CAPITOLUL III: BISERICA şi ŞCOALA

III.1. Biserica

ImportanŃa Bisericii pentru românii din Banat este copleşitoare şi de aceea istoria

bisericii ortodoxe nu se poate mărgini exclusiv la sesizarea vieŃii individuale a diferiŃilor

episcopi, ci trebuie să examineze structura sufletească a întregului popor.Doar cunoscând

viaŃa religioasă a satelor, a celor mulŃi, vom putea reconstitui situaŃia adevărată a

ortodoxiei din Banat. Trebuie să subliniem că, de dezlegarea justă a acestei probleme

depinde cunoaşterea exactă a istoriei noastre din epoca feudală timpurie şi până în anul

1848. Din tradiŃia multiseculară a poporului nostru, din trăirea interiorizată a vieŃii

religioase, din păstrarea cultului şi a obiceiurilor ancestrale se desprinde cu claritate

faptul că, pe aceste locuri a trăit un popor într-o continuitate perpetuă, păstrând o cultură

specifică, arhaică, adânc înrădăcinată în pământul natal, unde s-a zămislit şi unde

rămăsese ancorat, în ciuda tuturor vicisitudinilor şi în pofida tuturor cuceritorilor de la

romani încoace.

Biserica a fost întotdeauna nucleul fiinŃei neamului românesc, identificându-se cu

toate aspiraŃiile lui, fiindu-i sprijin, călăuză şi adăpost în toate momentele de încercări şi

restrişte. Biserica prin reprezentanŃii ei au dat poporului român toată învăŃătura, a

înzestrat neamul cu o limbă literară, cu o literatură sfântă, cu o artă în legătură cu gustul

şi nevoile lui, au sprijinit statul fără să se lase a fi înghiŃit de dânsul, au călăuzit neamul

pe drumurile pământului, fără a-şi desface ochii de la cer şi au ridicat mai sus toate

ramurile gospodăriei româneşti dând istoriei noastre cărturari, caligrafi, sculptori în lemn,

argintari, oameni de stat, ostaşi, mucenici şi sfinŃi1.

Procesul de etnogeneză a românilor, încheiat în secolele VIII-X s-a desfăşurat

paralel cu zămislirea şi creşterea lui întru Hristos. La români, învăŃătura creştină n-a fost

impusă de vreo autoritate politică sau de stat, din raŃiuni şi interese omeneşti, aşa cum s-a

întâmplat la popoarele trăitoare în jurul nostru, ci ea a fost rodul binecuvântat al unei

îndelungate lucrări misionare, ce a rodit cu strălucire într-un teren fertil, parcă pregătit

pentru creştinare.

1 N. Iorga, PrefaŃă la Istoria Bisericii Româneşti, vol 1, ed. II Bucure;ti, 1929, p 4-5

1

Când au primit strămoşii noştrii credinŃa creştină? Există azi o opinie unanim

împărtăşită de istoriografia română că acest fapt nu s-a putut petrece decât după cucerirea

Daciei de către romani, deşi este posibil să fi existat creştini sporadici şi înainte de

această cucerire. Din centrele creştine vechi şi importante din sudul Dunării vor fi plecat

în călătorii misionare călugări şi episcopi, trecând Dunărea spre a răspândi noua credinŃă,

ca acel Sfânt Niceta de Remesiana, despre care Sfântul Paulin de Pola scrie că,,alergau la

el geŃii şi amândouă felurile de daci: cei care cultivă pământul în interior (probabil cei

din Dacia Mediteranea) şi cei ce poartă căciuli de oaie şi cresc turme bogate de vite pe

malurile mănoase”(Dacia Ripensis)2.

Răspândirea creştinismului în Banat, mai ales după promulgarea Edictului de

toleranŃă la Milano de către Constantin cel Mare (313) – este confirmată şi de numeroase

mărturii arheologice. Mărturiile paleocreştine descoperite în toate părŃile Banatului

(Cenad, Lipova, Tibiscum, Sacoşul Turcesc) ne îndrituiesc să afirmăm că în secolul V. d.

Hr. creştinismul era răspândit pe întreg teritoriul provinciei.

Centrele episcopale de la Oescus în Dacia Ripensis sau Remesiana (azi Bela

Palanka, în Serbia) dovedesc că exista în Banat o organizare bisericească temeinică la

sfârşitul secolului al VI-lea. Creştinismul s-a răspândit în Banat în limba latină, după

credinŃa stabilită la Sinodul I Ecumenic de la Niceea. Argumente serioase privind

vechimea creştinismului la daco-romani sunt şi cele lingvistice. Multe cuvinte cu înŃeles

bisericesc din limba română sunt de origine latină, ceea ce probează şi constituie o

dovadă asupra pătrunderii creştinismului la noi încă în vremea când Dacia era provincie

romană, deoarece o serie de termeni legaŃi de organizarea bisericească s-au asimilat mai

târziu de la slavii. Cel mai important cuvânt al terminologiei creştine este numele

Paştilor, sărbătoarea esenŃială a creştinilor. Acest cuvânt derivat din forma latină este

dovada hotărâtoare a originii credinŃei lui Hristos înainte de venirea slavilor.

Pe teritoriul Banatului, e foarte posibil să fi existat scaun episcopesc la Morisena

(Cenad), unde s-a descoperit o basilică din secolele IV- VI.Acest fapt este confirmat de

informaŃia că împăratul bizantin Zenon a ordonat ca fiecare oraş să aibă episcop3.Banatul

se afla în acele vremuri sub stăpânirea gepizilor, parŃial creştinaŃi şi în relaŃii cu imperiul

bizantin care sub Constantin cel Mare (306-337) şi mai ales sub Justinian (527-565), se

2 M. Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Bucureşti, 1980,p. 122-1233 Istoria României, vol. I, Bucureşti, 1960, p. 442

2

întindea şi peste cetăŃile nord-dunărene. JurisdicŃia bisericească asupra acestor Ńinuturi,

aflate,,între barbari”, o avea scaunul patriarhal din Constantinopol, potrivit canonului 28

al Sinodului IV de la Calcedon (451).

Odată cu expulzarea ucenicilor lui Chiril şi Metodiu din Moravia s-a întărit

misionarismul creştin în părŃile Banatului4.Din acea vreme s-a păstrat la Sânnicolaul

Mare cunoscuta comoară, îngropată poate la venirea ungurilor, fostă a jupanilor locali

Builă şi Bataul, având pe o ceaşcă inscripŃia în limba greacă,,prin apă ne introdu,

Doamne, în viaŃa veşnică” - formulă din slujba veche bizantină a sfinŃirii apei. Referitor

la acest aspect, Răzvan Theodorescu afirmă că vasele din tezaur sunt,,recipiente de cult”

ce au oglindit ultima fază a unor relaŃii anterioare victoriei catolicismului în secolul al XI-

lea5.

De asemenea este posibil să fi activat în părŃile nord-dunărene, aşa numiŃii

horepiscopi, trimişi aici fie de la Constantinopol, fie de arhiepiscopii de Justiniana Prima

(în secolulVI), precum şi de episcopii din Dobrogea de azi (în secolele IV-VI), dar odată

cu cristalizarea primelor formaŃiuni politice cunoscute pe teritoriul Banatului (Glad),

locul horepiscopilor a fost luat de episcopi statornici, căci fiecare conducător politic voia

să aibă în reşedinŃa sa un episcop care să-şi întindă sfera cârmuirii şi păstoriei

duhovniceşti peste preoŃii şi credincioşii din hotarele sale6.

Conform documentului,,ViaŃa Sfântului Gerhard de Cenad” voievodul Ahtum

fusese botezat, după credinŃa bizantină, în cetatea Vidinului:,, primind de la greci putere,

ridică în zisa cetate a Mureşului (Morisena) o mănăstire întru slava fericitului Ioan

Botezătorul, punând acolo un stareŃ şi călugări greci, după rânduiala şi obiceiul

acelora”7. Acest document ne dezvăluie existenŃa unui început de organizare

bisericească, specifică mănăstirii. După înfrângerea lui Ahtum de către unguri, călugării

vor fi mutaŃi la Maidan, unde se va construi o nouă mănăstire, care va continua să

funcŃioneze ca mănăstire de rit grecesc până în secolul al XIII-lea, când trece în mâinile

benedicŃilor, după cum susŃine bizantinologul maghiar Moravcsik Gyula. Acelaşi

bizantinolog susŃine că, înainte de invazia mongolă din 1241, numărul mănăstirilor de rit

4 A. Xenopol, Istoria Românilor, vol. I, Iaşi, 1880, p. 4515 R.Theodorescu, Un mileniu de artă la Dunărea de Jos, Bucureşti, 1976, p.105 şi 1466 M. Păcurariu, op. cit., p. 2607 I. D. Suciu, R. Constantinescu, Documente privitoare la istoria Mitropoliei Banatului, Timişoarra, 1980,p. 45

3

răsăritean din sudul Ungariei era de 600, dintre care au fost localizate 400. Cifrele date de

Moravcsik sunt semnificative, deoarece dezvăluie cât de răspândită era ortodoxia la

populaŃia română şi slavă care predomina partea de sud a regatului feudal maghiar8.

