele opozabile să se atingăCa două fântâni frecându-şi cumpeneleSă facă focul ce le provoacă setea.

Parcă suntem case eliptice de duminică, Suntem familii închegate ca sângele, Închegate ca aerul unui blestem, Pe ultimul om îl cărăm în spateŞi, fără să vadă, îi furăm coaste pentru următorul, Ne temem de sfârşit, dar trăim cu el, De atâta lipsă de destin şi zarurileNoastre sunt mai slabe şi raza luniiŞi-o bagă-n alte puncte, îşi strâng cureaua, deci.

Vom renunţa curând, vom renunţaCum renunţi uneori la viaţă ca să fumezi o ţigară.

22 decembrie 2007

Vorbele suspendate

Într-un oraş cu te iubesc-uri suspendate, Uitate-n bulele celor ce-au fugit din laşitate, Cu praful de trei degete pe ele(Degetele cu care se făcea cruce),

21


Eu, mă întreb regretând şi plângând, Îmi pun întrebări ce şi-au făcutDin semnul întrebării cocoş de pistol suicidal.

Într-un oraş în care toată lumeaA fugit de sub vorbe, ca de sub bombe, Într-un oraş în care toate străzile sunt pustiiMă pun sub vorbele suspendate, pe rândŞi-i port celuilalt mieDiverse sentimente.

26 noiembrie 2007

Realişti cu soarta

Aşa destin puţin avem sub cer, Nu are rost să ne minţim, C-a început să ne slăbească zarulŞi de-l atingem coastele-i simţim.

Îi auzim stomacul ghiorăindCa pe un madrigal de sărăcie, Cenuşa ne-o vom auzi bocindCă nu a fost ce-ar fi putut să fie.

Putem să facem gesturi de bravură, Putem să umplem talerul mai greu, Suntem atât de goi că are ulcer steauaCăreia ne-a dat în grijă Dumnezeu.

Şi câinii ne-ar fi plâns de milăDacă n-ar fi avut să-i plângă pe ai lor, Aşa puţin destin avem că şi-o ferigă

Darie Ducan

Împrăştie pe lume un mult mai potent spor.

Mai avem ceva de măsurat, Groapa noastră pentru un mormânt, Suntem atât de pesimişti că negiiDacă ni-i vom sparge, va ieşi pământ.

23 decembrie 2007

Balada lucrurilor prost înţelese

Sunt mulţi pe-această lumeCare se bagă-n seamăŞi adevărul în iţe-l descos, Sunt în stare chiar să batăCuiul lui Pepelea în palma lui Cristos

Şi să vină-apoi să îşi agaţe hainaCând li-i cald ori când se văd comozi, Pune-şi-ar pe malul nesimţiriiReci armate de stabilopozi.

Nu avem timp de animale tristeŞi nici de mâncători de fier, Însă nici nu vrem s-ajungăPalmele lui Cristos vreodată cuier.

Sunt oameni ce confundă deseoriUtilitatea cu însemnătatea a cevaŞi îşi bat cui în palme doar să punăMoară pe debitul a ce vor sângera.

Lumina adevărului irigă lumea

22


Mai ceva decât un felinar sadea, Ar trebui să afle şi aceiaCe urcă pe Golgota paltonul să şi-l ia.

Vor face-o garderobă-ntre tâlhariNebunii lumii ce nu vor a ştiC-a sângera spre ochii lumii mariÎn primul rând înseamnă pleoapă a le fi.

21 decembrie 2007

Ultima

Amurgurile au căzut triste, Cu urme de ghips pe ele.Nu se mai poate nici lătra, Totul e închis şi cheile topite, Totul e ascuns şi lacătul uitat, Tot ce era de iubit a fost iubit, Sinuciderea are tot mai multăVasalitate faţă de viaţă.

Ugerele morţii sunt secate până la ecouŞi ecoului i se-aude Părul pe mâini sculându-se de teamă, Totul e închis şi dosit în vârste, Totul se termină şi i se-aude punctulCa o plonjare în apă, ultima.

Mineralele din oameni Sunt ultima mijire a ierbii, Osemintele amintirilorSparg praful şi ies şi zic că ies din pupe,

Darie Ducan

Regretele încep să fie borne de plecare, Ultimii oameni încep să aibă licheni.

Ne adeverim trişti, ne adeverimPâinea lui Goliat luată de foamea Lui David. Mizeria noastrăÎnfloreşte cu fiecare speranţă a noastrăŞi bubelor noastre de pe trupLe punem cilicii, ca să nu răbufneascăŞi să ne dea de gol.

Unde eşti speranţă minimă, Guernică din maici Tereza?Sufletul nostru se calcă-n picioareSingur, deşi n-are picioare, Nu se mai poate lătra!Nu se mai poate plânge.Cică s-au auzit cândvaÎncărunţind perciunii de gâdeŞi cineva a orchestrat astaŞi a dansat pe ea.

Se vede soarele doarPrin găurile de glonţ.Dar şi-n acelea se bagă vată, Suntem ăştia care suntemŞi fiecare atim din noi ţinePe genunchi câte o carte de Cioran.

21 decembrie 2007

Explozia păsării

A explodat o pasăre în zborDe-atâta tristeţe şi singurătate

22


Şi schijele s-au întors din drum înapoi, Dându-şi seama că nu pot fi mai multeLa cât de singură era ea.Astfel, pasărea a explodat în zborCu o singură schijă. Tot ea.

23 mai 2007

Măcar ea

Singur, trist, Alungat, fără serviciu, După o masă în parcAm venit acasă şi Am privit pereţii goi.Într-unul era bătut un cui, Oarecare. Îl bătusem acoloDoar ca să isc în gând o mânăSub el care să işte o tendinţăDe a mă mângâia. Măcar ea. Măcar ea.

11 iunie 2007

Incantaţia şarpelui

Cu cât dă şarpele primDe pe el jos o pieleCu atât Golgota ultimă e mai scundă.Câte piei poate avea un deal?Câte straturi de adevăr are un munte?Un şarpe năpârleşte de un deal,

Darie Ducan

Un spin mai năpârleşte de o frunte.

Şarpe care mergi în drum spre măr, Să treci prin multe, să năpârleşti atât de tare, Chiar în minus de tine dac-ai năpârli, Cât s-aduci Golgota sub nivelul lumiiCa, de sus, cu toţii să o putem privi.

Să ne pară că-i o mare ranăNumai ca să credem că s-ar cicatriza, În fiecare tăietură e o cruce, Mereu în coastă ne împunge Nimenea.

Şarpe, să fie-atât de joasă răstignireaÎncât ca din fântână, ecou de cui bătutSă poată fecunda ovarele de mameŞi să se nască prunci cu sens interzis spre trecut.

Dar niciodată, şarpe care treciSpre mărul din gât sau spre cel din grădină, Să nu-nţelegi acel ecou ca şi cumŢi-ar fi picioarele ce-ar trebui să vină.

18 iunie 2007

De rerum

Mi-a obosit mâna mângâindu-te, Ca după şapte mii de pagini scrise, La ultima mie m-am odihnit, Ca Dumnezeu după ce construise.

Lumea din ape şi din noroi

22


Mi-a obosit şi-o să cadăPeştele înoată-n noroi, Pasărea zboară-n zăpadă.

Leul fuge din steme, Să năpârlească prin vreun ghetou, Mâna îmi amorţeşte ca moartea, Ce-ar sparge cu unghia ultimul ou.

Mi-a obosit mâna şi pot juraCă nu-i mai obosită după mângâiere, Decât chiar a lui Dumnezeu era, După ce-a făcut lumea din clopote şi fiere.

Şapre mii de pagini parc-am scris, Şapte mii de pagini pe carnea ta divină, În tine ca în cerc sunt circumscris, Punct final din care creşte o stamină.

13 martie 2008

Ca orice plecare

Ca orice plecare în galben de vârste Miroase întinsul a oase de somnCrustele liniştii se desprind de pe buzeSă se întoarcă omul de la lepros la domn.

Din pântecul mamei pot sări direct greieriNu îmi mai pasă deloc ce va fi, Noaptea, ca ţuica, face mărgele-n fereastră, de deasă ce e şi va fi.

Darie Ducan

Timpul îmi creşte ca o credinţă, Gri convingător şi galben supt, Compozitori, puneţi-mi pe note ultima suflareSă mor de multe ori, chiar fiind dedesubt.

Ca orice plecare în galben de vârsteTraduc gri-uri tot mai aproape, În toate sunt singur, singur, Păşesc pe sperma mea ca şi Cristos pe ape.

27 februarie 2008

Submultipli ai prăbuşirii

Şi prăbuşirea are submultipliCa o monedă-a unui stat de oase, În disperarea noastră se aud coroanePuse pe darea înapoi a racului, cu pietre preţioase

Şi sceptru pe atâta nostalgie, Ce ţară! – bunăstarea prin căderi de frunzeAici se măsoară şi-atât o să fieCât după veri sunt toamnele ascunse.

Pinten se pune la baza nervilor, Firul ierbii se bifurcă şi are venin, Prăbuşirea e recolta orbilor, Degetele-s gene pentru ochiul pas, când păşim.

Şi prăbuşirea are submultipliCând suntem siderali şi prea buimaci, Apunem în izvorul unui ţipătCu ceafa noastră care naşte raci.

22


Ce de bani ne dă toamna, salariu, Avem deja averi câteva morţi, În noi umbra roade ca un cariu

Lemnul pielii care dă spre Porţi.

22 august 2008

Foamea de din nou

Dă-ne, Dumnezeule, aluat să plângemPână creşte de drojdia motiv, În noi e o scoică de linişte, Membrele pe lângă corp ne sunt un portativ

Ce ţine poate o linişte mai adâncăDecât detonarea iluziilor în gol, Decât chiar pierderea speranţeiŞi decât aruncarea raiului în formol.

Dă-ne aluat să plângem, moale, moale, Ceva scurmă cu gheara adânc în noi şi, Cand o scoate, cu inima noastră în ea o scoateDar nu sângerează sânge, ci

Sângerează ieri, alaltăieri şi niciodată, Ne hrănim doar din ecoul unei lumi căzând, Ecoul nostrum nun e-ajungeNici să ne vedem rănile supurând.

Toate muzicile sunt doar ecoul, Se constituie orchestre numai din ecou,

Darie Ducan

Dă-ne, Doamne, aluat să plângem,

Să nun e fie foame de din nou.

26 august 2008

Prefaţă pentru pustiire

Dacă o să se-nchine cumpăna sudoriiNeliniştea va fi şi mai presus, Sunt zidul ce şi-a îmblânzit dărâmătoriiZidindu-şi o fereastră cât mai sus.

Voi investi mai mult în solitudiniCusute-ntre ele cu drumuri de plecareŞi mă voi pustii, ca rămăşag m-oi pieptănaCu coastele voastre, ale lui fiecare.

Singărătăţile şi marile stafii se-adapăDin sudoarea mea ca în pădure cerbii, Voi auzi râmele-mpingândCât verde pot ele pentru creşterea ierbii.

Boceşte minereul din pământul ce eşti!Îmi spune oglinda cu gura închisă, Sunt zidul condamnat la dărâmareŞi ultima dorinţă e o fereastră deschisă.

Dar pare-mi-se că din cărămidaMea ce se sfărâmă când sunt dărâmat, Praful roşu, de-albinele uimiriiCa polen ritualic este luat.

22


Ceaţa îmi dospeşte-n pustiireCa-ntr-un cuptor, covata sunt tot eu, Sunt receptaculul neliniştilor lumiiDe la viermele-slugă până la Dumnezeu.

Sămânţa cade-n urmele de ochi, În golurile fostelor orbite, -n nedospireŞi cerul cade până-n mineralŞi golul e-n genunchi, se-nchină în neştire.

Pe sub pământ mă-ntind pustiu şi tandru, Îmi sap culoarul pe unde să pier, Sunt zidul ce şi-a îmblânzit dărâmătoriiFăcându-şi cărămida din bucăţi de cer.

De-ar vrea să nu mai fiu, le cerÎn loc de cărămidă ferestre să-mi pună, Iubesc această fericire imens, Dărâmarea mea ca o facere sună.

20 aprilie 2007

De la Ana la Caiafa

Ana, te iubesc de la tine până la Caiafa, Dar ninge pe domino-ul ce-l vei intui, Cu cât ai să îmbătrâneştiEu tot mai mult te voi iubi,

Deşi e mai puţin pân’ la CaiafaDacă Ana merge înspre ea, Noaptea voi fugi pe-ascunsCa să împing Caiafa mai departe,

Darie Ducan

Până afară din religii, până-n locul neajuns.

Şi după ce va fi să mori, Eu, bătrân, voi fi văzutCum voi trage Caiafa-nhămatS-o-ndepărtez de Ana care m-a durut.

24 iunie 2007

Onirică

Merg prin vis, păşesc şi accept, Calc atât de-adânc până în ulcerul morţii, Dar oare tălpile mele nu-l vindecăFiindcă-am păşit cu ele în roua ta când asuzi?

Spune, copilă, cântec al nimănui, În stomacul morţii cum să merg haihui?Aerul acolo e atât de gastric că poate să măDigere ca rugina pe-un cui.

Păşind îl vindec, iubito, oare nuTărâţe moi ning iarna pe o devenire?Oare nu râturile stelelor de susSe-mping spre troaca noastră de neliniştire?

Merg tăcut, păşesc şi accept, Calc atât de-adânc până în ulcerul morţii, Dar oare tălpile mele nu-l vindecăFiindcă-am venit cu ele spre tine ca Muntele spre Mahomed, Piatră cu piatră făcându-şi bagajul, Râu cu râu prinzându-se cu un mic portjartier,

23


Animal pe animal luând în marsupiul uimirii.

Şi tot păşind mă-ntrebDe ce, de ce nu îl pot vindeca, Doar, deşi sângeram, iarbaMi-a împins coasta tălpii rănite, Mă iau pe mine-n braţe şi mă ducSpre second hand-uri de stele apuse/răsărite.

21 iunie 2007

Dezertarea spre trecut

Ne-au dezbrăcat în pielea goalăŞi au pus pe noi duşuri reci, Eram în secolul XXI şiVoiau să vadă dacă putemUrla până în secolul XX.

Ne-au controlat de toate măruntaiele pudorii, Au ştampilat aerul cu cicatricile noastre, După care, din duşuri au început să curgăOasele line-ale apei rămase.

Ne-au inregimentat la firul ierbiiŞi ne-au dat un borcan de dulceaţă de epoleţiSă îl gustăm cu familia, În tranşeea dintre sânii iubiteiÎn care noaptea stăm cu săgeţi.

Şi nu ştiam care sân e mai inamic, Care ridică în semn de pace un jet de lapteŞi-acum auzim omizile frunzei lui Adam

Darie Ducan

Cum ne-nfulecă bărbăţia noapte de noapte.

Hainele, cumpărate din talciocurileLui minus infinit, Cu protezele moliilor încă înfipte-n eleNi le-au aruncat în oala de noapte-a lui zenitŞi-n geanta de-armată cu care pleacă oamenii-n stele.

Am zis futu-i şi nu futu-i!, Păroase vremuri, Doamne, Chiar şi tu ai putea să-ţi laşi părul scurt, Se va acri viaţa noastră, Cale lactee – iaurt!

Dumnezeule, uită-te într-o scrumierăSau zi-i femeii să se pună-n duşuriŞi să fie ea apă, Coada de maimuţă din care ne tragemA ajuns până şi în adresele de e-mailAle fericirii, şi sapă.

Din ce mai e în noi omNe-au dat la popotă să ne mâncăm unii pe alţii, Numai femeia savura în cantina de priviriFormele unor cicatrici de toamnă, ...În cărţi năpârlesc liniile de dialogŞi pielea lor se-aude ca un „urmează-o vamă!”

Eram atât de mici încât ne-auPus un scaun ca să putem spăla pe josŞi ei ne spălau cu duşurile, Ca şi când noi eram un jos.

Din facere duhnim a uniformă militară

23


Şi iată-ne acum în prefacere numai os, Luleaua lor fuma punctele De pe zarurile ce ei le aruncară.

Na, viţeii moi trebuie să ne mântuie, Vino şi tu, căţea, femeia mea de noapte, Cu coada, umbră a cozii maimuţei, Îţi telegrafiez o mângâiere prin iarbă, Îţi scriu pe hârtia igienică a unui mormânt, Tu nu vezi că, mai mult ca noiExcrementele strigă: -Evrika, sunt!?

8 iunie 2007

Conjuraţia ochiului

Mă duc şi ning în partea nevăzută a luniiŞi-mi caut stelele prin care să respir, Aud dezintegrându-se placenta mumii, Cum face viermi în orice cimitir.

Mi se stinge setea şi se-aprindeCa o lumânare cu fitilul smuls, Crucea se bifurcă la gât precum un şarpe, C-un zaiafet de glande de otravă, muls.

Departe fug, prin irişii spoieliiŞi mă bifurc numai să pot să-mi sprijinUmbra de ceva. În mine intră pîinea îndoieliiŞi vinul pentru care gură n-am a-l bea.

Alung fereşti cu tot cu ochi, departe, Mă las purtat de vânturi tot mai aspre,

Darie Ducan

Pe tărgi de semne de-ntrebare-s dus, Cortegiul meu e o ninsoare castăCare cu sarea astrelor s-a suprapus.

Cocoşii-n cântec duc osânză de vecerniiŞi drob de amintire ducem interior, Are femeia nişte maţe ale iernii, Nişte ovare-amvoane unde tăcem sonor.

