Capitolul I. Urmărirea penală

Secţiunea 1. Dispoziţii generale

§1. Consideraţii cu privire la structura procesului penal. Urmărirea penală, prima fază a procesului penal

Rezultatul obţinut în urma desfăşurării activităţilor care compun procesul penal se cere a fi unul care să asigure în mod judicios echilibrul între interesele societăţii şi interesele fiecărei persoane implicate în procesul penal. Acest obiec-tiv corespunde, la momentul actual, scopului procesului penal fixat în art. 1 C. proc. pen., prin care se cere ca normele procesual penale să conducă la constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie sancţionată potrivit legii penale şi nicio persoană nevinovată să nu fie sancţionată penal.

Formularea, prezentă în art. 1 C. proc. pen. încă de la adoptare1, consi-derăm că surprinde elementele obligatorii îndeplinirii scopului procesului penal care implică obligaţia soluţionării cauzei în cadrul unui demers pentru aflarea adevărului în opoziţie permanentă cu eroarea judiciară care, odată concretizată, aduce atingere prestigiului justiţiei.

Obiectivele corespund de fapt reglementărilor internaţionale în materie, care asigură garanţia derulării unui proces cu respectarea principiului aflării adevărului şi neacceptarea sub nicio formă a unei hotărâri bazate pe erori judiciare.

În literatura de specialitate este recunoscută autonomia dreptului procesual penal, ca ramură autonomă a sistemului de drept, distinctă şi deosebită de dreptul penal substanţial.

Formând un ansamblu de norme juridice procesual penale, dreptul proce-sual penal este un drept pozitiv, parte componentă a dreptului public, concre-tizarea scopului său fiind condiţionată de existenţa unor norme simple şi clare care să asigure promptitudinea reacţiei societăţii în cazul încălcării legii penale.

1 Codul de procedură penală a fost adoptat în anul 1968 şi a intrat în vigoare la 1

ianuarie 1969.

Drept procesual penal. Partea specială 2

Aceste rigori determină modul de abordare, de alcătuire a normelor pro-cesual penale, dreptul procesual penal fiind de regulă codificat, majoritatea normelor fiind sistematizate într-o singură lege – Codul de procedură penală. Prezentarea în această formă facilitează în primul rând studiul şi aplicarea lor, dar şi siguranţa, stabilitatea cadrului legislativ.

Soluţionarea cauzelor penale impune derularea unor activităţi procesuale reglementate de lege atât în ceea ce priveşte succesiunea, cât şi realizarea lor concretă. Aceste activităţi procesuale, concretizate în acte şi măsuri dispuse de organele judiciare sau ce decurg din exercitarea drepturilor procesuale ori îndeplinirea obligaţiilor procesuale ale celorlalţi participanţi, se derulează pe parcursul procesului penal şi constituie un tot unitar, deoarece se desfăşoară în vederea unui scop unic stabilit de legiuitor.

Având ca obiect de studiu normele juridice procesual penale şi raporturile juridice reglementate de aceste norme, ştiinţa dreptului procesual penal deli-mitează activităţile procesuale pe grupe de acte şi măsuri procesuale, cunos-cute ca faze, etape, stadii procesuale1.

Divizarea procesului penal pe faze procesuale este impusă nu numai din necesitatea de studiu în cadrul ştiinţei procesual penale, ea este realizată chiar prin dispoziţiile Codului de procedură penală, care, în Partea specială, tratează în titluri distincte fazele procesului penal: urmărirea penală, judecata, punerea în executare a hotărârilor penale. Aceste faze se deosebesc prin sarcinile pro-cesuale fixate prin lege pentru fiecare dintre ele, organele judiciare care le realizează, activităţile procesuale desfăşurate.

Faza procesuală constituie un complex de acte şi măsuri procesuale şi pro-cedurale pe care legea le cere efectuate de către organele judiciare într-o anu-mită ordine şi în anumite forme şi care au anumite sarcini în vederea realizării unor elemente ce compun scopul procesului penal.

Etapa procesuală este o subdiviziune a fazei procesuale, care are un anumit obiectiv, dar care se subsumează obiectivului fazei procesuale în care se deru-lează, prin actele şi măsurile dispuse contribuind la realizarea acestuia. Prima fază, urmărirea penală, are ca etape procesuale cercetarea penală, rezolvarea cauzei de către procuror, iar judecata conţine ca etape procesuale judecata în primă instanţă, judecata în apel, judecata în recurs.

Stadiul procesual constituie o subdiviziune a etapei procesuale, prin actele şi măsurile dispuse în perimetrul acestuia urmărindu-se finalizarea etapei pro-cesuale. Stadiile procesuale ce compun o etapă procesuală prezintă parti-cularităţi ce le diferenţiază de celelalte care alcătuiesc aceeaşi etapă, dar care funcţionează pentru realizarea scopului etapei respective. De exemplu, etapa procesuală a judecăţii în primă instanţă cuprinde începutul judecăţii, cerce-

1 Gr. Theodoru, Tratat de Drept procesual penal, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, Bucu-

reşti, 2008, p. 543-544.

