Alexandru Lăpusneanul (caracterizare)

Nuvela “Alexandru Lăpuşneanul” este prima nuvelă romantică de inspiraţie

istorică din literatura română, o capodoperă a speciei şi un model pentru autorii care au

cultivat-o ulterior. Publicată în perioada paşoptistă, în primul număr al “Daciei literare”

(1840), nuvela ilustrează una dintre sursele literaturii romantice, istoria naţională (Evul

Mediu), potrivit recomandărilor lui Mihail Kogalniceanu din articolul-program al

revistei, intitulat “Introductie”, care constituie si manifestul literar al romantismului

românesc.

Nuvela are ca temă lupta pentru putere în epoca medievală (în Moldova, la

mijlocul secolului al XVI-lea). Evocarea artistică a celei de-a doua domnii a lui

Alexandru Lăpuşneanul (1564-1569) evidenţiază lupta pentru impunerea autorităţii

domneşti şi consecinţele deţinerii puterii de un domnitor crud, tiran.

Naratorul este omniscient, omniprezent, sobru, detaşat, predominant obiectiv, dar

intervine direct prin câteva epitete de caracterizare (de exemplu: “tiran” , “curtezan” ,

“mişelul boier” , “deşănţată cuvântare”).

Naraţiunea la persoana a III-a, heterodiegetică, cu focalizare zero, viziunea

“dindărăt”, aminteşte prin obiectivitate şi concizie de relatarea cronicarilor.

Conflictul nuvelei este complex şi pune în lumină personalitatea puternică a

personajului principal. Principalul conflict, exterior, este de ordin politic: lupta pentru

putere între domnitor şi boieri. Actele personajului sunt motivate psihologic: cruzimea

devine expresia dorinţei de răzbunare pentru trădarea boierilor în prima sa domnie.

Timpul si spaţiul acţiunii sunt precizate şi conferă verosimilitate naraţiunii: întoarcerea

lui Lăpuşneanul pe tronul Moldovei, în a doua sa domnie.

Evocarea artistică a celei de-a doua domnii a lui Alexandru Lăpuşneanul (1564-

1569) evidenţiază lupta pentru impunerea autorităţii domneşti şi consecinţele deţinerii

puterii de un domnitor crud, tiran.

Alexandru Lăpuşneanul este personajul principal din nuvelă, personaj romantic,

excepţional, care acţionează in situaţii excepţionale (de exemplu: scena uciderii boierilor,

a pedepsirii lui Moţoc, a morţii domnitorului otrăvit). Întruchipează tipul domnitorului

tiran şi crud, perfect integrat în mentalitatea epocii, care guvernează absolutist intr-o

societate dominată de anarhie feudală. El este construit din contraste şi are o psihologie

complexă, calităţi si defecte puternice, fiind „un damnat” romantic.

Caracterizarea indirectă se realizează prin faptele care evidenţiază în manieră

romantică cruzimea personajului şi dorinţa lui de a distruge influenţa boierilor: uciderea

si schingiuirea lor, distrugerea cetăţilor si reducerea numărului oştilor moldovene.

Hotărât şi bun cunoscător al psihologiei umane, personajul este puternic individualizat .

Hotărârea de a avea puterea domnească este implacabilă si formulată de la

inceputul nuvelei, in răspunsul dat soliei boierilor: „ Dacă voi nu ma vreţi, eu vă vreu,

răspunse Lăpusneanul, a cărui ochi scânteiră ca un fulger, si dacă voi nu mă iubiţi, eu vă

iubesc pre voi si voi merge ori cu voia, ori fără voia voastră. Să mă întorc? Mai

degrabă-şi va întoarce Dunărea cursul îndărăpt.” Hotărârea este pusă in practică prin

guvernarea cu ajutorul teorii, prin lichidarea posibilelor opoziţii, culminând cu uciderea

celor 47 de boieri la ospăţ si incheindu-se prin revenirea asupra hotărârii de a se călugări.

Promisiunea pe care i-o face lui Moţoc: „îţi făgăduiesc că sabia mea nu se va

mânji în sângele tău; te voi cruţa, căci îmi eşti trebuitor, ca să mă mai uşurezi de

blăstemurile norodului” îl liniştea pe boierul intrigant care se crede util domnitorului,

intrându-i din nou „în favor”. Planul de răzbunare al lui Lăpuşneanul este însă crud.

Moţoc sfârşeşte sfâşiat de mulţime: „Du-te de mori pentru binele moşiei dumitale, cum

ziceai însuţi când îmi spuneai că nu mă vrea, nici mă iubeşte ţara.” Sacrificându-l pe

boier, se răzbuna pentru trădarea acestuia in prima domnie şi se potoleşte (manipulează)

mulţimea revoltată, de a cărei putere este conştient: „- Proşti, dar mulţi”.

Naratorul realizează, in mod direct, portretul fizic al domnitorului prin descrierea

vestimentaţiei „ Purta coroana Paleologilor, şi peste dulama poloneză de catifea

stocoşie, avea cabaniţa turcească”. Prin utilizarea substantivelor, se precizează

ipostazele personajului „rotund”: „vodă”, „domnul”, „tiranul”, „bolnavul”, dar

epitetele de caracterizare, în inversiune, sunt mărci ale subiectivităţii: „nenorocitul

domn”, „această deşănţată cuvântare”.

Caracterizarea realizată de alte personaje este succintă: „Crud şi cumplit este

omul acesta” (mitropolitul Teofan), „sângele cel pângărit al unui tiran ca tine”

(Spancioc). Relaţia cu doamna Ruxanda este construită pe antiteza romantică angelic –

demonic. Diversitatea atitudinilor adoptate de Lăpuşneanul faţă de doamna Ruxanda

reflectă ipocrizia lui. Nu o respectă nici pentru originea ei nobilă (descendentă a lui

Petru Rareş - Ştefan cel Mare), nici pentru că îi este soţie sau mamă a copiilor săi.

„Desenul uimitor” al personajului îndreptăţeşte afirmaţia criticului G. Călinescu:

„ Lăpuşneanul apare omenesc ca orice om viu şi întreg şi impresia ultimă a cititorului e

mai puţin a unui portret romantic cât a unei puternice creaţii pe deasupra oricărui stil de

şcoală.”