capitolul i

16

DELINCVENȚA JUVENILĂ: PROBLEME ACTUALE ȘI CĂI DE SOLUȚIONARE

OXANA ROTARI

Capitolul I. Tratamentul penal al minorilor

Nu trebuie să-i conducem pe oameni cu ajutorul unor măsuri extreme.Trebuie să fim cumpătaţi în folosirea mijloacelor pe care natura ni le pune la dispoziţie pentru a-i conduce.

(Montesquieu).

§ 1. Sorgintea şi conţinutul noţiunilor de delincvenţă juvenilă, minori-tate penală şi a constituirii unei tratări penale distincte

Realitatea practică, precum şi studiul literaturii de specialitate relevă faptul că fenomenele sociale, regăsite în conţinutul conceptelor de devianţă, delincvenţă, infracţionalitate, criminalitate, preocupă tot mai intens nu numai specialiştii în domeniu, ci şi factorii politici, guvernamentali, opinia publică, în general, atât pe plan intern, regional, cât şi internaţional.

Asemenea preocupări sunt pe deplin justificate, dacă se are în vedere faptul că urmările acestor fenomene, mai ales ale celor care intră sub incidenţa delincvenţei, infracţionalităţii şi criminalităţii afectează, în cel mai înalt grad, valorile fundamentale ale societăţii, pe un plan mai larg, şi ale persoanelor direct vizate, pe unul mai restrâns, respectiv drepturile şi libertăţile funda-mentale ale omului, existenţa şi buna funcţionalitate a societăţii democratice şi instituţiilor statului său de drept.

Un segment distinct al acestor preocupări este caracterizat de delin-cvenţa juvenilă, determinată de implicarea din ce în ce mai mare a minorilor în comiterea faptelor antisociale, de vârsta tot mai scăzută a participanţilor proveniţi din această categorie, de efectele faptelor lor în plan individual şi social.

Ar fi de remarcat că atât în unele discursuri teoretice, cât şi în limbajul practicienilor se invocă, destul de frecvent, noţiunile de - devianţă, delincven-ţă, delincvenţă juvenilă, infracţionalitate, criminalitate, uneori cu anumite con-fuzii şi, oricum, mai puţin accesibile publicului larg, cu atât mai mult cu cât în luările de poziţii pe această problemă accentul a revenit genului proxim şi mai

17OXANA ROTARI

TRATAMENTUL PENAL AL MINORILOR

puţin diferenţelor specifice. În astfel de condiţii am apreciat că o caracteristică mai profundă a conotaţiilor termenilor de referinţă ar fi bine-venită.11

Aşadar, conceptul de “delincvenţă juvenilă” cuprinde două noţiuni dis-tincte, care urmează a fi precizate, şi anume, conceptul de devianţă şi concep-tul de juvenil.12 Deşi ambii termeni au intrat în limbajul curent şi par să aibă semnificaţii bine determinate şi univoce, ei sunt folosiţi adesea cu înţelesuri diferite, nu numai în vorbirea curentă, ci şi în limbajul ştiinţific. Adică, lip-sa unei definiţii unanim acceptate constituie o sursă de confuzii, care poate distorsiona rezultatele investigaţiilor criminogene. Termenul de “delincven-ţă juvenilă” nu se întâlneşte nici în legislaţia penală din ţara noastră, nici în dreptul pozitiv din alte state. El este o creaţie a doctrinei penale şi a teoriilor criminologice sau sociologice, în încercările lor de a grupa o serie de infracţi-uni în funcţie de criterii de vârstă, consolidându-se în mod justificat, că faptele penale prezintă o serie de particularităţi determinate de nivelul de maturitate biologică, cu precădere mintală a subiectului activ al infracţiunii.

Conceptul de “delincvenţă juvenilă” este sinonim în anumite limbi, cum ar fi italiana, germana, franceza, cu noţiunea de “criminalitate juvenilă” (cri-minalita giovanile, criminalite juvenile, juderd kriminalitat). Cu toate acestea, la origine, şi anume în limba latină, aceste cuvinte aveau înţelesuri diferite. Verbul “delinquere” avea accepţia de “a greşi”, “a scăpa din vedere”, “a lipsi” (subiectul “delictul” semnifica, în primul rând, “greşeală”), în timp ce prin “crimen” se înţelegea “crima” la care se asociau semnificaţiile de “acuzare”, “imputare”, “pricinuire a unui rău”. Interesant e că în literatura de specialitate anglo-saxonă, cu precădere în cea nord-americană, termenul de “delincvenţă” a păstrat semnificaţia sa originară (delinquency), care nu se confundă cu sfera şi conţinutul noţiunii de “criminalite” (criminality).

Prin delincvenţă, în opinia cercetătorului I. Pitulescu, urmează să se înţeleagă o serie de fapte ilicite, indiferent de faptul dacă au sau nu un caracter penal (fuga de la domiciliu, absenţa repetată şi îndelungată de la şcoală etc.).

Un interes deosebit prezintă şi abordarea psihologică a acestei noţiuni, prin care se încearcă să se explice în ce măsură individul dispune de o capa-

11 Rotaru O., “Delincvenţa juvenilă şi regimul penal al minorilor. Sorgintea noţiunilor”, În “Avocatul poporului”, Chişinău, 2005, nr. 4-6, pag. 26-28.12 Aramă E., “Istoria dreptului”, Chişinău, 1997, pag. 23-24.

18


OXANA ROTARI

citate intelectuală, afectivă şi volitivă, capabilă să menţină un echilibru între interesele, nevoile şi aspiraţiile sale, precum şi a mijloacelor legitime de re-alizare a acestora. Din această perspectivă, criminalul apare ca un individ cu o insuficientă maturizare socială, cu deficienţe de integrare socială, care intră în conflict cu cerinţele sistemului valorico-normativ şi cultural al societăţii în care trăieşte. Prin urmare, se încearcă a fi scoase în evidenţă atât personalitatea delincventului, cât şi mecanismele interne (mobiluri, motivaţii, scopuri) care declanşează trecerea la actul delincvent.

În opinia criminologilor francezi, impulsurile şi instinctele antisociale coexistă în acelaşi individ, alături de cele sociale, într-o formă mai mult sau mai puţin latentă. Astfel, J. Pinatel susţine în lucrarea “Teoria personalităţii criminale” că diferenţa dintre personalitatea delincventului şi nondelincven-tului rezidă în gradul diferit de intensitate a anumitor trăsături specifice. De aceea, “trecerea” la comiterea delictelor, care se produce mult mai rapid în ca-zul delincventului, se datorează anumitor trăsături ce caracterizează persona-litatea acestuia, şi anume: egocentrismul, agresivitatea, labilitatea, indiferenţa afectivă, indiferenţa morală.

R. Stănoiu consideră că, în anumite cazuri, poate fi identificată o “stare periculoasă a subiectului”, care explică înclinaţia acestuia de “a trece la act”.

Sub aspect psihologic, criminalitatea apare ca un produs ineluctabil al personalităţii individului, ea incluzând acele comportamente care violează normele juridice, întrucât indivizii respectivi nu dispun de capacitatea de a le respecta şi a de li se supune. 13 Din acest motiv, unii psihologi sunt tentaţi să considere delincvenţa ca o formă de “ajustare” a unei inferiorităţi fizice sau a unei frustraţii, ceea ce generează predispunerea individului către agresivi-tate şi violenţă. De aceea capacităţile funcţionale ale indivizilor urmează a fi apreciate numai în raport cu standardele normative, iar imposibilitatea de a respecta aceste reguli trebuie asociată controlului motivaţiilor individuale şi responsabilităţii individului implicat în actul antisocial.14

Transgresând normele şi valorile sistemului social, individul poate fi, deci, atât o persoană insuficient maturizată sub raport social sau neintegrată social, cât şi o persoană care refuză sau nu poate să se supună normelor juri-

13 Pitulescu I., “Delincvenţa juvenilă”, Bucureşti, 2002, pag. 17.14 Кудрявцев В., “Криминология”, Москва, 1995, стр. 17-18.

19OXANA ROTARI


dice ale colectivităţii.15 Conform acestei perspective, comportamentul delin-cvent se datorează fie unor dificultăţi care-l împiedică pe individul respectiv să acţioneze conform prescripţiilor normei, fie existenţei unei personalităţi perfecte, normele căreia sunt incompatibile cu standardele de normalitate şi moralitate ale grupului sau colectivităţii din care face parte. Pornind de la aceste considerente, distingem:

a. delincventul nevrotic, care manifestă un comportament generat de conflictele de natură psihică;

b. delincventul patologic, al cărui comportament este determinat în mod organic;

c. delincventul normal, care se identifică cu modelul obişnuit de de-lincvent, preluându-i caracteristicile.

Evidenţiind aceste trăsături ale personalităţii delincvenţiale, ştiinţa psi-hologică este obligată să le pună în dependenţă de caracteristicile mediului social şi cultural în care trăieşte individul, apelând la rezultatele cercetărilor sociologice.

Reieşind din cele menţionate anterior, considerăm posibil ca termenul de “delincvenţă juvenilă” să fi fost introdus şi generalizat cu intenţia de a nu asocia conotaţiile prea grave ale conceptului de “criminalitate” cu faptele co-mise de minori.

Întrucât în vorbirea curentă din ţara noastră, precum şi din alte state ca România, Italia, Franţa cuvântul “crimă” este asociat cu un regim sever de executare a pedepselor, s-a introdus, prin acceptarea tacită, şi conceptul de “delincvenţă”, generalizându-l în mod treptat în cazul minorilor, fără să se eli-mine însă conceptul de “criminalitate”. De aceea aceste cuvinte continuă să fie folosite cu aceeaşi semnificaţie. Spre exemplu, în Franţa şi în Italia termenul de “criminalitate juvenilă” este întâlnit cu precădere în literatura juridică, în timp ce sintagma “delincvenţă juvenilă” este folosită mai frecvent în cercetă-rile criminologice, sociologice şi psihologice.