I. Urmărirea penală 3

tarea judecătorească, dezbaterile şi ultimul cuvânt al inculpatului, deliberarea şi pronunţarea hotărârii judecătoreşti.

Trebuie precizat însă că activităţile pe care le realizează participanţii impli-caţi în soluţionarea cauzei penale, distinct pe faze, etape şi stadii procesuale, nu înlătură caracterul unitar al procesului penal; toate actele şi măsurile pro-cesuale şi procedurale au un scop unic, şi anume aplicarea legii penale în cazul persoanelor care au săvârşit infracţiuni. Această divizare a procesului penal nu operează în sens invers în ceea ce priveşte caracterul unitar al proce-sului. În acest context, scopul unic al procesului penal conferă mecanismului procesului penal, în final, coerenţă şi eficienţă.

Scopul procesului penal se realizează în urma derulării fazelor procesuale în succesiunea prevăzută de lege, prin trecerea fiecărei faze prin etapele pro-cesuale pe care le cuprinde şi a fiecărei etape prin stadiile proprii acestora. De altfel, dosarele penale conţin înscrisurile doveditoare efectuate în ordinea cronologică, corespunzătoare acestui parcurs.

Structura actuală a procesului penal este determinată şi de necesitatea exis-tenţei unui cadru procesual care să permită realizarea efectivă a garanţiilor pro-cesuale şi a competenţelor organelor judiciare. Fiecare fază procesuală cuprin-de un complex de activităţi efectuate succesiv, reglementate de lege în vederea atingerii scopului procesului penal.

Existenţa primei faze – a urmăririi penale – este justificată de necesitatea cunoaşterii împrejurărilor comiterii infracţiunii, a identităţii făptuitorului, pentru ca, ulterior, să fie posibilă dezbaterea acestor aspecte în faţa judecătorului, în condiţii de publicitate, oralitate şi contradictorialitate.

La momentul sesizării comiterii infracţiunii nu se cunosc aceste împrejurări, în multe cazuri nu este cunoscută nici persoana făptuitorului, ceea ce face necesară desfăşurarea unor activităţi în urma cărora să se lămurească aceste aspecte, pe care instanţa, care îşi desfăşoară activitatea în sala de şedinţă în condiţii de publicitate, mai greu le-ar clarifica. În perioada actuală, când din ce în ce mai mult se folosesc mijloacele tehnice pentru comiterea faptelor penale, cu atât mai mult este necesară această perioadă de investigaţie, de clarificare a împrejurărilor necesare soluţionării ulterioare a cauzei penale.

Pe de altă parte, urmărirea penală, ca fază prealabilă judecăţii, este privită ca un mod de evitare a trimiterii nejustificate în judecată a unor persoane cu privire la care există numai bănuieli, presupuneri cum că ar fi săvârşit infrac-ţiunea1.

Codul de procedură penal actual, intrat în vigoare la 1 iunie 1969, în forma iniţială a restrâns conţinutul fazei judecăţii, reducând controlul jurisdicţional la

1 În unele cazuri, este necesară efectuarea unor investigaţii care impun deplasări la

faţa locului, ridicarea mijloacelor materiale de probă etc., activităţi pe care mai greu le-ar desfăşura completul de judecată.

Drept procesual penal. Partea specială 4

o singură cale ordinară de atac, mărind mult ponderea fazei urmăririi penale, fapt care, cel puţin teoretic, ar trebui să constituie o garanţie că nicio cauză penală lipsită de temei nu va ajunge în faza de judecată1.

În urma multiplelor modificări ale Codului de procedură penală, intervenite mai ales după 1990, conţinutul fazei urmăririi penale nu mai corespunde acestor orientări, faza judecăţii fiind mult mai laborioasă prin modificarea structurii căilor de atac, iar rolul judecătorului a fost mărit prin preluarea unor competenţe ale procurorului din faza de urmărire penală.

Activităţile procesuale şi procedurale care se desfăşoară în cadrul unei faze procesuale au funcţiuni şi finalităţi proprii, care asigură declanşarea şi desfă-şurarea fazei următoare în procesul penal, în fiecare fază procesuală fiind solu-ţionate probleme de a căror rezolvare depinde trecerea cauzei în faza urmă-toare.

Legislaţia procesual penală actuală nu conţine dispoziţii care să consacre principiul separaţiei funcţiilor judiciare în materie procesual penală. Sunt însă reglementări pe plan european (Convenţia europeană a drepturilor omului) care impun luarea în considerare a unei asemenea distincţii, chiar şi în termeni generali. Astfel, în Convenţie se prevede că ,,orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale (...) de către un tribunal independent şi imparţial” [art. 6 alin. (1)]. Dacă independenţa unei instanţe exprimă libertatea faţă de celelalte instituţii ale statului, mai ales faţă de executiv, imparţialitatea trebuie înţeleasă ca libertate faţă de orice prejudecăţi sau idei preconcepute privitoare la solu-ţionarea unei cauze penale. În acest context, se poate aprecia că implicarea unui organ judiciar în activităţi procesuale care revin, potrivit separaţiei funcţii-lor procesuale, unui alt organ judiciar poate genera o stare de incompati-bilitate.