Îngenunchează tocul pe hârtieŞi bisturiu-n carne cade în genunchi, Hârtia de scris are ulcer de câţi cuci Stau în ea de când era doar trunchi.

Îşi face cruce lehamitea în oameniCu şapte mâini din care şase dor, În bubele lui Iov bat clopote de pâineŞi cad firimiturile sonor.

Rămâne matca dimineţii caldăŞi seara cade-n oameni tot mai des, Ne naştem atârnaţi în nimburiCa în cuiere ce haine ne-au înţeles.

Abstractă carne se cojeşte-n spaţii, Planetele pornesc dintr-un chibrit, Miroase Dumnezeu a constelaţiiMai mult decât a setea ce apă ne-a băltit.

Din toate teritoriile friciiCe pun pe hărţi de la scuipaţi la regi, Miroase a mirungere în orificiiRevolverul care trage negi.

23


Ce pasăre mai zboară drept în sineCa să-şi mănânce amintirea unui cuib?Şi cine s-ar face cămaşă peste burtaRănitului pe care cu trupul meu l-îmbuib?

Ce nenţeles se culcă cu-o părereŞi ies din ei copii de rezolvări?Şi sperma caldă tot se crede miereÎn femininele atâtor reci aflări.

Chiar de la râme până la maimuţe, De la maimuţe pân’ la omul fumPluralităţile produc tărâţeŞi doar singurătatea grâul bun.

Găsim mereu locuri de întors capul, Ne-am boteza copiii şi-n lada de gunoi, În ochii lor ne-am răstigni scuipatulCe-a poposit cândva pe-obraz la noi.

Dar iată-ne mai singuri decât prunculCe stă să încolţească-n mama ce nu-l vrea, Suntem atât, o zgaibă, un furuncul, Prin moartea noastră ne vom extirpa.

Să stăm în partea nevăzută-a lumii, Să ningem acolo până devenim leproşiŞi până în grădini apucă febră pruniiCă sâmburii li-s ochii noştri scoşi.

Singurătatea poate-i mai perfidăCând îţi faci turnuri pe bubele lui Iov, Când îţi faci mansardă-n vârful spinilorŞi din albastu cobori pe scări de mov.

Darie Ducan

Altoi pe-argintul fugit din monedaTrădării suntem cu toţii acum, În uterul lumii ne stă anatema, Ne naştem din ecouri întoarse din drum.

Copiii ni se nasc cu scoici în loc de ochi, Cu frunze-n loc de gură şi de sexe, Urechile le sunt meduze moarteŞi oasele în ei adorm convexe.

Ce mai rămâne decât starea râmeiCe-ajunge-n faţa unei icoane s-o avem, Când se desparte-n trei, să-şi facă cruceCu degetele-adânc băgate, până în Eden?

Ce mai rămâne decât starea plantei?Prin citoplasme să vâslim cu apăsare, Ca un nebun ce, de gura infantei, Îşi usucă iarba direct la ea-n ovare?

Poate ajungem pân la giulgiul pietreiÎn care ne-auzim rostogolind, Între opţiunea ştreangului şi-a pleteiCrucea se topeşte, din lumânări fiind.

Dar sus este un Dumnezeu turcoazCa marea când tăcerea şi-o reprimă, Delfinii sar pe punte în extazŞi ne-ntrebăm: -Dar Noe, la ce cuvânt e rimă?

Se cade să lăsăm steaua mai josDecât pleoapa chiar poate să cadă, De-a lungul buzei veninul naşte os

23


Şi-o carne pe el se pune din zăpadă.

Trăim şi vieţuim ca un săpunCe-alunecă prin mâini şi prin pendule, Ele nu-l prind nu că-s alunecoase, Ci că sunt găurite de cuie nesătule.

De-aceea spaţiul nu poate suportaŞi îngeri dar şi gheare laolaltă, De-aceea trage o prăpastie pe eaCa mască, fiinţa ce se vrea cealaltă.

De-aceea avem casă-n locul careSe sfârşeşte tocmai în gheţari, De-aceea visu-i pâine, moartea sare, Nu-i sângele globule, ci doar ferestre mari.

Cain şi Abel se iubesc în tainăSub tencuiala unei uri ce-a fost, Unul se-aşteaptă iarbă pentr-o hainăSă aibă altul cald şi adăpost.

În loc de reci planete-n cosmos urcăMari creieri care se-nvârtesc, E-o axă mare-ntre sărut şi bube, Purgatoriul are recepţie(glumesc).

Se mai rezervă camere în joacăDe către cei ce s-au iubit mai desŞi florile parcă se nasc în teacăSă poată să le aibă polenul înţeles.

Ce lumi de măşti, ce cavernoase feţe, Ca nişte uşi de peşteri, ca nişte reci intrări,

Darie Ducan

Toată planeta miroase a hârleţeŞi-a corpuri cu hormonii- depărtări.

Iluzia îmbrăţişării ninge, Percepţia iubirii moare-n ea, Morile de vânt ancorează-n meninge, Mama sângerează scrum când se taie-n ceva.

Coboară pe pământ un Dumnezeu turcoazCu stelele snopite şi invineţite, Ne bea doar lacrimile de necaz, Cu ale bucuriei hrăneşte numai vite.

Se înţelege că în întrebăriNe depunem icrele raţiunii, C-am avea şi bărci, dar n-avem măriDecât scuipatul Iudei, cu mal chiar steaua lumii.

Ce se mai poate înţelege din urlat?Mai rămâne să vină cineva şi să-l creadă icoană, Tăcem adânc, scorburos şi uitat, După milenii dai ecou dacă îţi cazi în rană.

Nu-i nicio palmă pentru un întins, Nu-i nicio mână care să mai poată, Liniile palmei se-apucă de ninsPe-un sicriu de linişte-nchegată.

Rostul nostru s-ar sfârşi aiciDe n-ar fi lumina izbăvirii, Măslinele se răsucesc în pomiCa-n pleoapele de aer ale-nvinovăţirii.

Presiunea sângelui inhibă tot,

23


Păr din coada maimuţei ne urcă în artere, Cândva ne-am tras din ea, prin sperma ei înotAm ajuns astăzi la marea de miere.

Uitate stele, cariate ca dinţiiSpânzură-n spaţii, albe fiind, Noi suntem doar ghilimelele cu care părinţiiŞi-au citat iubirea, lecuind.

Dar cu puterea noastră de a fi, Când nimeni nu ne-ntinde-o mână, Rămânem nişte mese la care poţi să scrii, Tu scriitor de cruci, romancier de nopţi dese.

Prieten nu-i să-ţi dea o mână, O îmbrăţişare sau ceva, Numai maimuţa din care te tragi, Omule, -ţi întinde coada sa.

Întoarce-te prin regnuri către pietre, Ia-l şi pe Dumnezeu, ca singur să nu fi, Acolo se târăsc râmele celeAlbastre şi-ndesate de zorii de zi.

Rămâi al tău, priveşte doar în urmăCu singularitatea scorburii ce-o ai, Ai scoici în loc de ochi, ai blană de la turmă, În spinare, probabil un deochi

Te paşte şi te mântuie deodatăCu toate steagurile fricii, zise spini, Se bat monede numai să-şi dea plată, Orbesc planete ca să îţi dea lumini.

Darie Ducan

Aceasta-i şansa de a fi în lume, De a muta oglinda, zodiile, tot, De-a te muta cu totu-n casă nouăUnde poştaşii ajungerea n-o pot.

Unde nici moartea poate n-ajungeDecât ca împlinire, altcumva, Pe cruce atârnă doar splina de la fugăŞi spinii care au inflorit abia.

Atunci din om o să se işte ploaiaŞi moartea îşi va lua alt chip şi croi, În univers va fi mototolită foaia, Recursul judecăţii de Apoi.

14 august 2008

Invocaţie sării

Am săpat adânc, Am săpat adânc în pământCa să dau de sare, Am dat de sare , multă, Albă, curată, tăcută.

Ziduri de mină imensă, Ziduri de gust uman, ziduri de sare, Dar ziduri cu găuri de târnăcoape în sus, Urme de oameni în urcare,

Găuri negre şi- adânciÎn urma târnăcopuluiSau măsline vinovate în urma urcării?

24


Ce târnăcop e ăla, Doamne, ce lasă-n urmăMăsline vinovateŞi ce cădere le disculpă?

10 august 2008, Praid

Să nu rămână semn

Aş lua dacă aş puteaToate liniile vieţii din palmeleFemeilor pe care le-am iubit,

Le-aş pune cap la cap cu răbdare, Le-aş face ghem cât ochiulUnui Dumnezeu uimit, de mare.

Viaţa de moarte cu ele s-o cos, aşa -Sperând c-această rană se va cicatrizaAstfel încât să nu rămână semn,

Că am trăit, c-am fost, să nu rămână semn!

29 martie 2008

Carne şi adio

La felu-n care ştii să părăseştiCred că eşti numai carne şi adio, Dar de fapt toată carnea putrezind

Darie Ducan

Se aude ca un adio rostind,

Numai că adio e de două ori adioFaţă de o carne putrezind.

30 ianuarie 2008

Cucută

Cucută abdicând de la SocrateSunt eu care mă las să plec de vrei, Tufa răsărind departe de cetateAcoperea naşterea lui cu sunetul creşterii ei.

E albă liniştea şi ionică tăcerea, Nu ar fi demn deloc să nu fiu eu, Eu îţi fac răul scuzabil, însăCe rău ţi-ar fi de n-aş fi eu!

Amar e totu-n jur de parcăMarginile galaxiei cupei i-ar fi contur, Îţi sunt otravă care te înţarcăÎn limitele vieţii şi-ale celor din jur

Căci tu trăieşti pe bază de otravă, A nu te otrăvi de fapt îţi face rău, Cucută-s care plec din gura lui SocrateSă redevin o tufă într-un hău,

Un hău ce-aduce cu o cicatrice, Un hău ce tace cum ar zice.

31 ianuarie 2008

24


Misiune

Am înţeles că aerul ia forma ta, Am înţeles că fizica nu acceptă, Am înţeles că aerul ia forma ta.Nici chimia am înţeles că nu acceptă.

Am înţeles că aerul ia forma taŞi numai plămânii mei zic: daConvinşi de inima meaCe e-ntre ei ca-ntre tâlhari.

1 februarie 2008

Rost şi lucarnă

Uneori uiţi să exiştiŞi ţi se citeşte pe indiferenţă faţa, Te răstigneşti pe peţioluri de frunzeNumai când ştii că ele vor cădea,

Ah, fată sau femeie sau crucea mea, Uneori carnea ta acompaniază ceaţa, Te descompui de-n pocnet stele-atingiŞi ai în tine doar ruptă luminăŞi-n măduva ta parcă ningi.

Uite-mă departe de-orice iarnăCe vine după toamna cărnii, rece, Tu nu eşti de fapt decât o lucarnăPrin care îl văd pe Dumnezeu cum trece.

1 februarie 2008

Darie Ducan

Gând

Orele sunt ouă după ouă după ouă, Minutele sunt ouă mai miciDupă ouă mai mici după ouă mai mici.

De ce măsurăm în ouă distanţaPână la moarte? Sau toată viaţaE de fapt numai ouăle depuse de moarte?

1 februarie 2008

Nu ar strica

Nu ar strica uneoriPentru un minimum de respect de sine, Să-ţi jupoi pielea şi să mă îmbrac cu ea, Să mă iubesc cum te iubesc pe tine,

N-ar strica măcar atâta demnitateŞi după ce o-mbrac şi-o port destulPe a ta lipită de a mea s-o smulgDând-o unui om umil ce-a plâns destul.

2 februarie 2008

Toată liniştea

Cred în toată liniştea sonorăA amurgului clanţei de cupru, după plecare, După trântirea uşii,

24


Când gemetele iubitei intră laGenuri muzicale întreSimfonie şi fluierat din frunză.

Atunci încep să pun pe noteDescreţirea picioarelor ude după potop, Atunci îmi sap culoar pe undeSă-mi şiroiască adevărulŞi port trena de sulf a lavei ambiţiei mele.

Toată liniştea se acordeazăÎn funcţie de unduirile trupului eiCare striveşte clipele ca pe insecte, Care devine muzicală sub mine şi cântăCa o lebădă, ca şi când după dragosteAr urma o moarte împinsă, Mai-mai să se ciocnească de ou.

2 februarie 2008

Facultatea mintală

Suntem în facultatea mintală, Ne aflăm pe holurile ei, Ne aflăm în amfiteatrele ei, Am adunat teancuri de cursuri nepredate, Teancuri de piei neatinse şi nemângâiate.

Ne-am văzut rar colegii, Nu ne prea ştim pentru căNu prea mergem la facultate decât searaCând se stinge căldura cuielor din uşiŞi coastele devin legate în serie.

Darie Ducan

Sesiunea ţine două mii de ani, De la Cristos încoace învăţăm pentruExamenul răstignirii pe trupul femeii de lângă noi

Şi nu ştim dacă o să-l luăm sau îl vom picaPentru că de fiecare dată materia e alta.

2 februarie 2008

Rugă

Fă-mă duminica ta, Fă-mă duminica ta şi posteşte în mine, Mănâncă numai apă din ploile lui IlieŞi firimituri de tine.

Fă-mă duminica ta, Fă-mă duminica ta şi posteşte în mine, Rupe carnea ta când rămân fără umbrăŞi pune-o ca pe-o umbră pe mine.

Să-mi ţină de cald la omoplaţiCa un pulover ţesut cu răspunsuriLa care nici nu au fost întrebăriDin jena că sunt mult prea multe ascunsuri.

Fă-mă duminica ta, Fă-ţi săptămâna picior târât către mine, E ziua când suntem cărbuni în tăceri, E ziua când odihneşte odihna-n muncime.

Fă-mă, fă-mă duminica ta, Din şapte-n şapte să flutur în calendare,

24


Posteşte în mine ca doar carnea meaSă te ţină în viaţă, fiindu-ţi mâncare.

Roade-mă pe dinăuntru cum credinţaRoade chilia unui ascet, Fă-mă duminica ta şi apoiLasă-ţi duhul să mă digere încet.

17 februarie 2008

Oare, oare?

Atunci când cadeO sămânţă-n apă, Undele iscateNu sunt oareSolii care merg s-anunţe moarteaCă o să vină-o viaţă viitoare?

Nu delimitează în spaţiu o monedăCare nu ştim a câta-i şi din ce vânzare?

21 februarie 2008

Respirarea febrilă

Îl văd pe Noe, Iubito, în corpul meu, Trist, neştiind ce plămânPentru Arcă s-aleagă.

Cu care oareTe-am respirat mai mult?

Darie Ducan

Nu poate alege şi-i ia pe amândoi, De aceea fiinţeleSe iau câte două, Fiindcă te-am respirat atât de mult, încâtAtunci când voi muriMirosul tău din plămânii meiÎl va acoperi pe cel al putrezirii mele.

3 octombrie 2007

Primăvară duală

E-atât de multă înviere, E-o primăvară mareCă praştia-nfrunzeşteÎntre tragere şi încordare.

Piatra cu care loveşti, aruncatăDe fapt e o explozie mustind, Într-un delir de verde se înoată, Vezi bărci de flori cu un pistil vâslind.

Dezmăţ de trupuri în desperechere, Ţâşneşte jet de muguri lovindu-se de nimb, Spinii de pe frunte, înfrunzind, putereAu să se împingă, ieşind din frunte, -n schimb.

Înfrunzesc răspunsurile uneori, Omizile, însă, apar pe întrebări.

4 octombrie 2007

24


Efigia arderii

Doamne, Dumnezeule, Ce faci tu în această noapteCând flacăra lumânării ardeAtât de- aplecată, că i se-aud spinările trosnind?

Ce faci? De ce mă-nveţi că nu-iTrosnesc spinările şi că ceea ce-aud ar fiNasturii ce nouă ne plesnesc de-atâta bine?

De ce cântecul tău sună doar a surpareŞi hematiile-n sângele nostru sunt ale goluluiCe trece prin noi urme de paşi, de picioare?

Li se-aud spinările trosnind, Se-aud octavele mimicii mărului zbârcindŞi între zbârcituri, tu, DoamneDormi ca-ntr-o cuşetă de vagon .

Rapsodia plecării

Plecăm.Vorbim pe drum.Gesticulăm abundent, Parcă vâslim cu mâinileÎn tristeţe şi în crispare.(care dintre ele o fi mai limpede?)

Plecăm.Vorbim neîncetat despre orice, Scaune, trecut, mese pline,

Darie Ducan

Chiote la ele cândva, Săgeţi dresate să-şi rupă gâtulSingure înainte de ţintă.

Plecăm.Tot ce vorbim se aude la fel, Masă, foame, masă se-aud.Cântec, cântec se-aude, Numai acasă nu are ecou,

În locul lui vine un om cu spatele.

6 octombrie 2007

Elegie arbitrară

M-ai lăsatAtât de trist, plecând acum, Încât încep să credCă-s trist de când mă ştiu, Că-n laptele supt de la mamăAu căzut frunze, Gestante cu două toamne deodată,

Că ele căzând au făcut cercuri, Au făcut unde, care, prin vibraţiiAu tras cuiul punctuluiDe sfârşit al lumii, pentru mine.

16 octombrie 2007

25


Hysichia

Curând, Singurătatea va fi atât de mareÎncât cartografii n-o vor mai putea ignora.

Vor dezbate, vor analiza, Cu mânecile suflecate, La birouri scorojite de timp, În faţa unor ceşti de cafeleCu zaţul atât de uscatCă-n el aproape-nmugureşte moina.

