Caractrizarea personajului principal al nuvelei lui Ion Druță„Toiagul păstoriei noastre”

Am citit undeva, că de-a lungul istoriei lor zbuciumate, moldovenii au avut patru mari

povestitori – Ion Neculce, Ion Creangă, Mihai Sadoveanu și Ion Druță. Această apreciere

aparține cercetătorului literar din România Theodor Codreanu. Tocmai de aceea Ion Druță e una

din legendele plaiului nostru, una din zidirile, cu toate că în ultimul timp cam contradictorii, dar

de rezistență ale literaturii noastre naționale. Iar eroii săi literari sau dramatici creează cu toții o

familie mare de oameni vii, reali, asemenea nouă, dar mai ales asemenea buneilor și străbuneilor

noștri. De la aceste personaje învățăm ani de-a rîndul spiritual, noblețea, demnitatea și

frumusețea dragostei de om și de viață.

''Toiagul Pastoriei'' este o piesă de rezistență a lui Ion Drută, ce ne reconfirmă aplecarea lui

spre structurile baladești și spre parabolă modern, dar și sugestivitatea nuvelei. Scrisă în 1984 şi

publicată cîţiva ani mai tîrziu în ‘’Literatura si arta’’, lucrarea a rămas fără ecoul critic meritat și

e păcat, pentru că în ea s-au conturat cîteva din ideile lui despre viață și om. Citind "Toiagul

Păstoriei", rămînem uluiți de simplitatea subiectului – conținutul lucrării ar putea încăpea în

cîteva fraze. Conflictul: omul și destinul; omul și timpul; omul și oamenii. Subiectul nuvelei:

traseul unui destin, destinul uman și problema lui; omul nedreptățit de soartă, de timp, de

semeni; neînțelegerea umană; surzenia spirituală. Toiagul are și el un sens, în bună măsură,

simbolic, fiind, în primul rînd, o emblemă a ciobăniei, simbol al unei demnităti, în care ciobanii

își sprijină singurătatea și dorul. Protagonistul nuvelei s-a sprijinit pe bunătate șsi credință; pe

omenire și putere lăuntrică. Toiagul fiind și un sprijin tainic, un suport lăuntric, acest suport al

Păstorului este dragostea de pămîntul natal, un legămînt trainic, prezent pînă la ultimul fir de

iarbă. Este apoi acel simbol al binelui care ilustrează înțelepciunea și puterea acestui om

inofensiv, care seamănă cu dealul său, cu cîmpurile, cu pămîntul. Toiag mai înseamnă lumînarea

încolăcită, care trebuie aprinsă timp de 40 de zile, presupunîndu-se că sufletul celui plecat mai

dăinuie pe undeva pe-aproape. Toiagul este, in sens figurat, un CREZ în care s-a sprijinit pe

vremi păstorul, un suport spiritual.

Titlul scrierii este și el o metaforă, ce vizează un anume mod de existență, rezistența omului

în fața furtunilor și a destinului.

Subiectul nuvelei ne duce cu acțiunea în cadrul rustic, în vatra satului, pe de o parte, fiind

evocată o lume concretă, banal-realistă - satul basarabean de după război, un cadru aspru, care

limitează, nedreptățește, reprezentînd existența imediat-absurdă, ternă, nocive - o lume aproape

de erou la nivelul percepției senzoriale. Dar, absurdă cum este - lumea aceasta e patria lui, a

Păstorului. Păstorul întruchipează mentalitatea unui om al naturii, produs al unei civilizații de tip pastoral, în care putem vedea un semn al vechimii unui popor. "Toiagul Pastoriei" este o nuvelă condensata, cu evidente trăsături de baladă, de parabolă si

de elegie. "Și n-avea oi", așa începe lucrarea (în balada populară oile au rămas fără cioban, pe

cînd la Druță – ciobanul a rămas fără oi). Cu atît mai dureroasă este constatarea că a fost invidiat,

urmărit, nedreptățit doar pentru presupusele turme. De fapt le avea în amintire și imaginație,

turmele acestea.

Păstorul - un om ciudat la prima vedere, prin felul de a fi al căruia scriitorul a exprimat o

seamă de adevăruri crunte referitoare la noi și la istoria noastră. Era înalt și zdravăn cat un

munte, căci de acolo, de la munte, o fi coborît neamul lor pentru a se căpătui pe dealurile noastre.

Era tăcut, trist. Măsurat la umblet, măsurat la catătură, măsurat în toate pornirile sale. Nimeni n-a

zărit în ograda lui oi, nu l-a văzut să mănînce brînză, ți totuți îl credeau bogătaă, chiabur, în

listele în care oamenii puterii notau averile Păstorului vecinii au introdus atîtea oi, încît bietul lor

consătean s-a pomenit dator statului cu lînă, brînză și pielicele. Ar fi putut Păstorul să le spună

oamenilor, inclusiv funcționarilor cu recensămîntul averilor, că n-are oi, că nici nu le-a avut

vreodata? În realitate așa ar fi procedat oricine, în nuvelă personajul e acela care la orice

întrebare răspunde cu un singur cuvînt: Bine. El este acela care-i încearcă de minte și pe

consăteni, și pe oamenii puterii: nevăzînd oaie la casa lui, vor îndrăzni oare să-l considere

bogătaș? Oamenii au îndrăznit. Vor îndrăzni să-l deporteze ca pe un contra? Au îndrăznit și l-au

deportat. A venit timpul reabilitărilor și a fost reabilitat. Apoi a fost bîrfit din nou, acum că o fi

adus aur de pe unde fusese deportat. Lumea îl învinge, prin insensibilitate și indiferență, dar și

omul triumfă "cu moarte pre moarte călcînd".