În legătură cu utilizarea în literatura penală a termenului de “minor”, V. Dongoroz consideră că acesta prezintă inconvenientul de a fi prea vag şi de a crea confuzia cu accepţia pe care acest cuvânt o are în dreptul civil. Amintim

15 Кузнецова H., “Криминология”, Москва, 1994, стр. 7-11.

20


OXANA ROTARI

că minoritatea penală nu este echivalentă cu minoritatea civilă, limitele lor superioare fiind diferite.

De aceea s-a propus ca în ştiinţa penală să fie folosiţi termenii de “co-pil”, “adolescent”, “adult” şi “vârstnic”, care corespund adesea unor tratamen-te penale diferite, termeni cu care operează ştiinţa criminologică.

În dreptul internaţional se conturează tot mai mult un consens în a de-fini drept copil orice persoană sub vârsta de 18 ani. În acest sens, oricine sub această vârstă are dreptul la protecţie specială în cadrul unui proces. Regulile Naţiunilor Unite cu privire la protecţia minorilor privaţi de libertate definesc drept minor “orice persoană sub vârsta de 18 ani”.16 Articolul 1 al Convenţiei ONU cu privire la drepturile copiilor defineşte copilul drept “orice persoană în vârstă de pînă la 18 ani, cu excepţia cazurilor când majoratul este atins mai devreme în conformitate cu legislaţia naţională”, astfel că vârsta majoratului este determinată de fiecare stat în parte. La stabilirea limitei de vârstă de la care copiii răspund penal trebuie luată în considerare maturitatea emoţională, mentală şi intelectuală a copiilor.

Prevederile Convenţiei au fost incluse în dreptul naţional al R.M. Ast-fel, Legea cu privire la drepturile copiilor prevede că un copil este orice per-soană sub 18 ani, iar Codul penal al R.M stabileşte limita de vârstă de la care începe răspunderea penală – 16 ani.17

În unele lucrări cu referire la delincvenţa juvenilă este întâlnit şi terme-nul de “predelincvenţă”. El desemnează în mod nedifirenţiat fie situaţia mino-rului care, deşi a săvîrşit o faptă prevăzută de lege, nu răspunde totuşi penal din cauza vârstei, fie situaţia minorului care are un comportament imoral, fără ca faptele respective să fie prevăzute de legea penală. Se prezumă astfel că mi-norul respectiv este un delincvent potenţial. Dar, etichetarea anticipată a unei conduite ca fiind premonitorie pentru un comportament infracţional viitor este improprie şi nu reflectă o analiză conceptuală corectă.18

De aceea în unele legislaţii cu caracter de ocrotire (România, Franţa), minorii aflaţi în asemenea situaţii sunt încadraţi în categoria “copiilor în peri-col” de a comite fapte penale datorită condiţiilor necorespunzătoare de mediu

16 Regula 11 (a) din Regulile ONU cu privire la protecţia minorilor privaţi de libertate.17 IRP, Ghid pentru specialiştii în domeniul justiţiei penale, Chişinău, 2004, pag. 5.18 Cioclei V., “Manual de criminologie”, Bucureşti, 1999, pag. 37-42.

21OXANA ROTARI


social şi unei ambianţe imorale care favorizează sau pot induce comportamen-te deviante.

Totodată conceptul de “delincvenţă” nu este sinonim şi, deci, nu se con-fundă cu noţiunea de “devianţă”. Altfel spus, sfera conceptului de “devianţă” este mai largă şi cuprinde ca formă particulară noţiunea de “delincvenţă”. În acest sens s-a arătat că devianţa constă în “orice act, conduită sau manifestare care violează normele scrise sau nescrise ale societăţii ori ale unui grup social particular”.19 Este un tip de comportament care se opune celui convenţional sau conformist şi cuprinde nu numai încălcările legii, ci orice “deviere” de conduită care nu are un caracter patologic constatat medical şi reprezintă o abatere de la normele sociale, fiind definită sau percepută astfel de membrii unui grup social.

În unele lucrări de referinţă din domeniul sociologiei se dă o extensie excesivă acestui termen, care duce la confundarea lui cu orice abatere de la aşteptările unui grup sau ale unei colectivităţi complexe, considerându-se în mod nejustificat că aceste aşteptări sunt echivalente cu normele sociale scrise sau nescrise existente în societate. Atât în limba română, cât şi în cea franceză, termenul “devianţă” este preluat din limba engleză, în care “deviance” are în-ţelesul de abatere de la normele acceptate. Originea cuvântului o găsim în lim-ba latină, în care verbul “deviare” înseamnă “abatere de la drum” (via - cale, drum); elementul esenţial pentru înţelegerea accepţiei exacte a termenului de “devianţă” îl reprezintă conceptul de “normă”.

Unul dintre cei mai cunoscuţi reprezentanţi ai logicii deontice G.H. von Wright, arată că termenul “normă” este sinonim cu “model”, “standard”, “re-glementare”, “regulă” şi “lege”, dar în nici un caz cu “aşteptare”. El este întâl-nit cu înţelesul de “lege” în ştiinţele naturii şi în logică. Spre deosebire încă de fenomenele lumii naturale, unde normele au un caracter descriptiv, relevând legi sau regularităţi care nu pot fi modificate, în viaţa socială normele scrise sau nescrise prescriu o anumită conduită, asociind întotdeauna încălcare lor cu un anumit tip de sancţiune (morală sau legală). Cu alte cuvinte, normele sociale nu rezultă din relaţiile interne, impersonale şi de neschimbat, care di-rijează fenomenele şi procesele din lumea naturală, ci au un caracter exterior şi variabil în timp şi spaţiu, fiind o creaţie a omului. Ele au rolul de a orienta 19 Nistorianu Gh., Păun C., “Criminologie”, Bucureşti, 1995, pag. 23-26.

22


OXANA ROTARI

comportamentele individuale sau colective, în funcţie de anumite criterii ge-nerale acceptate ca reguli de conduită. O asemenea orientare este nu numai recomandată, ci şi impusă prin reacţia socială (sancţiunea) pe care o generează încălcarea unei norme cu un anumit grad de generalitate. Aceasta se explică prin faptul că normele sociale, prin sancţiunile lor, sunt instrumente de apărare a valorilor la care se raportează majoritatea membrilor unui grup social cu o organizare stabilă şi de durată.

Susţinem părerea conform căreia conceptul de “devianţă” poate fi de-finit ca un comportament uman individual sau colectiv, care încalcă una sau mai multe norme scrise sau nescrise impuse printr-un sistem de reacţii sociale (sancţiuni) care ocrotesc valorile general acceptate de un grup social relativ stabil şi de durată.

Autorii lucrării “Concepţii şi teorii psihologice şi psihosociale privind delincvenţa”20 consideră că există trei tipuri de devianţă: morală, funcţională şi penală, în timp ce I. Pitulescu susţine existenţa a încă două tipuri: devianţa minorilor cu tulburări de comportament şi devianţa alienaţilor mental.

Din cele menţionate anterior conchidem că termenul “juvenil” (delin-cvenţa juvenilă) se referă numai la grupa de vârstă a minorităţii (minoratului). Considerăm oportună precizarea, deoarece unii cercetători au inclus în con-ţinutul acestui termen şi categoria aşa-numiţilor “tineri adulţi”. Suntem de părerea însă că extinderea înţelesului adjectivului “juvenil” la grupe de vârstă care au depăşit pragul minorităţii este excesivă şi nejustificată. În primul rând, nu s-a ajuns la un consens în ceea ce priveşte limita superioară a aşa-numitei grupe de vârstă a “tinerilor adulţi”. Unii cercetători se referă la grupa de vârstă 19 - 21 de ani, alţii o extind până la vârsta de 23 sau chiar de 25 ani. Argumen-tul invocat pentru includerea faptelor săvârşite de aceşti tineri în conceptul de “delincvenţă juvenilă” nu mai este de natură strict psihologică sau psihosocia-lă.21 Deşi, luarea în considerare a unor asemenea motive poate să pară nejusti-ficată în condiţiile în care maturitatea biologică şi mintală accelerată a copiilor şi adolescenţilor este un fenomen aproape general în lumea contemporană, totuşi ele sunt menţinute în susţinerea caracteristicilor aparte ale tinerilor din 20 Stoica M., “Concepţii şi teorii psihologice şi psihosociale privind delincvenţa”, Arad, 1997, pag. 3-9.21 Rădulescu S., “Introducere în sociologia delincvenţei juvenile”, Bucureşti, 1990, pag. 53-57.

23OXANA ROTARI


această grupă de vârstă.22 În plus, s-a recurs la argumente sociale şi de politică penală. S-a arătat că, din cauza complexităţii vieţii sociale din statele care au atins un anumit grad de dezvoltare economică, integrarea în structurile sociale de muncă necesită o prelungire a duratei şcolarizării, precum şi o perioadă mai lungă de adaptare.

Pe de altă parte, aplicarea unui regim sancţionar identic cu cel al adul-tului ar întrerupe pentru o durată mai mare continuitatea acestui proces de formare, pregătire şi integrare a “tânărului adult”, facilitând marginalizarea lui socială postpenală şi sporind dificultăţile inserţiei sale în viaţa activă. De aceea, pentru “tinerii adulţi” s-a preconizat un regim sancţionator aparte, care priveşte atât durata anumitor pedepse, cât şi modul de executare a lor. Mai mult ca atât, aceste considerente psihologice, sociale şi de o politică penală au fost consacrate în legislaţia penală din unele state dezvoltate. Spre exemplu, în Germania Legea privind instanţele judecătoreşti pentru minori (Judendgeri-chtsgesetz) din 11.12.1974 prevede că “tânărul adult” între 18 şi 21 de ani nu poate fi condamnat decât la o pedeapsă de maximum 10 ani, iar atunci când din examenul de personalitate rezultă că dezvoltarea morală şi psihică este întârziată, judecătorul poate dispune aplicarea uneia dintre măsurile educa-tive sau pedepsele prevăzute de lege pentru minori. De asemenea, legea din 12.08.1966, prin care se legiferează modul de executare a măsurii disciplinare cu caracter penal “arestul pentru minori” (arestul în timpul liber, arestul de scurtă durată de la una la şase zile, arestul de lungă durată de la o săptămână la patru săptămâni), prevede că poate fi aplicată şi “tinerilor adulţi”.

