Tema istoria religiilor

In limba română termenul “religie” provine de la substantivul latinesc religio, avand

semnificaţiile de cult, cinstire adusă zeilor şi practică religioasă. De asemenea, substantivul

religo se referă la legarea mainilor şi picioarelor mortului pentru a nu se reintoarce printre cei vii.

Totodată, verbele religoreligare inseamnă “a relega”, “a ataşa”, iar relegorelegere semnifică “a

reciti”, “a recita” sau “a atinge”.

Edward Burnett Tylor definea religia prin expresia “credinţa in Fiinţe Spirituale”. James

George Frazer arată că: “Prin religie inţeleg o impăcare sau o conciliere a puterilor superioare

omului despre care se crede că direcţionează sau controlează cursul naturii şi al vieţii omeneşti”.

Rezultă că religia consistă din două elemente: teoretic şi practic, adică credinţa in puteri mai

inalte ca omul şi incercarea de a le face lor pe plac. Cu timpul religia a devenit “submission to

the divine” (supunere la divin). Esenţa unei religii o constituie sacrul ( das Heilige ) in opinia

avizată a lui Rudolf Otto. “Religia este experienţa sacrului”, după cum susţine Joachim Wach. Il

continuă Mircea Eliade, precizand că religia reprezintă “relaţia omului cu sacrul din preistorie şi

pană in zilele noastre”.

Cartea,A doua moarte, abordeaza o tema destul de neobisnuita pentru literatura româna –

perioada inchizitiei și a istoriei religiilor. Cea mai succinta caracterizare a romanului a facut-o

prorectorul Universitatii din Craiova, antropologul Nicolae Panea: „Este o carte cu foarte multe

niveluri de lectura, care isi trage seva, printre altele, din «Numele trandafirului» de Umberto

Eco“. Inrudirea cu marele semiotician si scriitor italian spune multe despre complexitatea acestui

roman. Cartea este un palimpsest, care poate fi parcurs pe mai multe niveluri de lectura: roman

de iubire, la primul nivel; teorie si conventie literara – la al doilea nivel; istorie a religiilor, care

abordeaza episodul inchizitiei si al vrajitoriei – ca produs al acesteia (idee pe care o regasim la

Mircea Eliade) – la un alt nivel. Nu in ultimul rând, romanul poate fi citit ca un produs de

antropologie culturala, care ilustreaza teoria ritualului si a mentalitatile din acea perioada.

Desi aduce la viata o epoca tulbure in istoria Europei, in care intrigile, tortura si

intimidarea sunt metodele uzuale prin care potentatii isi ating scopurile, volumul lui E.O.

Chirovici se incheie intr-o nota plina de sensibilitate. Nefericirea omului, moartea sufletului sau,

este pedeapsa pentru ca uita un adevar vechi de cind lumea, enuntat si de cartea de capatii a

umanitatii: “Iar daca dragoste nu am, nimic nu sint”.

Cartea scoate la lumina un asa-numit Manuscris din Dummstein, menit sa evoce

credintele care formau paradigma mentala a spatiului european medieval, cind, in numele

Bisericii si sub influenta superstitiilor, se desfasura o adevarata vinatoare de vrajitoare.

Sunt dezvaluite, de asemenea, ritualurile de initiere ale inchizitorului, care, in exercitarea

oficiului cu care a fost investit, nu apare – asa cum il infatiseaza imaginarul colectiv – sub masca

tortionarului sadic, ci da la iveala o latura neasteptata a sufletului sau.

„Desi este vorba de o fictiune, fiecare amanunt al cartii este riguros documentat din punct

de vedere istoric si al mentalitatilor. Cred ca, dincolo de aceasta, fiecare carte trebuie sa contina

o poveste frumoasa, pe care sa iti faca placere sa o citesti“, a concluzionat Eugen Ovidiu

Chirovici.