Păstorul este un apostol al toleranței, îngăduinței și iubirii pentru aproapele, este capacitatea

de a rămîne neclintit în fața vieții și a destinului. Este un model al păstorului. Toate dramele

păstorului au fost o punere la încercare, iar sub aspect moral el rămîne virtutea incoruptibilă.

Totodată este o întrupare a unei vinovăţii publice (a ficăruia pentru toţi şi a tuturor pentru toate).

Bunăvoinţa, tăria interioară a celui care ştie să înţeleagă şi să ierte, milosîrdia creştinească – sunt

calități care-l reprezintă, el înfățișînd un temparament, un anumit tip de moralitate. Nu ştie ce-i

pornirea răutăcioasă. Blînd şi mărinimos, înzestrat din belşug cu înțelegere, dar şi cu tărie

lăuntrică, e plin de curățenie morală şi căldură, înduioşător prin capacitatea de a trece peste

obodie neînţelege şi ranchiune. Personajul lui Ion Druţă a suferit şi el „asprimele cerului şi

pămîntului", are şi el ceva din „tărie de rob" şi din ingenuitatea primordială. El crede statornic în

puterea de rezistenţă a binelui, urmăreşte spectacolul lumii ca o privire inocentă şi iertătoare... Îl

caracterizează credinţa sinceră şi neştirbită în oameni, blîndeţea şi bunătatea... Itirinerariul lui

este o viaţă în care a trecut cu demnitate între Scilia şi Caribda, între limitele unei lumi nedrepte,

pe care însă o iartă şi o suportă. În plan general păstorul este omul între oameni. În plan social

este un ţăran moldovean, pe care teroarea istoriei a încercat să-l desfiinţeze prin surghiun

siberian. În plan psihologic este însinguratul, romanticul interiozat, taciturn, inadaptat. În sens

religios este omul credinţei creştine care le suportă poe toate cu înţelepciune şi stoicism, e

ascetul biblic de tip arhaic.

Păstorul este o condensare emblematică de virtuţi. Păstorul e un taciturd: „se mai zicea că e

mul prea zgîrcit la vorbă şi atunci cînd nu vrea el, nu poţi scoate cu cleştele vorba dintr-însul. Şi

se mirau sătenii - pentru ce o fi adunat el acolo în sufletul lui cuvînt la cuvînt, glumă la glumă, ce

are el de gînd să facă cu dînsele la bătrîneţe?". Muţenia carpatină a omului şi a peisajului este un

motiv pe care îl întîlnim adesea la Ion Druţă.

Păstorul este un romantic, un visător care trăieşte amintiri despre o turmă de altă dată (reală

sau visată), despre locuri şi timpuri pe care le recheamă în memorie. Romanticul se lasă legănat

de reveria vaporoasă, uneori confuză, fără obiect, şi contururi precise, reverie în timpul căreia

conştiinţa se lasă invadată de glasurile naturii ambiante sau de fluxul memoriei. Bucuria

Păstoruluie este bucuria unui ţăran care trăieşte armonia şi plinătatea naturii, strălucirea şi

profunzimile ei, dar e şi bucuria artistului! El păstrează gîndul că o dată şi o dată, de peste munte,

va porni iară cu turma pe poteci.

Drumul prin viaţă al păstorului, mai mult sugerat, decît urmărit, este destinul unui om dintr-un

timp anume- anii 30'- 60', cu neguri şi înseninări, cu drumurile forţate spre Siberia şi înapoi, cu

excesele lui: timpul vitreg l-a lipsit de turmă (la propriu şi la figurat), timpul a adus înstrăinarea

dintre om şi om, dintre om şi sat. Iar din toate se configurează nu numai timpul eroilor, ci şi

semne din biografia morală a epocii. „Crestul pe lîngă stînă sub pupola albastră a cerului, de

dimineaţă pînă sara, de cu primăvară pînă toamna tîrziu, an cu an o fi ajuns singur cu mintea lui

la cel mare adevăr ca nimic nu e veşnic pe lume-toate sunt trecătoare". Se trece cu păstorul. Şi

n-a rfi atît de dureroasă trecerea aceasta dacă n-am simţi fiorul rece al singurătăţii. Păsatorul e

singur: că „o fi ajuns singur cu mintea lui la acel adevăr" şi „a ţinut morţiş să le facă pe toate

singur cu mîna lui" pînă la a mi se spune: „Ca toţi ciobanii coborîţi din singurătatea dealurilor,

chiar şi atunci cînd es pomenea în mijlocul mulţii, rămînea oare cum sub ocrotirea propriei

singurătăţi". „Nu avea nevastă, nu avea copii. Şi n-ar fi putut să- i aibă, pentru că păstorul nu e

atît o îndeletnicire, cît o vacaţie, un destin, o cruce pentru toată viaţa şi cel care a luat toiagul,