În România, în cadrul reformei din 1977 a regimului minorilor, s-a pre-conizat o reducere cu o pătrime a pedepselor în cazul tinerilor cu vârsta cu-prinsă între 18 şi 21 de ani neîmpliniţi.23

Ar fi de menţionat că în SUA în categoria “tineri adulţi” intră persoa-nele cu vârsta cuprinsă între 20 şi 23 de ani, în timp ce în Republica Moldova răspunderea penală survine de la 16 ani, iar în cazuri speciale (şi anume, în cazul comiterii infracţiunilor grave, deosebit de grave şi excepţional de grave) de la 14 ani. Considerăm că, problema sistemului sancţionator penal dis-tinct pentru “tinerii adulţi” trebuie să constituie obiectul unei cercetări

22 Oancea I., “Probleme de criminologie”, Bucureşti, 1998, pag. 15-21.23 Pitulescu I,. Op.cit., pag. 58

24


OXANA ROTARI

ştiinţifice complexe, în care să se analizeze contextul social, moral şi eco-nomic dintr-o anumită ţară şi într-o anumită etapă istorică, luându-se în considerare şi eficacitatea lui preventivă generală şi specială. Mai întâi de toate este însă necesară o analiză a conceptului de “tânăr adult” pentru a se preciza temeiurile de natură diferită care impun şi justifică din punct de vedere logic folosirea acestui termen în cercetarea criminologică şi în legislaţia penală din ţara noastră. Criminalitatea persoanelor din catego-ria “tinerilor adulţi” nu poate fi integrată în sfera şi conţinutul de “delin-cvenţă juvenilă” care, în opinia noastră, cuprinde infractorii minori între 14 şi 18 ani neîmpliniţi.

§ 2. Evoluţia conceptului de minoritate penală.

O pedeapsă este justă cînd este echivalentă cu infracţiunea.

(I.Кant )

Minoritatea penală este un concept cunoscut din timpuri străvechi de unele popoare şi care şi-a găsit expresia juridică în legislaţia scrisă sau în dreptul cutumiar al primelor organizări statale. Deşi informaţiile în această privinţă sunt lacunare ori incerte, se poate spune că încă din cele mai vechi timpuri copilul şi, într-o oarecare măsură, adolescentul au fost consideraţi o categorie juridică distinctă, cu drepturi şi răspunderi limitate. Această diminu-are a responsabilităţii a fost consacrată în primul rând prin dispoziţiile cu ca-racter penal. De aceea s-a şi spus că “dreptul minorului”, ca ansamblu coerent de norme juridice codificat în unele state moderne (de exemplu: Germania), îşi are originea în vechile legislaţii penale, care atenuau răspunderea copiilor şi adolescenţilor pentru săvârşirea anumitor fapte considerate infracţiuni.

Cercetările istorice n-au scos însă în evidenţă o asemenea orientare în legile anterioare instituţiilor juridice ale Romei şi Greciei Antice. Cu toate acestea, însă, criteriul de vârstă este luat în considerare doar ca element de compoziţie al pedepsei în cadrul unui sistem de drept bazat pe justiţia privată, în care ideea de reparare a prejudiciului prin răspundere şi prin echivalenţa pedepsei cu paguba suferită este predominantă. Ca exemplu poate fi menţionat dreptul vechilor evrei, în care atenuarea pedepsei în cazul unei fapte comise

25OXANA ROTARI


de un copil este determinată de considerente strict obiective, care aveau în ve-dere capacitatea de muncă a vinovatului. Răspunderea unui minor (copil) care urma să fie sacrificat religios pentru fapta săvârşită costă mult mai puţin decât cea a unui adult în vârstă de până la 60 de ani.24 Mai mult, legislaţia babiloni-ană (Codul lui Hamurapi) face răspunzător pentru un prejudiciu nu pe cel care l-a cauzat, ci persoana care este mai aptă să dea o satisfacţie materială victimei sau rudelor acesteia. Neglijarea totală a criteriului subiectiv în aprecierea vi-novăţiei făptuitorului şi luarea în considerare numai a elementului obiectiv şi material a fost şi una dintre cauzele care a determinat aplicarea pedepsei unor grupuri sau colectivităţi şi chiar animalelor şi cadavrelor.Ideea răspunderii su-biective este întâlnită, într-o formă rudimentară, şi în operele unor filozofi din Grecia Antică. Spre exemplu, Aristotel considera că actele involuntare (exem-plu: uciderea din culpă) nu trebuie pedepsite, întrucât nu au fost săvârşite cu intenţie. De pe această poziţie el susţine iresponsabilitatea penală a copilului. Aceeaşi teză este susţinută şi de Platon pentru anumite fapte comise de un copil. Cu toate acestea, în dreptul pozitiv atenian omuciderea involuntară era pedepsită şi în cazurile când fapta era săvârşită de un copil.25

La romani însă apare cu mult mai multă claritate ideea de responsabi-litate determinată de maturizarea fiziologică şi implicit psihică. Astfel, unii jurisconsulţi considerau că vârsta constituie un element suficient pentru pre-zumarea pubertăţii, stabilind vârsta de la 14 ani ca element de referinţă pen-tru debutul acestei perioade din dezvoltarea psihofiziologică a fiinţei umane. Asocierea acestor criterii (habitus corporis et numerus annorum) cu un sistem de sancţiuni care atenuau răspunderea penală a impuberului constituie prin-cipalul element invocator care va marca întreaga evoluţie a dreptului penal. În susţinerea acestui punct de vedere reamintim că în lucrarea “Instituţiile”, deşi se referă la domeniul dreptului privat, jurisconsultul Gaius (sec. II d.Hr.) prezintă modul în care dreptul roman pozitiv nuanţa conceptul de “impuber”, prefigurând astfel ideea relativ modernă de “discernământ”. El făcea o dis-tincţie între “puberi” şi copii “pubertaţi proximi” (aproape de pubertare). Spre exemplu, pentru fiecare gen de furt (furtul flagrant, furtul de imobil, furtul de 24 Чиркин C., “История государства и права зарубежных стран”, Москва, 2000, стр. 12-14.25 Rotaru O., “Evoluţia conceptului de minoritate penală”, Chişinău, ULIM, Symposia profes-sorum, 2002, pag. 191-198.

26


OXANA ROTARI

oameni liberi etc.) se prevedea o anumită pedeapsă. Este foarte probabil că, în multe din aceste cazuri, răspunderea impuberului era înlăturată pe conside-rente de vârstă sau de imaturitate biologică. De exemplu, Legea Cornelia de Sicaris considera că dolul (vinovăţia) nu era compatibil cu nivelul de matu-ritate psihică şi somatică a copilului (infans) sub 7 ani în cazul în care acesta săvârşea o omucidere. El era asimilat cu alienatul mintal (furiosus).Împăratul Theodosiu (379-395 d. Hr.) este cel care legal a stabilit pragul copi-lăriei (infantia) la vârsta de 7 ani. Pentru anumite fapte, copiii de sex masculin în vârstă de până la 10, 5 ani şi cei de sex feminin care nu au împlinit 9, 5 ani erau asimilaţi cu infantes, adică cu copiii de până la 7 ani.

Împăratul Justian (527-565 d. Hr.) va fixa împlinirea vârstei de 14 ani ca debut al pubertăţii. În mod tradiţional, fata de 12 ani era considerată puberă (nubilă). Cu toate acestea, spre apusul imperiului, în perioada când frecvenţa foarte mare şi amploarea tulburărilor interne ameninţau stabilitatea puterii, era aplicat principiul “malitia supplet aetatem” (răutatea se substituie vârstei), adică gravitatea faptei şi pericolul ei social determină prezumţia de responsa-bilitate a minorului, indiferent de vârsta acestuia, ceea ce reprezintă un regres în tratamentul penal al minorului. De exemplu, deşi minorul era exclus de la tortură, în cazul crimelor de lezmajestate (fapte care aduceau jignire persoanei sau autorităţii unui suveran), el putea fi supus unui asemenea tratament, în aşa mod admiterea acestei excepţii a permis o serie de abuzuri care au devenit regulă.

Destrămarea şi căderea Imperiului Roman a fost un proces de lungă du-rată, în care dreptul cutumiar al popoarelor cucerite sau al popoarelor migra-toare a dobândit o importanţă covârşitoare. Obiceiurile lor juridice, influenţate adesea de cele ale localnicilor şi ale locului, au devenit principalul izvor de drept în epoca timpurie a Evului Mediu.

Conform obiceiurilor multor popoare migratoare, cum au fost cele ve-nite din nordul Europei, o persoană care nu purta arme din cauza vârstei fra-gede era considerată minor. În cazul în care minorul săvârşea o infracţiune, el era exonerat de plata amenzii către colectivitate (fredus), în schimb familia sa urma să plătească răscumpărarea pedepsei private (faidus), pentru a nu fi supusă răzbunării victimei. Prin urmare, răspunderea penală a minorului era condiţionată iniţial de un anumit grad de maturizare somatică.