Vor discuta, se vor crispaŞi vor constata că n-au ce face, Că nu pot ignora, că nu pot nesocotiSingurătatea care e atât de mareCă se dau zodiile mai încolo, spre a-i face loc.

Cartografii n-o vor mai putea ignora, Vor da coordonatele ei geografice, Iar pe intersecţia paralelei cu meridianul, Unde este ea cea mai adâncă, Vor veni poeţii să se bată-n cuie.

17 octombrie 2007

Tăriile amărăciunii

Nebuno, frumoaso, copilo, femeie, Din sfârcurile tale, ca jeturi albeIes degetele subţiri ale lui Dumnezeu

Darie Ducan

Şi umplu lumea de seninătate.

Unde e împlinirea pietrelorPe lângă a oamenilor? Unde?Unde se termină zidul plângerii?În care ochi? Şi ce el vede?

Ultimele firimituri de bine pe careLe mai are lumea se fac trup comunSă te devină ca venind înspre o poftăPentru care niciodată nu eşti prea sătul.

Tăriile amărăciunii sunt smulseDe albul tău ireversiubil în altceva.Nebuno, corpul tău e-o avalanşăCa şi cum s-ar vasculariza zăpada şi s-ar durea.

Mă şi-ntreb, femeie, seninătatea mea, De ce m-am născut doar o datăLa atâta bine cât am?

26 octombrie 2007

Pronunţarea apei

E-o vreme mizerabilă afară, Parcă plouă cu chei ce nu deschid nimic, În noi e fierea mai amarăCu înc-o rugă ce n-a rezolvat nimic.

E toamnă-n oameni şi în animale, Frunzele se-nvârt şi-n burţile de cai.În ce stomac al întrebării suntem?

25


Ce gastric Dumnezeu ne macină şi vai

Cum să pronunţ eu apa care plouă?Pe mine cine apă mă va pronunţa?Am stări de agregare numa-n carne, Din ţurţuri simpli nu pot picura.

Înnebuneşte ceasul pe perete, În cămăşi de forţă acele-am să-i punCa să le înnod în metafizic...Când orgasmul zării începe din lăstun.

Cum să pronunţ eu apă bunăoară, Sunt starea de-agregare a toamnei nebuneşti, În mine donează sânge ce-o să piarăSpre irigarea a ceea ce mai eşti.

Nu pronunţa apă, omule, copile, Niciodată apă să nu ziciCă te vei auzi pe tine născându-teCa ecou al unei cicatrici.

27 octombrie 2007

Înţelegerea sfârşitului

Nu am să stau să-mi înţeleg dezastrul, Sunt mai discutabil decât sfărşitul lumii, Îmi iubesc părinţii până îmi crescDin negi fitile.

Îmi iubesc durerea până aproapeDe-a n-o mai simţi. De a mă anunţa

Darie Ducan

Numai c-a fost, formal, prin poştă:-Vă informăm că aţi avut o durere!

Pe unde-ai căpiat tu, îngere păzitor?Ţi s-a intimidat melancolia. Ai început să exiştiŢi laşi să-ţi crească păr, ascuns pe sub albeaţă.

Cineva veşnic ne urmăreşte în spate.Sub fiecare pas făcut e o sămânţăCare ne va sparge urma.

Atunci cum să nu îmi iubesc sfâşierea, Cum să nu ascult sfâşierea pielii de pe mineCa englezul „God save the king”.

Îmi dau seama de laşitatea şi răcealaOmului. Asta e, mă voi bronza la un pietroi.

29 octombrie 2007

Icar

Lui Sabin Bălaşa

Din sămânţă a trăznit spre susDuhul fir spre călătorul fus -

Plecat cu geamantane de genomiS-ajungă până unde fac stelele pomi,

Plecat cu un alai de nebuloase, Atât de dârze că parcă au oase.

25


S-a descusut sub nori ploaia căzândZidită cândva c-o mistrie de gând.

A trăznit sămânţa în sus c-o vagă vinăŞi waţii spinilor parcă dădeau lumină,

Păsările s-au altoit pe ea ca nişte negi, Ca nişte afluenţi pe care-i înţelegi.

Şi au venit cu aripi care genunchi au prins, Apa genunchilor să se facă zăpadă de nins,

Reflex cosmic sub zboruri în sus, Ţipăt ancestral înfăşurat pe fus.

Bolboroseşte carnea pe fusul părinteApă minerală a galaxiilor, fierbinte

Numai când aude cât ecou lăsaRetroactiv duhul pe care-l înfăşa.

Zaţuri de cafea se ling între eleDe lipsa somnului flegmei între stele.

Trece prin nori un fuior de moarte, Bâtă ce apa Styxului o împarte,

Toiag vertebral cu măduva secatăDe liniştea suspectă, consolată.

Pe aripile lui încă se simt pereţiiUterului matern, de dinaintea vieţii,

Se-aude mimica urechii ascultând

Darie Ducan

Prin acel perete, de dincolo de gând.

Şi seva trece prin trifoi rataţiCa Iov prin viaţă, ca un şir de ciumaţi.

Înaintează tainic, plin de ape mari, Cu regnuri de undiţe, cu regnuri de pescari.

Un trăznet analitic, o pungă de lipomi, Puroi mieros de stele şi atomi

Zboară până-i creşte iarbă-n cerul guriiŞi roua ei îi stinge setea, ochii, nurii.

Din sfârcurile lui ies viermi de mere, Din părul de pe piept curg erecţii de fiere.

Dar a trăznit spre sus şi se înalţăPână unde se-apleacă Dumnezeu de se descalţă.

Catran de zăpadă e pe arderea sa, Miroase a fosfor de câţi peşti căra,

Însă zbura duhul, zbura acest fus, Zbura până unde nu mai era sus

Şi-atât de jos căzut-a el dintre eterniCă l-au găsit urmaşii abia-n colon la viermi.

Şi încolţea acolo să zboare viermi de soiÎn largul vânătăii cărnii de pe noi...

1 aprilie 2008

25


Pielea mea

Pielea cu care te-amAtins astă noapte, iubito, Nu pot să-mi imaginez Că va putrezi cândva.

Aproape că-mi vine săMă-ntorc pe dos, Măcar să putrezească ultima.

6 noiembrie 2007

Transfer

E eribil de frigŞi ne-am maturizat rapid, Hainele transpiră de obosealaDe a ne suporta.

E teribil de frigŞi am început să îmbătrânim:Dintre labile găiciiUnde un nasture nu s-a închis de timid, Curge un sânge grosCu mici bucăţi de carne.

Ne-au luat-o hainele-nainte!

8 noiembrie 2007

Darie Ducan

Stele omnivore

Ne-am născut din stele şi, priviţi, Lichid amniotic încă picură din eleCa din scocurile casei lui Dumnezeu, Îţi place ploaia, Doamne, că ne ţii, Pesemne eşti un trist, nici n-ai cum să nu fi.

Picurăm din tine dup-o mare ploaieCare şi-n uitare a pus un nou rost, În ou auzim cum picuri vămuireaCu fiinţa ce suntem din fiinţa ce-am fost.

Ne-am născut din stele omnivoreŞi ar trebui să şzim în primul randCă, de grabă, sudoarea mamei ce ne naşteE aceeaşi cu-a groparului săpând.

8 ianuarie 2008

Raport către Charles Darwin

Din păcate ăştia rămânem, Nu ne putem schimba, Din ce ne tragem încă se vede, Se vede vopseaua de pe craniiPrin aceste cărnuri grii.

Prin frunza care cade Ne vedem ca la radiografieŞi taine create devin curve de contur.Ce-am fost intră în noi ca tirbuşonul,

25


Rând pe rând redevenim maimuţe, În şir indian, cu număr de ordine fiecare.

Ni se stinge şi ultima putere, Peşterile ne cheamă ca nişte guri de mame, Cei doi tâlhari încep să cred Că între ei aveau o îndoială, Fiindcă nimicul este categoric doar.

Se face current ca prin ferestre Paralele deschise între un nimb căzutŞi-o gaură în pantof.

Crudă e orice finalitate câtVerde e orice moarte.În loc de vene în trupuri avemFire de telefoane la care oameni şi-au tăcut.

Ca orbii ne uităm la iubireŞi faptul c-avem doi ochiNu ne spune nimic.

Trăim prin fotosinteza Bulelor de deasupra noastră, Cele în care nu scrie nimic.

Animalele se simt la noiÎn adâncuri, în măruntaiele Noastre mai scurmă, în atrii, Părul ne iese prin mâini şi picioareCa nişte paie prin care maimuţa din noi ar respire.

Adânc în noi auzimFrecarea pietrelor pentru scânteie

Darie Ducan

Şi asta ne ţine de puls.

Talantul l-am primitNumai în subdiviziuni, Părul de pe spate, doar, întreg.Nu ne mai putem ascunde, Pe colţii noştri se vede încă sângelePrimei prade, uscat, negru chiar.

Dar mirosul lui e mai puternicDecât un parfum făcut ieri, Darwin, prietene, ieşi din cârciuma ta preferată, Nu mai bea de necaz.

Nici tu nu credeai că ai dreptate, Nu mai bea, că în tot acest Carnaval n-o să ni se mai lipeascăMăştile de feţe de atâta părPrin care maimuţele ar respire.

Du-te şi culcă-te sau poateGăseşti o femeie frumoasă, Dimineaţă va fi altfel, Dimineaţă va fi şi mai rău.

5 februarie 2008

Am auzit

Am auzit că îngerii păzitoriStau în dreptul firelor de păr, Să nu se vadăŞi cresc deodată cu ele.

26


Acum înţeleg de ce când sunt tunsMă simt automat mai singur, Singurătatea e ca o armată, Numai la moarte ea ajunge general.

3 decembrie 2007

Trup

Vor pica grădinile, mamă, Vor pica grădinile, Se vor suge înapoiÎn frunza ce le-a căzutDintre picioarele primilor oameni.

Toate grădinile ne-au înmulţit pudismul, Toate pădurile, mamă, Că ai ajuns să te înmulţeştiCu un spirit şi să naşti cu un trup.

Vor pica grădinile, mamă, Vor pica pădurile, Se vor reabsorbi în ce au fostCa să privească lumea pe dinăuntru.

Un pansament voi pune de-a lungulCrucii şi-l voi bate-n cuie.Apoi îmi voi impuneSă mi se pară că a foşnit.

23 noiembrie 2007

Darie Ducan

Am speranţa

Ne vorbim atât de rar, Că între cuvinte s-ar putea face Depozite, debarale.Mai pune şi tu o ladă, Mai pune şi tu o pereche de pantofi vechi, Depozitează cartofi.Am speranţa că lor le vor creşteCrengile şi ele vor trage cuvinteleMai aproape unele de altele.

14 noiembrie 2007

Muntele Venus

Muntele Venus e gol, iubito, Niciun uliu nu-l mai străbate, Nicio solemnitate nu-l mai face reper, Nici timpul nu-l mai suie, Arborii lui sunt găuriţiŞi n-au ce face decât tristeţe.

Muntele Venus trăieşte singur, Nu e trecut în hărţi, în elNu mai schiază decât pasiunile nebune, Am să îi dau foc într-o zi singureiCabane pe care o mai are.

Muntele Venus e gol, îl voi umpleCu ninsoarea mea albă, Iarna trupurilor să poată exista,

26


Mai ales că, de atâta frig şi singurătateEjaculez oameni de zăpadă, direct.

18 noiembrie 2007

Via Dolorosa

Între ce eşti ş ice suntE un loc pe unde să-ţi scoţi cămaşa, De aceea când urc pe tine să ne iubimÎmi pare că urc o Golgotă.

Te urc şi ne rostogolim împreunăCu sudoare, cu cercuri, cu cruce de-a valma, Cu urmele de sfârcuri, adânci, din trupul meu.Dumnezeu îşi scoate cămaşa prin rănile mele, Albă ca o speranţă spălată din greu.

Ne rostogolim în devălmăşie, cu patimă, Languros trupurile noastre-mbobocesc, Suntem verzi şi omizile prind de ştire, între fiecareDouă straturi de piele sunt bătrâni ce cerşesc.

Noi ne iubim şi n-auzim de ei, Nebuni într-un pat cald ca o sobă, Suntem în pupa unei vremelnicii, Fluturii zboară sadici, în robă,

Dar între noi fie vorba, durereaPe care-o simt când urc pe tine, -mi ţine canaCa să se verse-n ea melancolia, Îmi iau zborul bătând din cruce, spre Nirvana.

12 noiembrie 2007

Darie Ducan

Urmele

Cuiele, bătute-n lemn adânc, Dintr-odată au început să ofteze, Să aştepte mereu, să aştepteŞi apoi să vorbească-ntre ele, Să tacă, pe ele cu sânge curgândCa o mimică de cuie-nţelepte.

Numai din prviri îşi vorbeau, Mai calde fiind sau mai îndoite, Mai adânc tăceau decât puteau fi bătute, Florile lor au petale reci şi tocite.

Dispărând undeva lăsau urme, În urma lor ca de acul albinei, gaura murea, Mierea neagră ce se făcea mai sus de eleA luat ca polen pudra cu care Irod se dădea.

Cuiele-adâncite şi răsucite-n liniştiUrlau pe răstigniţi, în palmele perechiŞi invidiau oarecumva acele de cusutPentru faptul că ele au urechi.

Şi după-nmormântare din urmele de cuieAle crucii, timpane sparte-au curs ca din urechi.

16 august 2008

Calul şi Noe

Ca să nu-mi fugă calul Am mers prin furtună

26


Şi de ultimul fir de părDe pe pieptul lui Noe l-am legatEra ud şi el şi tânăr şi acum Hormonii lui cât clopotele bat.

Cu cât plecam, calulVenea după mine cuminte, ceremonios, Nu puteam să-l priponescDe osul divinităţii Nici să-l fac să se uite în jos.

Atât de tare a fost firul de păr În zbaterea calului vrând să-l rupă, Încât calul fugind a plecat cu elTrăgând şi inima din piept după.

2 martie 2008

Vecernia omului

Oamenii îşi cară-nserarea ca o carne, S-ar face somn dar nimenea nu doarme.

Toţi stau cu veghea pe ţeavă mereu, Şi ochi şi ţintă este Dumnezeu.

Cetăţile au viscere de piatrăŞi oamenii au cărămizi din os să poată.

Trec vârstele prin noi ca ţesela prin cai, Căpuşă veac te du, căpuşă clipă stai.

Sar ţăndări de iluzii şi carnea atonală-n vârtelniţe se culcă, dar oase doar se scoală.

Darie Ducan

De înserare macră e vânătă şi veghea, Lumina-şi vede umbra să creadă că-i perechea.

Se duce infinitul pe sine-n cârcă desŞi-i oboseşte numai lipsa de înţeles.

Suntem fantastici, de-aceea pentru fiecareCăderea este pururi şi aplaudare.

1 martie 2008

Porniri

M-au pedepsit pornirile din mineŞi-au bătut cu ciocanulÎn mesele de judecată, de fapt în pielea mea –

M-au condamnat să beau Din cupele sânilor iubiteiCucuta plăcerii, cucuta orgoliului, În pritaneu să mă hrănesc de setea mea.

S-a dezbrăcat lin şi crisalidCa o ieşire-a viermelui suav spre viaţă, Mi-a poposit pe tâmple gândul că mai potFace ceva să nu-mi stea moartea-n faţă.

Dar mai bine accept moartea de două oriDecât să fi avut ea numai un sân, Din cupele lor sorb cu gura şi palmaCe altădată sorbeam să rămân.

Fost-am immoral, poate de-aceea

26


Potirul l-au schimbat chiar cu cupele ei, Mor astfel cu moartea dublăŞi moartea mea-i face sânii mai grei.

17 august 2008

Închinare

Orice carne la o carne se închine, Fibra himerei este crudă-n sine,

Nici Dumnezeu nu se conştientizează, in nuce, Timpanul spart, cu pielea flască-şi face cruce.

Uneori bubele se-nchină cu jetul de puroi, Carnea leproşilor de curge se face pumn în rugă şi la noi,

Adoarme sufletu-ntre două trupuriÎn translaţie, din cochilii ies lucruri.

Nimeni, nimeni nu îşi mai face cruce, Toţi se închină ca şi cum s-ar duce,

Numai ziarele mototolite-n piaţă, -aşa, Duse de vânt se-adună trei şi parc-ar vrea…

17 august 2008

Irigarea ciocanului

Se iriga ciocanul judecăţii de Apoi din greuPrin canalele de lapte-nfundate

Darie Ducan

Ale femeii ce-a avortat mereu.

Nu mai era lapte, ci era doar ecouCe trebuia să hrănească dreptateaŞi s-o pună ca pe capul tăiat, pe platou.

Iriga, iriga acest mare organEcoul rugii ca sentinţaSă nu fie cumva una în van.

Ca o mamă nenorocită mereuE sentinţa care ne naştePe uşa tribunalului, crăcită pe-o masă din greu.

Prin canalele de lapte vagabonda ecou, Ecou întors din drum, După strigăt schimbat din nou.

Abia după sentinţă spunem mamă fiindŞi gângurim pe rand, dar eu atunciPrecum furia laptelui mă simt murind.

17 august 2008

Mod natural

Iubirea e o luptă cu un înec, Vâslim către cosmosCu limba-n celălalt, Ca ridicarea unui suflet la cer, La mai sus de cer.

Vinovăţia devine vâslire,

26


Malul spre care ajungi se trage în spate, Vâsleşte cu limba-n celălalt până când Amândouă se fac o limbă bifurcată de şarpeŞi, treptat, treptat tind spre una de om,

Din oameni prin şarpe, înapoi către om!