Principiul separaţiei funcţiilor judiciare se aplică fiecărei jurisdicţii2, iar în cadrul procesului penal trebuie realizată separarea funcţiei de urmărire penală de cea de judecată.

Totodată, principiul separaţiei funcţiilor judiciare se aplică şi pentru organele judiciare care funcţionează în cadrul jurisdicţiei respective, în cazul nostru jurisdicţia penală.

Sub acest aspect, având în vedere implicarea procurorului şi judecătorului în procesul penal, trebuie să se constate o separaţie a funcţiilor de urmărire şi de judecată, care să se regăsească în exercitarea funcţiilor organelor de urmărire şi de judecată.

1 N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea generală, vol. II, Ed. Paideia,

Bucureşti, 1994, p. 8. 2 V. Dongoroz, C. Bulai, S. Kahane, G. Antoniu, N. Iliescu, R. Stănoiu, Explicaţii

teoretice ale Codului de procedură penală. Partea specială, vol. VI, ed. a 2-a, Ed. Aca-demiei Române şi Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 23.

I. Urmărirea penală 5

Faptul că numai unele organe judiciare efectuează anumite activităţi face ca, ulterior, să se exercite un control real, fiind excluse, pe cât posibil, excesele şi riscul comiterii unor erori judiciare.

În unele legislaţii, acest principiu al separaţiei funcţiilor are o reglementare expresă: prin Legea nr. 2000-516 din 15 iunie 2000, în Codul de procedură penală francez se face precizarea că procedura penală trebuie să garanteze separaţia autorităţilor însărcinate cu acţiunea publică de autorităţile de judecată.

Discuţii cu privirea la aplicarea acestui principiu există, generând chiar controverse care, considerăm noi, vor fi finalizate prin prevederi exprese în Codul de procedură penală.

Curtea Constituţională a fost sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 63 alin. (2), art. 65 alin. (1) şi art. 38514 C. proc. pen., susţinându-se că aceste dispoziţii legale încalcă principiul separaţiei, deoarece, stabilind în competenţa procurorului administrarea probelor în cursul urmăririi penale, îi atribuie acestuia, deopotrivă, funcţiile de urmărire penală şi instruc-ţie, conferindu-i atât calitatea de reprezentant al Ministerului Public, cât şi pe cea de judecător de instrucţie. Drept urmare, se consideră de către autorul excepţiei de neconstituţionalitate că instrumentarea probelor de către procuror în cadrul urmăririi penale este neconstituţională, iar probele astfel obţinute nu pot fi folosite în procesul penal1.

§2. Obiectul urmăririi penale

Pentru urmărirea penală – prima fază a procesului penal –, potrivit regle-mentării date în Titlul I al Părţii speciale a Codului de procedură penală, sunt fixate reguli de desfăşurare a activităţilor procesuale şi procedurale, dar şi anu-mite obiective, în funcţie de care organele de urmărire penală pot dispune măsuri pentru soluţionarea cauzei.

Pentru a da un caracter cât mai concret urmăririi penale, legiuitorul defi-neşte obiectul acesteia în art. 200 C. proc. pen.: urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identi-

1 Excepţia de neconstituţionalitate a fost respinsă prin Decizia nr. 344/2004 a Curţii

Constituţionale (M. Of. nr. 975 din 22 octombrie 2004), cu motivarea că, întrucât instanţa, iar nu procurorul, este cea care urmează să pronunţe o hotărâre în cazul dedus judecăţii, atât cu prilejul soluţionării fondului litigios, cât şi în cadrul recursului, nu poate fi primită susţinerea potrivit căreia prin textele de lege criticate se aduce atingere separaţiei puterilor în stat. Din reglementările internaţionale, cât şi din practica Curţii Europene a Drepturilor Omului rezultă că în domeniul penal trebuie să existe o triplă separaţie a funcţiilor jurisdicţionale: a autorităţilor de urmărire şi de instrucţie, a auto-rităţilor de instrucţie şi de judecată şi a autorităţilor de urmărire şi de judecată.

Drept procesual penal. Partea specială 6

ficarea făptuitorilor şi stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.

Din examinarea textului reiese că organele judiciare, părţile, precum şi alte persoane participante în această fază a procesului penal sunt implicate în clarificarea activităţilor indicate, în limita drepturilor şi obligaţiilor prevăzute de lege.

După modul în care sunt precizate, dar şi din conţinutul activităţilor preci-zate în art. 200 C. proc. pen. se deduce că obiectul urmării penale are două mari componente: strângerea probelor care vizează incriminarea ce poate fi atribuită unei anume persoane şi apoi evaluarea acestor probe în condiţiile prevăzute de lege, în funcţie de care urmează să se decidă cu privire la soluţia dispusă, adică trimiterea sau netrimiterea în judecată.