27OXANA ROTARI


În studii relativ recente privitoare la evoluţia răspunderii penale a mino-rului s-a arătat că, ulterior, sub influenţa obiceiurilor locale în care se manifes-tase influenţa legislaţiei romane, s-au stabilit anumite criterii obiective, care luau în considerare vârsta minorului. Astfel, la franci şi la saxoni vârsta era de 12 ani, la suabi - 13 ani, iar la francii tripuari, burgunzi şi vizigoţi - 14 ani.26

Stabilirea minorităţii în funcţie de vârstă genera însă numeroase difi-cultăţi, din cauza obligativităţii documentelor de stare civilă care să ateste data naşterii. Şi în materie de răspundere există o varietate foarte mare de puncte de vedere şi de soluţii judiciare. În unele legislaţii locale, neîmplinirea vârstei stabilite constituia o cauză irefutabilă de înlăturare a răspunderii pe-nale a minorului, în timp ce, potrivit altor cutume, ea ducea doar la atenuarea pedepselor. În literatura de specialitate se menţionează o cutumă din Ragusa, prin care minorul era scos de sub jurisdicţia de drept comun, faptele sale fiind judecate de suveranul cetăţii, ceea ce constituie un început de specializare a instanţelor pentru minori şi o intenţie explicită de a asigura minorilor respec-tivi o protecţie juridică.

În sec. IV în Franţa este menţionată existenţa unui stabiliment pentru copiii abandonaţi, numit Brephotropia. Instituţii similare bazate pe ideea de ocrotire şi educaţie sunt menţionate şi în documentele din sec. V (în Franţa) şi sec. VIII (în Italia), ele fiind considerate drept pietre pe temelie ale viitoarelor instituţii de reeducare.

Odată cu apariţia şi consolidarea statelor europene centralizate şi în perioada anterioară Revoluţiei Franceze, un regim jurisdicţional bazat pe li-bertatea neîngrădită a judecătorului se instaurează nu numai în Franţa, ci şi în alte ţări occidentale. Au fost abandonate criteriile care stabileau răspunderea minorului în funcţie de aptitudinile sale psihice şi somatice de a mânui armele în raport cu o vârstă la care se prezumă că a ajuns la o anumită fază de dez-voltare biologică. Nici ordonanţa penală din 1670 din Franţa (act de referinţă în aplicarea justiţiei criminale) nu conţine vreo menţiune în legătură cu un regim sancţionar diferit pentru minori. S-a arătat că situaţia aparte a minorului care nu împlinise vârsta răspunderii penale a fost eliminată din criteriile de individualizare şi aplicare a sancţiunilor, deşi în dreptul pozitiv al epocii re-

26 Smochină A., “Istoria statului şi dreptului ţărilor de peste hotare”, Chişinău, 2002, pag. 37-49.

28


OXANA ROTARI

spective se păstrează prin cutumă împărţirea tripartită a răspunderii minorului în funcţie de vârsta şi de gravitatea faptei (iresponsabil, răspundere atenuată şi răspundere deplină).

Studiile de drept comparat referitoare la regimul penal al minorilor din aceeaşi perioadă au pus în evidenţă o serie de similitudini, dar şi de diferen-ţe între Franţa şi alte state europene. De exemplu, în Anglia se admitea că minorul care nu a împlinit vârsta de 7 ani nu răspundea penal, iar cel care avea vârsta între 7 şi 14 ani era pedepsit ca un adult, dacă se dovedea că avea capacitatea de a-şi da seama de vinovăţia cu care a săvârşit fapta. În Spania, Codul lui Alfons al X-lea din 1263 consacră principiul că minorul care nu a împlinit 10,5 ani sau chiar 12/14, în cazul fetelor şi băieţilor care săvârşeau o infracţiune contra bunelor moravuri, nu era pedepsit penal. De asemenea, minorul care nu a împlinit 17 ani nu putea fi supus torturii şi beneficia de o răspundere atenuată.27

În vechiul drept german, ordonanţa din 1532 a lui Carol al V-lea, deşi nu se referea în mod special la iresponsabilitate sau răspunderea atenuată a minorului, conţinea totuşi o dispoziţie care punea accent pe elementul subiec-tival infracţiunii, fapt ce permitea practicii judiciare să diferenţieze aplicarea pedepsei în funcţie de vârsta făptuitorului.

În Ţările Româneşti, Pravila lui Matei Basarab din 1652 din Muntenia (“Îndreptarea legii”) şi Pravila lui Vasile Lupu din 1646 din Moldova prevăd o serie de dispoziţii prin care se consacră iresponsabilitatea minorului care nu a împlinit 7 ani (aşa-numiţii “coconi “) şi o răspundere atenuată pentru cei în vârstă de până la 12 ani (în cazul femeilor) şi 14 ani (în cazul bărbaţilor). Mai mult, pentru anumite fapte este prevăzută o atenuare a pedepselor şi în cazul tinerilor în vârstă de până la 25 de ani, care erau consideraţi tot minori. În ambele legi se constată influenţa dreptului roman preluat prin intermediul legislaţiei bizantine.28

În această perioadă se constată o anumită orientare spre constituirea unui sistem de individualizare a executării pedepselor prin înfiinţarea unor stabilimente anume destinate condamnaţilor minori. De exemplu, papa Cle-ment al XI-lea a construit în 1703 o închisoare pentru minori, iar Maica Tereza

27 Smochină A., Op. Cit. pag. 79. 28 Pitulescu I., Op.cit. pag. 89-93.

29OXANA ROTARI


a construit în nordul Italiei un penitenciar în care funcţionau secţii speciale destinate femeilor şi minorilor. Drept exemplu de organizare modernă de către unul dintre întemeietorii ştiinţei penitenciare, englezul John Howard (1726-1790), a fost menţionată închisoarea pentru minori înfiinţată în 1775 la Gand (Ţările de Jos).

Revoluţia Franceză din 1789 a constituit un moment de cotitură în drep-tul penal al minorului şi în modul cum va fi conceput în sec. XIX - XX sis-temul represiunii judiciare în statele europene. Acest moment este marcat de apariţia Codului revoluţionar francez de la 1791 (precedat de publicarea cele-brului Tratat al lui Cesare Beccaria “Despre infracţiuni şi pedepse” de la 1766, în care pentru prima dată este utilizată noţiunea de “discernământ” preluată din limba latină, verbul “discernere” are înţelesul de “a spera”, “a distinge”, “a înţelege”): “Atunci când un acuzat declarat vinovat a comis infracţiunea pentru care este urmărit înaintea împlinirii vârstei de 16 ani, juraţii vor decide conform normelor obişnuite de deliberare asupra următoarei probleme: vino-vatul a săvârşit infracţiunea cu sau fără discernământ?”.

Primele texte legale importante din sec. XIX, care se referă la regimul penal al minorului, le găsim în Codul Penal din 1853 al lui Barbu Ştirbei, care în art. 54 menţionează că minorul în vârstă de până la 8 ani nu răspunde penal, fiind considerat iresponsabil. Art. 55 prevedea că minorul între 8 şi 15 ani nu răspunde penal decât dacă se dovedeşte că “acuzatul a lucrat fără pricepere”.

Prevederile din Codul Penal al lui Barbu Ştirbei sunt preluate şi intro-duse în Codul Penal din 1864, care prevede în Titlul VI “Despre cauzele care apără de pedeapsă sau micşorează pedeapsa” următoarele:

Art. 61 - Infracţiunea comisă de un copil mai mic de 8 ani deplini nu se pedepseşte,

Art. 62 - Crimele sau delictele comise de un minor, ce are vârsta de la 8 ani deplini până la 15 ani deplini, nu se vor pedepsi, dacă se va decide de judecată că acuzatul a lucrat fără pricepere.

Codul de procedură penală din 1864 nu prevedea instanţe şi proceduri speciale de judecată pentru minorii infractori, astfel încât regimul executării pedepsei privative de libertate de către minori nu s-a deosebit multă vreme

30


OXANA ROTARI

de cel al condamnaţilor adulţi, care se caracteriza printr-un mod inuman de detenţie în localuri sau încăperi insalubre.29

Prima reformă a regimului penitenciar care a avut loc în Moldova în 1832 în temeiul Regulamentului Organic a omis însă separarea infractorilor minori de cei adulţi. Această măsură a fost luată cu 30 de ani mai târziu, în 1864, prin “Regulamentul general pentru arestele districtuale din toată ţara” (1864), care pregătea intrarea în vigoare a Codului penal din 1864. El va ră-mâne în vigoare până în 1874, când a fost adoptată “Legea asupra regimului închisorilor” şi a fost elaborat şi aplicat “Regulamentul general al casei cen-trale de corecţiune pentru minori”, prin care au fost create aşa-numitele “case de educaţiune corecţionale”, atât pentru infractorii minori, între 8 şi 20 de ani, care acţionaseră cu discernământ, cât şi pentru cei care nu împliniseră vârsta de 8 ani şi săvârşiseră fapte prevăzute de legea penală. În ambele tipuri de instituţii minorii trebuiau să efectueze munci agricole, fiind pregătiţi ca uce-nici într-o meserie. În fond, se aplicau dispoziţiile Codului Ştirbei, preluate în Codul penal din 1864, singurul element novator fiind înfiinţarea unei închisori pentru minori la mănăstirea Cernica.

În 1936 intră în vigoare un nou Cod Penal, al cărui art.138 prevedea că: “Minor este acela care nu a împlinit vârsta de 19 ani; copilul este minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani; adolescent este minorul între 14 şi 19 ani neîmpliniţi”.30

Ulterior, este elaborat un act normativ de modificare a regimului per-sonal al minorului şi anume, Legea din 24 septembrie 1938, conform căreia minor este acela care nu a împlinit vârsta de 18 ani.