îndemnînd turma în urma lui, nu va mai putea nici el fără turmă,nici turma fără el ". În „Toiagul păstoriei" amărăciunea, tensiunea dramatică sporeşte spre final, autorul reprezentînd însă o risipire dramatică, lipsa punţilor de comunicare afectivă între El şi Celălalt. Am aşteptat finalul ca peîmplinirea unui act de dreptate; actul nu s-a produs – autorul a voit să ne demonstreze pînă la sfîrşit imoralitatea indiferenţei: satul ce s-a incumetat sa-l inmormanteze, a vrut să-i depună și un monument la mormînt, insa nu a adunat surse si locul a rămas așa părăsit și uitat de toți. Iar într-o zi de primavară friguroasă, cînd încă nu se dezmorțise bine țărîna, sătenii au observat că pe locul mormîntului acestui păstor a aparut un covoraș verde de iarbă deasă. Toți se minunau. Însă nimeni nu și-a dat seama că acel cioban fără oi le-a fost ca un înger păzitor și un adevarat îndrumător.

O bună parte a criticilor sunt de părere că Druţă ne descrie aici un univers terifiant, în care

individul suprimat de diabolicul sistem social rezistă prin recuperarea "izvoarelor" mioritice.

Inegalabilul Grigore Vieru menționa că nuvela “Toiagul păstoriei” este o inversare a genialei

idei mioritice. O inversare pe cît de neașteptată, pe atît de firească (Nu oile ramîn fara pastor, ci

păstorul rămîne fara oi).

Încerc în final să parafrazez o vorbă înțeleaptă: "Dacă o țară nu are un Druță - să și-l

cumpere!" Și pentru că am trăit aievea vraja frunzelor de dor, am învățat să plîngem de la

Vsiliuța, să așteptăm – de la mătușa Ruța, să stăm la masa tăcerii cu mătușa Veta, să creăm,

urmărin cum moș Mihail își meșterește sania, să culegem înțelepciune, numărînd păsările

tinereții noastre, împreună cu Pavel Rusu și să ducem cu demnitate povara bunătății noastre…

pentru toate acestea îi mulțumim Cîmpiei Sorocii. Îi mulțumim că ni l-a dăruit pe Ion Druță.

Subiectul evolueaza o buna masura dupa logica alegoriei: episoadele articulate simbolic si alegoric in subtext sensuri mai adinci,iar in modul de a inbina realul concret cu suprarealitatea imaginata, fictiva autorul afla o cheie subtila de incifrare a sensurilor si de largire al lor. "Toiagul Pastoriei" este o nuveleta condensata, cu evidente trasaturi de balada, de parabola,si de elegie. "Si n-avea oi", asa incepe lucrarea (in balada populara oile au ramas fara cioban, pe cind la Druta – ciobanul a ramas fara oi). Cu atit mai dureroasa este constatarea ca a fost invidiat,urmarit,nedreptatit doar pentru presupusele turme. De fapt le avea in amintire si imaginatie, turmele acestea. Pastorul a pus in bataie acelorasi pericole, care sunt invidia, lacomia, rea-vointa… Spatiul si atmosfera baladesca sint respectate deci pina la pragul ultimal pastorului, moartea lui fiind proiectata in afara unui 2 orizont motivational concret (cind, cum, de ce?). Finalul acesta, important pentru deslusirea semnificatiilor operei, aduce un panteism cu nuante romantice si releva imaginatia mistica a povestitorului: se vehiculeaza o sugestie vazind osmoza mioritica, contopirea cu cosmosul, dainuirea. Moartea nu face decit sa disocieze inmanunchierea fortelor vitale intr-o organizare individualizata, intr-o convergenta unitara, adica in individualitate, liberind anonim, divergent si fara coeziune ceea ce era mai inainte ordonat si in echilibru. Prin moarte se termina ciclul individualitatii organice, care se incheie definitiv; lantul transformarilor energetice si continua insa la nesfirsit in alte cadre, inaintea ciclurilor de evolutie. Pastorul poate "dainui in cosmos", floare fiind, mugur si radacina, pilc de iarba… "Locul acela sfint unde fusese pina mai nu demult mormintul singuraticului de la marginea cimitirului (…) acum statea de jur imprejur acoperit cu o patura de iarba deasa, iarba marunta, iarba frumoasa ca matasa ". Ingropat "aici, pe aproape", in locul ultim al solitudinii sale, pastorul isi continua post- existenta in simbolicul pilc de iarba, realizindu-se astfel legamintul nuptial cu un "dincolo" mistic, cu metafizicul, acea osmoza mioritica la care ne-am referit. Pilcul simbolic de iarba vine si ca o replica la indiferenta imorala a satului. In plan etic individual este aici superior