În primele secole ale ocupaŃiei maghiare au existat numeroase mănăstiri greco-

ortodoxe în Ungaria, îndeosebi în părŃile banatice. MulŃimea de mănăstiri ortodoxe în

Ungaria ne-o atestă rescriptul papei InocenŃiu al III-lea din 1204, prin care impunea

episcopului din Oradea-Mare,,să le cerceteze şi încât va fi cu putinŃă, să le organizeze

într-un episcopat, care să stea sub nemijlocita ascultare a papei” 9.

Manăstirile şi bisericile atestate documentar din secolele XIII-XIV, aflate în

apropierea satelor Jamu Mare, Clopodia şi Surducu Mare constituie dovada puternicei

vieŃii spirituale şi româneşti ce pulsa pe aceste meleaguri.Aici avem mai multe mănăstiri

şi biserici aflate în acest perimetru cercetat, toate acestea constituind străvechi

monumente spirituale şi de artă ale ortodoxiei româneşti, mărturii ale credinŃei

strămoşeşti.Vitregiile istoriei prin care a trecut poporul român din Banat, atacurile

mongole din 1241, răscoalele cumane, iar mai târziu ocupaŃia turcească şi războaiele din

veacurile XV-XVIII au distrus multe din aceste comori spirituale, cât şi locaşurile ce le-

au adăpostit. Dar amintirea lor a rămas şi, mai ales, urmările rolului pe care le-au împlinit

în viaŃa obştii credincioşilor de pe aceste meleaguri10.

Deşi multe mânăstiri şi biserici găsite în documentele vremii aparŃineau unor

ordine călugăreşti catolice, avem convingerea că multe dintre ele au fost iniŃial ortodoxe

şi apoi luate de aceste ordine în perioada ofensivei catolice. Este de remarcat faptul că

mulŃimea de mânăstiri ortodoxe existente în Banat în timpul expansiunii maghiare (care

însemna pentru acele vremuri şi expansiunea catolicismului, ca un reflex al tulburătoarei

lupte dintre Bisericile creştine), au fost desfinŃate, călugării ortodocşi alungaŃi, iar

mânăstirile ocupate de diferite ordine călugăreşti catolice. Mânăstirile romano-catolice

existente în evul mediu erau concentrate pe văile râurilor mai importante din Banat,

Timiş, Bega şi Bârzava. Dacă se face o analiză a modului cum sunt repartizate aceste

mânăstiri în timp şi spaŃiu, vedem că coincide şi dovedeşte expansiunea catolicismului

sau mai bine spus descifrează limesul expansiunii maghiare, căci pe atunci maghiarii se

8I.D.Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1977, p.44 9 I.Lupaş, Istoria bisericească a Românilor ardeleni, Sibiu, 1918, p.1410 I.D.Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1977, p.48

4

concentrau în jurul acestor mânăstiri-cetăŃi. Dacă ne închipuim harta acestor mânăstiri şi

tragem o linie peste punctele indicate, avem documentul vizibil al penetraŃiei treptate, dar

foarte lente a elementului maghiar în Banat, venind treptat dinspre nord-vest spre sud-

est11.

În perioada stăpânirii regatului maghiar, a existat o intensă viaŃă religioasă,

stârnită de încercările, mai mult sau mai puŃin eficiente, de catolicizare a bănăŃenilor

ortodocşi întreprinse de regatul maghiar. În anul 1301, când se stinge dinastia arpadiană

locul ei este luat, după câŃiva ani de intense lupte interne, de regii din casa de Anjou, sub

care prozelitismul papist a fost puternic ajutat de folosirea călugărilor minoriŃi şi

dominicani în acŃiunea de convertire a românilor la catolicism. În rândul poporului

acŃiunea de catolicizare n-a avut succes, atât din cauza ritului latin (străin întodeauna

românilor), cât şi din cauza dijmelor12.

Prezentăm câteva dintre mânăstirile şi bisericile existente în microzona noastră de

interes, aşa cum apar ele în documentele vremii.

Aşezarea Gătaia era situată pe cursul mijlociu al Bârzavei, nu departe de cetatea

de la Mezeusumlov. În această zonă a funcŃionat, începând cu mijlocul veacului al XIV-

lea, o mănăstire a Ordinului paulin, un ordin ce promova iniŃial sihăstria. O incursiune

turcească din anul 1392 a provocat mari distrugeri la cele două mănăstiri ale paulinilor de

la Gătaia şi Boldogkö, dintre Timişuri. Aşezământul de la Gătaia s-a refăcut, după cum

sugerează un act de donaŃie, referitor la o moară din anul 1411, făcut paulinilor de banul

de Maciova. Ea a dispărut, probabil după anul 1522, când era menŃionată încă la Gătaia

prezenŃa ordinului paulin. A fost identificată greşit cu ruinele bisericilor şi cetăŃii de pe

dealul Şumig de la Şemlacul Mare13.

Mezeusumlio (Şemlacul Mare), aşezare importantă a comitatului Caraş, care a

avut o biserică închinată Regelui Ştefan în anul 1152. A fost inclusă uneori în

istoriografie în rândurile mănăstirilor benedictine din Ungaria, fără argumente pentru

susŃinerea acestei apartenenŃe.

11 Dr. Koloman Iuhasz, Die Stife der Tschanader Diozese im Mittelalter (recenzie), în “Revista InstitutuluiSocial Banat-Crişana”,Timişoara, an X, 1942,sept.-dec.p. 70412 Ştefan Lupşa, Catolicismul şi romănii din Ardeal şi Ungaria până la 1556, în ,,Candela”,CernăuŃi, 1929,p 61-6313 Dumitru łeicu, Geografia ecleziastică a Banatului medieval, Ed. Presa Universitară clujeană, 2007, Cluj-Napoca, p.91

5

Mănăstirea augustină a fost întemeiată de regele Bela al IV-lea, la o dată

anterioară anului 1270, când apare consemnată documentar „fratribus Heremitarum beati

Augustini de Mezeusumlos”. A fost închinată Sfântului Thomas Becket „sancti Thome

martiris, qua domus per karissimum pater nostrum Belam fundata”. Actul de la Carol

Robert din 1330, în care se găseşte transumptul documentului din 1270, menŃionează

între posesiunile mănăstirii augustine o moară regală pe Bârzava, o capelă închinată

Sfintei Fecioare situată pe o insulă a Bârzavei şi o biserică închinată Sfântului Salvator.

Toponimia monumentelor de pe dealul Sumig, situat la 4 km sud de albia Bârzavei, este

extrem de puŃin cunoscută, încât nu se pot face localizări ale mănăstirii, ce pare mai

aproape de râul Bârzava14.

Srediştea Mică. Mănăstirea „SfinŃii Arhangheli Mihail şi Gavril” este situată la

circa 10 km nord–est de VârşeŃ. Ctitorul mănăstirii, după tradiŃia sârbească, ar fi Ioan

Brankovici. Nicolae Tincu Velia atribuia românilor, pe baza tradiŃiei, ridicarea acestui

aşezământ monahal. Mănăstirea din Srediştea a fost identificată cu mănăstirea łârna sau

Qirna, atestată în defterele turceşti din 1566/1567 şi până în 1579. Ea a avut în 1566/1567

un număr de trei călugări. InformaŃiile despre ea sunt extrem de sumare în defterele dintre

anii 1569-1579 şi mai apoi în catastiful de mile al Patriarhiei din Ipek din anii 1660 şi

1666. Într-un document din 1775, ConscripŃia mănăstirilor bănăŃene, din eparhia

VârşeŃului, aşezămintele monahale de la Sredişte şi Mesici apar laolaltă, specificându-se

anul 1623 ca dată a întemeierii lor. Mănăstirea ortodoxă de la Sredişte a fost desfiinŃată,

alături de alte mănăstiri bănăŃene, în anul 1777, din ordinul Mariei Tereza. Distrugerea

mănăstirii medievale se leagă de atacurile turceşti din anul 1788, ea ruinându-se cu

vremea, asemenea multor altor mănăstiri bănăŃene din aceeaşi epocă. Momentul apariŃiei

monumentului, structura planimetrică, în absenŃa cercetărilor arheologice rămân complet

necunoscute. Documentele de cancelarie din a doua jumătate a secolului al XIV-lea şi

începutul secolului al XV-lea menŃionează informaŃii despre o aşezare Zerdahely, ce

poate fi identificată la Srediştea. Mănăstirea a fost ridicată în secolul al XV-lea sau la

începutul secolului al XVI-lea într-o zonă de locuire ortodoxă şi românească. Szentkláray

14 Dumitru łeicu, Geografia ecleziastică a Banatului medieval, Ed. Presa Universitară clujeană, Cluj-Napoca, 2007, p.108

6

şi Radonitch înscriu biserica dispărută în rândul mănăstirilor sârbeşti din Banat, atribuind

ctitorirea ei despotului Ioan Brankovici la sfârşitul sec. XV15.