17 august 2008

Rugăciune scrisă cu cuţitul

Sufletul, sufletul e-o preoţie, Nimeni nu ştie rugăciunea luiDacă e scrisă cu cuţitul,

Nimeni nu ştie, - a folosit Cât sânge drept cerneală?

A răsucit-o-n trupuri cu un urletŞi i-a tăcut amin-ul c-un ţipăt de cocor,

Această rugăciune se învaţăCa ploaia de un trup uscat, izbăvitor.

Sufletul, sufletul e-o preoţie, Nimeni nu ştie rugăciunea luiDacă e scrisă cu cuţitul

Şi dacă el în carne de-atâta învârtireNu a făcut vârtelniţă deja.

Nimeni nu ştie rugăciunea luiŞi nici cum lama cruce cu vârful îşi făcea.

Darie Ducan

Sufletul, sufletul e-o preoţie, Nimeni nu ştie rugăciunea lui, Se culcă seara-n patŞi dimineaţa se trezeşte într-o palmă cui.

8 martie 2006

Copita credinţei

Copita credinţei mele loveşteÎn craniul fericirii voastre naïve, Suntem abia prefaţa sâmburelui nostrumCe stă în noi şi se citeşte.

Logodiţi cu tot ce va urmaPrin inelele de pe spatele viermilorSuntem şi aşteptăm noaptea nunţiiPrin starea de humus să vină cumva..

Copita credinţei mele loveşteÎn tot ce aude că gândeşte tamp, Suntem mărul azvârlit pe campCe de atâta profetism se-acreşte.

20 iunie 2008

Urme

Unde calci când pleci tu laşi burice cusute, Cineva s-a hrănit din tine, interior, I-ai dat, acum, independenţa morţii.

27


Plecând, continui să naşti şi să lepeziTotul, totul, ca pe o piele de şarpe.

Unde calci când pleci tu laşi burice cusuteSă nu dai de mâncare nimănui, Să ţină toţi post la moarte.

23 mai 2008, Iaşi

Liniştea rămasă

Urc, urcÎn foamea meaŞi dau de un om răstignitÎntre două cotoare de mere.Ele scuipă seminţe în omŞi-n el ajung cuie.

El scuipă cu rugiŞi-n ele ajung vindecările.Ar fi putut să-i bată-n mâini omizi, Dar el ear fi trebuit să fie frunze,

Şi e foarte neplăcut să-ţi zboareLa un moment dat fluturi din răni, Ei trăiesc doar o zi, iar durerea ta e mai mare.

De atunci începi cumva să trăieştiÎn liniştea rămasă cotoare.

18 august 2008

Darie Ducan

Zodia cocoşului

Ioana DArc, Giordano Bruno, Galileo Galilei, Nicolaus Copernic, Arşi sau nearşi, Fripţi sau nefripţiDe către un Torquemada generic, De fapt au fost arşiNu pe un rug de flăcări, Ci pe crestele cocoşilorUnei noi dimineţi.Calde, înfocate, bătrâne şi versate, Semeţe, radicale, ţinându-se în sus.

Pe crestele cocoşilor, pe crestele cocoşilor, Să avem pungi sub ochi de-atâta dimineaţă.

29 iulie 2008

Poetul

Îngerii lui Rilke beau cafeaSugrumaţi de coapsele Mariei, Nu-i izbăvitoare nicio nea, Ninge alungarea entropiei.

Ning încet părţi componente de câini, Lătrat neconsumat, descărcat în gol se aude, Trandafirul încearcă a-şi face cruce cu spiniiÎncă din vremea ciumei sale ude.

27


Limba se rostogoleşte pe piper, Îngeri negri-o introduce în teacă, Maria n-a găsit un staulŞi-ntr-o papilă gustativă a născutŞi i se făcea semn ca ăla mic să tacă.

Dar se-adâncea în gust până la apă, Ningea pe limba scoasă a cuiva, Ningea pe staul, pe limba vorbită de toţi, Dar el pe saliva limbii păşea,

Dar el privea spre lume şi ningea.

24 iulie 2008

Peisaj din stepă

Nu ştiu cum se face Că mă îndrăgostesc numai de triste, Din inima mea înjunghiată de ploaieCurge răcoare ca dintr-un samovar, Rusia e departe, în estul fiinţei meleŞi nostalgia pungilor de sub ochi, Ca nişte buzunare pline cu rubleÎmi goleşte stomacul, ca să-mi îngreuneze ochii.

Departe urlă lupii şi ceaiul e cald, Departe săniile lasă în spatele lorDirect ridurile bătrânilor, Prin pâine trec profeţi neînţeleşiŞi-n urma lor se fac pietrele râme.

Nu ştiu cum se face că pot iubi numai

Darie Ducan

Pe mucegăirea frunzelor, pe ceaţă deasă ca scândura, Atunci trec prin mine patimi înjunghiate, Dar senine, rupte şi jupuite până la lapteCa Rasputin cu faţa barbară ca ninsorile când nu se-aud.

28 iulie 2008

Chimie în doi

Care cină de tainăAre mai multă chimie în doiDecât una servită pe noptieră?

Tu aduci ceva pâine coaptă în forma sânilor tăi, Eu aduc nişte peşti prinşi în lacrima mea, Atunci se retrage sfârşitul în ochii magilorŞi pielea parcă nu vrea să se smulgă de tot din sămânţă.

Care cină de taină e mai de tainăDecât una servită pe noptieră, În doi, mereu în doi, ca şi când totulAr fi numai Iisus şi contra-Iisus.

Mâncăm pe noptieră şi, încet-încetVedem cum lemnul noptierei se altoieşte pe patCu vasele împreunându-şi-le pentru seve.

28-29 mai 2008, Iaşi

Cântec mut

Suntem un cântec mut, Suntem un cântec mut amândoi,

27


Orice por al nostru e un bulb de notă joasă, Oricare tăcere e-o simfonie scrisă pe săpun de casă.

Am spovedit gura punând timpane peste ea, Din sânge ne-am supt umbra cu paiulŞi ne-am împreunat târziu în moarteCum ai pune-un semn de carte într-o carte.

Nimeni nu a fost ca noi şi nu este, Pieile de pe creierii noştri dansează orgasmic pe cer, Suntem născuţi pe unde pielea pisiciiA fost cusută de trecerea şoarecelui prin rastel.

Papagali se aşază trăgând după eiO religie a zburătăcelii albastre, Suntem un cântec amândoi şi avemGăurile fluierelor făcute de surpări de astre.

Suntem o foame ştirbă anume, Suntem o sete fără de guri, Noi ne-aşezăm pe scaune la meseŞi ele, brusc, sub noi, devin păduri.

17 iulie 2008

Dialect carnal

Nu ştiu ce a mai rămas, Toate steagurile fâlfâie în bernă, Fanfara toarce-n pisică, Duminicile pleacă din noiUna câte una cu sâmbetele-n spinare.

Darie Ducan

Oamenilor, de nemângâiereLe-a crescut copită.

Aş vrea să-mi declare unghiaMonument care creşteIn memoriam mângâierilorCu care te-am bucurat,

Asemeni Teiului lui Eminescu.

23 iulie 2008

Drumuri prin zăpadă

Trec oameni singuri prin zăpadăCa nişte bisturieŞi taie-n urma lor în carne vie, Drumul în faţă e-o autopsie.

Înaintarea în toate e-o moarte, Cercurile sferelor îşi nasc compasulUndeva, într-o ladă de gunoi, departe.

Din pieliţa de pe creier a părinţilorFetele mari îşi fac voaluri de nuntă, se vorPoate mirese-nspre singurătatea tuturor.

Trec oameni tot mai singuri prin zăpadă, Parcă taie deltă în tăceri, Se-aude timpanul receptând înaintea vorbei, Poţi să te caţări numai în căderi.

Trec oameni singuri prin zăpadă

27


Ca nişte bisturieŞi pasul lor taie în carne vie, Drumul în faţă e-o autopsie, Mintea amână ce cordul nu ştie.

Toţi vom pleca pe drumuri grele, Tăind în ninsoare nervuri de zodie, Trec oameni singuri prin zăpadă, Şi Odiseu mergând e o autopsie.

23 iulie 2008

Sub zodia descumpănirii

Din nervii mei nefolosiţi îmi sap, În ei îmi scobesc cu lentoare o barcă, Se pare că va trebui să plec acolo undeSângele-şi pune marşarier pe hematii, să se întoarcă.

Da, voi tăia cocoşii cu câte patru gâturi, Cu creastă ca lumânările de nuntă, - n sus, Nefolosiţi sunt nervii şi-şi croşetează golulCa pe giulgiu-n care să fie pus Iisus.

Am mâinile-amorţite, mierea face frunze, În depărtări coralii cresc în sanscrită, Eu scobesc o barcă să pot plecaPână unde ceafa morţii nu mai e privită.

Luaţi nervii mei ca paiele de bambus, Faceţi bărci, plecaţi şi voi de-aici, Moalele capului doare cu frâna trasă, Zimţii materiei sunt încă mici.

Darie Ducan

Nu e nimic de trades, nu ascundeSpaima nimic, zodii amare dulci, Dulgherii apei pun rindea în unde, Apa însăşi e-o barcă, sunt apă, curg, te culci.

29 iulie 2008

Ca altădată

Mi-e dor de ţară, de sânii de fân ai fetelor, Unde greieri de lapte susurau fără prund, Urc în vers aşa, ca altădată bunicul în podŞi sevele tari şi amare ca omizileSe întorc în origini şi se fac nod.

Urma în care-am călcat în pământul moaleE tot acolo, mereu, dar e tare acum, Pot călca prin aceleaşi locuri, Bătăturile tălpilor mele pun seminţe, duium.

Păşesc cum ai răsfoi o bibliePrin aceste locuri tăcute şi ale mele, Copiii poartă pendule în năriŞi toate bat dinspre vârstele lor înspre vârstele mele.Sunt mai bătrân cu o uitare-n urmă, Muşchii tâmplei noaptea caută spini, Seva lor să se-apuce de mulsDe parcă ar fi o sursă de lumini, De parcă cineva m-a-mpărtăşit cu puls.

Sunt tot mai bătrân şi mi-e teamăCeea ce nu fac să nu fie ultima dată, Urc în vers aşa, ca altădată bunicul în pod

27


Şi nu mă maid au jos vreodată.

21 iulie 2008

Rugă în miezul pietrei

Mă pun în miezul pietrei în genunchiŞi-aştept să vină clima învierii, De-atâta dat lumină lumina prinde muşchiŞi îşi ridică duhul peste putinţa vrerii.

Aştept să vină clima să dezgheţeAceastă piatră-n care stau, acest tristPunct de psalm tăcut.Cine eşti tată-ţintă, cel pentru careMă fac săgeată deşi arc aş fi putut?

Ridic din mine staminele răbdării, Din floarea plânsului, sălbatică mereu, Se coace piatra-n jurul rugii mele, Vai, ce sâmbure-i pot fi chiar eu.

Şi ce delir de must urlă vecerniiPeste supunerea mea, ce suc dulce-amar, Atât de-adânc mă rod în rugăCă fac ulcer la umbră şi din contur dispar.

Dar ruga mea îmi vindecă şi umbraŞi muşchii vrerii devin aşa uşori, Încât rotund din mine de iese-un strop de sânge, Crezând că-i ou voi spune:- Ei, vei putea să zbori!

22 iunie 2008

Darie Ducan

Aşa cum tu…

Aşa cum tu-ţi aştepţi ciclul, Aşa te-aştept eu pe tine, Aşa ne-aşteaptă Dumnezeu pe noi, Noi suntem ciclul său, care aratăCă-i pregătit să treacă la coacere.Te-aştept, hai, vino, Hai, vino, fruct zemos Al aflării ca om, Curgi din triunghiul cu ochiPână devine piramidă.

Va da ecou fructul în coacereCă sâmburii ne vor soma cu supleţea, Aşa şi noi, în aşteptarea ciclului, Ciclicităţii, cercurilor, vom fi puncte,

Centre niciodată, pentru că nouăNe vine ciclul de afară-năuntruCa şi când lumea ar fi pregătită de noi.

22 iunie 2008

Prânzul exiguu

Adam o iubeşte pe Eva, Adam o iubeşte pe Eva cu poftă.

Noaptea, ziua, mereu, Că-I e milă de biata femeieŞi lui Dumnezeu.

28


De la un timp începe Să o mănânce cu poftă, Flămând, pasional, nemâncat,

Până când mai rămâne din ea doar coastaPe care şi-o pune la loc…Ca şi cum nimic nu s-a-ntâmplat.

23 iunie 2008

Albiile adevărului

Vino în albiile adevărului, Exişti prin ceea ce părăseşti, În urma ta tristeţea face feţiŞi tu să facă alţii îi înveţi.

Laşi ulcere de aer în urmă, Noduri în gât pe aţe mari, Părăseşte, ca să fii, Alungă, ca să nu dispari.

Acum înţeleg din ce osiiÎţi hrăneşti drumul şi cum, Înţeleg totul, deviza ta-i:Părăsesc, ergo sum,

Părăseşti, ergo scrum.

24 iunie 2008

Darie Ducan

Închinare

Ne-nchinăm, Credem în ceilalţi, Suntem cuminţi, Suntem pâinea lui Dumnezeu.

Ne rugăm tăcut, Cu smerenie sfântă, Cu puritate de prunc.

Dar punctual de sfârşitAl rugăciunii e o piatră de dat.

Nici n-am început rugăciuneaŞi auzim sângerarea unui cap.

19 august 2008

Stampă

Pe plămânii mei sunt urme de paşi, Profeţi mici umblă, le încearcă rezistenţa, În ochii lor sunt un potenţial înecat.

În faţa tuturora sunt un potenţial înecat, Pereţii plîmânilor mei discută:-Vine sau nu vine?-Eu cred că vine.-Trebuie să vină, că de atâta aerAm început să devenim mori de vânt.

Pentru toţi sunt un potenţial înecat,

28


De aceea sunt ferit de umezeală, Nu sunt lăsat nici să ridic un deget.

Tot felul de profeţi exersează păşiri pe mine, Se mai julesc de bronhii, Se mai împiedică de saci pulmonari.

-Lăsaţi morile de vânt să vină la mine!

30 iunie 2008

Nocturnă divină

Într-o noapte a băut, Într-o noapte a fumat, Şi-a pus întrebăriŞi a scrumat drept răspunsuri.

A tăcut prelung, cu mimica în josDe parcă saci cu nisipŞi-ar fi legat de buze.

Într-o noapte a băut, Într-o noapte a fumat, s-a drogat.A tăcut şi s-a înjurat pe sine în gând, A plans şi a bocit în pumn.

A frământat perna pânăMai avea puţin şi devenea pâine, A luat cuţitul şi s-a înjunghiat.Atunci, din el, au curs oameni.

30 iunie 2008

Darie Ducan

Poem despre negi

Nu rupeţi negii, Ei sunt ulcioareLa care apa vine de două ori.Ei sunt noduri pescăreştiAle primilor pescari, Păstrate-n oameni, muritori, Ca să ştie-n veci, din fireCât s-a pescuit până la pescuire.

Ei sunt puncte cardinale aleGrămezii de carne, monumentului de-a fi, Sunt bumbii de care haine astraleSe prind nevăzut, cald spre-a ne fi.

Nu rupeţi negii, nu scoateţiClanţele uşilor către voi, nicidecum, Există în toţi balamaua iertării, E trist când vrei să intri şi ea devine fum.

19 aprilie 2008

Veghe

Nu mai e nimic pe lume fix, Rănile sunt doar hamacuri unde putrezeşte veghea, Din om doar pielea s-a urcat pe crucifix, Carnea stă-ntr-un colţ ţi trage cu urechea.

Putrezeşe-n multe foi, cum ceapa, Putrezeşte vie şi plângând, Ea e ochiul, mântuirea este pleoapa,

28


Moare cu ochii deschişi în curând.

Alţii vor deschide ochii doar săArunce spori de orb, de noapte grea, În bubele lui Iov m-au ca din fântână, Spre cruce strig, aia nu-i pielea mea!

Dar ea atârnă flască, sus pe cruce, Ca sinusul în nas de moribundŞi veghea putrezeşte, ea se duceSă fie pleoapă peste un pământ rotund.

7 aprilie 2008

Măr feminin

Atunci când te dezbracO fac grăbit, să ne iubim grăbit, Cu toată graba, ca adolescenţii.

Mi-e teamă ca nu cumva, Dezgolită fiind să te oxideziCa mărul imediat după muşcare.

De aceea mă grăbesc, Plus că vârsta nu aşteaptă, Să nu te oxidezi.

Fii măr doar când atârniDe mine ca de creangă.Şi când ai flori pentru careÎmi inventez nări.

5 aprilie 2008

Darie Ducan

Gaură-n cer

Nu forţa mai mult ce e, Nu le pune roţi la noriCă atunci vor sta. Ei pleacăDoar când sunt lăsaţi să treacă.Nu căuta să înfrumuseţezi, Nu căuta să schimbi femeia, Ea este paiul care ţi-e băgat, Prin care Dumnezeu îţi suge fierea.

Să vadă cât de bine lui i-ar staSă mai fie im, zice c-ar merita, Fie şi numai pentru ea, Amar s-ar tăvăli prin orbitoareaLumină, atât de orbitoareCă ar decolora axa planeteiŞi-ar face-o albă, baston de orb, mai mare, S-ar tăvăli-n amar şi ar şi gemeCă nu merită ea supliciul lui, Da-i bea lapte din sfârcuri, ploşniţe-n anatemeApar să-i roadă-n palme rugina de pe cui.