colectivitatii. In contextul eroilor drutieni, pastorul se distinge, in primul rind, prin faptul ca ne trimite la o sursa arhetipala. Etern repetitiv, arhetipalul cuprinde niste particularitati care ramin indiferent de circumstantele social-istorice concrete. Pastorul este un apostol al tolerantei, ingaduintei si iubirii pentru aproapele, este capacitatea de a ramine neclintit in fata vietii si a destinului. Este un arhetip al pastorului. Toate dramele păstorului au fost o punere la încercare (a creaţiei a credinţei, a puterii lăuntrice); sub raport moral el rămîne virtutea incoruptibilă. Totodată este o întrupare a unei vinovăţii publice (a ficăruia pentru toţi şi a tuturor pentru toate). Bunăvoinţa ingenuitatea, tăria interioară a celuicare ştie să înţeleagă şi să ierte, milosîrdia creştinească, el reprezintă un temparament, un invers afect, un anumit tip de moralitate. Nu ştie ce-i pornirea răutăcioasă. Blînd şi mărinimos, inzestrat din belşugcu comprehensiune, dar şi cu tărie lăuntrică, el se întrudeşte cu tipurile sadoveniene, fiind-ca şi acestea-plin de condoare şi căldură, înduioşătorprin capacitatea de a trece peste obodie neînţelege şi ranchiune. Personajul lui Ion Druţă a suferit şi el „asprimele cerului şi pămîntului", are şi el ceva din „tărie de rob" şi din ingenuitatea primordială. El crede statornic în puterea de rezistenţă a binelui, urmăreşte spectacolul lumii ca o privire inocentă şi iertătoare... Îl caracterizează credinţa sinceră şi neştirbită în oameni, blîndeţea şi bunătatea... Itirinerariul lui este o viaţă în care a trecut cu demnitate aîntre Scilia şi Caribda, între limitele (limitările) unei lumi nedrepte, pe care însă o iartă şi o suportă. În plan general păstorul este omul între oameni. În plan social este un ţăran moldovean, pe care teroarea istoriei a încercat să-l desfiinţeze prin surghiun siberian. În plan psihologic este însinguratul, romanticul interiozat, taciturn, inadaptat. În sens religios este omul credinţei creştine care le suuportă poe toate cu înţelepciune şi stoicism, e ascetul biblic de tip arhaic. „Dar a-l considera doar sub acest aspect, defeinţă primară, a orizontului partriarhal, ar însemna să îngustăm percepţia,neîngăduit, la detalii de suprafaţă, -menţionază Anton Cosma într-un studiu despre romanul contemporan. –Pentru personajullui Ion Drtuţă este însă esenţial tocmai substartul sufletes, imperioritatea cea mai 3

ascunsă numai rareori şiinsuficient luminată în raza conştiinţei lucide." Păstorul este o condensare emblematică de virtuţi. Păstorul e un taciturd: „se mai zicea că e mul prea zgîrcit la vorbă şi atunci cînd nu vrea el, nu poţi scoate cu cleştele vorba dintr-însul. Şi se mirau sătenii-pentru ce o fi adunat el acolo în sufletul lui cuvînt la cuvînt, glumă la glumă, ce are el de gînd să facă cu dînsele la

bătrîneţe?". Muţenia carpatină a omului şi a peisajului este un motiv pe care îl întîlnim adesea la Ion Druţă. În „Toiagul păstoriei" elementele sunt aceleaşi (agresatul şi păstorul), universul se constituie după simetriile lui, natura fiind pentru eroii săi şi o substanţă vitală, care hrăneşte, ocroteşte, dar şi ceva mai mult. Acolo, pe deal, păstorul există fizic-imaginar, el există în altă lume! O lume cu mioare, cu pasiune, cu poteci de munte, cu pravile eterne... Păstorul este un romantic, un visător care trăieşte amintiri despre o turmă de altă dată (reală sau visată), despre locuri şi timpuri pe care le recheamă în memorie. Romanticul se lasă legănat de reveria vaporoasă, uneori confuză, fără obiect, şi contururiprecise, reverie în timpul căreia conştiinţa se lasă invadată de glasurile naturii ambiante sau de fluxul memoriei. Bucuria Păstoruluie bucuria unui ţăran care trăieşte armonia şi plinătaea naturii strălucirea şi profunzimile ei, dar e şi bucuria artistului! El păstrează gîndul că o dată şi o dată, de peste munte, va porni iară cu turma pe poteci, tot aşa cum Ruta visează să mai vadă o dată fîlfîind deasupra satului aripa de cucor. Timpul îl vămuieşte pe păstorului; îl gîrboveşte nu numai fizic, ci şi –parţial- lăuntric. Drumul prin viaţă al păstorului, mai mult sugerat, de cît urmărit în concreteţia s, este destinul unui om dintr-un tipm anume- anii 30'- 60', cu neguri şi înseninări, cu drumurile forţate spre Siberia şi înapoi, cu excesele lui: timpul vitreg l-a lipsit de turmă (la propriu şi la figurat), timpul a adus înstrăinarea dintre om şi om, dintre om şi sat. Iar din toate se configurează nu numai timpul eroilor, ci şi semne din biografia morală a epocii. „Crestul pe lîngă stînă sub pupola albastră a cerului, de dimineaţă pînă sara, de cu primăvară pînă toamna tîrziu, an cu an o fi ajuns singur cu mintea lui la cel mare adevăr ca nimic nu e veşnic pe lume-toate sunt trecătoare".Se trece cu păstorul. Şi n-arfi atît de dureroasă trecerea aceasta dacă n-am simţi fiorul rece al singurătăţii. Păsatorul e singur. Cuvintele „singur", „singuratic" „singurătate" se întîlnesc în puţinele pagini ale lucrării mai bine de zece ori,în forme şi contexte diferite, de la sublinierea faptului că „o fi ajuns singur cu mintea lui la acel adevăr" şi „a ţinut morţiş să le facă pe toate singur cu mîna lui" pînă la a mi se spune: „Ca toţi ciobanii coborîţi din singurătatea dealurilor, chiar şi atunci cînd es pomenea în mijlocul mulţii, rămînea oare cum sub ocrotirea propriei singurătăţi". „Nu avea nevastă, nu avea copii. Şi n-ar fi putut să- i aibă, pentru că păstorul nu e atît o îndeletnicire, cît o vacaţie, un destin, o cruce pentru toată viaţa şi cel care a luat toiagul, îndemnînd turma în urma lui, nu va mai putea nici el fără turmă,nici turma fără el ". Subiect singurătatea –destin, acceptată în