Şemlacul Mic.Mănăstirea “Intrarea în biserică a Preasfintei Născătoare de

Dumnezeu”. Aşezământul monahal de la Şemlacu Mic, amplasat pe valea râului

MoraviŃa, a fost cel mai adesea menŃionat în istoriografia bănăŃeană sub numele de

Mănăstirea Săraca, Mănăstirea Şemliug. Din cauza surselor istorice lacunare a fost

încadrată cronologic din secolele XII-XIII până în secolul al XV-lea. Un document din

anul 1597 preciza că satul Şemlac se numea şi MoraviŃa. Amplasarea mănăstirii în

apropierea râului MoraviŃa, cât şi numele satului, explică consemnarea ei în izvoarele

turceşti din veacul al XVI-lea sub numele de Mănăstirea MoraviŃa. Defterele din anii

1566-1567 aveau în evidenŃă mănăstirea MoraviŃa, cu doi călugări şi un venit de 200 de

acce. Izvoarele turceşti din anii 1569-1579 atestă aşezământul monahal fără a menŃiona

hramul acestuia. Statistica bisericilor din eparhia Caransebeşului din 15 ianuarie 1757 a

consemnat mănăstirea sub numele Şemlac cu hramul “Intrarea în biserică a Preasfintei

Născătoare de Dumnezeu”. TradiŃia din veacul al XVIII-lea, potrivit aceleiaşi surse,

atribuia ctitoria mănăstirii despoŃilor sârbi. Data fondării acesteia, potrivit tradiŃiei, a fost

anul 1623 aşa cum apare în conscripŃia din anul 1775. Mănăstirea a fost desfiinŃată de

autorităŃile imperiale în anul 1788, iar în anul 1782 a ajuns în proprietatea unui funcŃionar

sârb din Timişoara.

Biserica mănăstirii de la Şemlacu Mic se înscrie, alături de mănăstirile de la

Baziaş, Mesici şi Voilovi Ńa, în şirul extrem de restrâns al monumentelor de arhitectură

ecleziastică bănăŃeană, care au supravieŃuit vicisitudinilor epocii moderne, ceea ce le

conferă dealtminteri o semnificaŃie artistică şi istorică absolut specială. Planul relevă o

structură unitară, compusă dintro navă flancată de două spaŃii dreptunghiulare şi

surmontată de o turlă. Un pronaos îngust închide spaŃiul vestic al bisericii, în timp ce

altarul era realizat sub forma unei abside ample cu traseu semicircular. Biserica a avut

dimensiunile iniŃiale de 15/8 m, din care nartexul măsura 2,80/5,50 m, nava 5/8 m şi

absida altarului a avut diametrul de 4,50 m. Cele două perechi de pilaştri, care flanchează

absidele de pe latura de nord şi sud a navei, susŃin pe pandantivi turla octogonală care

încununează nava. SpaŃiul dreptunghiular al pronaosului este flancat de două perechi de

15 Dumitru łeicu, Geografia ecleziastică a Banatului medieval, Ed. Presa Universitară clujeană, Cluj-Napoca ,2007, p.123

7

pilaştri dispuşi pe latura de nord şi sud a acestuia. Structura planimetrică a

monumentului, cu soluŃiile adoptate la acoperirea spaŃiilor, au fost discutate în

istoriografie din perspective diverse, care au plasat biserica în seria monumentelor cu

plan în formă de „cruce cu braŃe libere” ori mai recent, după opinia Terezei Sinigalia, o

biserică cu transept. Pentru încadrarea tipului bisericii cu plan în cruce greacă au optat:

Rusu, Pârvulescu. Momentul construcŃiei bisericii, în condiŃiile în care cercetarea

arheologică n-a oferit elemente certe de datare, a fost stabilit la începutul veacului al XV-

lea sau la mijlocul aceluiaşi veac. Istoriografia pozitivistă maghiară şi sârbească de la

începutul secolului al XIX-lea au adoptat o opinie asemănătoare în privinŃa datării

monumentului. Pornind de la informaŃiile oferite de izvoarele diplomatice maghiare, care

confirmau stăpânirea domeniului Erdsmolov (VârşeŃ) în anul 1448 de către despotul

Gheorghe Brankovici, s-a atribuit ctitoria bisericii mănăstirii Şemlac de către feudalul

sârb în cursul veacului al XV-lea. Se cuvine făcută precizarea că momentul zidirii

mănăstirii în secolul al XV-lea şi ctitorirea acestuia de către Gheorghe Branković au fost

stabilite printr-o confuzie sau printr-o apropiere forŃată, nefirească, între aşezările

Ersumlio, adică VârşeŃ şi Mezeusumlio (Şemlacu Mare) de pe valea Bârzavei, situate la o

distanŃă de 35 km una de alta. Cele două aşezări, cu cetăŃi proprii fiecare, au avut o

evoluŃie istorică distinctă în cadrul comitatului Caraş. Încercarea de a fixa originea

mănăstirii în sec. XII-XIII, la Vlăduceanu bunăoară, s-a bazat pe o altă confuzie

documentară, atunci când a invocat documentul din 1270, care aminteşte de fapt

mănăstirea augustiniană cu aceleaşi opinii pentru datare în sec.XIII. Sigur planul bisericii

mănăstirii MoraviŃa de la Şemlac denotă evidente legături cu arhitectura ecleziastică

sârbească. Ea are similitudini cu monumentele de arhitectură de la mănăstirea VoiloviŃa,

Mesici şi cu biserica veche a mănăstirii ZlatiŃa. Originea acestui tip de plan al bisericii

poate fi căutată şi regăsită la monumentele reprezentative ale şcolii sârbeşti de arhitectură

din Raška, la Ziča, Studenica şi Miliševo16.

Cârnecea. Ruinele unei biserici sală au fost identificate şi cercetate arheologic pe

culmea “Dealului Biserici”i. Toponimia şi tradiŃia au păstrat amintirea unei bisericii

medievale, despre care nu avem informaŃii în izvoarele scrise. Monumentul a avut un

plan simplu, arhaic, compus dintr-o sală cu dimensiunile exterioare de 9/7,75m şi un altar

16 Dumitru łeicu, Geografia ecleziastică a Banatului medieval, Ed. Presa Universitară clujeană, Cluj-Napoca ,2007, p.126-127

8

rectangular care măsura la exterior 6,00/3,75m. Zidurile bisericii, lucrate din piatră

calcaroasă şi mortar, aveau o grosime de 1,10 m. Aprecieri legate de cronologia

monumentului de la Cârnecea s-au putut face pe baza raporturilor cu necropola amenajată

în jurul bisericii. Aceasta a avut o fază de înmormântări anterioară momentului

construcŃiei bisericii de zid, care a fost construită spre finele veacului al XIV-lea şi

începutul secolului al XV-lea. Documentele de cancelarie au semnalat, în a doua jumătate

a veacului al XIV-lea, stăpâniri cneziale în această zonă piemontană a Caraşului. Satul

Cârnecea apare consemnat în defterele otomane din anii 1554-157917.

Ermen. Biserica din Ermen făcea parte din structura arhidiaconatului de Caraş.

Preotul Mihail din Hermen a plătit în anul 1334 suma de patru groşi. Aşezarea dispărută

se localizează pe valea Bocorundia, în apropiere de Ferendia. Pentru alte localizări, în

apropiere de Gherman. Documentele turceşti au înscris, între Butin şi Cherestur, pe valea

Bârzavei, pusta Yarmin18.