În urma tratatului Ribbentrop-Molotov din 23.08.1940 pe teritoriul Moldovei a fost folosită legislaţia Ucrainei.31

La 23 martie 1961 a fost adoptat Codul Penal al RSSM. Art. 10 al aces-tuia prevedea: “Sunt supuse răspunderii penale persoanele care în momentul săvârşirii infracţiunii au împlinit vârsta de 16 ani. Persoanele între 14 şi 16 ani care au săvârşit o infracţiune urmau a fi supuse, conform Codului Penal din

29 Ibidem, pag. 95-99.30 Уголовный кодекс УССР, Москва, 1950, стр. 37-38.31 Tratatul Ribbentrop-Molotov din 23.08.1940.

31OXANA ROTARI


1961, răspunderii penale numai în baza art. 88-91, 93; art. 95-98, art. 102, art. 121, art. 120, art. 123, art. 127, art. 225.2, 227.1, 83”.32

Conform actualului Cod Penal, răspunderea survine de la 16 ani (în unele cazuri de la 14 ani), deşi au fost tentative de a micşora această vârstă până la 12 ani.

Cercetările din domeniul psihologiei, pedagogiei etc. susţin faptul că odată cu atingerea vârstei de 12-13 ani minorul este în stare să-şi aprecieze conştient comportamentul său, să prevadă consecinţele lui, iar în legătură cu aceasta şi să aleagă varianta care-i convine mai mult, care corespunde intere-selor sale.

Standardele internaţionale şi garanţiile minime pentru justiţia penală juvenilă sunt stabilite în Convenţia ONU “Cu privire la drepturile copilului”. Astfel, art. 40 dispune că statele vor stabili o vârstă minimă sub care copiii vor fi prezumaţi neavând capacitatea de a viola legea penală. Deşi convenţia respectivă nu stabileşte expres vârsta concretă minimă care ar duce la dobân-direa capacităţii penale, Comitetul ONU responsabil de monitorizarea con-formării cerinţelor convenţiei a criticat jurisdicţiile în care vârsta minimă de răspundere penală este de 12 ani sau inferioară acesteia. Un alt document de importanţă primordială în acest domeniu îl reprezintă Regulile de la Beijing – Regulile standard minime ale ONU pentru administrarea justiţiei juvenile, în comentariile cărora se menţionează că “vârsta minimă a răspunderii pena-le diferă pe larg graţie condiţiilor istorice sau culturale. Abordarea modernă trebuie să ia în consideraţie faptul dacă copilul poate trăi în conformitate cu componentele morale şi psihologice ale răspunderii penale. Aceasta înseamnă că un copil, în virtutea discernământului şi înţelegerii sale individuale, poate fi tras la răspundere pentru un comportament esenţialmente antisocial. Dacă vârsta răspunderii penale este fixată la un nivel prea jos sau dacă nu există o limită minimă de vârstă, noţiunea de răspundere ar deveni fără sens”.33

În baza celor menţionate anterior conchidem că vârsta minimă a răs-punderii penale nu trebuie să fie inferioară vârstei când persoana capătă anu-mite cunoştinţe, inclusiv în domeniul dreptului, experienţă de viaţă, ajunge la

32 Codul Penal al RM din 1961, Chişinău, 1961, pag. 27-28.33 Botnaru S., Şavga A., Grosu V., Grama M., “Drept penal. Partea generală”, Chişinău, 2005, pag. 176-177.

32


OXANA ROTARI

un nivel de maturitate necesară pentru a se putea conforma principiilor legii penale.

Standardele internaţionale stabilesc un număr de principii directoare privind justiţia juvenilă. Acestea se bazează pe obligaţiile statului de a asigura interesul superior al fiecărui copil şi de a garanta ca măsurile luate faţă de co-piii care au încălcat legea să fie proporţionale cu gravitatea infracţiunii comise şi iau în considerare circumstanţele personale ale fiecărui minor.

Conform art. 24 (1) al Pactului Internaţional cu privire la Drepturile Ci-vile şi Politice, precum şi Principiului nr. 2 al Declaraţiei drepturilor copilului, “orice copil are dreptul la protecţie din partea familiei, statului şi societăţii, drept ce rezultă din statutul său de minor”.

Art. 3 (1) al Convenţiei cu privire la drepturile copilului stipulează că interesul superior al copilului trebuie să fie luat în considerare cu prioritate în toate acţiunile ce vizează copiii, inclusiv cele întreprinse de judecată, institu-ţiile, organele administrative sau legislative.

Regulile 5 şi 17.1 de la Beijing prevăd că sistemul de justiţie juvenilă trebuie să evidenţieze starea minorului şi să asigure că orice reacţie faţă de copiii care au încălcat legea este întotdeauna proporţională cu personalitatea acestora şi cu circumstanţele faptei săvârşite.

Art. 40 (1) al Convenţiei cu privire la drepturile copilului stabileşte că statele trebuie să recunoască dreptul fiecărui copil, acuzat de comiterea unei infracţiuni, de a fi tratat într-o manieră compatibilă cu promovarea simţului de demnitate şi valoare ale minorului, luând în considerare vârsta minorului şi dorinţa de a promova reintegrarea copilului şi asumarea unui rol constructiv în societate.

Sistemele de justiţie juvenilă ar trebui să promoveze drepturile şi sigu-ranţa copiilor, să protejeze starea fizică şi mentală a minorilor şi să ia în calcul necesitatea de reabilitare a acestora, garanţiile respective fiind stipulate de art. 14 (4) al Pactului Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice, precum şi de Regula nr.1 din regulile ONU cu privire la protecţia minorilor privaţi de libertate.

Art. 5 (e) al Principiilor de la Riyadh stabileşte că politicile promovate trebuie să ia în consideraţie faptul că comportamentul adolescentului face ade-sea parte din procesul de maturizare şi de creştere şi tinde să dispară spontan, în

33OXANA ROTARI


majoritatea cazurilor, odată cu maturizarea şi transformarea într-un om adult.34 Prin urmare, susţinem ideea conform căreia minoritatea constituie în general o scuză atenuată legală, stabilindu-se o prezumţie de iresponsabilitate, prezum-ţie care până la o anumită vârstă (sfârşitul copilăriei) are un caracter absolut, înlăturând răspunderea penală, pentru ca ulterior, până la vârsta majoratului, să aibă un caracter relativ, putând fi contrazisă prin dovezi din care rezultă că minorul este răspunzător din punct de vedere penal pentru fapta săvârşită. Se are deci în vedere o abatere complexă a răspunderii penale a minorului, în care prevalează un examen global al personalităţii acestuia, care poate să conducă o instanţă specializată de judecată la pronunţarea unei măsuri educative cu caracter de ocrotire sau cu caracter penal ori la pronunţarea unei pedepse pe baza cunoaşterii evoluţiei morale şi dezvoltării psihice a minorului.35

§ 3. Răspunderea penală a minorilor conform legislaţiei autohtone

Nimeni nu poate să trăiască în linişte în mijlocul duşmanilor, urii, măniei, vicleşugurilor.

(B.Spinoza)

Conform alin.1, art. 21 CP al RM, “sunt pasibile de răspundere penală persoanele fizice responsabile care, în momentul săvârşirii infracţiunii, au îm-plinit vârsta de 16 ani”.

Calitatea de subiect al infracţiunii presupune aptitudinea biopsihică a persoanei de a înţelege şi de a-şi asuma obligaţiile de comportare prevăzute de normele dreptului penal, precum şi capacitatea de a-şi stăpâni şi a dirija în mod conştient actele de conduită în raport cu cele existente.

Reieşind din particularităţile dezvoltării biopsihice a persoanei, în teo-ria dreptului penal s-a impus necesitatea de a stabili o limită de vârstă sub care răspunderea penală a minorului să fie exclusă.

Pentru ca o persoană să poată fi subiect al infracţiunii, ea trebuie să fi atins, în momentul săvârşirii infracţiunii, o anumită limită de vârstă. Or, numai la o anumită vârstă, şi nu de la naştere, omul dobândeşte capacităţile

34 IRP, “Ghidul pentru specialişti din domeniul justiţiei juvenile”, Chişinău, 2004, pag. 6-7.35 Rotaru O., „Evoluţia conceptului de minoritate penală”, Chişinău: ULIM, Symposia professorum, 2005, pag. 191- 198.

34


OXANA ROTARI

psihice care-i oferă posibilitatea de a conştientiza acţiunile sale şi de a şi le putea stăpâni.

Din alin.1, art. 21 CP rezultă că minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu poate fi subiect al infracţiunii. Această înseamnă că, până la atingerea vârstei de 14 ani, din punct de vedere penal, inexistenţa responsabilităţii per-soanei fizice este absolută şi în niciun caz nu se va putea dovedi existenţa ei.

Vârsta generală pentru tragerea la răspundere penală a persoanei fizice este de 16 ani. Minorii între vârsta de 14 şi 16 ani poartă răspundere penală numai săvârşirea infracţiunilor indicate expres în alin. 2, art.21.36

Prin urmare, legea penală prevede două limite de vârstă la care persoa-na poate fi trasă la răspunde penală: 14 şi 16 ani.

În cadrul urmăririi penale şi judecării cauzei trebuie să se dovedească vârsta precisă a minorului (ziua, luna, anul naşterii). Astfel, conform Hotărârii Plenului CSI cu privire la practica judiciară, în cauzele penale privind minorii se consideră că persoana a atins vârsta respectivă nu în ziua naşterii, ci înce-pând cu ziua următoare a acesteia. La constatarea vârstei de către expertiza medico-legală ziua naşterii inculpatului urmează a fi considerată ultima zi a acelui an, care este stabilită de experţi, iar în cazul constatării vârstei printr-un număr minimal şi un număr maximal de ani, instanţa de judecată urmează să reiasă din vârsta minimală a acestei persoane presupusă de expertiză.37

Temeiurile răspunderii penale sunt unice şi se aplică în egală măsură faţă de orice persoană care a împlinit vârsta cerută de lege (art. 5 şi art. 51 CP). Însă vârsta minorului este luată în consideraţie la individualizarea răspunderii penale şi a pedepsei penale.