mod conştient retragerea voluntară, conştienţă a omuli care, deşi, participă la bucutiile şi necazurile aproapelui, rămîne totuşi oarecum izolat, suportînd resemnat, consecinţele acestei izolări. Apare (ce e drept, camuflat, sugerat, subînţeles) motivil vinei- sentimentul cuplei şi infuzeză treptat, astfel încît la sfîrşitul lecturii trăim şi noi durerea pentru destinele umane nerealizate. „Toiagul păstoriei" amărăciunea, tensiunea dramatică sporeşte spre final, autorul reprezentînd însă o risipire dramatică, lipsa punţilor de comunicare afectivă între El şi Celălalt. Am aşteptat finalul ca peîmplinirea unui act de dreptate; actul nu s-a produs – autorul a voit să ne demonstreze pînă la sfîrşit imoralitatea indiferenţei. În final se face simţit un fel de fatalism sirdinzat, atmosfera capătă un gust de resemnare, vibrează în subtext tema aspitaţiilor zadarnice. Încă un motiv druţian, la care ne-am referit cu un alt prilej: Focul. În faţa focului vibrează rugi li dorinţe nespuse, atunci se naşte cîntecul, mirosin şi el a flacără, a veşnicie; cîntecul care răscoleşte orizonturile, coboară în vale, îmbrăţişînd rădăcinile satelor, troenite de vreme, topindu-se în existenţa lor şi,poate, îmblînzindu-le destinul. Căci dăinuie în doinele Păstorului pămîntul, cerul, anotimpurile, păsările. Şi fireşte, turmele. Căci era un foc sub cerul curat, cu măturături de prin ogradă, ca la stînă. „Cînd umbrele amurgului ajungeau pînă la picioarele lui, îl găseau şezind în pilrostrii, lîngă cele trei petroaie calde, cu fluierul la gură, şi, ca să-i mai treacă din urît, cum fac, de obicei, ciobanii, depăna acolo cîte-o zdreanţă de cîntec". Omului îiplăcea să-şi trăiască viaţa aşa cum i-o cere inima şi aceste popasuri lîngă foc erau, defapt, nişte gesturi ale sufletului. Pentru păstor casa este un spaţiu al statorniciei şi purităţii, al sguranţei şiu al retragerii în intimitate. În „toiagul păstoriei", forţele „adverse" sunt opuse mai puţin ostentativ, dar ele există şi se configurează suficient de limpede. Nu sunt ciocniri violente, dar,însă o permanenţă tematică din proza lui Ion Druţă ar fi această confruntare:legea- fără-de legea (legile pămîntului, legile credinţei şi ale omeniei, tradiţia ş.a). „toiagul păstoriei" este aşa dar un poem filozofic şi parabolic un fel de mit invidual construit înlăuntrul unui cunoscut mit naţional: o uşoară aură de semifantastic (fantasticul baladesc) înconjurîndu-i şi pe eroi, şi acţiunea-pînă la pulverizarea contururilor concrete. Subiectul cuprinde mai multe episoade la graniţa realului cu ficţiunea, a trăirii imediate şi a imaginarului. Lutul ca simbol al fertilităţii telurice, dealul-înălţarea spirituală, casa- lăcaş, iarba semnificînd permanenţa, neuitarea, dăinuirea-toate sunt simboluri care transcriu acelaşi sentiment al contopirii fascinante cu elemntele, sentiment