Preotul din Gabrian a fost menŃionat în listele colectorilor dijmelor papale din anii

1333-1334. IniŃial biserica a fost consemnată între parohiile din arhidiaconatul de Caraş

şi în anul următor, 1334, între parohiile din arhidiaconatul de Timiş. A considerat, pe

temeiul informaŃiilor din documentele din 1323-1367, că satul Galmar poate fi identic cu

Villa Gabrian, consemnată în actele papale de la 1333-1334 (cu propunere de localizare

pe teren în zona Şemlacu Mare). Documentele otomane din 1569-1579 au avut în

evidenŃă satul Niva Sil G’irman, considerat Galmarul medieval, care a fost plasat

topografic la Gherman. Parohia Gabrian s-ar afla în acest fel la sud de Şemlacu Mare, din

zona comitatului Caraş. InformaŃiile sumare despre această parohie din arhidiaconatul de

Caraş nu au îngăduit o localizare fermă lângă Gherman; Milleker discută despre Gabrian,

localizată în zona OraviŃei; Ortvay propune identificarea parohiei Gabrian cu Villa

Adriani19.

Kristuri. Actul de punere în stăpânire a moşiilor Nogermen şi Kisermen, din

comitatul Caraş, din 23 noiembrie 1323, menŃiona între hotarele acestora terra Kereztes,

17 Dumitru łeicu, Geografia ecleziastică a Banatului medieval, Ed. Presa Universitară clujeană, Cluj-Napoca ,2007, p.15318 Dumitru łeicu, Geografia ecleziastică a Banatului medieval, Ed. Presa Universitară clujeană, Cluj-Napoca, 2007, p.16119 Dumitru łeicu, Geografia ecleziastică a Banatului medieval, Ed. Presa Universitară clujeană, Cluj-Napoca ,2007, p.166

9

satul dispărut Galmar şi râul Bocorundia . Documentele din 1363, 1371 şi 1378 dovedesc

o stăpânire nobiliară a moşiei Kereztes. După instaurarea stăpânirii turceşti asupra

Banatului, în anii 1554-1579, în nahia Şemlac apare în evidenŃele otomane satul Qiristur.

Numele aşezării dispărute aduce dovada sigură a existenŃei unei biserici închinată Sfintei

Cruci. Biserica cu hramul “Sfintei Cruci” şi satul omonim trebuie localizate pe cursul

inferior al MoraviŃei, la Percosova. Toponimul Kristuri şi o ruină de biserică existentă

încă până prin 1840, semnalată în răspunsurile la chestionarul lui Pesty Fr., converg

pentru localizarea ei acolo. Engel P. a fixat în aceeaşi zonă, la Percosova, satul Qiristur,

din anii 1554-157920.

Mezeumsulov. (Şemlacul Mare) Aşezarea situată în Câmpia MoraviŃei, la sud de

valea Bârzavei s-a constituit ca un centru de putere al regalităŃii arpadiene în veacul al

XII-lea. Au existat aici, spre finele veacului al XII-lea, o mănăstire augustină şi mai

multe biserici. Un act al regelui Bela al IVlea din 1270, cunoscut dintr-un document din

1330, menŃiona, cu ocazia delimitării domeniului augustinilor, o capelă închinată Sfintei

Marii (insula in qua capella ad honorem beate Marie virginis... ab insula ad ecclesiam

Sancti Salvatoris). A existat şi o biserică închinată Mântuitorului. Biserica închinată

regelui Ştefan din Mezeusumlov apare consemnată în anul 1152 şi a fost uneori atribuită

unei mănăstiri. Biserica cu hramul “Sfântul rege Ştefan” a fost ridicată la sfârşitul

secolului al XI-lea sau începutul secolului al XII-lea şi a avut lângă ea, probabil, un

capitlu asociat. Ea a rămas un loc important pentru elitele nobiliare din comitatul Caraş,

dovadă fiind faptul că aici se Ńineau în prima jumătate a veacului al XIV-lea congregaŃiile

generale ale nobililor din Caraş. Două documente din 1343 şi 1347 au fost emise de vice-

comitele de Caraş „ lângă biserica fericitului rege Ştefan. Biserica parohială a fost

înscrisă între puŃinele parohii din arhidiaconatul de Caraş în listele trimişilor papali din

anii 1333-1335. Benedict, preotul din Mezeusumlov, a plătit în anul 1333 suma de 7

banali, iar în 1334 a dat o jumătate de marcă şi 30 de banali. Aflăm dintr-un document

papal din 4 iulie 1432 că biserica parohială era închinată “Sfântului Martin (prezbitery

plebani ecclesie parochialis S. Martini de Mezewsomlio” 21.

20 Dumitru łeicu, Geografia ecleziastică a Banatului medieval, Ed. Presa Universitară clujeană, Cluj-Napoca, 2007, p.18621 Dumitru łeicu, Geografia ecleziastică a Banatului medieval, Ed. Presa Universitară clujeană, Cluj-Napoca,2007, p.192

10

Mesici.Mănăstirea Mesici, cu hramul “Naşterea Sfântului Ioan Prodomul”, se

află situată la circa 10 km sud-est de VârşeŃ. Defterele turceşti dintre anii 1569-1579 au

consemnat mănăstirea Isveti Yivan Viridina, precum şi satul Mesici. Ea apare în cele

dintâi consemnări turceşti din 1566-1567 cu un călugăr, iar peste zece ani ea avea un

egumen şi trei călugări. Egumenul mănăstirii Sfântul Ioan Prodomul din Mesici, alături

de câŃiva călugări, apar consemnaŃi între cei ce au făcut daruri în catastifele de mile din

anii 1660 şi 1666. ConscripŃiile moderne din anii 1758 şi 1775 amintesc mănăstirea

Mesici cu hramul neschimbat, păstrând amintirea ctitoriilor de către despoŃii sârbi.

Începuturile şi ctitorul mănăstirii Mesici au fost mereu discutate pe temeiul tradiŃiei de la

Zeremski, Szentkláray şi până la abordările recente ale profesorului M. Jovanović.

Ctitoria ei a fost atribuită perioadei de sfârşit a veacului al XV-lea, despotului Jovan

Brankovici (1493-1502) şi fratelui său arhiepiscopul Maxim. Nu există suport

documentar istoric sau arheologic pentru identificarea începuturilor mănăstirii în sec. XI-

XIII, propuse uneori în istoriografie cu preluarea tradiŃiei istorice sârbeşti. TradiŃia cu

privire la înfinŃarea ei a fost expusă în anul 1798 într-o monografie a Mesiciului scrisă de

călugărul Vichentie Liustina, care stă la originea abordărilor istoriografice moderne.

Lucrările de restaurare a bisericii, începute în anul 1949 au evidenŃiat planul iniŃial al

monumentului şi transformările suferite prin adăugirea unui masiv turn-clopotniŃă pe

faŃada de vest. Biserica are un pronaos şi o navă late de 5,30 m la interior şi o lungime de

14,60 m, nava fiind flancată de două abside alungite laterale. O turlă cu tamburul susŃinut

pe patru stâlpi, dispuşi simetric în flancurile celor două abside, încununează nava.

Monumentul, cu filiaŃie sigură dinspre arhitectura sârbească a bisericilor cu transept, îşi

găseşte similitudini în monumente apropiate din veacul al XV-lea de la VoiloviŃa,

Şemlacu Mic şi Velika Remetea. Domeniul Erdsomlio, adică VârşeŃului, a făcut parte

dintre moşiile şi cetăŃile stăpânite din 1447 în Banat de către nobilii din familia

Brancovici, ceea ce îndreptăŃeşte o atribuire a ctitoriei bisericii mănăstirii Mesici22.