Constituie obiect al urmăririi penale strângerea probelor, ceea ce sugerează faptul că, încă din momentul sesizării, organele judiciare, dar şi ceilalţi parti-cipanţi pot indica probele necesare soluţionării cauzei respective. Aceste probe sunt individualizate, „adunate”, dar şi interpretate, evaluate conform regulilor de apreciere a probelor, pentru lămurirea tuturor aspectelor necesare solu-ţionării cauzei de către procuror. Aceste precizări ce ţin de lămurirea conţinu-tului strângerii probelor conduc la concluzia că activităţile desfăşurate au caracter in rem1.

Activităţile de „strângere a probelor” se desfăşoară în scopul stabilirii „exis-tenţei infracţiunilor”, adică al lămuririi tuturor aspectelor ce ţin de stabilirea faptelor şi împrejurărilor comiterii infracţiunii, indiferent de forma acesteia, consumată sau tentativă.

Potrivit art. 202 alin. (1) C. proc. pen., organul de urmărire penală este obli-gat să strângă probele necesare pentru aflarea adevărului şi lămurirea cauzei sub toate aspectele, adică atât probele în favoarea, cât şi în defavoarea învi-nuitului sau inculpatului, deoarece numai în acest mod se ajunge la justa soluţionare a cauzei.

Trebuie lămurite toate aspectele, pentru a se stabili corect încadrarea juri-dică a faptei, cât şi aspectele ce pot duce la înlăturarea vinovăţiei învinuitului sau inculpatului. Este obligatorie identificarea probelor care confirmă existenţa faptelor sesizate, în formă de tentativă sau consumate, cât şi stabilirea împre-jurărilor care înlătură incriminarea şi care pot corespunde unuia dintre cazurile prevăzute la art. 10 C. proc. pen. sau care pot determina atenuarea acesteia, cu influenţă directă asupra încadrării juridice.

Potrivit art. 200 C. proc. pen., element al obiectului urmăririi penale este şi identificarea făptuitorului, ceea ce presupune că prin probele administrate, pe lângă stabilirea existenţei infracţiunii, trebuie să se stabilească şi identitatea autorului sau, dacă este cazul, a instigatorului şi a complicelui.

1 V. Dongoroz ş.a., op. cit., p. 25.

I. Urmărirea penală 7

Efectuarea actelor de cercetare penală faţă de o altă persoană decât autorul infracţiunii nu este permisă, fiind unul dintre cazurile în care punerea în mişcare a acţiunii penale sau exercitarea acţiunii penale este împiedicată1.

Prin „stabilirea răspunderii” făptuitorilor se presupune că, în activitatea lor, organele de urmărire penală trebuie să aibă în atenţie nu numai stabilirea situaţiei de fapt privind derularea evenimentelor în materialitatea lor, ci şi surprinderea, cu ocazia acestor cercetări, a problemelor ce ţin de lămurirea aspectelor care stabilesc dacă făptuitorul răspunde penal, respectiv reţinerea vinovăţiei în modalitatea prevăzută de lege, în cazul concret, sau a situaţiilor în care răspunderea este înlăturată conform art. 10 lit. f)-j).

Realizarea activităţilor ce ţin de obiectul urmăririi penale trebuie să ducă la „lămurirea cauzei sub toate aspectele”2, inclusiv obligaţia clarificării unor date ce ţin de persoana făptuitorului. De exemplu, în unele cauze, este obligatorie efectuarea unei expertize psihiatrice a făptuitorului, iar dacă acesta este minor, trebuie efectuat referatul de evaluare edificator în stabilirea sancţiunii penale. Lămurirea aspectelor ce ţin de persoana făptuitorului, date privind conduita acestuia în familie, în societate sunt utile instanţei la individualizarea pedepsei.

Urmărirea penală are ca obiect numai clarificarea aspectelor legate de latura penală. Nu este lipsită de importanţă lămurirea aspectelor legate de soluţionarea laturii civile sau cele privind persoana vătămată. Astfel, datele referitoare la persoana vătămată pot oferi indicii importante cu privire la iden-tificarea făptuitorului, dacă identitatea acestuia nu este încă cunoscută.

Cu toate că dispoziţiile art. 200 C. proc. pen. nu cuprind prevederi referitoare la clarificarea aspectelor civile ale cauzelor penale, dacă există constituire de parte civilă, soluţionarea cauzei în condiţii de legalitate impune implicit lămurirea acestor aspecte. Soluţionarea cauzei presupune şi strângerea probelor referitoare la partea civilă, partea responsabilă civilmente şi răspun-derea acestora. Faptul că împrejurările ce ţin de lămurirea aspectelor privind latura civilă trebuie incluse în obiectul urmăririi penale se presupune mai ales în cauzele în care acţiunea civilă se exercită din oficiu.

În anumite cazuri, acţiunea civilă se porneşte şi se exercită din oficiu, organele de urmărire penală fiind obligate să lămurească aspectele referitoare la întinderea pagubei şi a daunelor morale, precum şi date cu privire la faptele prin care acestea au fost pricinuite (art. 17 C. proc. pen.).