Astfel, persoana în vârstă de până la 18 ani poate fi liberată de răspun-dere penală în temeiul prevederilor art. 54 CP38: ”persoana în vârstă de până la 18 ani care a săvârşit pentru prima oară o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă poate fi liberată de răspundere penală dacă s-a constatat că corectarea ei este posibilă fără a fi supusă răspunderii penale”.39

36 Codul Penal al Republicii Moldova. Comentariu,Chişinău, 2003, pag. 73-75.37 Hotărârea cu privire la practica judiciară în cauzele penale privind minorii din 22.11.2004.38 Codul Penal al Republicii Moldova. Comentariu. Chişinău, 2003, pag. 74.39 Codul Penal al Republicii Moldova. Chişinău, 2002, pag. 45.

35OXANA ROTARI


Aplicarea liberării de răspundere penală minorilor este posibilă numai în cazul respectării următoarelor condiţii cumulative:

• Infracţiunea trebuie să fie săvârşită pentru prima dată;• Infracţiunea trebuie să fie uşoară sau mai puţin gravă;• Instanţa de judecată trebuie să constate că procesul de corectare a indi-

vidului este posibil fără ca făptuitorul să fie supus răspunderii penale.Infracţiunea se consideră comisă pentru prima dată, când persoana care

nu a împlinit 18 ani a comis într-adevăr pentru prima dată o infracţiune sau în cazul în care această infracţiune este comisă nu pentru prima dată, dar cu condiţia că pentru infracţiunea anterior săvârşită au trecut termenele de pre-scripţie pentru tragerea la răspundere penală sau au fost stinse antecedentele penale.

Se consideră uşoară sau mai puţin gravă infracţiunea pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă cu închisoarea pe un termen de până la 2 ani sau până la 5 ani inclusiv (art.16 CP).

Drept condiţie care ar putea servi ca temei de constatare că persoana poate fi corectată fără a fi supusă răspunderii penale amintim diverse circum-stanţe atenuante ce se referă atât la personalitatea infractorului, cât şi la fapta săvârşită, cum ar fi: căinţa sinceră, autodenunţarea, contribuţia activă la des-coperirea infracţiunii, repararea benevolă a pagubei pricinuite sau înlăturarea daunei cauzate şi alte împrejurări.40

În corespundere cu prevederile alin. 2 al prezentului articol, în cazul în care sunt întrunite condiţiile indicate anterior, faţă de minori pot fi aplicate o serie de măsuri de constrângere cu caracter educativ, prevăzute în partea gene-rală (cap. X) şi specificate ca măsuri de siguranţă în art. 98, şi anume:

• Măsuri de constrângere cu caracter medical;• Măsuri de constrângere cu caracter educativ;• Expulzarea;• Confiscarea specială.

Art. 54 din Codul Penal prevede liberarea de răspunderea penală a mi-norilor.

Aplicarea liberării de răspundere penală a minorilor este posibilă numai în cazul respectării următoarelor condiţii cumulative:40 Codul Penal al Republicii Moldova. Comentariu. Chişinău, 2003, pag. 150.

36


OXANA ROTARI

• infracţiunea trebuie să fie săvârşită pentru prima oară;• infracţiunea trebuie să fie uşoară sau mai puţin gravă;• instanţa de judecată trebuie să constate că procesul de corectare a mi-

norului este posibil fără ca făptuitorul să fie supus răspunderii penale, ţinând cont şi de recomandările serviciilor de resocializare expuse în raportul anchetei sociale.

Art. 93 din Codul Penal prevede liberarea de pedeapsă a minorilor.Dacă la momentul pronunţării sentinţei se constată că scopul pedepsei

poate fi atins fără aplicarea pedepsei penale, inculpatul minor poate fi liberat de pedeapsa respectivă şi internat într-o instituţie specială de învăţământ şi de reeducare sau într-o instituţie curativă şi de reeducare, precum şi prin apli-carea altor măsuri de constrângere cu caracter educativ prevăzute de art. 104 Cod Penal.41

Conform art.311, alin. 1 Cod de Executare al RM hotărârea instanţei de judecată adoptată în temeiul art.54 şi 104 din CP, se expediază oficiului de executare în a cărui rază teritorială se află domiciliul minorului.

Astfel, avertismentul în calitate de măsură de constrângere cu caracter educativ, conform art.104 CP RM, constă în explicaţia dată minorului despre pericolul pe care îl prezintă fapta comisă şi preîntâmpinarea de a nu săvârşi noi infracţiuni. Codul Penal nu se referă expres la conţinutul acestei măsuri educative, a cărei parte integrantă constă în explicaţia dată minorului despre pericolul pe care îl comportă în sine infracţiunea, despre daunele survenite în urma săvârşirii infracţiunii, cu preîntâmpinare că, în cazul săvârşirii de noi infracţiuni, faţă de el vor fi luate măsuri mai severe, inclusiv aplicarea pedep-sei cu toate consecinţele negative prevăzute de legea penală. Această măsură educativă poate fi aplicată minorilor în vârstă de 14-15 ani în cazul săvârşi-rii de infracţiuni neînsemnate (uşoare sau mai puţin grave), al căror pericol social caracteristic infracţiunii concrete nu este evident pentru adolescenţii de această vârstă (de exemplu, în cazul săvârşirii infracţiunilor în domeniul informaticii).

Alin. 2, art. 311 cod de executare al RM prevede că avertismentul, ca măsură de constrângere, se face în scris, contra semnătură, în termen de 5 zile,

41 Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie cu privire la practica judiciară în cauzele penale privid minorii din 22.11.2004.

37OXANA ROTARI


în sediul oficiului de executare în a cărui rază teritorială se află domiciul mino-rului. Oficiul de executare informează, în termen de 5 zile, instanţa de judecată care a examinat cauza în fond despre executarea hotărârii.

Factorul negativ prezent în cazul aplicării acestei măsuri este că ea nu va avea efect fără vreo explicaţie nu numai a consecinţelor juridice – lucru pe care îl poate face judecătorul, dar şi a semnificaţiei sociale, de fapt a celor săvârşite – lucru pe care trebuie să-l facă un psiholog.

O altă măsură de constrângere cu caracter educativ este încredinţarea minorului pentru supraveghere părinţilor, persoanelor care îi înlocuiesc sau organelor specializate de stat, măsură care constă în transmiterea obli-gaţiei şi împuternicirea persoanelor nominalizate (părinţi, tutore, curator, rudă apropiată, organele de tutelă şi curatelă etc.) de a exercita controlul asupra comportamentului minorului, a întreprinde activităţi educative în vederea în-depărtării lui de la mediul criminal şi formării unei personalităţi socializate. Această măsură poate fi efectivă dacă mediul familial sau cel în care se află minorul îl poate influenţa pozitiv.

La aplicarea acestei măsuri instanţa de judecată trebuie să se convingă că persoanele cărora minorul le este încredinţat se bucură de autoritate, au o influenţă pozitivă asupra acestuia şi pot exercita controlul corespunzător asupra lui.

Alin. 3, art.311 Cod de executare al RM prevede că oficiul de executare în a cărui rază teritorială se află domiciul minorului asigură primirea semnă-turilor persoanelor responsabile pentru plasarea, ca măsură de constrângere, a minorului sub supravegherea părinţilor, persoanelor care îi înlocuiesc sau a organelor specializate de stat. Oficiul de executare informează, în termen de 5 zile, instanţa de judecată care a examinat cauza în fond despre executarea hotărârii.

Aplicarea acestei măsuri este imposibilă când nu se găseşte o persoană sau o instituţie care să înfăptuiască supravegherea minorului în cauză; în ase-menea cazuri măsura internării într-o instituţie specială de reeducare pare a fi cea mai bine-venită.

Obligarea minorului de a repara daunele cauzate constă în recupe-rarea prejudiciului cauzat victimei sau altor persoane prin săvârşirea infracţiu-nii. La aplicarea acestei măsuri trebuie să se ia în considerare starea materială

38


OXANA ROTARI

a minorului, prezenţa surselor de venit propriu, angajarea în câmpul muncii etc.

Repararea daunei poate avea loc şi prin efectuarea lucrărilor de resta-bilire, reparaţie de către minor, prestarea anumitor servicii. În aceste cazuri, instanţa trebuie să ţină cont atât de capacităţile fizice, cât şi de abilităţile de muncă ale minorului.42

Alin. 4, art.311 Cod de executare al RM prevede că hotărârea privind obligarea ca măsură de constrângere, a minorului de a repara prejudiciile cau-zate se expediază pentru executare oficiului de executare în a cărui rază terito-rială se află domiciliul minorului. Oficiul de executare informează, în termen de 5 zile, instanţa de judecată despre executarea hotărârii.

Soluţionând acţiunea civilă în procesul penal în conformitate cu art. 387 CPP, instanţa de judecată concomitent va aplica şi prevederile art.1407 CC, care reglementează răspunderea pentru prejudiciul cauzat de un minor cu vârsta cuprinsă între 14 şi18 ani.

În cazul când minorul de 14-18 ani nu are bunuri sau venituri suficiente pentru repararea prejudiciului cauzat, acesta trebuie reparat integral sau în partea nereparată de către părinţi (adoptatori) sau curator, dacă nu demon-strează că prejudiciul s-a produs nu din vina lor.

Obligaţia părinţilor (adoptatorilor) sau curatorului de a repara preju-diciul cauzat de un minor de 14 - 18 ani încetează în cazul în care autorul prejudiciului a atins majoratul, precum şi în cazul când, înainte de a fi atins majoratul, acesta dobândeşte bunuri sau venituri suficiente pentru repararea prejudiciului.