pe care ni-l transmite poezia populară. Pastorul. Un om ciudat la prima vedere, prin felul de a fi al caruia scriitorul a exprimat o seama de adevaruri crunte referitoare la noi si la istoria noastra. Era nalt si zdravan cat un munte, caci de acolo, de la munte, o fi coborat neamul lor pentru a se capatui pe dealurile noastre. Era tacut, trist. Masurat la umblet, masurat la catatura, masurat in toate pornirile sale. Nimeni n-a zarit in ograda lui oi, nu l-a vazut sa manance branza, si totusi il credeau bogatas, chiabur, in listele in care oamenii puterii notau averile Pastorului vecinii au introdus atatea oi, incat bietul lor consatean s-a pomenit dator statului cu lana, branza si pielicele. Ar fi putut Pastorul sa le spuna oamenilor, inclusiv func tionarilor cu recensamantul averilor, ca n-are oi, ca nici nu le-a avut vreodata? In realitate asa ar fi procedat oricine, in nuvela personajul e acela care la orice intrebare raspunde cu un singur cuvant: Bine El este acela care-i incearca de minte si pe consateni, si pe oame nii puterii: nevazand oaie la casa lui, vor indrazni oare sa-l con sidere bogatas? Oamenii au indraznit. Vor indrazni sa-l deporteze ca pe un contra ? Au indraznit si l-au deportat. A venit timpul reabilitarilor si a fost reabilitat. Apoi a fost barfit din nou, acum ca o fi adus aur de pe unde fusese deportat. Ion Druta a explorat aici cateva situatii absurde, intemeiate pe zvonuri si presupuneri, fara sa-si puna personajul sa se injosea sca demonstrand la stanga si la dreapta ca n-are oi si ca a fost calomniat. Si ne-a aratat ce fel de oameni suntem noi atunci cand numai in vorbe ne

numim frati, surori, oameni de acelasi neam etc. Ne-a aratat cat loc ramane in viata noastra pentru barfeli, pentru tradari, pentru o totala lipsa de omenie. Concluzii cu atat mai justificate si mai dureroase, cu cat Pastorul a fost un om de mare omenie, unul care n-a facut nimanui nici un rau, ci dimpotriva a lecuit oile pe care i le aduceau satenii, i-a ajutat pe acestia cu sfaturi bune, a pastrat cantece batranesti. Nuvela Toiagul pastoriei este o inversare a genialei idei mi oritice. O inversare pe cat de neasteptata, pe atat de fireasca (Grigore Vieru). Nu oile raman fara pastor, ci pastorul ramane fara oi. Acelasi confrate de breasla a facut observatia surprin zatoare ca Pastorul urca pe deal... pentru a vedea mai clar si mai profund dramele care se intampla in vale , urmata de o concluzie care merita toata atentia: Pastorul reconstruieste, pe de o parte, secventele dramatice din viata poporului. Pe de alta, el construieste prin Cantec misterul protector, misterul miscand idei. Gasim in viata pastorului doua pozitii active superioare, prin care el devine un personaj national . Nuvela este o parabola sugestiva, din

al carei final intelegem ideea daruirii de sine a Pastorului, de vreme ce el si dupa moarte bucura ochiul consatenilor si ii imbie pe unicul covoras de iarba verde, asternut intr-o primavara devreme in cimitirul de la margi nea satului. Or, mai ales finalul adevereste caracterul preponderent semanatorist al lucrarii, ca si acceptarea de catre personaj a des tinului harazit. Prin operele sale de rezistenta scriitorul se implica in istoria zbuciumata a oamenilor acestui pamant si ramane alaturi de toti acei care pe-a lor spinare tara tin (Alexei Mateevici). În realitate, păstorul lui Druţă este o copie fidelă a oierului din Mioriţa, la fel de pasiv şi cuminte. El crede în viaţa de apoi şi ignoră vicisitudinile vieţii de aici (deportarea în Siberia, ostilitatea oamenilor). Contextul este, bineînţeles, altul, de unde şi absenţa oilor. Iată de ce ciobanul lui Druţă visează la cadrul pastoral originar. Spre deosebire de ciobanul mioritic, protagonistul nuvelei Toiagul păstoriei este foarte singuratic, nu are nici o mioară care să-i furnizeze informaţii, măicuţa lipseşte şi ea. Criticii interriverani sunt de părere că Druţă ne descrie aici un univers terifiant/kafkian, în care individul suprimat de diabolicul sistem social rezistă prin recuperarea "izvoarelor" mioritice. Or, personajele lui Kafka caută (cu înfrigurare) soluţii şi nu le găsesc, pe când cele ale lui Druţă le au oricând la îndemână. Ciobanul din Toiagul păstoriei se simte în siguranţă, ca şi ciobanul din Mioriţa, pentru că are în buzunar "soluţia" metafizică, el crede în perpetuarea vieţii. Dacă există însă soluţia, înseamnă că şi rezistenţa ciobanului nu mai e tragică, iar universul "plămădit" de Druţă nu este câtuşi de puţin înfricoşător. Iată de ce ciobanului "nu-i plăcea groaza; nici să fie cuprins de groază, nici să vâre groaza în alţii nu-i plăcea" Şi, bineînţeles, el nici nu este îngrozit: "Era tăcut iar când totuşi scotea o vorbă, glasul îi era sonor, senin, cu unduiri de glume adunate de prin cântece vechi". În cel mai bun caz, Toiagul păstoriei este o pastişă a Mioriţei care ne îndeamnă să fim pasivi în plan social-politic, de parcă viaţa de aici şi acum nu are importanţă, să fim mioritici într-o lume care nu este (doar) mioritică. Nu mă miră faptul că şi acest cioban este idealizat, că el se vrea păstrător al tradiţiei şi în acelaşi timp ignoră cu seninătate toate inconvenientele de provenienţă socială. Avem de-a face cu o cacealma. "Las că-i bine" este o găselniţă care convine atât sămănătoriştilor, cât şi fosilelor realismului socialist. Creând aceste personaje resemnate / senine / evlavioase, preocupate de creşterea animalelor şi cultivarea pământului, Druţă a reuşit să "recruteze" adepţi în două tabere inamice. Din "hăţişurile" sămănătoriste ţăranii smeriţi ai lui Druţă par "patrioţi" ai satului şi "paznici" ai "specificului