Şi-atunci îi curge moartea prin maluri labialeŞi-n uterul ei ţine prescura la păstrat, Acolo-i făina din care coci moarteaŞi când te-ntrebi în beznă laşi urme ca-n aluat.Se-aduc pe masa lui carafe-ntregi de fiereŞi el le bea c-o sete de deşert, Cu gura arsă, fugită din femeieAr cere să rămână Dumnezeu un sfertNumai pentru că – gândeşte el aşa:Dumnezeu e şi-n viermii care o rod pe ea.

1 aprilie 2008

28


Alegorie

Tu, care vii vaporoasă de vină, Miroşi a timpul în care au fost făcuţi gheţarii, Miroşi a birocraţia nervilorFoindu-se ca mrejele pescarii.

Eşti un cadavru-n care înfloresc cireşiiŞi viitorii sâmburi şi-i aud încolţindÎn humusul ce vei fi imediat, Dacă nu chiar fugind.

Fug din vise prin zloată de miere, Tu vii ca un abur osificatŞi îţi desfaci picioarele de parcăDintre ele-un stup de linişte s-a răsculat.

Aruncă-te pe pat ca vâslele-ntr-o barcăŞi hai pe mări de fiere, pleca-vomSă fim pierduţi, să fim busoleAle căror ace suferă de Parkinson.

Ne-om întâlni cândva şi cu gheţariiA care tu miroşi, ca să-i topeştiÎntre sânii tăi calzi ca nerviiDe încordaţi când marea chiar tu eşti.

31 martie 2008

Pietre, pietre

Pietrele voastre nu, nu suntUn fel de grăsime cu care daţiÎn mine ca să scăpaţi de ea.

Darie Ducan

Nu daţi cu carnea voastră înMine ca să fiu eu mai multSau măcar să durez în plus, Având mai mult de putrezitPână la gata.

Nu daţi în mine cu voi niciCa să scăpaţi de voi, cid oarCa să aveţi o traiectorieMăcar ca pietre.

Ce să fac dacă unde fluier euSe fac biserici numai ca să se spunăC-am fluierat în biserică?

Ce să fac? N-am întrebatFăcători de biserici din pietre de dat.

23 martie 2008

În faţă

El se întoarce-napoiSă vadă dacă nu a uitat adevărul.Şi adevărul se uită-atunci în urmă, Să vadă cine mai priveşte-n urmă, după el

Fiindcă umbra priveşte, totuşi, în faţă.

17 martie 2008

28


Curând

Să fie-o lume atât de pustie, Să fie-o lume atât de pustie, Atât de pustie lume să fie

Că să găseşti un chiştoc de ţigară pe drumŞi faptul că are urme de rujMotiv să nu mori să îţi fie,

Atât de pustie ca şi cândAi trăi cu rujul mai departe, sângeŞi veşnicia s-ar face curând.

10 martie 2008

Aceeaşi cantitate

Mirosim a direcţii fără ţinte precise, A săgeţi care pleacă săgeţiŞi-nainte de ţinte devin, brusc, râmeÎn umezeala laşităţii lor.

Ne mai rămâne să privim piatraCu-atâta profunzime încâtSă devină dicotiledonată.

Piatră curată de prund, ovă albă, Ou de veşnicie coagulat tacit.Ieşi, daimonule din creierul meu micŞi lasă-n locul tău să intre lumina,

Darie Ducan

Aceeaşi cantitate de luminăCu cea a vinei care a ieşit.

6 martie 2008

Vârste şi mări

Sunt oameni atât de bătrâni pe lumeCă li se-aud solstiţii din încheieturi, Le-au amurgit căţeii pe stamineleRozei vânturilor.Vârstele fac păduri.

Aoleu latră câinii, aoleu, latră câinii, Ne sculptăm cu lătraturile lor ca o piatră, Ne cad embrioni de sub unghii, Dăm ecou de fântână căzând în niciodată.

Sunt şi ei, bătrânii, o şansă în plusDe-a dezlega cerul de iarbă, să plece, Norii tac şaibă la cuiul lui Iisus, Placenta e o toacă bătută până trece.

Latră câinii, mereu latră câiniiŞi noi ne compunem din limbile lor, Ne divulgăm neşansa având vârste, Spermatozoidul ce-am fost e baston de om choir.

Au amurgit căţeii pe crusta ruptă-a lumii, Vârstele fac drojdii şi în mare iar, Val pe val reciproc se fecundeazăVoind să se fase gravizi cu un mal.

Bătrâni, câini, mare şi durere, A rămas înţepenit în scurgere nisipul

29


Scurs printre degetele picioarelor lui HemingwayŞi pe el ca proptea ne stă chipul.

7 martie 2008

Pax eterna

N-am ştiut niciodată să uitDar am învţat să uitDe la a nu fi piatră.

Atâta s-a dat în mineC-am început să fiu, deşi blând, Prund la tot ce-i dat să treacă, Nicio apă n-a avut atâta piatrăCât să nu mă curgă, cât să nu mă treacă.

Piatra e mai mult o teamă de-a fi apă, Am început să ştiu deşi nu mi s-a spusCă ne repetă apa şi ne ştie piatraCa pe ceva ce nu-i de spus.

Piatra e-o acumulare de tăcere, E udul aripilor de care nu poţi să zbori, Speranţa noastră:gălbenuşul pietrei, Eternal pace-nsămânţând când mori.

9 martie 2008

Aşteptarea la peşteră

Erau mulţi oameni, foarte mulţi, S-au adunat la gura peşterii ca la minune,

Darie Ducan

Cineva zvonise că va ieşi un om, Că va ieşi o minune din aceaPeşteră în care cu toţii au stat închişi.Gura peşterii era o gură ca oricare alta, Dar totuşi era o gură de peşteră, Se-auzeau amigdalele în fundul eiŞi parcă unde se terminau ele începea Dumnezeu.

Umbre, flăcări, fâstâceli, frisoane, De toate se aflau înăuntru, Dominate de digestia întrebării.

Nu ieşea nimeni decât undeAşteptarea lor îşi ivea sfârcuri, Să aibă nepătrunsul de unde să sugăCu gura arsă de înghiţit în sec.

Aşteptau din gura de peşterăSă iasă o limbă. Cerul gurii peşteriiEra pătat de întuneric şi puţinătate, Stelele căzuseră în splinele urşilor calcinaţi.

Aşteptau din gura de peşteră Să iasă o limbă, căci era gură.Îi pregătiseră pâine şi sare, dulce, acru şi amar.Pregătiseră pentru fiecare papilă gustativă Să pună o coroană, ca să încoroneze bunul gust, Gustul trândav- amar al izolării.

Ei au ieşit cu toţii din peşteri, S-au obişnuit afară, ştiu deosebiIarba de propriile lor picioareAtunci când vânează şi ştiu căDe zâmbet e capabil doar omul.

29


Aşteptau limba peşterii, aşteptau limbaDupă ce tăcuseră atât, aşteptau limba.

Dar a ieşit un om, unul tot ca ei, Cei ce se obişnuiseră cu lumina.El vedea lumina prima dată şi-atunciEi i-au scos ochii cu degeteleŞi-n orbite i-au băgat humusCu lingurile, să-i meargă privirea-nainte.

26-27 martie 2008

De neatins

Atât de departe te simt, Atât de neverosimilă, Atât de ne a meaCă sudul se răsuceşte caUn zăvor de uşăŞi mă întreb dacă Intră!A spus cineva?

Cu sigurenţă că doar mi se pare, Ninge miere parcă din senin, Mă vreau mumificat în miereŞi conservat ca-n chihlimbar în chin.

Tu poate că acuma eşti departe, La o cină de taină stauCelulele mele moarte, Moarte că acea parte de pieleNu te-a atins.

Darie Ducan

De aceea poate că acumaDeparte s-a făcut de neatins.

23 ianuarie 2008

Pasărea

Am lustruit toată noaptea colivia, Dimineaţa am lustruit colivia, Seara am lustruit şi pregătit colivia.

Şi, ca să vezi, la sfârşit am găsitDoar părul pensulei cu care-o curăţau arheologii.

23 ianuarie 2008

Până ce

Miroşi aşaCum iarba-ar face cruceDe când ar răsăriPână de coasă-ar da.

Umbra fiecărui omE pentru altul patrafir, Numai sub umbra taNu pot să mă deşir.

Ea-i prea grea, Mă apasă, mă apasăPână mă face drumSpre casă.

5 noiembrie 2008

29


Ca şi cum

Ca şi cum în dimineaţa În care ai pleca definitivem-aş duce la chiuvetă să mă spălşi din robinet arc urge apacu tot cu vâslele lui Caron.

Ca şi cum ele s-ar mai zbateParcă având în continuare Nişte mâini, din inerţia vâslirii.

Ca şi cum, ca şi cum, ca şi cum.Sângele crede acest ca şi cum veneŞi-ncepe să curgă prin el.

6 noiembrie 2008

Lipsa sării

Nu mai e sare, Nu mai e sare, Nu mai e sare nici în renunţare, Abia dacă mai pot munţii să se-mprumuteDe la rănile mele sărate şi durute.

Fiecare îşi trece umbra ca strada, Ne facem cruce la cozile unor şobolaniCe se intersectează şi aşteptăm să sângereze din senin, Nu mai are cine din noi să se-mprumute, Nimeni nu pleacă, ci cu toţii venim.

Darie Ducan

Toţi sporim alienabila sareA rănii de fier pe care-o avem, În măruntaie stă pitit albastrulŞi Dumnezeu întinde gard electric în Eden.

Miroase a umbra cuvântului totuşi, Nările instabilităţii noastre simt, Nu mai e sare şi-n corpul nevoiiSe-aud vertebrele spre omuşor şerpuind.

Doar cântecul mai e năvod probabil, Lujeri de ţigări se sting în destinCa şi cum m-ar fi răstoignit în palmeBătându-mi, nu cuie, ci jeturi de vin.

6 noiembrie 2008

Circuit în natură

Mă bronzez la trupul tăuŞi sudoarea lui o iau în palmeCa să îmi clătesc faţaDupă depresie şi după viaţă, femeie.

Iau apa aceea în care văd urme, Cute ale fostelor scoiciCe capete de adevăr făcut-au şi nu perle, Mă spăl cu ea până nu mai rămâneNimic din mine, decât noroiulRezultat din ea şi pământul din care mă trag.

Dacă o viaţă nu e udată cu acea apăNu merită trăită, neudată fiind

29


Nu mai creşte nimic şi moarteaÎşi poate întinde languros sămânţa.

Voi sări, femeie, disperat înSudoarea ta. Nu-ţi fă griji, Nu am să mă-nec, mă voi prindeCa de un colac de salvareDe circuitul meu în natură.

1 noiembrie 2008

Mângâiere în fugă

Rea dimineaţa!

Singura mângâiere pe care-o mai amE făcută de câinii hăituiţi, Cu blana lor, în fugă, se freacă de mine.

În rest singurătatea meaSe-ngraşă precum cerealele care Se umflă în noi.Voi pune un pasaj peste sângeCa să conteze numai restul.

Am ieşit în lume asemeniUnor rădăcini de dinte uitate în carnePe care trupul le eliminăCa pe un corp străin.

Măcar să nu-mi împuşte câinele, Puricii lui sunt singura meaPosibilitate de plural.

7 noiembrie 2008

Darie Ducan

Cădere genetică

Sunt oameni care cadAtât de în ei, Că înşişi copiiiLe vin ca ecou.

Voi, fără urmaşi, Cât mai aveţi de căzut?Câtă singurătatePuneţi la stătut?

Cât mai aveţi de căzut?Ecoul vostru vă va fi religie, De va veni, de va veni, Ca Mesia, pentru noi, De la suprafaţă, va fi.

Sunt atât de singur, Atât de singur mi-e dat să trăiesc, Că se călugăresc desinenţeleDe plural ale cuvintelor ce le vorbesc.

Sunt oameni care cad în eiŞi nu dau ecou, Ci ei sunt daţi de ecou, ca ecou.

4 octombrie 2007

Alfabet

Mi-aş învăţa iubita ca pe-un alfabetCa să-l învăţ pe Dumnezeu să scrie

29


Pe cerul alb de atâta senin, Mai alb ca foaia de hârtie.

Să-i scot consoane dintre cute, Vocale din fântâni de pori, Să fie ca un alfabetÎn limba căruia să crească flori.

L-aş învăţa pe Dumnezeu să scrieCaligrafii din trupul tău răsfrântŞi să îţi strângă sânul cum ar contrage-o frazăÎn care verbul e deja pământ.

Aş şcoate-abecedare apoi cu trupul tău, Unduirea ta să-mi ţină de sintaxă, Să fii un alfabet din literele cuiE scrisă ordinea lumii pe axă.

Te-aş vorbi încet, gramatical, Muşchi cu muşchi lăsând să se conjugeÎn limba-n care îl învăţ pe DumnezeuCum se râde, cum se tace, cum se muge.

Corpul tău de litere imenseDe-ar avea deasupra mâna mea, Ea ar fi ca un accent anumePus corect spre a se intona.

L-aş învăţa pe Dumnezeu să scrie, Ca o analiză în frază ai fiŞi el te va-ndrăgi ca pe o limbăŞi-apoi, de dragul tău poet va deveni.

6 august 2008

Darie Ducan

Pastel cu coaste

Coaste, coaste, coaste, coaste, Toată noaptea a nins cu coaste, Cu coaste date, Cu coaste naufragiateÎn femei uitate.

Oraşul ca după O vânătoare de elefanţi păreaŞi ningea şi ningea şi ningea, Coastele păreau când fildeşi, când coaste.Şi ningea trist, m-am speriat:-Nu cumva toate femeile şi-au lăsatcoastele date şi-au plecat?

1 august 2007

Mariaj cu trecutul

Suntem datori să ascultămCe ne cer cei care ne hrăneauCând nu eram, când stam să apăremŞi poate-ar trebui să şi urmăm.

Să ne răstignim splina pe noptierăCa să fugim din suferinţa femeiiDe lângă noi, pe ascuns.Şi ea să sângereze tăinuit, la ţâţâni, Să se creadă că se-aşteaptă de uns.

Să ne aplecăm din când în când după pietre

30


Şi să le masăm la umbră pentru cândCineva va da cu ele-n noi, Să le facem datoare c-o porţie de bland.

Să ne aflăm între o suferinţă mareŞi un pahar cu apă, să avem de ales, -Ce uşor vei învăţa să dori seteŞi să-ţi astâmperi setae c-un pansament ales.

Suntem datori să ascultămCe ne zice iarba, ce ne zice tăcerea, Ce ne zic părinţii şi spuma laptelui fiert, Ar trebui să ne însurăm cu trecutul,

Să băgăm degetu-n buricele mamelor noastreCa-n verighete, până dăm de deşert.

20 august 2008

Cale

Mi-ai dat cale, Doamne, cale, Ce să fac cu-atâta cale?Să vând, Doamne ?Să-mprumut?

Să dau gratis toate drumurile taleMerse din ce nus spre ce sunt?

Ce să fac, Doamne, cu atâta caleSub atât de singuri doi paşi?Unde să mi se julească văzul?Pe unde să mai fugă laşi?

Darie Ducan

Ce să fac, Doamne, cu atâta cale?Pielea mea abia îşi duceNăpârlirile rafale.

Ce să fac, Doamne, cu atâta drum?Cât să-l duc înainteSă nu fie înapoi nicicum?

8 august 2008

Probarea iluziei

De când au auzit că scriu, Toate femeile lumii îmi trimit, Pe ascuns, să nu le vadă bărbaţii lor, Coasta prin poştă.O pun într-un plic, o timbreazăŞi eu o găsesc în cutia mea poştală.

Toate speră că a lor e, Toate au speranţe ascunseCă rupture mea cu rupture lorSe sudează perfect.

Le probez pe toate pe rand, Cu asta mă ocup, Mă plimb şi plâng cu capul în mâini, Niciuna nu e bună, niciuna.

Nici num ă gândesc să încerc curcubeulDe teama unei himere.

20 august 2008

30


Totdeauna mai mult

Un copil cu un cerc, Un copil cu un cercÎmi alungă sângele prin vene, Cine e, Doamne? Şi de ce face asta?De ce îmi tot fuge cu cercul acela prin vene?

-El fuge să-ţi alunge sângeleCa să aibă loc să-ţi vină ecoul, Ecoul vine totdeauna mai mult..

20 august 2008

Chihlimbar

Orice s-a păstrat în chihlimbar, Orice. Şi ce trebuie ş ice nu trebuie.Numai un fir de păr de-al lui Adam, nu!

Am fi putut astfel, în toiulUnei catastrophe, când toateClapele valizelor sună deodată halucinantA închidere de ducă, pentru că vine sfârşitul,

Am fi putut astfelDin acel fir de păr să refacemPrimul om şi astfel lumea să reînceapă.

Nu ne-am gândit, nu puteam da clapeleValizelor închizându-se care sunau în continuu, obsesiv.

Darie Ducan

Ce păcat că n-am ştiut săTransformăm clapele valizelor în greieri, Să sune o noapte-ntreagă şi numaiPentru a şti că după asta vine dimineaţa.

Ce păcat! Ce mare păcat!

20 februarie 2008

Matinală

Eşti atât de proaspătă în dimineaţa asta, parcăMiroşi a sânge necurs încă prin cineva.Dacă tăcerile vor fi organe, Ce muţenii tu vei iriga?

Distanţa de la bivol pân la şoaptăŞi de la clopot pân la protozoarE degetul întins cu unghia coaptă, Lovit de uşa-nchisă a sistemului solar.