Această obligaţiune a persoanelor indicate încetează odată cu atingerea majoratului de către condamnat, precum şi în cazul în care el, până la atinge-rea majoratului, dispune de sume băneşti ce urmează a fi încasate de la con-damnat şi de la părinţii sau tutorii acestuia, sau dispune de venituri ori de alt patrimoniu suficient pentru restituirea pagubei cauzate prin infracţiune.43

În contextul celor menţionate anterior venim cu propunerea de a com-pleta sistemul pedepselor cu o asemenea pedeapsă adresată minorilor. Pe-42 IRP, UNICEF, “Respectarea drepturilor minorilor în locurile de detenţie. Raport de moni-torizare.”, Chişinău, 2005, pag. 22-23.43 Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie cu privire la practica judiciară în cauzele penale privid minorii din 22.11.2004.

39OXANA ROTARI


deapsa de a obliga minorul să repare paguba ar putea fi aplicată acestuia în calitate de pedeapsă alternativă pedepsei cu închisoarea sau arestul, exclus ca pedeapsă la 29.06.06. Actualmente, fiind o măsură educativă, aplicabilă în cazul liberării minorului de răspundere penală sau pedeapsă, datorită par-ticularităţilor de ordin biopsihologic ale personalitărţii minorului, ea nu este tot timpul percepută de către minor ca o responsabilizare pentru faptele sale. Din aceste considerente, completarea cadrului de pedepse din Codul Penal cu o asemenea pedeapsă poate avea un efect educativ mai mare decât în cazul aplicării acesteia în urma liberării de răspundere sau pedeapsa penală.

Obligarea minorului de a urma un curs de tratament medical de reabilitare psihologică. Măsura dată, care poartă un caracter mixt, complex educativ-curativ, se ia faţă de minorii, ale căror deficienţe fizice sau psihice, inadaptabilitate socială, traumă psihică, rezultate din comiterea infracţiunii sau cauzate de mediul lor de viaţă, împiedică formarea normală a persona-lităţii lor. Măsura dată nu este privativă de libertate şi se aplică atunci când tratamentul medical poate fi efectuat şi în condiţii de aflare a minorului la libertate.

Alin. 5, art. 311 Cod de executare al RM prevede că hotărârea privind obligarea, ca măsură de constrângere ca măsură de constrângere a minorului de a urma tratamentul medical, de erabilitare psihologică se trimite oficiului de executare în a cărui rază teritorială se află domiciul minorului, care asigură controlul executării de către minor a măsurii cu caracter educativ aplicate. În termen de 5 zile de la terminarea cursului de tratament, oficiul de executare încunoştiinţează despre aceasta instanţa de judecată anexând rezultatele trata-mentului.

Internarea minorului într-o instituţie specială de învăţământ şi de reeducare sau într-o instituţie curativă şi de reeducare reprezintă o măsură educativă privativă de libertate, care constă în plasarea minorului în instituţiile speciale menţionate pe o perioadă nedeterminată, care însă nu poate dura mai mult decât până la atingerea vârstei de 18 ani. În cazuri excepţionale, prelun-girea termenului de aflare a persoanei în aceste instituţii după atingerea vârstei de 18 ani este permisă numai până la absolvirea unei şcoli de cultură generală sau de meserii (alin. 2, art. 93 CP).

40


OXANA ROTARI

Instituţiile speciale de învăţământ şi de reeducare sunt şcolile de tip internat sau casele de copii, unde se efectuează o supraveghere deosebită, care nu poate fi realizată în regim de libertate, în cadrul altor măsuri, în special prin încredinţarea acestor minori părinţilor sau altor persoane. Aceste instituţii sunt destinate minorilor care necesită condiţii speciale de educare şi supraveghere. În aceste instituţii minorul urmează programe de instruire sau pregătire profe-sională corespunzătoare aptitudinilor sale. În RM există o instituţie rezidenţi-ală specială plasată în satul Soloneţ, Soroca şi care încearcă să obţină statut de centru de reabilitare social-pedagogică pentru copii şi adolescenţi, cu scopul refacerii psihologice şi a reintegrării sociale a acestora.

Alin. 6, art. 311 Cod de Executare al RM prevede hotărârea privind internarea, ca măsură de constrângere, a minorului într-o instituţie specială de învăţământ şi de reeducare sau într-o instituţie curativă şi de reeducare se tri-mite oficiului de executare în a cărui rază teritorială se află domiciliul minoru-lui, care asigură plasarea minorului în instituţia stabilită. Oficiul de executare informează, în termen de 5 zile, instanţa de judecată care a examinat cauza în fond despre executarea hotărârii. 44

În cazul internării într-o instituţie curativă şi de reeducare, măsura dată, ca şi măsura obligării la tratament medical de reabilitare psihologică, are o natură complexă educativ-curativă, destinată minorilor care suferă de anumite reţineri în dezvoltarea mentală, fie alte deficienţe de adaptare, de ordin psiho-logic, alte maladii psihice sau fizice, care nu pot fi înlăturate, iar tratamentul nu poate fi efectuat decât în urma internării în aceste instituţii (şcoli internate, instituţii curative). Măsura dată este destinată minorilor care au nevoie con-comitent de îngrijire medicală şi de un regim special de instruire şi educaţie. Necesitatea aflării în această instituţie trebuie periodic examinată, iar măsura internării trebuie anulată în cazul dispariţiei cauzelor care au dus la aplicarea ei şi dacă pare a fi oportună aplicarea faţă de minor a altor măsuri educative.

45

Art. 487 CPP al RM stabileşte că aflarea minorului în instituţia specială de învăţământ şi de reeducare sau în instituţia curativă şi de reeducare poate fi

44 Codul de Executare al Republicii Moldova. Chişinău, 2005, pag. 54.45 IRP, UNICEF, “Respectarea drepturilor minorilor în locurile de detenţie. Raport de monotorizare.”, Chişinău, 2005, pag. 23.

41OXANA ROTARI


încetată până la atingerea majoratului dacă minorul, datorită corectării nu mai are nevoie de influenţare prin această măsură. Prelungirea aflării persoanei în instituţiile menţionate după atingerea majoratului se admite doar până la terminarea de către ea a învăţământului general sau profesional. Chestiunea încetării sau prelungirii duratei aflării persoanei în instituţiile menţionate se soluţionează, în temeiul demersului organuli specializat de stat care asigu-ră corectarea minorului de către judecătorul de instrucţie al instanţei care a adoptat sentinţa sau al instanţei în raza teritorială a căreia se găseşte domiciliul minorului, în termen de 10 zile de la primirea demersului.

La examinarea demersului sunt citaţi minorul condamnat, reprezentan-tul lui legal, apărătorul, procurorul şi reprezentantul organului specializat de stat. Neprezentare acestor persoane, cu excepţia procurorului, nu împiedică execuatrea demersului în cazul în care cauza poate fi examinată în lipsa lor.46

În conformitate cu art.111 alin.1 lit. (a) al Codului Penal, minorii în privinţa cărora au fost aplicate măsuri de constrângere cu caracter educativ se consideră ca neavând antecedente penale.

Minorului îi pot fi aplicate concomitent câteva măsuri de constrângere cu caracter educativ, iar în cazul eschivării sistematice de la măsurile de con-strângere cu caracter educativ de către minor, instanţa de judecată, la propune-rea organelor de stat specializate, anulează măsurile aplicate şi trage vinovatul la răspundere.47

Săvârşirea infracţiunii de către un minor constituie o circumstanţă ate-nuantă la stabilirea pedepsei (p. 6 art.76 CP), faţă de minori nu se aplică de-tenţiunea pe viaţă (alin.3 art. 71 CP: ”detenţiunea pe viaţă nu poate fi aplicată femeilor şi minorilor”), închisoarea ca pedeapsă faţă de ei poate fi aplicată pe un termen ce nu depăşeşte 15 ani (alin. 3 art. 70 CP: “La stabilirea pedepsei pentru o persoană care la data săvârşirii infracţiunii nu a atins vârsta de 18 ani, termenul închisorii nu poate depăşi 15 ani”).

Cercetând faptele săvârşite de persoane în vârstă de până la 18 ani, in-stanţa de judecată trebuie să studieze detaliat toate împrejurările care au avut puncte de contact cu infracţiunea şi au contribuit la săvârşirea acesteia. Art. 475 CPP al RM prevede că judecată este întotdeauna obligată să stabilească:

46 CPP al Republicii Moldova. Chişinău, pag. 310.47 Codul Penal al Republicii Moldova. Chişinău, 2002, pag. 79-85.

42


OXANA ROTARI

1. vârsta minorului (ziua, luna, anul naşterii);2. condiţiile în care trăieşte şi este ducat minorul, gradul de dezvolta-

re intelectuală, volitivă şi psihologică a lui, particularităţile carac-terului şi temperamentului, interesele şi necesităţile lui;

3. influenţa adulţilor sau a altor minori asupra minorului;4. cauzele şi condiţiile care au contribuit la săvârşirea infracţiunii.

Judecata este întotdeauna obligată să cerceteze condiţiile în care a trăit şi a fost educat minorul-infractor, cauzele şi condiţiile care au contribuit la săvârşirea infracţiunii concrete.48

Conform alin.1, art. 21 CP RM, pentru ca persoana fizică să fie pasibilă de răspundere penală, pe lângă vârsta cerută de lege aceasta urmează a fi şi responsabilă. Astfel, dacă în art. 21 CP responsabilitatea este prevăzută ca semn ce caracterizează persoana fizică în calitate de subiect al infracţiunii, atunci art. 22 CP ne dă noţiunea acesteia: ”Responsabilitatea reprezintă starea psihologică a persoanei care are capacitatea de a înţelege caracterul prejudici-abil al faptei, precum şi capacitatea de a-şi manifesta voinţa şi a-şi dirija acţi-unile”. Şi în acest context menţionăm că definirea responsabilităţii reprezintă un factor novator pentru actuala legislaţie penală, deoarece în CP din 1961 aceasta era lipsă, considerându-se că responsabilitatea constituie condiţia nor-mală a persoanei, deşi acest lucru rezultă din reglementările art.11 CP: ”Nu formează infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă este săvârşită de o persoană iresponsabilă”.