1 Potrivit art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., acţiunea penală nu poate fi pusă în

mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau inculpat.

2 Articolul 202 C. proc. pen. instituie obligaţia organului de urmărire penală de a strânge probele necesare pentru aflarea adevărului şi lămurirea cauzei sub toate aspectele, în vederea justei soluţionări a acesteia.

Drept procesual penal. Partea specială 8

În partea finală a definirii obiectului urmăririi penale se precizează că toate activităţile de urmărire penală se desfăşoară pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată, ceea ce presupune o evaluare din partea organelor judiciare.

Din structura activităţilor procesuale care au loc în faza urmăririi penale rezultă că o primă evaluare o realizează organul de cercetare penală, care formulează o propunere privind soluţionarea cauzei, cea de-a doua evaluare aparţine procurorului care soluţionează cauza (procurorul, în final, fie întoc-meşte rechizitoriul, care este actul de sesizare a instanţei de judecată, cu înde-plinirea condiţiilor prevăzute de art. 262 C. proc. pen., fie dă o soluţie de netri-mitere în judecată).

Obiectul urmăririi penale se aduce la îndeplinire prin acte de urmărire penală1. Acestea sunt acte procesuale, adică acte de dispoziţie luate pe par-cursul fazei urmăririi penale. De regulă, actele procesuale sunt dispuse de pro-curor2, dar pot fi dispuse şi de organele de cercetare penală: începerea urmă-ririi penale3, luarea măsurilor asigurătorii sau a unora dintre măsurile de pre-venţie.

Toate actele de urmărire penală efectuate de procuror sau de organele de cercetare penală iau forma unor înscrisuri procedurale constatatoare, care compun dosarele de urmărire penală şi prin examinarea cărora se cunosc activităţile desfăşurate pentru soluţionarea cauzei respective.

Unii autori consideră ca făcând parte din obiectul urmăririi penale actele de dispoziţie ale organelor de urmărire penală4. Apreciem că actele de dispoziţie nu trebuie abordate prin referire la obiectul urmăririi penale, ci în contextul efectuării acestuia, care contribuie la clarificarea aspectelor ce ţin de urmărirea penală.

Actele procedurale constituie înscrisuri în sensul legii procesual penale, urmând regimul juridic al acestora. Acestea sunt acte de cercetare penală prin care se strâng probele necesare lămuririi cauzei sub toate aspectele (de exemplu, audierea părţilor, cercetarea la faţa locului, efectuarea de expertize etc.).

Actele de urmărire penală, ca acte de dispoziţie ale organelor judiciare, au ca suport rezultatul actelor de cercetare penală5. De exemplu, procurorul pune în mişcare acţiunea penală şi dispune trimiterea în judecată pe baza unui

1 Gr. Theodoru, op. cit., p. 551. 2 De exemplu, punerea în mişcare a acţiunii penale, luarea unora dintre măsurile de

prevenţie, trimiterea în judecată. 3 Rezoluţia de începere a urmăririi penale este însă supusă confirmării procurorului,

conform art. 228 alin. (31) C. proc. pen. 4 N. Volonciu, Al. Ţuculeanu, Codul de procedură penală comentat. Art. 200-286.

Urmărirea penală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 1. 5 Gr. Theodoru, op. cit., p. 550.

I. Urmărirea penală 9

suport probator dat de actele de cercetare penală efectuate (declaraţiile părţilor, ale martorilor, efectuarea unei cercetări la faţa locului etc.).

§3. Limitele fazei urmăririi penale

Urmărirea penală, ca fază distinctă a procesului penal, are, pe lângă o regle-mentare detaliată a tuturor activităţilor care o compun, şi precizări cu privire la momentul de debut şi cel final.

Momentul de debut al urmăririi penale este cel al începerii urmăririi penale, dispusă în condiţiile art. 228 C. proc. pen. Potrivit acestui text, organul de cercetare penală dispune începerea urmăririi penale prin rezoluţie, moment din care prima fază a procesului penal este declanşată, creându-se astfel cadrul procesual al desfăşurării acţiunilor de urmărire penală, în vederea soluţionării cauzei. Din acest moment, între subiecţii implicaţi în soluţionarea cauzei penale se pot naşte raporturi juridice procesual penale.

Finalul fazei urmăririi penale este marcat de încetarea activităţii organelor judiciare şi a celorlalţi participanţi proprii acestei faze şi trecerea în faza urmă-toare sau, pur şi simplu, constatarea unor cauze ce duc la finalizarea activi-tăţilor procesuale şi, implicit, finalizarea procesului penal în acel moment.

Acest final corespunde momentului soluţionării cauzei de către procuror, printr-o soluţie de trimitere în faza următoare a procesului penal ori o soluţie de netrimitere în judecată, caz în care parcursul cauzei este stopat aici, fără a începe faza următoare1.