Eşti proaspătă ca piatra care secretă rouăAtât de neatinsă parcă de nimic, Că parcă Dumnezeu şi-ar fi lăsat bagajele în grabăŞi s-a dus să se culce nemaifăcând nimic.

Eşti atâta albie pentru un râu indecis, Culoar al curgerii spre ce o să se poată, Râul ce eşti de se va întăriCând mor poate să-mi fie coadă la lopată.

Dar nu voi plânge fiindcă el a fostCursive pe pietre şi pe faţa ta,

30


Dacă tăcerile vor fi organe, Ce morţi albastre tu vei iriga?

10 februarie 2008

Nimic. Numai noi credem asta

Ne plângem de monotonie, Ne învinovăţim de toamnă.

Bocim aerul de vânătăiDar sunt momente cândNe credem tari, ne batem cu pumniiÎn piept ţi am putea stârni şi-o avalanşă.

Nu suntem noi stăpâni pe noi, deşi ne credem, Suntem gaura lăsată de compassÎn urma perfecţiunii.

Nu suntem stăpâni pe noi, deşi aşa credem, Altfel de ce paşi întorcându-seSună ca paşi plecând, dacă nu pentru că Şi întoarcerea a fost prevăzută.

Nimic nu i-a scăpat, numai noi credem asta.

13 februarie 2008

Marele orb

Zilnic mă pun la punctDouă sfârşituri de lume,

Darie Ducan

Inima mea din nou slăbeşteCu o virgulă pusă între două depărtări.

Se întâmplă să nu ne vedemŞi ochii să aibă-n ei aerul unuiSfârşit planetar.

Merg de mână nu ştiu cu cine, Eu îl duc sau el ma duce, În timp ce tu faci o rotaţie completă unui fructŞi te dezvălui tot la câte două arameDate pe faţă, în dreapta şi-n stânga.

Cârtiţele au şi ele duh, Pământul e putred de duh peste eleŞi smalţul banilor lui Iuda, Sărind atunci, ne sfârtecă acum ca nişte alice, De nici nu ştii de unde-ncepi să dori.

Durerea e mai oarbă decât tine, Tălpile secretă numai drum nemersŞi fiecare lacrimă, la rândul eiSe desparte-n două.

Peste toate ne înălţăm în scrumulUnui chibrit aruncat poate-aseară, E orb trupul, sufletu-i orb, Dar şira spinării e băţul de orb.

7 februarie 2007

Lăsaţi plecarea să vină la mine

Lăsaţi plecarea să vină la mine, Eu sunt un poet al plecării mereu,

30


Probabil au fost nişte roţi de ducăOvarele mamei din care mă trag eu.

În mine e numai nevrotică plecare, Mimează a amar trotuarele din lumi, Sunt atât de singur încât numărulMeu de telefon e 111111, poţi să mă suni.

Şi peste mine dau făgăduialăNimănui sau vreunui om normalCă nu mă las nicicând, halal iubire, Halal plural, halal halal.

8 februarie 2008

De ce sunt singur?

Oare de ce-am rămas atâtDe singur încât de cum măUrc pe bicicletă, Brusc ea are numai o roată?

Oare de ce-am rămas atâtDe singur încât de cum măUrc în tren, bruscEl începe să circule numai pe-o şină?

Oare de ce-am rămas atâtDe singur încât din copacul meuPlantat nu văd nicio tentativă de creangă?

Oare de ce şi cei treizeci de arginţiDin buzunarul meu sunt unul?

Darie Ducan

-Lasă, măi, că şi Dumnezeu e numai unul!

10 februarie 2007

Cuminţenia pământului

E goală lumea asta de tine, E goală camera de tineCa nişte stomacuri de cerşetori, Se freacă-n gol, până la ulcerul lipsei.

E goală lumea asta de tine, Ultima frunză îşi face cruce şi cadePe un pământ care el însuşi îşi face cruce şi cade.

Paturile îşi leagă visele de stinghii cu cătuşa, Lipsa ta afânează pământul în care voi fi, Într-o lume săracă, fără niciun banCă nici n-ar avea cine să-ţi plătească-o trădare.

Coada ce-ar fi trebuit s-o avem noi în spateNe-a luat-o Dumnezeu şi a făcut-o coadă la carne.

Unde te-ai dus să îţi sapi Chilii în lacrimi?Pe unde arzi prin nu ştiu care rug?E goală lumea de tineŞi sângele se ridică noaptea din mineŞi ridică telefonul din furcă, Să nu-i spună alţii cum să curgăŞi peste ce pietre cu care dau în mine, Eu, ca să m-aud răcnind.

30


Nu am bani nici de ultimul glonţ, Stau la coadă la carneDar primesc oase şi câini meditativi.

E goală lumea de tine, vindecato, E goală lumea de tine ca o gheată, Ca un bocanc, piciorule înfigându-şiTocul exact înapoi prin ţeava puştiiPrin care ar fi trebuit să crească iarba.

Într-o ţară săracă şi tristă, Cu oameni care se mai bucurăCă peste noapte n-au devenit cearşafurileNegre de gânduri, ultima frunzăÎşi face cruce şi cade pe un pământCare şi el îşi face cruce şi cade.

Aştept să devin eu.Uneori mă văd stând la coadă la mine.

16 februarie 2007

Armonica sării

La ieşirea din mare, noaptea, pe mal, Când adormi în hău, Ascult cât de afonSe usucă sarea pe trupul tău.

Se usucă fals, nu după partitură, Micronii urechii mele-o aud, De pace serafică, eu, atent la geneze

Darie Ducan

Peştii în larg cum asudă-i aud.

Şi mă deranjează, mă bruiazăTonul scoicilor, ce sună ocupat, L-oi lua din furca-ntrupării Venerei, Din crestele muntelui ei dărâmat.

Dospeşte micimea în plase pierdute, Se-mpiedică dimineaţa de noi stând pe mal, Dau cioc cu noi cănile de cucute, Ne doare riftul cărnii aproape vegetal.

La ieşirea din mare erupe tăcereaŞi simţi cum te loveşte puternic în ţest, În mâlul din fund răsculat pân la piatră, Din om mai rămâne un gest,

Acela doar, după iubire, ălaÎn care ridică mâna, viguros ca-n războiŞi-şi milcă spre cer degetul opozabil, E om, deci maimuţă de rangul doi.

Dar iubirea din mare mă face să audŞi pe el îl face să audăÎn liniştea sării căzând de pe noiPeştii în larg cum, de icre, asudă.

21 februarie 2007

Copilărie

Aş vrea să-mi piară tristeţile toateŞi să iau din nou o roabă de bucurii,

31


Să botez pământul în Iordanul genunchilor meiSângerând în jocul copilăriei mele.

Fiecare crăpare de ochi şi atunci – ca şi acum –Bifa o zi din calendar, dar eu nu simţeam, Eu îmi răcoream palmele aprinse de joacăLa umbra firului de iarbă care creştea.

Aş vrea să fiu din nou copil, să nu-miPun întrebări şi să le fiu răspunsul, cu dinţiiDe lapte acriţi de persistenţa purităţii.

Ah, Dumnezeule, câteodată mă doarePlastilina cu care mă jucam, copil fiind!

6 aprilie 2007

Mângâierea de azi

Te mângâi de departeCu degetul mic, Nici nu te ating bine,

Nici nu transpir bineDecât la degetul micŞi Noe e prezent deja!

-Am fugit cât am putut!-De ce, prietene Noe?-S-a dat alarma de potop, Între atâtea crimeO mângâiere e un atentat, Pentru un sărut trebuie

Darie Ducan

Permis de port-armă!

24 februarie 2007

Jurnal subiectiv

Mâinile noastre-n cădere Se descarcă de atingeri, S-a spus la radioCât de spontan ţi se ridicăPărul pe mâini când te-ating.

S-a spus la radioCum se ridică iarba după vânt –

Vor umbla pe covoare ţesute din părul nostru, Pe ce-am mângâiat eu vor umblaCu picioarele. Pe ce-am sărutat euVor intra încălţaţi şi vor scuipaMucuri de ţigară.

Unde îmi sunt mâinile cărora le-auCrescut limbi atârnânde de câini, de dorinţă?Unde îmi sunt dimineţile în careTranspiram peste tine şi tu ziceai

Că l-ai văzut păşind pe sudoarea noastră pe Iisus?

27 februarie 2007

Nesiguranţă

Uneori chiar cred Că Iisus nu era sigur

31


Că era Iisus.

Uneori şi el seÎndoia de sineŞi a cerut să păşeascăPe cuburi de gheaţăCa să nu se facă de râsÎn eventualitatea în care va cădea.

5 martie 2007

La o plimbare cu Dumnezeu

Doamne, Dacă tot ne plimbăm prin acest parc frumos, Cu păcate înflorite şi tufe dese de adevăruri, Cu înţelesuri fără formă şi cu mâiniExistente doar să spele picioare.

Doamne, dacă tot ne plimbăm, De ce nu vrei tu să o luăm – de exemplu –Pe cărarea aceea sau pe cealaltă?

-Nu, o vom lua pe cărarea aceasta mare, Împreună cu şiroirile de sânge înnodate, Sau ce, tu chiar vrei să ajungem în degetul tău mic, În minus infinitul mâinii tale?

Nu mi te-nfige, Doamne, prea-n cărareCă-mi iese piciorul tău pe partea cealaltăA mâinii, ca un cui.

10 aprilie 2007

Darie Ducan

Lege

Noi, oamenii, suntem puşiÎn pământ orizontal, Cineva să ne ia drept coastăŞi să-şi nască fericirea

Sau amintirea noastră, Pentru orice, pentru oricineDe după noi putem fi coastă.

Unii lângă alţii, torace imens, Var stins de teama de noapte, Tot acest cerc se face după un fund de potir.

Toţi suntem coaste pentruLucrurile mari de după noi, Coastă pentru zâmbet, Coastă pentru ploi.

De viu, draga mea, m-aşez în pământSă fiu coasta din care se va plămădiFericirea ta. Şi din eaSă mă bucur că râzi şi că te pot privi.

10 aprilie 2007

Nevoia de ploaie

N-am fost, Doamne, frate cu Noe, Nu sunt, Doamne, frate cu Noe, Dar tristeţea mea ne mută specia-n dezastru.

31


Nu ştiu această tristeţe de unde vine, E, cred, atmosfera unei alte planete mai vechi, Sunt ciuruit de paşii unei plecări departeŞi sângerez acut, cu nori greoi şi roşii.

N-am fost, Doamne, frate cu NoeŞi nici nu sunt, dar dă ploaiaCa s-alunge seceta din mine, Să se răcorească îngerul căzut în mine, Să mai spele de sfinţenieŞi să devină om până la vulgaritate.

O ploaie care să alunge tristeţea meaPerpetuă şi continuă ca ura, Perpetuă şi continuă ca infinitul.

Şi, Doamne, dă o ploaie-atât de mareÎncât să ne rămână vânătăi.

10 aprilie 2007

Stare de plutire

Totdeauna lemnul a însemnatPentru mine o renaştere a simţurilor.Mirosul acela minunat de brad tăiat,

-Deşi nu are nimic cu bucuria De a vedea pe cineva căzând -

E o încântare meticuloasă a celulelor mele, O ascuţire a simţurilor până la firul de păr ca tăiş.

Darie Ducan

Lemnul, la-nceput se scufunda în apă, ca orice obiect, Buştenii se duceau pe fundul râurilor.

Numai de la răstignire încoaceLemnul pluteşte pe apă.

12 aprilie 2007

Stână în doi

Fiinţă suplă cu albii reci în fire, Nu ştiu din mine care parte-o vrei, Eşti frumoasă ca o mânăstirePictată de iarbă în creşterea ei.

Eşti frumoasă ca durereaCând mă flagelez cu priviri de copii, Lumina se încheagă ca un sângeCând din oul lumii vei ieşi.

Mă mână-un dor pizmuitor de moarte, Fiinţă sfântă, înger decăzut, Corpul tău e streşina din careIa Dumnezeu apă când n-are de băut.

Nu te descriu, las asta în seama perfecţiunii, Ci te iubesc şi te desfac de foiCa pe o ceapă ce cu mâna-o sparg ciobaniiLa stâna judecăţii de apoi.

Am chef de-o dragoste naivă, de-o idilă, Aşa, ca-n poezia pentru proşti, În stânele din vârful sfârcurilor tale-mi vreau oile simţirii, şi-astfel să mă cunoşti.

31


În toată splendoarea orgasmului cosmicŞi a extazului de-a mai iubi murind, Că eşti frumoasă ca o mânăstirePictată doar de iarbă răsărind.

13 aprilie 2007

Cenuşa câinelui

Singura iubire care ne poate salvaE aceea vulcanică.În urma erupţiilor ei, Cum dă din coadă, de fericire, poţi vedeaCenuşa câinelui de la Pompei.

Şi pe sub scrum trec fluturii armateŞi zboară cu gogoaşele încă pe ei, Firul ierbii până la rouă se zbateSă crească-n loc de spadă direct în teci la ei.

Singura iubire salvatoareE aceea a câinelui faţă de zgarda liberă de el.În urma-mbrăţişării se naşte ciocanulCe bate cuiul în palmă la el.

Cenuşa câinelui te fredonează, fatăŞi gura vântului cântă prin ea împrăştiind-o, Ca miezul nucii-n nucă noi hibernam în mameCând el fugea şăgalnic, lumina asmuţind-o.

Singura iubire care ne poate salvaE aceea, doar aceea de a exista

Darie Ducan

Şi-aceea ce-l face pe om să-şi ceară iertareGlonţului fiindcă s-a pus în faţa sa.

Iar glonţul acela, ca praf în el purtaCenuşa câinelui care lătra, iubea, lătra.

12 aprilie 2007

Ars amandi

Nu mai am timp niciSă constat că iarba-i iarbă, Te iubesc în toate limbilePământului, chiar şi în Limba în care se usucăSarea pe trupuri la ieşirea din mareChiar şi în limba raţiunii în careNechează caii de şah.

Nu vreau să ajung o vârstăMai mare decât numărul casei tale, Oricare ar fi el.Şi eu nici nu ştiu unde stai.Oriunde-ai sta, mută-te maiÎn fundul străzii sau ia ca stradăTrunchiul unui pom şi urcă tu ca sevăDe la rădăcini până la fruct.

Voi împlini numărul casei talePentru că-n toate limbile te iubesc, Numai pe noi, altcineva înLimba de ceas ne iubeşte.

28 septembrie 2006

31


Osificare

Fiecărui os al meuAm să îi cumpăr un câine.

Toate sunt gata, Lipsa mea fuge călareŞi pintenii lovesc nu în cai, Ci în clevetitori.

Mă spăl pe faşă cu-ntrebări, Nu cu apă, oftatul este busola mea.

Câinii mă latră mâncându-mă, Câinii mă latră mâncându-mă, Moartea de-acum poate-nsemna oriceFiindcă teoriile pică precum ceara.

M-am lepădat, m-am lepădatşi nu ştiu de cine!Orice aş face, peste mască Îmi ceşte faşa lui Petre.

13 februarie 2007

Ultima dorinţă

Şi, după ce mă părăseşti, aş vrea, În timp ce ieşi pe uşă, Uşile să se multiplice halucinantŞi să le-aud pe toate închizându-se, Trântindu-se una după alta,

Darie Ducan

Ca-n tocuri de uşă, la mine-n timpan.

-În ritmul închiderii lor mi-arCurge sângele de atunci începând –

Iar după ce chiar pleci, imediat, Uţile multiplicate să devinăPicături care curg dintr-un robinet obsedant.

- În ritmul lor m-aş prelingeSpre dincolo, eternul dincolo -

12 aprilie 2007

Punct fix

Tu m-ai învăţat cum e să cred, Tu m-ai învăţat cum să îmi facReligie din suflecarea mâneciiŞi să îmi las pe spate paianjenii cu cruceNumai ca să mă simt Iisus.

Te-ai pus în spatele durerilor meleŞi cum sângele uneia se închegaMi-l şi făceai măslină ca să zici – Uite!

Sudoarea măslinei se rostogolea şi se făcea zăpadăPână la tălpile recurenţei zbârciteDe apa înotului în burţi.

Cu grijă mi-ai predat seninătateaŞi voluptatea pielii albeCa pe-o aţă viitorului spânzurat

32


Când, brusc, ţi-a răsărit o troiţă în colţul guriiCa la o întretăiere de drumuri.

22 august 2008

Lanţul unui câine

Cât ţine lanţul unui câine cărat prin universÎn fiecare za m-aş lua să-mi fac chilieCa să mă rog cumva de steaua meaSă-şi mute cuşca până când adie.

În orice za palmele rugii meleS-ar face punct, al cercului mijlocŞi, hăituit prin zăruri lacteice, rebele, Zalele-ar fi orbite, să văd în văz de ochi.

Ce lung e lanţul unui câineCe cară-n univers un orb pierdut, În fiecare za a lui îmi pun un mâine, Briza rugii să bată din trecut.

Îmi las un os în fiecare parte, În fiecare cerc, să pot eu măsuraCât de lungă e de fapt distanţaPână la iubire, adică pielea mea.

Hau! Hau! înainte ca bună ziua, Strugurii stelelor de zodii dau must, În zale ruga ulcere sapăAdâncite de-atâta lipsă de gust.

Darie Ducan

Departe-i câinele de orbul care-l poartăCa frunza Evei de cea căzută-acumÎn toamna-n care căderile se poartăÎn tine ca într-o fântână-n drum.