Într-un document numit Registrul de dijme papale dintre anii 1333-1337, în care

sunt înscrise toate parohiile şi toŃi preoŃii din diecezele romano-catolice din Banat,

Transilvania şi Crişana care plăteau impozit Bisericii catolice, aflăm şi satele acum

22Dumitru łeicu, Geografia ecleziastică a Banatului medieval, Ed. Presa Universitară clujeană,Cluj-Napoca, 2007, p 208

11

dispărute, Ermen, Gabrian şi Mezeusumlov supus impozitării în acel timp23.Din analiza

acestui document ne putem da seama de numărul localităŃilor şi implicit de numărul

locuitorilor de religie romano-catolică, ştiut fiind faptul că aceşti plătitori de dări erau în

exclusivitate maghiari. La data întocmirii acestui registru, Banatul era cuprins în dieceza

Cenadului, care îşi întindea jurisdicŃia, pe lângă comitatul Cenad şi asupra comitatelor

Arad şi Csongrad. La rândul ei, dieceza cuprindea şapte arhidiaconate după cum

urmează: Cenad, Arad, Caraş, Torontal, Mureş, Caransebeş şi Timiş. Arhidiaconatul

Timiş era împărŃit în două decanate: decanatul dintre cele două Timişuri şi decanatul

dintre Timiş şi Bârzava.Aflând câŃi preoŃi romano-catolici aveau arhidiaconatele

bănăŃene, putem aprecia numărul populaŃiei romano-catolice de naŃionalitate maghiară

existentă atunci în Banat Din analiza Registrului de dijme papale constatăm că într-un

interval de numai cinci ani (1333-1337) doar câteva localităŃi constituiau sediul unor

parohii permanente romano-catolice; alte parohii au funcŃionat cu intermitenŃe, ceea ce

însemna că numărul credincioşilor romano-catolici nu era atât de mare încât să reclame

prezenŃa continuă a unui paroh; iar altele funcŃionau pe lângă curŃile nobiliare24. Este

foarte greu de precizat dacă parohiile respective au funcŃionat permanent, cu intermitenŃe

sau preoŃii a slujit pe lângă curtea nobiliară.

În timpul ocupaŃiei turceşti din 1552-1716, în viaŃa religioasă a românilor

bănăŃeni s-a produs o relativă schimbare în bine, turcii manifestând o anumită toleranŃă

religioasă. Ortodoxia s-a putut dezvolta, acum s-a întărit organizarea bisericească a

bănăŃenilor, cu scaune vlădiceşti stabile şi cu sesii parohiale acordare sau recunnoscute de

diete la începutul ocupaŃiei otomane. Turcii preferau supuşi ortodocşi, pe ai căror şefi

bisericeşti supremi îi aveau sub stăpânire25. S-a permis construirea de bisericii (numai din

lemn) şi nu mai înalte decât moscheele. De asemenea, legăturile cu centrele religioase din

sudul Dunării, şi łările Române s-au reluat şi s-au intensificat. Este tot la fel de adevărat

că în decursul ocupării cetăŃilor din Banat, turcii au jefuit, ars şi devastat şi multe lăcaşuri

de închinăciune, fie mănăstiri, fie biserici, mai ales în locurile unde li se opunea

rezistenŃă.

23 Documente privind istoria României, C, Transilvania, veacul XIV, vol. III,1954, p.221-248, doc. 5624 Dr. Nicolae Corneanu, Vechime şi statornicie românească, în ,,Magazin istoric”,anul XXI, nr. 2,februarie 1987,Bucureşti, p 1125 Gh. Ciuhandru, Românii din Câmpia Aradului de acum două veacuri, cu un excurs istoric până la 1750şi însemnări istorico-politice ulterioare,Arad, 1940, p. 14

12

Un registru de dare otoman al sangeacului Timişoara din anul 1569, oferă date

statistice deosebit de interesante despre sitauŃia acestor locuri, asfel aflăm că în întregul

sangeac erau 12 mânăstiri, iar în nahia VârşeŃ din care presupunem că făceau parte şi

satele Jamu Mare, Clopodia şi Surducul Mare erau 135 de aşezări, oraşele VârşeŃ şi

Gătaia, mânăstirile Viros Sf. Nicola, Sf. Iovan, Arh. Mihail, Sf. Iovan Varadina, MoraviŃa

şi Kirnja, 47 de puste şi 80 sate cu 1051 case26.

Patriarhia de la Ipek înfiinŃată la 1557, s-a bucurat de o largă autonomie şi o

întinsă jurisdicŃie. JurisdicŃia noi patriarhii se extindea nu numai asupra teritoriilor

otomane locuite de sârbi, ci şi asupra teritoriilor din Ungaria, ocupate de turci după 1541,

deci şi asupra ortodocşilor din Paşalâcul de la Timişoara. Episcopii erau numiŃi de

patriarh printr-o singhelie şi se cunoaşte o asemenea singhelie dată la numirea călugărului

Antonie ca episcop al VârşeŃului.La rândul lor episcopii aveau dreptul de a hirotonii, de a

suspenda sau de a înlătura definitiv pe un preot, fără ca funcŃionarii turci să poată

interveni într-un fel. În cazul în care justiŃia mahomedană intenta un proces unui cleric,

nu o putea face fără avizul episcopului sau mitropolitului eparhial27.

Patriarhia din Ipek era autonomă şi din punct de vedere economic. Pe lângă

bunurile imobile, vii, livezi, pământuri, case, care proveneau din donaŃiile credincioşilor,

atât patriarhia cât şi episcopiile sufragane aveau numeroase venituri directe şi indirecte

care-i asigurau independenŃa economică. Se păstrează două catastife din 1660 şi 1666

asupra felului în care se încasau milele de către patriarhia din Ipek în satele bănăŃene.

Trimişi patriarhului au pornit spre Valahia (Vlaska) cum denumeau ei Banatul în timpul

stăpâniri turceşti. În prima călătorie au trecut Dunărea la 20 decembrie 1660 şi au parcurs

168 de localităŃi şi trei mănăstiri. În a doua călătorie, au trecut Dunărea la 24 noiembrie

1666 şi au adunat mile din 103 localităŃi din care 93 sate, iar restul oraşe şi orăşele28.

Printre localităŃile parcurse se numără şi mănăstirea Mesici şi satele Jamu Mare şi

Şemlac. Din fiecare localitate călugării patriarhului încasau pentru milostenie de obicei

bani. Suma oscila de la câteva sute la câteva mii de asprii şi era adusă sau de preotul local

sau de cnezul comunei însoŃit de 1-2 Ńărani mai de frunte. Pe lângă bani se dădeau boi,

vaci, cai, fân. Tot pentru binecuvântare s-au adunat sume mari din numeroase localităŃi

26 Ioan HaŃegan, Vilayetul de Timişoara, Timişoara, 2003, p. 5127 I.D. Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului, Ed. Mitropolia Banatului, Timişoara, 1977, p.88-8928 I.D. Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului, Ed. Mitropolia Banatului, Timişoara, 1977, p.89

13

din care amintim câteva spre a ne face o idee despre starea materială a populaŃiei române

din Banat în timpul paşalâcului de Timişoara. Jamul Mare, 1660: “A venit la noi cnezul

Ieremia şi a dat un groş pentru blagoslovenie şi a scris un bou; a rămas de dat. Popa

Vucihna a scris un bou, a rămas să-l dea. Petcu a adus un groş, a scris un bou, a rămas

de dat. Nicolae Ognanovici a adus un groş, a scris un bou. Daba a adus un groş şi a

scris un bou, a rămas să-l dea. Vuia lui Nicolae a adus un groş şi a scris un bou”. În anul

1666 liste de mile continuă: “Cnezul Ieremia s-a scris în foaia de obşte. Petcu

Vlădicovceanul s-a scris în foaia de obşte. Daba s-a scris cu o rugăciune. Nicolae s-a

scris în fila de obşte, au rămas 400 aspri. Şi iarăşi au dat din sat 800 aspri pentru

blagoslovenie” 29. Şemlac în anul 1666:”Milan s-a scris în fila de obşte. Miloş pe sine cu

o rugăciune. Eremia, baba, lui Tiholea o rugăciune. Ioan pomenire. Radosav pomenire.

Marcu Piniaş rugăciune pentru Petru. Boja rugăciune pentru Stoia” 30.

Din examinarea catastifului de mile se desprinde câteva aspecte deosebite privind

situaŃia satelor româneşti bănăŃene. În primul rând ni se fac cunoscute numele a numeroşi

preoŃi din perioada atât de obscură a paşalâcului turcesc, de asemenea ne arată puterea

economică a satelor bănăŃene precum şi felul de organizare, cu preoŃii şi cnezii în frunte.

Imediat după ocuparea provinciei Banatului de către habsburgi, credincioşii

ortodocşi români intră sub jurisdicŃia Bisericii sârbe, care se bucura de privilegiile date de

împăraŃii Imperiului habsburgic, privilegii recunoscute şi de Cancelaria ungară şi care vor

apăra poziŃiile ortodoxiei în aceste părŃi, mereu ameninŃate de catolicism. Un punct din

privilegiile ilirice are o imprtanŃă deosebită în acŃiunea de combatere a prozelitismului

catolic: episcopii pot face vizite canonice la parohii nestingheriŃi, ceea ce însemna control

şi protecŃie, preoŃii fiind mai temeinic motivaŃi în a rezista tentaŃiilor uniaŃiei.