Cu toate că legea fixează aceste limite, există posibilitatea efectuării unor activităţi cu importanţă în soluţionarea cauzei penale înainte de declanşarea urmăririi penale – actele premergătoare2.

§4. Trăsăturile caracteristice fazei urmăririi penale

Principiile fundamentale ale procesului penal au fost definite ca reguli de bază ce se regăsesc în întreaga desfăşurare a procesului penal.

Având în vedere particularităţile fiecărei faze a procesului penal, există caracteristici proprii fiecărei faze, prevăzute chiar de lege sau deduse din

1 Soluţia de netrimitere în judecată nu are însă caracter definitiv, conform regle-

mentării actuale neexistând posibilitatea plângerii la instanţa de judecată potrivit art. 2781 C. proc. pen. sau a reluării urmăririi penale în condiţiile art. 270 şi urm. C. proc. pen.

2 Potrivit art. 224 alin. (1) C. proc. pen., în vederea începerii urmăririi penale, organul de urmărire penală poate efectua acte premergătoare.

Drept procesual penal. Partea specială 10

reglementarea activităţilor desfăşurate. De exemplu, pentru faza judecăţii, dispoziţiile art. 289 şi art. 290 C. proc. pen. prevăd expres o serie de trăsături (oralitate, nemijlocire, contradictorialitate, publicitate).

În ceea ce priveşte urmărirea penală, nu există o reglementare expresă, anu-mite caracteristici fiind deduse din reglementarea de ansamblu a acestei faze a procesului penal.

Având în vedere obiectivele fixate în art. 200 C. proc. pen., cât şi moda-lităţile de realizare a acestora de către organele judiciare şi părţi, în literatura de specialitate se fac referiri la următoarele trăsături: lipsa de colegialitate a organelor de urmărire penală, subordonarea ierarhică în efectuarea actelor de urmărire penală, lipsa de publicitate în activitatea de urmărire penală, caracterul necontradictoriu al urmăririi penale, forma preponderent scrisă a urmăririi penale1.

Lipsa de colegialitate derivă din faptul că organul de urmărire penală desfă-şoară o activitate unipersonală, deosebit de faza judecăţii unde, potrivit actua-lei reglementări, activităţile de judecată se desfăşoară în complet de judecată care, de regulă, lucrează colegial.

În faza urmăririi penale, activităţile necesare soluţionării cauzelor penale pot fi realizate de un singur procuror, inclusiv soluţia dispusă de acesta pe par-cursul sau la terminarea urmăririi penale.

Faptul că în unele cauze complexe mai mulţi procurori efectuează urmă-rirea penală nu conferă caracter colegial activităţii acestora, colaborarea fiind impusă de volumul mare de activitate, şi nu de lege, ca o condiţie pentru valabilitatea actelor încheiate.

4.1. Subordonarea ierarhică în efectuarea actelor de urmărire penală

Această trăsătură a fazei urmăririi penale rezultă atât din examinarea com-petenţelor organelor judiciare care îşi desfăşoară activitatea în faza urmăririi penale, cât şi din statutul acestora, prevăzut în lege.

Astfel, dacă potrivit art. 124 alin. (3) din Constituţie judecătorii sunt inde-pendenţi şi se supun numai legii, în cuprinsul art. 132 din legea fundamentală se prevede că procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiilor legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei.

Faţă de judecători, care sunt independenţi şi inamovibili, procurorii se bucură de stabilitate şi sunt independenţi, în condiţiile legii [art. 3 alin. (1) din Legea nr. 303/2004].

Conţinutul noţiunii de subordonare ierarhică este dat de relaţia dintre pro-curor şi organul de cercetare penală, primul realizând supravegherea urmăririi

1 A se vedea: Gr. Theodoru, op. cit., p. 552-556; N. Volonciu, op. cit., p. 11-14.

I. Urmărirea penală 11

penale, iar dispoziţiile art. 209 alin. (1) C. proc. pen. constituie concretizarea acestor situaţii: procurorul supraveghează urmărirea penală, în exercitarea acestei atribuţii procurorii conduc şi controlează nemijlocit activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare şi a altor organe de cercetare penală.

În cursul urmăririi penale, organele de cercetare penală îşi desfăşoară acti-vitatea de cercetare penală în mod nemijlocit, sub conducerea şi supra-vegherea procurorului, fiind obligate să aducă la îndeplinire dispoziţiile aces-tuia [art. 4 alin. (2) din Legea nr. 304/2004], în acelaşi sens fiind şi dispoziţiile art. 218 şi art. 219 C. proc. pen.

Considerăm că subordonarea pe linie ierarhică în faza urmăririi penale între organele judiciare care desfăşoară activităţi specifice acestei faze vizează, în principal, sistemul relaţional dintre acestea, ce ţine uneori de oportunitatea efectuării anumitor activităţi procesuale cu respectarea dispoziţiilor legale, şi nu de modul de apreciere sau rezolvare a unor cauze penale.