Mă rog cumva de steaua meaSă-şi mute cuşca până când adie, Eu sunt papila gustativă a amarului şi-aşaMie-orice nod în gât îmi e chilie.

23 august 2008

Aflarea chipului

Dumnezeu ne-a căptuşit cu poriCa din cupe cu care-şi bea otrava, Cucuta respirării noastreÎi socratizează prudenţa dar şi slava.

Bea cu gura plină, nesătulă, Devine albastru cu cât va gusta, Pulpa morţii cu fibrele cântăCoruri din amvonul a-ului din da.

El ne-a căptuşit cu moartea sa, Astfel să ne poată da chiar chipul, Nu-n noi se toarnă, ci secretăm otrava saCu glanda ce clepsidra o-mpinge cu nisipul.

Prudenţa noastră bălteşte-n altă parteDe-a ne mişca otrava să nu aibă reflux, Ar trebui să strângem gurile la cupe, Să ne forţăm, până când

32


Să ai un chip va fi un lux.

22 august 2008

Vânătoare

Descarcă şoapta-n gol ca o armă, Timpanul meu invizibil va sângera, Tu înjunghii cu respiraţiaŞi învârţi cuţitul cu unda pe careMişcându-te o laşi în sudoarea fluturilor ce zboară.

Descarcă şoapta-n gol, fără frică, Voi sângera puţin de înţelesul ei, Voi uda puţin faţa de pernăŞi apoi ea va prinde rădăcină şi vaPleca spre tine, înapoi, ca trunchi.

Trage în mine cu şoapte făţiş, Mai târziu vor veni mângâieri de frunze, Abia când vor fi şi frunze şi omiziSă crezi că m-ai şi ucis şi nu.

Oricum, după asta vor păşi minusurile-n locul meu.

22 august 2008

Cor nocturn

Aceasta e noaptea când toate se schimbă, Aceasta e noaptea când în vertebreCurge limbă bifurcată.

Darie Ducan

Întoarce-te, să-ţi prevezi scrumul, Priveşte în urmă, să semnezi în condica neşansei, Se irită pielea pe unde trece viaţa, Adoarme sângele alunecând pe măr.

În noaptea asta se vor adânci proverbelePână sensul lor va ieşi pe cealaltă parte a palmei.Neştiut, gustul lumii va ieşiDin limbile oamenilor şi din papilele lor gustativeVa rămâne doar scrumul păsării nerenăscute.

Aceasta e noaptea când toate se schimbăŞi se cântă cântece cu gaura-njunghierii, Tare şi asurzitor, ca şi cumÎn noaptea asta sângele ar fi un cântecŞi toate rănile ar trebui să-l atace ca un cor.

21 august 2008

Nu ne cunoaştem

Eu şi Dumnezeu nu ne cunoaştemDecât din auzite, Decât din pipăiteŞi zburând, de fâlfâireaStomacurilor în gol, de nehrănite.

Eu şi Dumnezeu nu ne cunoaştemDecât din bănuite, Decât din neprivite, Din nepipăiteŞi din nemurite.

32


Nu ne cunoaştem, chiar dacăNe-am fost prezentaţi la început, El a întins prima celulă, Eu pe a doua.Ne-am zâmbit şi Unul pe altul prin moarteaCeluilalt ne-am trecut.

Eu şi Dumnezeu nu ne cunoaştem, Nici măcar nu ne-am sinchisit, Omul nu apucă să se cunoascăPână când se are de murit.

Şi Dumnezeu e-n ce îi mai rămâne, Distanţa dintre cui şi ce-i de ruginit.

23 august 2008

Mea culpa

Când fructele îşi schimbă pulpa-n culpăŞi zeama în acreala de sfârşit, Sâmburii lor devin genunchi de rugăŞi viitorul pom face doar fruct oprit.

E numai miez de adevăruri timpul, Nervurile ne lasă gust amarDoar pentru că ele cară nimbul-Contur de farfurie, moartea mănâncă rar.

Mea culpa – mea pulpa, numaiCând recunoaştem carnea retorică aflată,

Darie Ducan

Suntem zemoşi de vini şi fermentămUn urlet care-şi e ureche totodată.

Când fructele îşi schimbă pulpa-n culpăPasiunea îşi reintră în temeiŞi el atuncea face sua pulpaDirect până în foamea ei.

23 august 2008

Mai goi

Ne bănuim mai goi decât suntem, Decât chiar ce-ar delimita golul, mai goi, Singura umbră pe care-o avemE umbra umbrei de la ploi.

Ne bănuim adânci şi uneoriNu-ncape-n noi o piatră oarecare, În pulpa pietrei ar încăpea noriDin ploaia ce suntem stârnită pe mare.

În momentul când iubim creierul ninge, Din golul nostru ninge, din senin, Orice fulg e-un dinte ce alt dinte-mpingeÎn guri de prunci de lapte şi venin.

Ne bănuim mai goi decât suntem, O goală în cădere e o lume, Aproape continente îi apar şi mări, Cioburi de smalţ, Iisus, Moise, -şi dau nume.

Ne bănuim mai goi decât suntem

32


Şi ne adeverim plini de pustiuri, Se aude ceaţa din EdenCum tace-n noi împăturită pliuri.

Atunci când iubim creierul ninge, Departe de globule, de sânge şi de tot, Noi tocmai printr-o flacără care se stingeAm găsit să mergem către noi înot.

23 august 2008

Sentimentul

Sentimentul se măsoară în fiecare dimineaţăPrin picioarele lungi pe care le dezveleştiDe sub omătul patului care arde.

Când cobori din pat rotulele-ţi scrâşnescŞi sar din ele sâmburi de mere:Câte păcate va naşte plecarea?Ce vinovaţi de rămânere suntem uneori,

Nu-i de mirare că odată şi-odatăCarnea se ia de pe oase şi pleacăNelăsând nicio adresă, un telefon, nimic.

26 august 2008

Va trebui cândva

Va fi o vreme cândNu vom mai putea fi împreună

Darie Ducan

Şi va trebui să mă refaciDupă limba cu care ţi-am mângâiatPereţii gurii, aşa cum

Restaurezi pensula plecând de laUrmele ei suave lăsate cândvaPe pereţii unei mânăstiri.

26 august 2008

Şir

Va trebui cândvaSă ne rezemăm unii de alţii, ca să nu cădem, Tristeţile noastre se vor prinde zale de tristeţile lor, Sinceritatea ne face lanţ pe toţi, Toţi ne rezemăm de cineva, Numai de primul om din şirSe sprijină Moise mergândPe divizarea celulei, ca într-un toiag.

26 august 2008

Sculptură antică

Acordurile tăcerii taleÎmi urcă scărileŞi îmi stau în faţa uşiiŞi o silesc până la răşină.

Nu mai există nici milă, Nici Millo, Venus se naşte cu mâini,

32


Dar cu ambele ocupate,

Ţine în ele douăLipsuri de mâiniCare la rândul lor ţin două Năpârliri de mâini fugite.

26 august 2008

Rug pentru pietate

Daţi-mi un rug pios, Un rug aşa pios că nici nu poate arde, Vreau să transpire de ruşine când i se cere să ardăŞi sub jar să-i intuiesc aripi împăturiteŞi pe cutele lor să urc scările.

Să transpire flăcările dar să ardă, Să trebuiască mai tare să ardă decât să transpire, Ca să nu se stingă.Să fie un rug pentru pietate, Un rug simplificat, sintetizat,

Constând doar în lipsa celor arşi pe el.

26 august 2008

Mâna

Mâna mea năşteaŞi-am trântit-o pe foaie, Năştea, ea, aici,

Darie Ducan

Copaci în creştere, acolo, -n pădure.

Ea împingea aici pe foaie, De rădăcini acolo parcă-i împingea, Mai avea puţin şi-i înfigea în păsăriŞi pe ele-n cer le înfigeaCa pe nişte cuie în mâinile cuiva.

Împinge, mână, împinge, îi ziceam, Până îţi creşte unghie careSă ne-mpingă afară din secol, din lumi.

26 august 2008

O călărire în zori

Calul ne-a-nghiţit pe amândoi, Ne-a mâncat pe rândSau ne-a mâncat deodată, Dar ne-a înghiţit pe amândoi.Bine măcar că suntem amândoi, ne-am zisPrivind în urmă, să vedem viitorul.

Calul ne-a-nghiţit pe amândoi.

După o clipă lungă l-am văzut pe MoiseTrecând prin balega de cal să despartă Ce trebuia mâncat de ce nu trebuia mâncat.

Bine măcar că eram împreună, ne zicemPrivindu-ne ochi în ochi să mai salvăm ceva din trecut.

26 august 2008

33


Rugăciunea făcută din piele de cot

Mă piele întunericul de ceva timp pe-aicea, Fiece zi vine ca un pansament schimbat, Oricare por al nostru e nodu lunei cămăşi de forţăU care cineva pe altul l-a legat de pat.

Şi Dumnezeu nu vine, e mut şi e absurd, E angajat cu ziua sau doarme într-un câineCa într-un sac de dormitCu fermoarul tras de la coadă spre mâine.

Noaptea iarăşi cade, orbecăie şi eaÎntr-o noapte mai mare, ca-n burta cuivaCe o mai ţine-nainte de Marea DigerareÎn sucul gastric al aflării sale.

În toată pielea dar şi-n toată noapteaPlâng apa ce-o beau cu câinii-n şanţŞi lacrima mea cade în zgarda unui câineŞi-nsămânţează golul unei verigi din lanţ.

Şi, iată primii oameni ai beznei absolute, Tot aerul e gastric când vine moartea-n noi, Ne naştem împrumutându-ne copaciiSă stea în locul nostru mai drepţi decât stăm noi.

Şi Dumnezeu nu vine, e mut şi e absurdŞi linişti bestiale ne-aruncă-n somnuri deseŞi de la eu la noi loc de-o amprentă nu-i, N-au degetele carne în care să apese.

Mă trezesc mângâiat de lanţ,

Darie Ducan

Unde eşti, Dumnezeule, unde?Mă piele întunericul şi fiecare porAl meu e roata unui car de ducă, Unde eşti, Dumnezeule, unde?Mă digeră aerul ca pe-o nălucă.

Şi-ajung încet-încet cruce să-mi facDucând mâna nu la frunte piept şi umeri, Ci la nodurile cămăşilor de forţă, Cardinalele noduri pe care mi le numeri.Un nod se ridează şi se gândeşte, Mâini de prieteni simt pe ceilalţi doiIar în al patrulea pompeazăO inimă ce-mpinge-n scocuri apa de la ploi.

20 martie 2007

Alter ego

E-atâta singurătate în lume, Singurătate făţişă, monstruasă, Ca o malformaţie a realităţii sau a fatalităţii, Ca o malformaţie a aerului de aSe închide la nasturi într-un singur om.

Duşumele plesnesc de lipsă de paşi, Adoarme măduva, în echilibrul ei, în oaseŞi totul se stinge scobindu-şi umbra până la căptuşealăDar în spatele ei tot nu e nimic.

E-atâta singurătate în lume că, Vai, Dumnezeule mare, dispar ghilimeleleDintre semnele de puctuaţie. Nu sunt doi,

33


Cât să ai pe cine cita.

Dar singurul om le foloseşte, totuşi, Citându-se pe sine din simpla nevoie de alteritate.

11 iulie 2008

Rugăciune cosmică

Îngerul îşi smulge rând pe rând din aripi, Vrea să revină cu totul pe pământ, Vâsla se-aude-naintând, pe-o parte Lethe, Pe alta lichid amniotic valsând.

Nervii lui consumă prea rupestruExplozia contrasă până la smochină, Taina se-apropie ca un cheagÎn vena noastră orbitoare de lumină.

Coboară-te durere, înger schimonosit, Un lucifer pudrat cu praf depus din veghe, Îngerule, haide, o cămaşă amPe sudoarea ei păşeşte cam o leghe.

Îngerul îşi smulge carnea lin zâmbind, Nu mă mai ascultă şi, nesocotindÎl vom prinde cu câlţi în rana noastrăPrin care nu se zboară că-i dureros de-albastră.

Din abatoare de seninătăţiLumina se-mpâineşte sub o taină, Sub patrafire de sevraj plutim, Urechea ce ne-ascultă, din ciocănel îngaimă

Darie Ducan

Ca un judecător albit şi nebulosAl judecăţii de Apoi în careSentinţa e desertul, la câte ne-au durutCine trecute şi cine viitoare.

Pe-o parte Lethe, pe alta lichid, Vâsla se retrage ca şerpii-n vizuinăÎn copacul din care-a descins, O vină mijind după cârduri de vină.

26 iulie 2007

Tăceri cu asini

Noi ne-am iubit în pat aşa de tareÎncât ca după Moise mările, s-a ruptŞi ne-au trecut fiorii grei pe dedesubtŞi şoaptele precum nişte popoare.

Şi, iată-ne deschizători de drumuriÎn paturi loeoarcă, ce-aproape făceau peşti, În apa ce sunt zace icra ce eşti...Şi ce atunci au fost acum sunt scrumuri.

Ce mare stâncă eu oare-am lovit?Ce sensibilităţi am dus la apogeuÎncât am rupt ce altul din lemn greuÎntr-o tâmplărie ca pat a întocmit?

Şi uite cum încolonate sub pat ieriTreceau alături de asinii lor, tăceri.

27 august 2008

33


Elegie

Plecând, ai închis uşa directÎn rama creierului meu.A asimilat-o cu cenuşa, I-a dat piele şi a obişnuit-oCu aerul care ajunge la creier şi cade.

Ştii bine, adio e mai amar Ca o aspirină zdrobită cu dinţii, Tăcerea e o otravă mai tareDecât pot alchimiştii şi ura.

Ai închis uşa şi ai plecatCu nori, cu pietre, cu miere şi cu arderi.Eu am scos clanţa uşii pe dinăuntru,

Mi-am potrivit-o în loculDe unde-ţi dădusem o coastă cândvaApoi m-am culcat cu perna pe cap ca un nor.

27 august 2008

Tăcere de apoi

Tăcem cu toţii în noaptea mare, Zăvorâţi până la Dumnezeu.Nu vorbim de sfoară nicăieriFiindcă peste tot s-a spânzurat cineva.În noi atârnă ştreanguri cumsecade, Alese în verticalitatea lor ca ploaia.

Darie Ducan

Tăcem, tăcem, tăcem, Primul tăcem e Tatăl, Al doilea tăcem e Fiul, Al treilea tăcem e Sfântul DuhIar noi suntem tăcerea mare, de apoi.

7 aprilie 2007

33


STUDII TRANSCENDENTALE

Darie Ducan

33


Studiu transcendental I

Omul nu e decât un câineCe are la gât lanţul trofic.Nu este diferenţă între zgardă Şi mâner, nu este niciuna, Dar dacă arunci o sămânţăÎn lasoul mâneruluiNu-ncolţeşte, pe cândDacă o arunci în zgardă, Ca-ntr-un ovar, da!

Gheara-n gât şi gâtuireaNasc mereu câte ceva.

Studiu transcendental II

Dac-am pleca prin labirintul Dungilor din palmă, Toate măştile s-ar vrea mănuşi.Firimituri de pâine ne-ar cădeaPrecum pietrele în posade, Ca într-o foame de noi.

Firul de păr ce ne iese din cap, Creşte viguros şi demn, dar se apleacăUneori, ca să-şi devoreze rădăcina.

Darie Ducan

Studiu transcendental III

La ultimul Crăciun nu s-a născut decât ploaia.Ploua caligrafic şi evolutiv, Femeile îşi scoteau ovarele la poartăCa pernele mari pe ferestre.Femeile îşi scoteau ovarele la poarta - valize deschise-Ploua-n ele ca-n scocuri>>>>>maimuţă, du-te de te usucăCu foenul unei guri de grotă!

Mai are mult natura până la realismulDe a ploua cu oameni pe oameni, Podul firii noastre nu stă pe bile, ci pe-un măr…Ploua şi noroiul se despărţea de noroi.Mâinile, picioarele, ochii, nasul au început să se retragă în trup, Liniştea a început să fie indescifrabilă ca o semnătură.

S-a ajuns cerşetorul. Şapca din faţa lui întinsă e ovarul unei posibile fericiri, Se va naşte ceva peste un timp, toţi aruncă monede, dar mai mult poze, scrisori, Orice e rotund poate fi ovarul a ceva frumos, ne poate naşte să rămânem Cu gurile rumene de perfecţiune, Perfecţiunea până la care între cer şi pământ nu e loc decât de un timbru.

Studiu transcendental IV

Spune Darwin ! şi numaidecât pe tineAcest cuvânt va fi piele,

34


Acest cuvânt va fi prima spălare pe ochi.

Spune Darwin! Şi-ai s-auzi foile biblieiRetrăgându-se în lemnul copacului din care provin, Copacul retrăgându-se-n pământ, Pământul, sub un pas în fugă.

Studiu transcendental V

Ce naiba nu înţelegem?Porii pielii noastre sunt puncte, Puncte de-ncheiere, un depozit De puncte de-ncheiere, de puncte de final.Cineva insistă să termine ceva, Parcă s-a răzbunat punând multe puncte.

De sus ne vedem un punct.Între puncte e emoţie lichidă, Punctele asudă şi se fac dreaptă- dungă de orizont –

Studiu transcendental VI

Să ai un ceas tatuat pe mână, Minutarele să arate 23: 55.Cu anii, pielea se usucă, se zbârceşte, Se întinde şi minutarul e dusDe la sine să arate ora 12.N-a sunat ceasul!A sunat carnea! Noapte bună!