Din cele şapte episcopii aflate sub jurisdicŃia patriarhului Arsenie III Cernojevici

două erau în Banat: epicopiile de Timişoara şi VârşeŃ.

Despotismul luminat avea tot interesul să-şi exercite controlul asupra Bisericii

ortodoxe. Mai mult chiar, se urmărea ca – prin intermediul Biserici – să-şi câştige

sprijinul şi simpatia credincioşilor ortodocşi. De aceea, atât prin Regulamentul iliric, cât

şi prin Edictul de toleranŃă al împăratului Iosif al II-lea, poziŃia Bisericii ortodoxe se va29 I D Suciu – Radu Constantinescu, Documente privitoare la istoria Mitropoliei Banatului,Timişoara,1980, p. 13730 I D Suciu – Radu Constantinescu, Documente privitoare la istoria Mitropoliei Banatului,Timişoara,1980, p. 145

14

întări. Drepturile preoŃilor erau stipulate în regulament: dreptul la o şesie întreagă de

pământ, scutire de impozite către stat, precum şi de orice contribuŃie feudală; deasemenea

se stabileau şi taxele ce urmau să le primească preoŃii pentru serviciile religioase

suplimentare.

Prin aceste măsuri, situaŃia preoŃilor ortodocşi din Banat se diferenŃiază total de

cea a preoŃilor din celelalte principate române, iar această provincie va deveni în acele

momente critice când ierarhia ortodoxă din Transilvania era desfinŃată, apărătoarea

ortodoxiei ardelene şi loc de refugiu al preoŃilor ortodocşi români din Transilvania, dur

presecutaŃi pentru credinŃa lor31.

Cea mai veche însemnare despre bisericile din Jamu Mare, Clopodia şi

Surducul Mare o întâlnim într-un document privind aspecte ale vieŃii bisericeşti din

Banat, mai precis spus o conscripŃie a parohiilor din dieceza VârşeŃ-Caransebeş datând

din iulie 1749. Documentul face parte din evidenŃele cerute de Curtea Vieneză eparhiilor

bănăŃene, pentru ai servi de informare şi control. În acest document, episcopul Ioan

Georgevici trimite la CarloviŃ conscripŃia celor cinci protopopiate din eparhia sa, unde

sunt consemnate satele cu parohii, preotul ce slujeşte şi numărul de case ale satului

respectiv. Astfel aflăm consemnate următoarele: Surduc, nr. de case 130 şi un preot, Ivan

Iancov; Clopodia, nr. de case 180 şi un preot Ioan Iovanov; Şam, nr. case 180 şi un preot

Nicolae Mihail32.

Într- conscripŃie a eparhiei Caransebeşului datată 1 ianuarie 1751 afăm consemaŃi

următorii preoŃi: Jamu Mare preoŃii Nicolae şi Petru; Clopodia, preotul Ioan; Surduc,

protul Ioan33.

Într-o statistică a bisericilor din eparhia Caransebeşului, datată 15 ianuarie 1757

aflăm amănunte legate de bisericile din satele cercetate de noi. Surduc (149 case),

biserică de lemn, cu hramul Naşterii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu,ridicată sub

episcopul Ioan Georgevici în anul 1754. Paroh Ioan Iancovici. Clopodia (201 case),

biserică din lemn, veche, cu hramul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ridicată sub

episcopul Maxim în anul 1720. Parohi Ioan Popovici, Novac Pomaru. Jam (199 case),

31I.D. Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului, Ed. Mitropolia Banatului, Timişoara, 1977, p.120-121.32 „Foaia diecezană”, 23 (1908), nr.49,Caransebeş, p. 333 I D Suciu – Radu Constantinescu, Documente privitoare la istoria Mitropoliei Banatului,Timişoara,1980, p. 192

15

biserică de piatră, cu hramul Sf. Nicolae, ridicată sub episcopul Ioan Georgevici în anul

1753. Parohi Petru Popovici, Nicolae şi Ioan Gruicici34.

Potrivit tradiŃiei locale biserica de lemn din Surducu Mare a ars până în temelie.

În anul 1794 se ridică biserica actuală, cu pereŃii din piatră, acoperită cu şindrilă şi turnul

de scânduri35.

În anul 1762 biserica de lemn din Clopodia a fost zugrăvită de renumitul pictor

bisericesc, diaconul Vasile,( Loga) venit din Tismana Gorjului şi aşezat în 1744 la

mânăstirea Sredişte, unde întemeiază o adevărată şcoală de zugravi. La pictarea lăcaşului

din Clopodia a fost ajutat de fiul său Gheorghe, de Ioan Popovici şi Radu Lazarevici.

Uşile împărăteşti şi câteva icoane sunt păstrate în colecŃia de artă religioasă a Mitropoliei

Banatului, fiind aduse de Ioachim Miloia pe atunci directorul muzeului şi un mare

cunoscător al artei bisericeşti.Vechea biserică din lemn a fost demolată în anul 193836.

ConscripŃile la care ne referim, înglobează parohiile din eparhia VârşeŃului

orânduite pe protopopiate, cu parohia şi numele preoŃilor care o păstoresc, cu numărul de

case a satului respectiv. ÎmpărŃirea administrativă se încadrează în organizarea de stat

austriacă până la 1779, când sinodul de la Sremski Karlovci stabileşte principiile

fundamentale ale organizării Bisericii Ortodoxe din Ungaria cunoscut sub forma

acceptată de habsburgi sub numele de,,Rescript declaratoriu”.37 ConscripŃia nu indică

naŃionalitatea preoŃilor, iar numele de familie, cu neînsemnate excepŃii erau schimbate la

hirotonire după obiceiul vremii, adăungându-se la numele de botez al tatălui sau la

funcŃia de preot , dacă acesta o avea, caracteristicul ,,vici”, ce acoperă originea etnică..

Statisticile nu cuprind şi alte informaŃii legate de preoŃi, satele în schimb era

relative prospere, aveau un număr de case destul de mare, ceea ce explică multe aspecte

legate de dezvoltarea satelor din acea perioadă. Referitor la bisericile vechi, cele din

secolul al XVIII-lea avem aceste mărturii scrise, iar la Surducul Mare, încă s-a mai

păstrat biserica veche până în anul 1988. Biserica din Jamul Mare, odată cu colonizarea

34 I D Suciu – Radu Constantinescu, Documente privitoare la istoria Mitropoliei Banatului, Timişoara,1980, p.233-23435 Nicolae Secară, Bisericile de lemn dispărute din Banat, Ed. Excelsior art, Timişoara, 2002, p.7936 Nicolae Secară, Bisericile de lemn dispărute din Banat, Ed. Excelsior art, Timişoara, 2002, p.3537Prot. IB. Mureşianu, Un document din 1767 privind aspecte ale vieŃii bisericeşti din Banat, în ,,MitropoliaBanatului” 1976, nr.5-8,Timişoara,p.522

16

nemŃilor şi strămutatrea românilor băştinaşi, intră în proprietatea coloniştilor, care o

transformă într-o biserică catolică.

În privinŃa bisericii, autorii mai recentei monografii a comunei Jamu Mare, dr.

Anton Peter Petri şi Hans Schmidt, arată că există controverse. Pe de-o parte, spun dânşii,

în cronica parohiei romano-catolic scrie că românii la plecare au luat cu ei şi biserica lor

de lemn; pe de altă parte, istoricul Felix Milleker susŃine că lăcaşul catolic sfinŃit în 1812

era de fapt biserica zidită ortodox-română refăcută. Aceasta ar fi avut iniŃial o lungime

de 9 stânjeni şi o lăŃime de 3 stânjeni, dimensiuni considerate ca nesatisfăcătoare de

autorităŃile austriece, fapt pentru care a fost prelungită cu încă 8 stânjeni şi lăŃită

corespunzător apoi amenajată conform cerinŃelor cultului romano-catolic38.