În desfăşurarea urmăririi penale, organele de urmărire penală, potrivit rolului activ, au obligaţia şi totodată dreptul, faţă de datele concrete ale cau-zelor penale, să aibă iniţiativă în limitele competenţelor acestora.

4.2. Lipsa de publicitate a urmăririi penale

Această trăsătură, cunoscută în perioada anterioară sub denumirea de „caracterul secret al urmăririi penale”, este impusă cel puţin pentru două motive: faptul că după sesizarea organelor de urmărire penală publicitatea ar influenţa negativ realizarea obiectivelor prevăzute de art. 200 C. proc. pen., adică identificarea probelor necesare stabilirii identităţii făptuitorului, a exis-tenţei infractorului în multe cauze, iar, pe de altă parte, multe activităţi ce ţin de realizarea aceloraşi obiective practic nu se pot realiza în condiţii de publi-citate1.

Caracterul secret al urmăririi penale are însă mai multe semnificaţii2. Astfel, celor care sunt implicaţi în soluţionarea cauzelor penale, mai ales autorilor, nu le sunt aduse la cunoştinţă demersurile efectuate de organele judiciare (această semnificaţie era proprie mai mult sistemului inchizitorial în această fază a procesului penal).

O altă semnificaţie constă în obligaţia persoanelor care sunt implicate în soluţionarea cauzei, de regulă organele judiciare, de a nu divulga date cât timp urmărirea penală este în curs de desfăşurare. De asemenea, caracterul secret al urmăririi penale ar fi justificat de faptul că activităţile efectuate, datorită parti-cularităţilor, nu pot fi publice, precum şedinţele de judecată. În prezent însă,

1 De exemplu, cercetarea la faţa locului sau efectuarea unei percheziţii domiciliare. 2 Fr. Fourment, Procédure pénale, 7e éd., Ed. Paradigme, Orléans, 2006, p. 206.

Drept procesual penal. Partea specială 12

accesul părţilor la activităţile efectuate în prima fază a procesului penal face ca acest caracter să nu mai fie de actualitate.

Având în vedere reglementarea actuală a fazei urmăririi penale, apreciem că este mai potrivită denumirea de lipsă de publicitate a urmăririi penale, decât caracterul secret.

Modificările şi completările Codului de procedură penală în ultimii ani au diminuat mult acest caracter al fazei de urmărire penală, fără a o transforma însă într-o fază cu caracter public.

În acest sens sunt modificările art. 172 şi art. 173 C. proc. pen., care creea-ză posibilitatea pentru părţi şi pentru apărătorii acestora de a asista la efec-tuarea oricărui act de urmărire penală.

La finalizarea urmăririi penale, organele de cercetare penală au obligaţia prezentării materialului de urmărire penală, ocazie cu care inculpatul ia cunoş-tinţă de toate înscrisurile procedurale prezente în dosar, moment de la care caracterul „secret” sau confidenţial al fazei de urmărire penală nu mai este prezent.

4.3. Caracterul necontradictoriu al urmăririi penale

În literatura de specialitate se susţine că lipsa de contradictorialitate în faza urmăririi penale este determinată de faptul că un singur organ judiciar, şi anume procurorul, întruneşte în persoana sa funcţiile procesuale de învinuire, apărare şi de soluţionare a cauzei penale1.

Contradictorialitatea presupune exercitarea acestor funcţii de către autorităţi şi persoane diferite, ceea ce ar însemna ca funcţia de învinuire să fie exercitată în contradictoriu cu cea de apărare şi de soluţionare a cauzei, însă de organe judiciare diferite2.

De esenţa sistemului nostru procesual penal este contradictorialitatea, care permite confruntarea a două poziţii opuse: tragerea la răspundere penală, care se doreşte a se finaliza prin aplicarea unei sancţiuni penale, căreia i se opune apărarea, care încearcă să înlăture acuzaţiile aduse.

1 Gr. Theodoru, op. cit., p. 554. În ceea ce priveşte funcţia procesuală a apărării,

considerăm că, alături de procuror, care are într-adevăr obligaţia să fie imparţial în efectuarea actelor de urmărire penală, să administreze probe atât în acuzare, cât şi în apărare, exercitarea acestei funcţii se realizează şi de către părţi, personal sau prin apărător, existând cadrul legal în acest sens (dispoziţiile Codului de procedură penală, ale Legii nr. 51/1995).

2 Punerea în mişcare a acţiunii penale, adică inculparea, cât şi trimiterea în judecată – două acte importante – sunt date în competenţa procurorului. Având în vedere sepa-raţia funcţiilor procesuale de învinuire şi de soluţionare a cauzei, cele două activităţi procesuale ar trebui desfăşurate de autorităţi diferite.

I. Urmărirea penală 13

Cele două poziţii sunt bine conturate însă în faza judecăţii, unde operează organe judiciare cu funcţii procesuale distincte, cu atribuţii diferite, faţă de care părţile îşi promovează interesele proprii.