Darie Ducan

Studiu transcendental VII

Şi, brusc, firul de păianjen face fotosinteză, Realitatea crede că spaima l-a albit.

Studiu transcendental VIII

Îmi surzesc urechile De ruperea apelor.Timpane pocnesc odată cu naşteri.Ne retragem cu toţii în ou,

Marş înainte, marş înapou!

Studiu transcendental IX (Divizarea celulei)

Ca şi cum, când te-ai juca de-a Dumnezeu, Dumnezeu s-ar juca de-a noi doi, ca de-a unul.

Astfel ţi-ai da seama ce profanăE divizarea celulei şi ce înjurăturăE să ne naştemPe lângă mângâierea de-a nu fi.

Studiu transcendental X

Vai de noi, mirosim a ducă, Totul se desparte de tot, Hăul de hău,

34


Hăt-ul de hăt.

Prin lacrima noastrăTăiată în douăTrece un orb c-un baston, La fel şi prin rouă.

Şi-n roua ajunsăÎn burta calului ce-a păscutSe-aude roua supurând tăiată-n două, Chiar şi-n salamulCe din acel cal a fost făcut.

Totul se desparte, Ca de un cuib al săuŞi ne despărţim Ca divizarea celulei-ou

Sub microscop de lumiCe or să caşteDar, din despărţirea noastră, Oare cine se naşte?

Studiu transcendental XI

Ar trebui, prea poate, pe ovareleDin care descindem, cineva-cine vrea să prescurteze-să pună o pereche de ochelarica pe nişte ochi oarecare.

Să vadă ele moartea mai clarŞi să renunţe, să se dea bătute.

Darie Ducan

Asta ne-ar prescurta chiar cât Să nu se spună că n-am trecut prin viaţă

Studiu transcendental XII

Doamne, de ce-mi daiSingurătatea? Ca pe-o plată a ce?

Până şi râma, Doamne, până şi râmaSe taie în două de singurătate –Şi are pereche.

Eu dacă mă tai în două nu maiSunt nici măcar eu;Dacă mă tai în două, morOare chiar să fie moartea perechea mea?Oare chiar să fie râma stăpâna meaŞi subalterna ta?

Studiu transcendental XIII

Mă gândesc la tristeţea păduchilorCare stau în perucile unui teatru.Nu au nici măcar privilegiul de a sta Într-un păr natural. Sunt trişti pentru că sunt trădaţi.

Ei văd starea în părul cuiva ca pe-o căsătorie, Iar actorii îi schimbă odată cu rolul.Sunt aruncaţi prin recuzită şi tristeţea lorRoade hainele, nu moliile.

Aceşti păduchi au o tristeţe mai adâncă

34


Decât minereul. Se închid în ei şi se pişcă pe sine.Stau prinşi de la o vreme în însuşi părul lorCare are o rădăcină şi mai adâncă-La fel de adâncă precum locul undeNe pot duce femeile în extaz.

Mă gândesc la ei, la noi, care stăm În părul aerului, cădem pe spate şi aşa rămânem.

Studiu transcendental XIV

Am început să mă spălInsistent cu săpun.Mă frecam cu săpun necontenit.L-am terminat, am luat altul, L-am terminat şi pe acela.Altul la rând, altul la rândCa bărbaţii la uşă la târfe.Mă spălam cu toate săpunurile Din lume, cu aproape toate.

Aproape dispărusem de cât mă spălasem, Era să mă curăţ de tot, când, Un strigăt: Evrika!În sfârşit, frecând săpunul de mine, M-a zgâriat un vârf de cuiCare ieşea din el.Ah! Mi-a dat sângele!Sângele meu se unise cu amintirea Sângelui lui, care încă se mai vedea întărit.

Între noi, numai oameni murdari!Apoi, după sânge, din rana de cui

Darie Ducan

A-nceput să curgă lumină;O lumină murdară de-o şi mai lumină.

Studiu transcendental XV

De-atâta vremeE Dumnezeu plecatCă a crescut barbă Din punctele de zaruri. …Şi frunzelor plutind pe apeLe cresc degete opozabilePe peţioluri…şi acum.

Studiu transcendental XVI

Am găsit şlapi În nisipul din clepsidră, Probabil se merge la plajăŞi-n el. Cineva se bronzeazăLa lumina timpului, Pe malul dintre el şi el.

Studiu transcendental XVII ( Ecce tempus)

Văd în clepsidră nisipul şifonat.Probabil, pe el ieri au stat doi iubiţi, Văd urmele de haine pe care au statŞi-aud, de duc urechea la timp, Cum inul acestora continuă să crească,

34


Văd urmele de degete interpuseŞi-aud pe ele mângâierea năpârlindCa o piele, solz spre solz fiind o mână-ntinsă, Să ceară pomană să năpârlească primul.

Văd, chiar văd în clepsidră nisipul şifonatDe dunga şederii a doi iubiţi, Atât de doi, că au lăsat o singură urmă, Un fel de pas al lui Dumnezeu pe pământ.Le mai aud mângâierile-n clepsidră câteodatăŞi încordarea muşchilor când se îmbrăţişează.Ei stau pe plajă, aerul e la reflux, Dar cum se face că, totuşi, când clepsidra se spargeMarea dă pe mine, ca un ghioc?

Studiu transcendental XVIII

Bătrâni, tineri, copii, Să coasem de secunde bumeranguri, Aşa anii s-or întoarce la noi.

Aşa, vieţile noastre vor fi ce-au fost, Să ne grăbim cu toţii, să ne grăbim, Mijeşte deja barba pietrelor cu care s-a dat.

Studiu transcendental XIX

A dormi sub lacustreE ca si cand ai dormi sub lameleleUnui microscop.Ambele spatii atât de goale suntÎncât echilibrul se simte

Darie Ducan

Cu burta la gură.

Fiecare por al materieiAre o pieliţă albă, Cum are oul sub coajă, Apa ei e a botezului tău.

În ea sunt icre Ale înjosirii la carePoate ajunge un om.

Studiu transcendental XX

Lui Iisus, când urla pe cruce, Mai tare decât urletul săuSe-auzeau în cariile dinţilorSăi oxidându-se resturi de măr.

Muşcase dintr-un fruct oprit!

Studiu transcendental XXI

Am auzit delfiniÎn laptele de mamă, Cum căutau săEşueze pe un mal.

Şi malul laptelui eiNu era decâT moartea mea.La moartea meaDelfini vor eşua.

34


Ancore ale credinţei Aruncate la mal, că nu mai poate, M-am circumscris durerii, Ea e cel mai cerc dintre toate.

Studiu transcedental XXII

Dacă avem şapte piei pe noi, Numărate începând din afară, La a şaptea în noi e odihnă:

Vidul se odihneşte din încrâncenare.

Studiu transcedental XXIII

Aş vrea uneori să scriu prefaţaUnei cărţi de telefon plină de numereLa care nu răspunde niciodată nimeni.

Receptoare care s-au altoit pe furca telefoanelorŞi care zac punându-şi pe pereţi Laringe şi urechi cu nimburi.Aş vrea să scriu prefaţa, capodopera mea.

Studiu transcedental XXIV

Lui nu i-au bătut nimic în mâini, Ci pietrele cu care voi aţi dat În noi ne-au făcut nouă cucuie

Darie Ducan

Care singure au intrat în palmele lui,

Împinse de ura cu care loveaţi, De inerţie şi de fizica întrebării, Împinse de moravurile apei de a curgeŞi de a i se părea că e normal să curgă.

35


Epilog

Rămâi tu, cititorule, cu conştiinţa trează Că dacă nu te doare şi nu te frământă nimic, Dacă nu te macină nimicŞi nu ai ce semne de-ntrebareSă-ţi tragă noaptea plapuma la gât precum o mamă, Între cei doi tâlhari nu are cum să fieO carte, deşi pielea cristosului se poate răsfoi, Deşi sângerarea lui poate fi aldină sau cu litere normale, Ci doar un semn de carteÎn aşteptatea unei cărţi ce se va scrieDirect cu cuiele pe foaia de hârtie, Săpându-i matcă durerii mai mult.

Darie Ducan

Cuprins:

Prefaţă/5

Răstignirea in vitro

Secolul XXI/9Primăvara de apoi/12Dimineaţă la mare/13Levitaţie/13Creion/14Dălţi de carne/15Destin/16Ploaie de vară/16Glosa nimănui/17Senzaţie de lipsă/19Oare sângele/19Cea mai fără metru odă/20Păsările mai ciudate/20Îmouşcat cu sfârcuri de femeie/21Armonizarea apelor/26Ultimul botez/28Recurenţă/28Adiere/29Spirale/30Vina Eminescu/30Joc de-a lanţul trofic/35Psalmul apei/36Hrană terestră/37Variaţiuni pe o temă anterioară/38Prin urechile ierbii/38Imn femeii/39

35


Ritual ateu/41Înţeles/41Dimineaţa cifrei unu/42Rugă către un Dumnezeu fierbinte/44Bună ziua/44Psalmul facerii/45Topica ploii/45Ca şi cum/46Golum/48Ultimul cuvânt/49Iisus către Maria Magdalena, azi/50Sonet teoretizat/51Câinele/52Elegie de început fertil/53Uitările de mână/53Vamă de ani/54Flux erotic/54Îisus păşeşte/56Pâinea corigentă/56De fapt/57Se mizează/57Elegia valizei/58Drumul nostru/59Maximum/60Androginul/61Caligrafia lui Dumnezeu/61Răsplata/62Livadă arzând/62Curent/63Femeia brută/64Andante/65Căutare/66Tors/66Din perspectiva scrumului/67

Darie Ducan

Dacă o respingi/67Cine fără mese/68Singura mea calitate/69Ca şi cum/70Cu fiecare zi/70Aşa ne-a fost scris/71De veghe/72Fata morgana/73Drum fără sens/73Când facem dragoste/74Arginţii/75Grei de veghe/78Alungatul/78Ancoră/79Hai să ne iubim/79Obsesia cinei precedente/81Phoenix lichid/81Pastel/82Circuit în carne/82Negare/83Răgaz între potopuri/83Genunchii căzând/85Via Dolorosa/85

Scârba transcedentală

Voce/89Afară din cină/89Foamea/89Fă-mă, Doamne, virgulă/90Album cu poze/91Simetrii erotice/92Bătrânul şi marea/93Puls despre himere/93

35


Gropile albe/95Neînţelesuri/96Memento mori/96De la stânga la dreapta/104Ludens/105M-a violat ninsoarea/106Dumnezeule, ai grijă/106Atât/106Pe dimprejur de sâmburi/1072 Nebuni/108Nepereche/108Cvartet solemnis/109Dezintegrarea/110Joc fecund/111Ancora/112Coaserea rănii/113Şters/114Defectiv de plural/115Rezumat/115Omniabsenţa/115Psalm/116Dimineaţa vinului/117Jeux d enfants/118Andante prea trist/118Cântec de credinţă/119Aţe/120Cu fiecare/121Nocturnă roşie/122Cântec de gură cusută/122Iată de ce/123Variaţiune pe fata morgana/124Mahomed/124Simulacru/125Stele reci/126

Darie Ducan

Balanţe/126Undeva, la sfârşitul răbdării/127Puncte de-ncheiere/128Schiţă de testament/128Psalm în metru saphic/129Miraj sibilin/130Pe nepusă masă/130Întruparea femeii/131Nihil sine/132Din foame-n foame/133Îngroparea cuvintelor/133De-acum putea/134Lumea fără mâine/135Ce par şi ce sunt/136Oameni şi câini/136Drumuri de om/137Gramatica prăbuşirii/138Singurătatea poetului de pe Marte/139Opţiune de pat/139Proiect de Arcă/140Femeia ca spaţiu/143Dosul măştilor/143Din pricina luminii/144Ultima/145Ci numai/146De fiecare dată/147Dies irae/148Căderea în sine/149Viziune/150Guernica păsării/150Atunci când/151Gamă joasă/152Demult/152Cântec eşuat în sare/153

35


Pleonasm/154Liantul/155Strada mea/156Numai în mit/157O pasăre cândva/157Menstruaţia timpului/158Un gir pentru durere/159Punct stabil/159Bagaje/160Paharul/161Schismă/162Prea jos, prea jos/162Şpalt/163Apă pentru sete/163Taină/164

Versuri de, Doamne, ia-mă!

Prolog/166Haina/167Din bucata mea de mâine/168Pietrele cu care/170Spini de trandafiri/171A cere iertare/172Sare-n iarna rănilor/173Întocmirea citită printre rânduri/175Damnarea, la o adică/176Căutarea/177Poarta spre zar/178Încerc să te conving/180Devenirea apei/181Cum să câineşti în cuşca unui om/183Umăr degeaba/183Transcendenţă/185

Darie Ducan

Mierea simfonică/186Spălarea picioarelor/187Cuie foileton/189Nirvana tălpilor/191Psalm pentru sfere/192

Linişti bestiale

Singura înălţare/197Posibilitate/198O mie şi una/199Muzică lentă/200Matcă vinei/200Uitarea sunetului/201Presentiment/202Avem de/203Te deum/203Maluri/204Panopticum/205Inimă de piatră/205Pietre aruncate/206Cină în mişcare/207In nuce/208De parcă/208Râuri spre mare/209Himera dintre pahare/210Te deum faustic/211Şi totodată/212Citirea femeii/213Să te am/213Adieri/214Nud crescendo/214De mic copil/215Alma mater/216

35


Bolero sobru/216Vorbele suspendate/217Realişti cu soarta/218Balada lucrurilor prost înţelese/219Ultima/220Explozia păsării/221Măcar ea/222Incantaţia şarpelui/222De rerum/223Ca orice plecare/224Submultipli ai prăbuşirii/225Foamea de din nou/226Prefaşă pentru pustiire/227De la Ana la Caiafa/228Onirică/229Dezertarea spre trecut/230Conjuraţia ochiului/232Invocaţie sării/239Să nu rămână semn/240Carne şi adio/240Cucută/241Misiune/242Rost şi lucarnă/242Gând/243Nu ar strica/243Toată liniştea/243Facultatea mintală/244Rugă/245Oare, oare? /246Respirarea febrilă/246Primăvară duală/247Efigia arderii/248Rapsodia plecării/248Elegie arbitrară/249

Darie Ducan

Hysichia/250Tăriile amărăciunii/250Pronunţarea apei/251Înţelegerea sfârşitului/252Icar/253Pielea mea/256Transfer/256Stele omnivore/257Raport către Charles Darwin/257Am auzit/259Trup/260Am speranţa/261Muntele Venus/261Via Dolorosa/262Urmele/263Calul şi Noe/263Vecernia omului/264Porniri/265Închinare/266Irigarea ciocanului/266Mod natural/267Rugăciune scrisă cu cuţitul/268Copita credinţei/269Urme/269Liniştea rămasă/270Zodia cocoşului/271Poetul/271Peisaj din stepă/272Chimie în doi/273Cântec mut/273Dialect carnal/274Drumuri prin zăpadă/275Sub zodia descumpănirii/276Ca altădată/277

36


Rugă în mirzul pietrei/278Aşa cum tu/279Prânzul exiguu/279Albiile adevărului/280Închinare/281Stampă/281Nocturnă divină/282Poem despre negi/283Veghe/283Măr feminin/284Gaură-n cer/285Alegorie/286Pietre, pietre/286În faţă/287Curând/288Aceeaşi cantitate/288Vârste şi mări/289Pax eterna/290Aşteptarea la peşteră/290De neatins/292Pasărea/293Până ce/293Ca şi cum/294Lipsa sării/294Circuit în natură/295Mângâierea în fugă/296Cădere genetică/297Alfabet/297Pastel cu coaste/299Mariaj cu trecutul/299Cale/300Probarea iluziei301Totdeauna mai mult/302Chihlimbar/302

Darie Ducan

Matinală/303Nimic. Numai noi credem asta/304Marele orb/304Lăsaţi plecarea să vină la mine/305De ce sunt singur/306Cuminţenia pământului/307Armonica sării/308Copilărie/309Mângâierea de azi/310Jurnal subiectiv/311Nesiguranţă/311La o plimbare cu Dumnezeu/312Lege/313Nevoia de ploaie/313Stare de plutire/314Stână în doi/315Cenuşa câinelui/316Ars amandi/317Osificare/318Ultima dorinţă/318Punct fix/319Lanţul unui câine/320Aflarea chipului/321Vânătoare/322Cor nocturn/322Nu ne cunoaştem/323Mea culpa/324Mai goi/325Sentimentul/326Va trebui cândva/326Şir/327Sculptură antică/327Rug pentru pietate/328Mâna/328

36


O călărire în zori/329Rugăciunea făcută din piele de cot/330Alter ego/331Rugăciune cosmică/332Tăceri cu asini/333Elegie/334Tăcerea de apoi/334

Studii transcendentale

Studiu transcendental I/338Studiu transcendental II/338Studiu transcendental III/339Studiu transcendental IV/339Studiu transcendental V/340Studiu transcendental VI/340Studiu transcendental VII/341Studiu transcendental VIII/341Studiu transcendental IX/341Studiu transcendental X/341Studiu transcendental XI/342Studiu transcendental XII/343Studiu transcendental XIII/343Studiu transcendental XIV/344Studiu transcendental XV/345Studiu transcendental XVI/345Studiu transcendental XVII/345Studiu transcendental XVIII/346Studiu transcendental XIX/346Studiu transcendental XX/347Studiu transcendental XXI/347Studiu transcendental XXII/348Studiu transcendental XXIII/348

Darie Ducan

Studiu transcendental XXIV/348

Epilog /350

36

cartea dintre doi talhari 2008

Documents