naţional", pe când de pe "baricadele" realismului socialist ei sunt văzuţi ca nişte aborigeni năstruşnici, dar loiali puterii sovietice. Druţă a profitat din plin de pe urma acestor personaje "enigmatice", ambigue. "Aşa e viaţa" înseamnă pentru sămănătorişti o "condensare" a filosofiei strămoşilor, iar pentru "mastodonţii" realismului socialist – acceptarea ideologiei sovietice. Ţăranii lui Druţă parcă nu participă la edificarea socialismului, dar parcă nici nu i se împotrivesc. Nu întâmplător Druţă este astăzi scriitor canonic nu numai la Chişinău, ci şi în "rezervaţia" comunistă din stânga Nistrului. La Chişinău Onache Cărăbuş e considerat martir al neamului moldovenesc sau românesc (în funcţie de cultura şi opţiunea politică ale cititorilor), iar la Tiraspol – internaţionalist, prieten al poporului rus / sovietic, un "urmaş" destoinic al personajelor lui Ion Canna. Spunea Druţă, nu mai ţin minte unde, că "pământul, istoria şi limba sunt, în esenţă, cei trei stâlpi pe care se ţine neamul". Adevărul este că pământul lui Druţă se termină la Prut, limba în care scrie prozatorul de la Moscova este moldovenească, iar istoria noastră, aşa cum ne-o repovesteşte acesta, este "făurită" de Potiomkin (vezi romanul Biserica albă (1981,1987). După ce analizează cu "acribie" opera lui Druţă de după 1960, N. Bileţchi trage concluzia că aceasta "mai conţine un suport tot atât de temeinic ca şi cele trei - religia" (11). Aşa o fi fiind, numai că religia la Druţă e subordonată panslavismului, redusă la banalul "aşa e viaţa". De aceea, supoziţia lui Mihai Cimpoi din volumul Mărul de aur (1998), aceea că "şansa basarabenilor de a intra în Europa ar putea fi sacrul şi eticul lui Druţă", mi se pare de-a dreptul ciudată. Bănuiesc că între timp şi-a revizuit-o el însuşi. S-o spunem tranşant: Druţă e un scriitor minor, un "idol" şmecher ale cărui picioare de lut sunt înfipte în două "parcele" literare anacronice. Cu "sacrul şi eticul" lui Druţă poţi intra doar în Transnistria lui Igor Smirnov, în nici un caz în Europa.  postat la 15 Octombrie 2010 16:07

Fiind frate cu stelele, pamintul, iarba, omul este nemuritor, fiindca sufletul omului, o parte

launtrica a lui este vesnica, ea nu moare niciodata si nimeni nu o poate distruge. Despre

nemurirea sufletului se discuta mult, oamenii apara si se impotrivesc acestei idei, dat totusi

inauntrul sau omul intelege ca el este o fiinta unica, originala, ca nu este posibil ca el sa

apara pe acest pamint si sa plece ca aburul fara ca sa ramina ceva dupa el.

Chiar in Biblie scrie ca trupul este o casa pentru personalitatea noastra, pentru

sufletul nostru.

In acest cioban singuratic noi vedem o lume interioara bogata, un caracter integru. El a avut

niste principii de viata total diferite de ale acelora din jurul sau. Aceste principii nu eerau

formate dependent de situatii si imprejurari, ci curgeau dinauntrul sufletului lui. Asta l-a facut

un om deosebit, sau , chiar, dupa parerea multora straniu.

Experientele vietii lui au fost grele, pline de conflicte, birfe, vorbe si actiuni rele. El a inteles

ce inseamna sa primesti raul fiind nevinovat, sa fii invinuit pe nedrept, sa fii rupt din zona de

comfort a vietii tale si sa suferi pentru rautatea altora. Multi oameni trecind prin astfel de

situatii in viata, devin cruzi, rai si aspri, si inima lor se impietreste. Dar acest om nu a permis

situatiilor grele din viata, problemelor si obstacolelor sa-l schimbe, sa-i fure integritate,

onestitatea si pacea sa launtrica. El a ramas bun, blind, smerit si multumit de viata chiar

cind s-a intors la acesti oamni rai care, chiar dupa multi ani nu si-au schimbat atitudinea lor

urita fata de el. Ei il urau, si cautau posibilitati sa-i faca rau.

