carol cel mare

2
CAROL CEL MARE: ASASIN, CREȘTIN, ÎNVINGĂTOR AutorȘtefan Brehuescu Încă din secolul al III-lea Occidentul a suferit o vădită decădere. Împăratul Constantin a mutat capitala imperiului la Constantinopol deoarece era mai avansat, atât economic, cât și spiritual față de orașele din Occident. Roma, vechea capitală a imperiului, a devenit un adevărat viespar, în care asasinatele politice erau frecvente. Căderea Imperiului Roman de Apus a amplificat această decădere politică a Occidentului, chiar dacă vizigoții, ostrogoții, burgunzii sau alte neamuri migratoare și-au creat unele state efemere. Dintre toate aceste populații migratoare, doar francii au reușit să reîmprospăteze Occidentul. Cu ajutorul unor conducători puternici, regatul francilor a reușit să progreseze constant, pentru ca la sfârșitul secolului al VIII-lea să devină o adevarată forță. Dacă în dinastia merovingienilor regatul franc nu a progresat considerabil, această situație se va schimba atunci când carolingienii preiau frâiele puterii. Expansiunea carolingienilor a început de timpuriu, încă din secolul al VII-lea, când Pepin de Herstal a devenit majordomul (maiores domus) Austrasiei și Neustriei. Puterea carolingienilor a fost amplificată și de Carol Martel, care a capătat un prestigiu uriaș în lumea creștină după victoria de la Moussais(în apropiere de Poitiers) din 732 împotriva arabilor conduși de Abd Er- Rahnam.[2] Însă întreaga putere a carolingienilor a venit fără îndoială în timpul lui Pepin cel Scund. El a reușit să preia de jure puterea regală, iar mai apoi să fie uns de papă.[3] După domnia lui Pepin, teritoriul a fost împărțit între fiii săi: Carloman și Carol. Împărțirea regatului este

Upload: rozica-dinu

Post on 27-Sep-2015

215 views

Category:

Documents


0 download

DESCRIPTION

ISTORIE

TRANSCRIPT

CAROL CEL MARE: ASASIN, CRETIN, NVINGTORAutortefan Brehuescunc din secolul al III-lea Occidentul a suferit o vdit decdere. mpratul Constantin a mutat capitala imperiului la Constantinopol deoarece era mai avansat, att economic, ct i spiritual fa de oraele din Occident. Roma, vechea capital a imperiului, a devenit un adevrat viespar, n care asasinatele politice erau frecvente.Cderea Imperiului Roman de Apus a amplificat aceast decdere politic a Occidentului, chiar dac vizigoii, ostrogoii, burgunzii sau alte neamuri migratoare i-au creat unele state efemere.Dintre toate aceste populaii migratoare, doar francii au reuit s remprospteze Occidentul. Cu ajutorul unor conductori puternici, regatul francilor a reuit s progreseze constant, pentru ca la sfritul secolului al VIII-lea s devin o adevarat for.

Dac n dinastia merovingienilor regatul franc nu a progresat considerabil, aceast situaie se va schimba atunci cnd carolingienii preiau friele puterii. Expansiunea carolingienilor a nceput de timpuriu, nc din secolul al VII-lea, cnd Pepin de Herstal a devenit majordomul (maiores domus) Austrasiei i Neustriei. Puterea carolingienilor a fost amplificat i de Carol Martel, care a captat un prestigiu uria n lumea cretin dup victoria de la Moussais(n apropiere de Poitiers) din 732 mpotriva arabilor condui de Abd Er-Rahnam.[2]ns ntreaga putere a carolingienilor a venit fr ndoial n timpul lui Pepin cel Scund. El a reuit s preia de jure puterea regal, iar mai apoi s fie uns de pap.[3]Dup domnia lui Pepin, teritoriul a fost mprit ntre fiii si: Carloman i Carol. mprirea regatului este ns deosebit de ciudat: regatul lui Carol formeaz o semilun n jurul celui deinul de Carloman.[4]Celui din urm, n vrst de doar 17 ani, i-a revenit Provena, Estul Aquitaniei, Burgundia i sudul Austrasiei n timp ce lui Carol i s-a dat n stpnire o mare parte din Neustria i din Austrasia, vestul Aquitaniei i Thuringia.[5]Aceast mprire mai poate sugera i faptul c Pepin cel Scund a dorit s creeze un zid de aprare pentru Carloman, bazndu-se totodat pe puterea militar a lui Carol cel Mare.ns aceast mprire a creat nenelegeri ntre cei doi frai, ntruct condiionrile geopolitice i obligau pe cei doi s i orienteze politica n direcii diferite.[6][1] Renne Musot,Goulard, Carol cel Mare, ed. Corint, Bucureti, 2004, p.6

[2]Ibidem, p.13