Nu numai datele foarte precise furnizate de Felix Milleker, cel ce a dat prima

documentată monografie a Jamului Mare la începutul veacului nostru,39 dar şi un

document bisericesc dovedesc că în această înfloritoare comună românească, care în

secolul al XVIII-lea a fost reşedinŃă de cerc districtual, apoi sediu notarial, exista o

biserică de piatră, înălŃată încă de la mijlocul acelui veac. Ne referim la statistica

bisericilor din eparhia Caransebeş, întocmită la 15 ianuarie 1757, în care se arată că în

Jamu Mare, comună pe atunci cu 199 case, aflată în districtul VârşeŃ, pe lângă satele

Clopodia şi LăŃunaş, există o biserică de piatră, cu hramul Sf. Nicolae, înălŃată de

episcopul Ioan Gheorghevici în anul 175340.

În momentul strămutării românilor, acest lăcaş, ce abia împlinise cinci decenii,

desigur că mai există şi este probabil cel descris de istoricul Felix Milleker. Dacă românii

din Jamu Mare şi Clopodia au transportat cu ei o biserică de lemn, aceasta fusese poate

cumpărată de la vreun sat învecinat. După Nicolae Cornean41 structura de bază a

construcŃiei, specifică bisericilor ortodoxe, constituie dovada cea mai bună că actualul

lăcaş de cult romano-catolic ar fi fost la origine unul ortodox. Mai multe, scrie dânsul, în

podul clădirii s-ar fi aflat vechi cărŃi bisericeşti, scrise în slavonă şi română.

III.2.Şcoala

38 Ibidem, p.18539 Felix Milleker, Die Geschichte der Gemeinde Nagy-Zsam 1370-1909, Temesvar, 1909, apud EleonoraCalincof, op. cit., p.25540 I. D. Suciu, R. Constantinescu, Documente privitoare la istoria Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1980,p. 217, 23441 Nicolae Cornean, Monografia eparhiei Caransebeş, Caransebeş, 1940, p.470

17

Microzona cercetată de noi a constituit, din vechime, o întinsă vatră de cultură şi

intensă viaŃă şcolară românească. InformaŃii despre activitatea şcolară sunt prezentate, în

special, în conscripŃiile bisericeşti. Încă din vechime, la mânăstirile de la Murava

(Şemlacul Mic) şi Partoş exista şcoli, în care învăŃătorii călugări veniŃi din łările

Române învăŃau pe tinerii care se pregăteau pentru chemarea preoŃească sau dăscălească.

În acea perioadă, de obicei dascălii erau şi preoŃi; ei învaŃă pe copii din ceaslov, atât cât

ştiau şi ei şi cât era necesar ca să iasă din ei cantori, psalŃi şi, mai târziu, preoŃi. La

început, sala de clasă era chiar tinda bisericii; aici preotul-dascăl învăŃa pe copii

rugăciunile, cetania cărŃilor bisericeşti, cântarea psaltirei, rânduiala bisericească şi ceva

socoteală. Cazna cea mare era scrierea. Pentru uşurinŃă, dascălul avea o lădiŃă cu nisip, cu

un deget arăta în Psaltire litera, cu altul adâncea figura ei pe suprafaŃa netezită a nisipului.

Copiii exersau până căpătau deprinderea de a scrie litera, iar mai târziu dascălul scria

litera cu creionul pe hârtie, iar copiii trebuiau să o scrie cu pana de gâscă şi cu cerneală

În noua concepŃie a despotismului luminat aplicată în timpul lui Iosif al II-lea,

pornind de la filosofia iluministă, statul trebuia să-şi manifeste prezenŃa în toate

sectoarele vieŃii economico-sociale. Conform noii concepŃii, statul subordonează biserica,

încercând – în acelaşi timp – să pună în slujba sa şi educaŃia, care devine în acea perioadă

o problemă de politică internă. ÎnvăŃământul, bisericesc şi laic, este supus şi el interesului

statului, în general preconizându-se un învăŃământ de stat.

Dezvoltarea învăŃământului a primit un cadru legislativ prin elaborarea

regulamentului “Regulae directivae pentru îmbunătăŃirea învăŃământului din şcolile

elementare sau triviale româneşti şi sârbeşti neunite”, aprobat de împărăteasa Maria

Tereza la 24 mai 1774. În acest act normativ se găsesc reguli privitoare la pregătirea

învăŃătorilor; materiale de învăŃământ (citirea, scrierea, religia); se dispunea traducerea

unor cărŃi şi manuale; se recomanda studierea unor materii practice suplimentare

(albinărit, creşterea vitelor); reguli referitoare la clădirile şcolare, frecventarea şcolii,

constituirea fondului şcolar şi controlul şcolilor42.

Prin "Ratio educationis" (Organizarea educaŃiei), apărut în 1777 şi care constituia

regulamentul şcolar, se punea accentul pe învăŃământul elementar, şcoala trebuind să

42I.D.Suciu, Radu Constantinescu, Documente privitoare la istoria Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1980,p.360 şi următoarele

18

crească înainte de toate buni producători, deci buni contribuabili, buni soldaŃi, buni

cetăŃeni, fără deosebire de neam şi confesiune43.

Ratio educationis din 1777 cuprindea în mod cert elemente cu orientare

progresistă. Prevederile ca fiecare naŃiune să fie instruită în şcoli naŃionale, conduse de

învăŃători pricepuŃi, ca predarea să se facă în limba maternă, ca învăŃământul elementar să

fie unic şi egal pentru toŃi cetăŃenii, indiferent de religie şi de starea socială, erau

progresiste.Cu privire la şcoli se arată că în fiecare comună unde este parohie să fie şi

şcoală. Construirea localurilor de şcoală şi întreŃinerea lor cade în sarcina comunelor,

lemnele necesare pentru construirea şcolii trebuie să le dea administraŃia domeniilor

erariale, iar poporul să dea mâna de lucru. Se stabilea ca plata învăŃătorului să fie fixă,

comuna va da „naturaliile” (produsele agricole) şi plata în bani, care s-a stabilit în felul

următor: satele care au până la 60 de numere de casă să plătească pe învăŃător cu 40

florini anual, cele care au mai multe numere de case să-i dea 60 florini

anual.AdministraŃia civilă era obligată să dea învăŃătorului trei lanŃă de pământ arabil. Se

hotăra ca învăŃătorului să i se asigure o cameră la şcoală pentru locuinŃă, separată de sala

de clasă. Angajarea învăŃătorului să se facă prin contract scris, în care să se prevadă

drepturile şi obligaŃiile învăŃătorilor şi ale comunei. Toate aceste prevederi stabileau mai

precis sfera de atribuŃii a organelor administrative în problemele şcolare şi fixau mai clar

modul de organizare şi funcŃionare a şcolilor. Cu aplicarea acestor prevederi a fost

însărcinat Teodor Iancovici de Mirevo, care la 6 februarie 1773 a fost numit director al

şcolilor româneşti şi sârbeşti din Banat. El a funcŃionat în această calitate între anii 1773-

1782 şi a reuşit să înfinŃeze un mare număr de şcoli. Este adevărat că în activitatea sa

Iancovici a avut în Banat condiŃii mai bune pentru dezvoltarea învăŃământului poporal

decât cele existente în alte provincii. Până în 1779 Banatul a fost condus direct de Curtea

de la Viena, deci nu exista aici împotrivirea nobililor, nu exista teama de organele de

conducere comitatense, cum era în Ńinuturile aflate sub administraŃia Ungariei. În anul

1782 Teodor Iancovici este trimis în Rusia, după plecarea sa , învăŃământul poporal

românesc şi sârbesc din Banat a stagnat un timp oarecare. Unele clădiri s-au ruinat,

învăŃătorii nu mai sunt plătiŃi regulat şi părăsesc posturile,nivelul predării scade. Cauza

acestui regres o constituie desigur lipsa iscusinŃei organizatorice a lui Iancovici, dar şi

43 I.D.Suciu, Radu Constantinescu, Documente privitoare la istoria Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1980,p.362

19

noile condiŃii social-politice din Banat. În anul 1779, Banatul a fost încorporat Ungariei,

camera aulică vânduse mai multe moşii unor particulari, care n-au arătat nici un interes

pentru şcoala poporală. Clădirile unor şcoli au fost ocupate în mod abuziv de notarii şi

funcŃionarii administrativi şi transformate în locuinŃe personale, alte clădiri au fost luate

de moşieri şi transformate în grajduri44.

Documentele prezentate ne permit să afirmăm că, în satele cercetate de noi au

existat preocupări instructive, desfăşurate sub două forme: în mod individual (mici

grupuri instruite de preoŃi sau dascăli, la început) şi în mod colectiv, în cadrul unor şcoli,

atunci când învăŃământul s-a legiferat.