Contradictorialitatea presupune ca activităţile efectuate de unele dintre persoanele implicate în proces să fie cunoscute de ceilalţi, pentru a le contracara prin mijloacele procesuale prevăzute de lege, ceea ce, mai ales la începutul declanşării procesului penal, nu este posibil1. Aşadar, caracterul necontradictoriu al urmăririi penale este impus şi din considerente de ordin practic.

Totodată, contradictorialitatea este posibilă în condiţiile în care părţile sunt prezente în acelaşi timp la efectuarea actelor de urmărire penală pentru a-şi susţine punctul de vedere, ceea ce, în faza urmăririi penale, nu în toate cazurile este posibil.

Lămurirea tuturor aspectelor necesare soluţionării cauzelor penale impune câteodată deplasări rapide în anumite locuri fără o dată prestabilită, ceea ce nu face posibilă şi prezenţa părţilor la efectuarea acelor activităţi.

Şi lipsa publicităţii contribuie la caracterul necontradictoriu al urmăririi penale. Activităţile desfăşurate în alte condiţii decât publicitatea nu oferă posibilităţi practice de concretizare a contradictorialităţii, precum în cazul judecăţii.

Pe parcursul fazei urmăririi penale există totuşi şi aspecte de contradic-torialitate, cum ar fi: prezentarea materialului de urmărire penală, confruntarea, când părţile îşi susţin punctele de vedere în funcţie de interesul sau poziţia procesuală pe care o au.

4.4. Caracterul preponderent al formei scrise

Faptul că urmărirea penală are caracter preponderent scris este impus, în primul rând, de celelalte trăsături, şi anume de caracterul necontradictoriu şi de lipsa publicităţii.

Deoarece la întocmirea majorităţii actelor de urmărire penală nu sunt pre-zente toate părţile, se impune ca, ulterior, acestea să ia cunoştinţă de con-ţinutul actelor respective. De asemenea, ulterior, instanţa de judecată neimpli-cată în efectuarea actelor de urmărire penală trebuie să hotărască în cunoştinţă de cauză, ceea ce presupune cunoaşterea a tot ceea ce a avut loc în faza urmăririi penale, forma preponderent scrisă răspunzând acestor necesităţi.

1 Datorită particularităţii activităţilor desfăşurate, nu este permis accesul decât al

unui număr restrâns de persoane (de exemplu, la o cercetare la faţa locului). Totodată, unele date divulgate mai ales la debutul procesului penal pot fi folosite în mod distructiv de către părţi.

Drept procesual penal. Partea specială 14

Pentru instanţa de judecată dobândesc relevanţă juridică numai actele care sunt cuprinse în dosar în formă scrisă.

Cu toate că în cursul urmăririi penale părţile sau martorii sunt ascultaţi oral, nu se poate considera că această fază se desfăşoară potrivit principiului ora-lităţii.

Ascultarea are loc sub această formă, deoarece fiecare dintre participanţii la urmărirea penală trebuie să-şi argumenteze punctul de vedere sau să combată anumite susţineri, considerate nereale. Oralitatea constă însă numai în decla-raţia pe care o face în faţa organului de urmărire penală, fără ca toţi ceilalţi participanţi să fie prezenţi şi să ia cunoştinţă în această formă de conţinutul declaraţiei.

Ulterior se ia la cunoştinţă de aceste declaraţii prin citirea actelor proce-durale prezente în dosar sub formă scrisă. De exemplu, inculpatul, cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală conform art. 250 C. proc. pen., ia la cunoştinţă, în urma studierii dosarului, de conţinutul actelor procedurale efectuate.

Sunt însă şi situaţii în care dezbaterea orală constituie unul dintre modurile desfăşurării urmăririi penale, de exemplu, în procedura privind efectuarea unei expertize, organul de urmărirea penală fixează un termen la care sunt chemate părţile şi expertul pentru fixarea obiectivelor expertizei. Cu această ocazie, sunt examinate cererile, excepţiile părţilor, ale expertului, formulate oral, în condiţii de contradictorialitate (art. 120 C. proc. pen.).

§5. Dispoziţii generale privind urmărirea penală

5.1. Consideraţii generale

Potrivit reglementării actuale, urmărirea penală este realizată de către procuror şi organele de cercetare penală, cu implicarea, în unele situaţii, şi a judecătorului sau a unor organe de constatare1.

Tendinţa actuală, de multe ori impusă de o percepţie negativă a actului de justiţie, constă într-o operativitate mai bună a rezolvării cauzelor în faza

1 Codul de procedură penală din 1936 avea prevederi diferite privind fazele

prealabile judecăţii penale, care erau structurate în trei activităţi: primele cercetări, urmărirea şi instrucţia prealabilă. În cadrul primelor cercetări erau implicaţi cei care alcătuiau poliţia judiciară şi, în unele cazuri, reprezentanţii Ministerului Public, dar şi funcţionarii care, potrivit legii, aveau calitatea de ofiţeri de poliţie judiciară. Ministerul Public era cel care exercita urmărirea, iar instrucţia prealabilă era efectuată de judecătorul de instrucţie, care avea calitatea de judecător cu atribuţii de instrucţie.