Chiar daca nu l-au iubit, chiar daca il urau, ei il considerau sfint. Ce inseamna “sfint”? –

Separat, pus deoparte pentru un scop anumit. Anume asa a fost personajul nostru. Traind

in mijlocul generatiei rele, el nu s-a amestecat cu raul, nu a permis raului sa-i modeleze

caracterul, a ramas credincios chemarii sale de trai curat si nepatat.

Acest personaj imi aminteste de Isus Hristos care era curat si a rabdat suferintele prin care

a trecut. Biblia  ne invata  ca “facind ce este bine, sa astupam gura oamenilor nestiutori si

prosti”.

Imi place invatatura Bibliei si imi place acest personaj care a aratat cum este posibil

de indeplinit aceasta porunca.

Referat despre Toiagul pastoriei de Ion Druta - Caracterizarea pastorului Ion Fiind frate cu stelele, pamintul, iarba, omul este nemuritor, fiindca sufletul omului, o parte launtrica a lui este vesnica, ea nu moare niciodata si nimeni nu o poate distruge. În acest cioban singuratic noi vedem o lume interioara, bogata, un caracter integru. El a avut niste principii de viata total diferite d e ale acelora din jurul sau. Aceste principii nu erau formate dependent de situa tii si imprejurari, ci curgeau dinauntrul

sufletului lui. Asta l-a facut un om deosebit, sau , chiar, dupa parerea multora straniu. Experientele vietii lui au fost grele, pline de conflicte, bîrfe, vorbe si actiuni rele. El a inteles ce inseamna sa primesti raul fiind nevinovat, sa fii invinuit pe nedrept, sa fii rupt din zona de comfort a vietii tale si sa suferi pentru rautatea altora.

El a ramas bun, blînd, smerit si multumit de viata chiar cînd s-a intors la ace sti oameni rai care, chiar dupa multi ani nu si-au schimbat atitudinea lor urita fata de el. Ei îl urau, si cautau posibilitati sa-i faca rau. Chiar daca nu l-au iubit, chiar daca îl urau, ei îl considerau sfînt. Ce inseamna "sfînt"? - Separat, pus d eoparte pentru un scop anumit. Anume asa a fost personajul nostru. Traind in mij locul generatiei rele, el nu s-a amestecat cu raul, nu a permis raului sa-i mode leze caracterul, a ramas credincios chemarii sale de trai curat si nepatat.

Ciobanul nostru e tînar, puternic, visator, incapîtinat, perseverent, intelept, d ar mai ales poseda o stranie putere spirituala asupra consatenilor sai. Un alt m otiv des intîlnit la Druta e mutenenia: " Se mai zicea ca e mult prea zgîrcit la vor ba, si atunci cînd nu vrea el, nu poti scoate cu clestele vorba dintr-însul".

Învaluindu-si eroul intr-o aura poetica, Druta el vede simbolic. O trasatura a s a e incandescenta spirituala. E omul stapînit de o pasiune creatoare, are devotame nt pentru un anumit mod de viata.

In opera bToiagul pastorieib de Ion Druta, autorul descrie viata unui singuratic sitrist pastor ce-si are radacinile bine infipte in pamantul stramosesc si se trag e dintr-un neam ne pastori cinstiti si destepti.

Deoarece era inalt si voinic, puternic si iscusit in toate, isi construise o cas uta ciobaneasca pe varful dealului in satucul in care a ajuns. Era tacut si tris t, iar la intrebarile satenilor despre viata sa gasea doar cuvantul bbineb. Precum e ra respectat si cinstit in acel sat, astfel era si invidiat pentru faptul ca ave a multe oi, ceea ce evident a fost o inventie a satenilor, caci bietul om avea d oar acea hrana spirituala pe care si-o crea cantand in noptile de vara la fluier

, indrumand si povatuind lumea satului atunci cand cobora in vale la petrecerileei.

Invidia consatenilor a fost cauza care i-a pricinuit sarmanului pastor o viata grea. Pe vremurile impozitelor oamenii i-au scris ciobanului o avere mare pentrucare trebuia sa plateasca, iar lipsa de surse a cauzat deportarea ciobanului pepamanturile reci ale

Siberiei, unde acesta a fost supus la munci grele. Insa si acest obstacol pastorul l-a depasit.

El a revenit in tara si sat, stabilindu-se cu traiul pe un alt deal, caci casa i

-a fost daramata si pamantul luat. Starea rea a sanatatii dupa chinurile din Siberia a influentat asupra lui. Era slabit si sleit de puteri, iar frigurile ierni i au provocat o boala de care nu a putut scapa.

Satul s-a incumetat sa-l inmormanteze. A vrut sa-i depuna si un monument la morm ant, insa nu a adunat surse si locul a ramas asa parasit si uitat de toti. Iar i ntr-o zi de primavara friguroasa, cand inca nu se dezmortise bine tarana, satenii au observat ca pe locul mormantului acestui pastor a aparut un covoras verde de iarba deasa. Toti se minunau. Insa nimeni nu si-a dat seama ca acel cioban fara oi le-a fost ca un inger pazitor si un adevarat indrumator.