Din documentele vremii rezultă că funcŃionaseră în Banat şi înainte de 1777 şcoli

poporale româneşti, printre comunele amintite cu şcoală se numără şi Clopodia, care

avea în anul 1776 avea 303 case şi şcoală veche de dăscălie la care a funcŃionat ca

învăŃător în anul 1781, Iancul Cocoroviciu (Cocora)45. Jamu Mare avea în anul 1776 262

de case şi şcoală ortodoxă, în anul 1787 colonia germană avea şcoală la care a funcŃionat

ca învăŃător Georg Mage, iar în anul1792 şcoala era frecventată de 71 de elevi, numai

băieŃi. În anul 1804 la şcoala germană funcŃiona ca învăŃător Wilhelm König46.Surducu

Mare avea în anul 1776 180 de case şi şcoală organizată, la care a funcŃionat ca învăŃător,

în anul 1781 Gavrilă Ioanoviciu, iar în anul 1791, Pavel Popovici. Şcoala era frecventată

de 60 de elevi, numai băieŃi47.

Dintr-un studiu aparŃinând lui D. Onciulescu reiese că în anul 1785 plata

dascălilor consta în 30 florini, 10 măsuri grâu, 2 stânjeni de lemne şi 10 care de paie48.

Răspunzători pentru plata salariilor şi întreŃinerea şcolilor erau domnii de pământ, care,

prin contractele şcolare, se obligau să le sprijine. Inspectorii şcolari au depus stăruitoare

eforturi pentru încheierea contractelor şcolare, în care se prevedea salariul pe care

comunitatea sătească şi domnul de pământ îl asigurau învăŃătorului

44 V. łârcovnicu, ContribuŃii la istoria învăŃământului românesc din Banat, Bucureşti, 1970,p. 5445 P. Radu, D. Onciulescu, ContribuŃii la istoria învăŃământului din Banat până la 1800, Bucureşti, 1977,p.26246 P. Radu, D. Onciulescu, ContribuŃii la istoria învăŃământului din Banat până la 1800, Bucureşti, 1977,p.27547 P. Radu, D. Onciulescu, ContribuŃii la istoria învăŃământului din Banat până la 1800, Bucureşti, 1977,p.29648 O.Onciulescu, SituaŃia dascălilor bănăŃeni în timpul secolului al XVIII-lea, în „Studii de istorie aBanatului”, Timişoara, 1970, p.74

20

Este evident faptul că funcŃionarea şi progresul şcolilor depindea, în bună parte,

de priceperea şi pregătirea învăŃătorilor. Acest lucru a stat la baza organizării şcolilor

normale, care aveau rolul de a pregăti învăŃători pentru şcolile comunale sau "triviale". În

cadrul şcolilor normale se făcea şi un curs de metodică, urmărindu-se cunoaşterea

îndatoririlor învăŃătorilor, însuşirea temeinică a materiei, ca şi noua metodă de predare,

formarea deprinderilor de a-i instrui pe elevi noŃiuni privind examinările, registrele

şcolare.

Dintr-un memoriu asupra rechizitelor şcolare, care sunt necesare pentru toate

şcolile triviale ilirice neunite din circumscripŃile provinciale ale Banatului Timişorean,

conform înaltei ordonanŃe emise la 1 octombrie 1776 se precizează ca să fie

aprovizionate fiecare şcoală din localitate compusă din 100 de case cu 12 ustensile de

scris, 12 table de calcul, 6 foarfeci pentru hârtie,6 bricege, 36 de creioane şi un sul de

hârtie; apoi şcolile din acele localităŃi unde sunt mai mult de 100 de case neunite,

cantitatea de rechizite să se dubleze.În acest memoriu găsim Jamu Mare (Scham), sat în

districtul VârşeŃ cu 262 de case, fiindu-i necesar pentru şcoală următoarea cantitate de

ustensile:24 de ustensile de scris, 24 de table de calcul,12 foarfeci, 12 bricege, 72 de

creioane şi 2 suluri de hârtie, Clopodia (Klopottia) cu 303 case fiindu-i necesar pentru

şcoală următoarea cantitate de ustensile:24 de ustensile de scris, 24 de table de calcul,12

foarfeci, 12 bricege, 72 de creioane şi 2 suluri de hârtie, Surducu Mare (Szurduk) cu 180

de case fiindu-i necesar pentru şcoală următoarea cantitate de ustensile:24 de ustensile de

scris, 24 de table de calcul,12 foarfeci, 12 bricege, 72 de creioane şi 2 suluri de hârtie49.

SituaŃia şcolară la Jamu Mare la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul

secolului al XIX- lea era următoarea: în anul şcolar 1788-1789 în şcoală se preda în limba

română, frecventau şcoala 13 băieŃi şi 3 fete. În anul şcolar 1791-1792 au frecventat

şcoala 15 băieŃi şi 1 fată, iar în anul şcolar 1795-1796 au frecventat şcoala 44 băieŃi şi 10

fete. În anul şcolar 1801-1802 au frecventat şcoala 38 băieŃi şi 20 fete50.

Clopodia, situaŃia şcolară la la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul

secolului al XIX- lea era următoarea: în anul şcolar 1788-1789 în şcoală se preda în limba

română, frecventau şcoala 8 băieŃi şi 6 fete. În anul şcolar 1791-1792 au frecventat49 P. Radu, D. Onciulescu, ContribuŃii la istoria învăŃământului din Banat până la 1800, Bucureşti, 1977,p.32250 P. Radu, D. Onciulescu, ContribuŃii la istoria învăŃământului din Banat până la 1800, Bucureşti, 1977,p.239

21

şcoala 14 băieŃi şi 24 fete, la sfârşitul anului calificativul obŃinut în privinŃa progresului la

învăŃătură a fost bonus, iar în anul şcolar 1795-1796 au frecventat şcoala 20 băieŃi şi 31

fete. În anul şcolar 1801-1802 au frecventat şcoala 15 băieŃi şi 9 fete51.

În acest document nu am găsit date despre situaŃia şcolară din Surducu Mare,

ştim doar că în anul 1791 frecventa şcoala 60 de elevi, numai băieŃi.

O piedică importantă în dezvoltarea învăŃământului românesc şi sârbesc la

sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea o constituia lipsa de

învăŃători pregătiŃi.Pregătirea profesională a învăŃătorilor era slabă. Pentru a ridica nivelul

acestei pregătiri DeputăŃia ilirică a propus ca inspectorul şcolar Iancovici să organizeze

cursuri de pregătire cu durata de cinci luni, propunerea a fost acceptată, iar Iancovici

după ce a fost instruit în probleme metodice şi după ce a acătuit un manual metodic şi-a

început cursurile la Timişoara. Cursurile constau în explicarea manualului scris de

Iancovici. Se discutau atât problemele de metodica predării, cât şi conŃinutul obiectelor

de studiu pe baza manualelor şcolare.Cursurile erau predate în limba sârbă de T.

Iancovici şi în limba română de Mihai Roşu, ele fiind cunoscute sub denumirea de norme

sau cursuri de normă52. Conducerea de stat austriacă Ńinea cu străşnicie ca în toate şcolile

elementare din imperiu să se folosească aceeaşi metodă de învăŃământ, considerând că şi

acesta este un mijloc de întărire a unităŃii statului.Aceste cursuri s-au Ńinut la Timişoara şi

mai târziu, dar nu destul de organizat, schimbându-şi conŃinutul după împrejurări.

La începutul secolului al XIX-lea, Banatul a înregistrat semnificative mutaŃii pe

plan economic, cu influenŃe benefice şi în sfera culturală a românilor, la aceasta

contribuind şi măsurile luate de autorităŃile austriece din acea vreme, în spiritul epocii

luminilor pentru educarea supuşilor lor.În prima etapă se simŃea nevoia acută a unui

număr corespunzător de învăŃători care să asigure desfăşurarea normală a procesului

instructiv-educativ în şcolile înfinŃate din satele şi târgurile Banatului. Din cauză că o

instituŃie care să pregătească dascăli lipsea, s-au iniŃiat cursuri de pregătire cu durata de

patru luni pe an, Ńinute de directori şcolari pentru calificarea slujitorilor şcolii. Aceasta a

fost situaŃia şcolilor din satele Jamu Mare, Clopodia şi Surducu Mare la sfîrşitul

secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea.51 P. Radu, D. Onciulescu, ContribuŃii la istoria învăŃământului din Banat până la 1800, Bucureşti, 1977,p.24052 V. łârcovnicu, ContribuŃii la istoria învăŃământului românesc din Banat, Bucureşti, 1970,p. 53

22

23