În opinia cercetătorilor V. Dongoroz şi I. Vintilă, responsabilitatea re-prezintă starea psiho-fizică a persoanei care are capacitatea de a înţelege ca-racterul faptelor sale, de a-şi da seama de valoarea şi de urmările lor, precum şi capacitatea de a-şi determina şi dirija în mod normal voinţa în raport cu acţiunile proprii. Prin urmare, starea de responsabilitate sau de capacitate psi-hică a persoanei presupune că aceasta posedă însuşirile psihice, precum ar fi inteligenţa, raţiunea, care o fac capabilă să înţeleagă caracterul socialmente periculos al acţiunilor sau inacţiunilor pe care le săvârşeşte şi să fie capabilă de a se abţine de la săvârşirea acţiunilor interzise sau să efectueze acţiunile ordonate de lege.49 I. Moraru şi V. Predescu definesc responsabilitatea drept

48 Borodac A., Drept penal. Partea generală. Chişinău, 1994, pag. 88.49 Dongoroz V., Vintilă. Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea generală. Vol.I.

43OXANA ROTARI


totalitatea particularităţilor psihice ale individului care-l fac pe acesta capabil să înţeleagă libertatea şi necesitatea acţiunilor sale în strânsă legătură cu legile de dezvoltare a societăţii şi să aprecieze consecinţele faptelor sale atunci când el acţionează contrar acestei unităţi.50

Prin urmare, responsabilitatea reprezintă starea psihologică proprie normală, fiind în acelaşi timp opusă responsabilităţii prevăzute de art. 23 CP, respectiv, persoana nu putea să-şi dea seama de acţiunile ori inacţiunile sale sau nu putea să le dirijeze din cauza unei boli psihice cronice, a unei tulburări psihice temporare sau a altei stări patologice.

Considerăm oportun a sublinia că iresponsabilitatea trebuie deosebită de arieraţia sau înapoierea mintală a minorului, care facilitează considerabil capacitatea lui de a înţelege sensul acţiunilor şi de a le dirija. În cazul când apar îndoieli cu privire la starea de responsabilitate sau la capacitatea de per-cepere justă a împrejurărilor ce au importanţă pentru cauza penală, este nece-sară efectuarea expertizei medico-legale: psihologice, psihiatrice ori psiholo-go-psihiatrice. În acest sens, în şedinţa de judecată pot fi audiaţi şi specialişti în domeniul psihologiei copiilor şi adolescenţilor (psiholog, asistent social şi pedagog). În cazul când se constată că minorul suferă de debilitate mentală, care nu este legată de o boală psihică, instanţa de judecată trebuie să stabileas-că dacă el a fost pe deplin conştient de săvârşirea actelor şi să aplice procedu-rile judiciare prevăzute în art. 475, alin. 2 CPP.51

Art. 143 al CPP al RM indică expres cazurile în care efectuarea exper-tizei este absolut necesară. Astfel, expertiza psihiatrico-legală a minorilor re-prezintă un lucru extrem de dificil atât sub aspect medical, cât şi juridic. Difi-cultăţile expertizei psihiatrico-legale a minorilor, adică a persoanelor cu vârsta de până la 18 ani, sunt determinate atât de particularităţile comportamentale specifice acestei vârste, cât şi de evoluţia manifestărilor clinice (care diferă de cea urmărită la adulţi) ale maladiilor psihice. Psihozele acute la această vârstă se manifestă adeseori atipic, polimorf, nediferenţiat, prezentând dificultăţi în diagnosticul pozitiv şi cel diferenţiat. Concomitent la minori sunt constatate

Bucureşti, 1969, pag. 393.50 Moraru I., Predescu V. Criterii de stabilire a responsabilităţii în expertiza psihiatrică judiciară. Bucureşti, 1962, pag. 103.51 Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie cu privire la practica judiciară în cauzele penale privid minorii din 22.11.2004.

44


OXANA ROTARI

foarte frecvent asocieri neobişnuite de diverse simptome şi sindroame, pre-ponderent emoţional-voliţionale.52

Ţinând cont de gradul de deficienţă mintală, precum şi de gravitatea in-fracţiunii săvârşite, minorul, în baza art. 54 CP, poate fi liberat de răspunderea penală şi internat într-o instituţie specială de învăţământ şi de reeducare sau într-o instituţie curativă şi de reeducare ori faţă de el se pot aplica alte măsuri de constrângere cu caracter educativ, prevăzute în art.104 CP.53

În literatura de specialitate, responsabilitatea mai este denumită capaci-tate penală sau imputabilitate.

Responsabilitatea presupune existenţa a doi factori, şi anume a factoru-lui intelectiv şi a celui volitiv.

Factorul intelectiv este determinat de capacitatea persoanei de a înţe-lege caracterul prejudiciabil al faptei. Factorul volitiv constă în capacitatea persoanei de a-şi manifesta voinţa şi de a-şi dirija acţiunile. Aceşti doi factori există în mod cumulativ, iar lipsa unuia din ei duce la inexistenţa responsabi-lităţii şi, prin urmare, la starea de iresponsabilitate.

Responsabililtatea implică particularităţile personalităţii făptaşului (matură, imatură, nevrotică, psihotică etc.). Dintre particularităţile persona-lităţii citate mai sus, mai importante, sub aspectul expertizei psihiatrico-lega-le a minorilor, ar fi următoarele: imatură (infantilă), nevrotică, dizarmonică (psihopatică), psihotică şi deteriorată, demenţială (retardată mental). Persoa-nele psihopatice, în general, acţionează cu discernământ şi, de regulă, sunt responsabile de acţiunile săvârşite. În asemenea cazuri, expertul-psihiatru se confruntă cu dificultăţile ce ţin de diferenţierea tulburărilor de personalitate propriu-zise, de debutul unor patologii endogene, care iniţial ar putea fi um-brite de un comportament psihopatiform. Astfel, în cazul expertizei minorilor este strict necesar să ţinem cont de faptul că, potrivit criteriilor de diagnostic expuse în ICD-10 (clasificarea internaţională a tulburărilor mentale şi de com-portament), “… este improbabil ca diagnosticul de tulburare de personalitate să fie cel corect pentru un pacient care nu a împlinit încă vârsta de 16-17 ani”,

52 IRP “Expertiza judiciară în cauzele privind minorii”, Chişinău, 2005, pag. 90-91.53 Codul Penal al Republicii Moldova. Comentariu. Chişinău, 2003, pag. 80.

45OXANA ROTARI


deoarece tulburarea de personalitate tinde să apară în copilăria tardivă sau în adolescenţă şi continuă să se manifeste în viaţa adultă.54

Un studiu statistic epidemiologic în ceea ce priveşte cazurile de ex-pertiză psihiatrică-legală a minorilor, efectuat în RM, a demonstrat o creştere considerabilă a delincvenţei juvenile pe fundalul infracţionalităţii generale. Astfel, minorii delincvenţi reprezintă 21% din numărul total al infractorilor cu tulburări de personalitate, supuşi expertizei psihiatrice-judiciare în perioa-da 1999-2004. Dintre subiecţii incluşi în studiu, fiecare al 5-lea avea vârsta sub 18 ani, iar aproximativ 30% dintre delicte, inclusiv 21,9% dintre crimele deosebit de grave, au fost săvârşite de către minorii retardaţi mental. Acelaşi studiu a evidenţiat că doar 1,4% dintre minorii retardaţi mental şi 1,8% dintre persoanele cu diverse tulburări de personalitate au fost recunoscuţi de către comisiile de expertiză psihiatrico-legală fără discernământ asupra faptei, iar de către instanţa de judecată – iresponsabili. De notat că majoritatea mino-rilor supuşi expertizei psihiatrice judiciare, în pofida faptului că sufereau de tulburări psihice, care nu exclud responsabilitatea, au fost oferiţi justiţiei şi în mare parte sancţionaţi cu privaţiune de libertate. Astfel, tinerii nimeresc în “societatea” infractorilor înveteraţi, fenomen nefavorabil pentru dezvoltarea psihosocială a minorului.55

În practica judiciară se întâlnesc frecvent cazuri când se confruntă com-petenţele expertizei medico-psihiatrice şi ale expertizei psihologice judiciare, confuziile fiind cauzate de calificarea stării de afect pe dosarele penale. Dat fiind faptul că afectul reprezintă o stare emoţională foarte puternică, manifes-tată în situaţii-limită de către persoana încadrată în norma psihică, formularea acestei concluzii intră în atribuţiile expertizei efectuate de către psiholog.

În cazul când apar confuzii referitoare la starea de normă (sănătate) psihică (responsabilitate-iresponsabilitate), este indicată mai întâi expertiza medico-psihiatrică şi, dacă se constată că respondentul nu are patologii psihi-ce, se efectuează expertiza psihologică judiciară, care stabileşte, la rândul ei, un eventual afect.

Concluziile expertizei psihologice judiciare sunt utilizate în procesul judiciar în următoarele situaţii:

54 IRP “Expertiza judiciară în cauzele privind minorii”, Chişinău, 2005, pag. 96-97.55 IRP “Expertiza judiciară în cauzele privind minorii”, Chişinău, 2005, pag. 98-99.

46


OXANA ROTARI

- în cazul studierii mecanismelor crimei săvârşite: dinamica, motivele, cauzele crimei;

- pentru demonstrarea şi calificarea acţiunilor, concluziile expertizei având statut de probă, în special vizând componenta subiectivă a cri-mei (vina, motivaţia), precum şi pentru argumentarea necesităţii de a efectua alte expertize specializate;

- la verificarea cazurilor de pricinuire involuntară a daunei de către o persoană care nu a putut să evite urmările negative ale acţiunilor pro-prii;

- pentru a stabili circumstanţele care atenuează pedeapsa (afectul, retar-dul mental), dar care nu exclud capacitatea de exerciţiu;

- în scopul aplicării măsurilor judiciare echitabile vis-a-vis de inculpat, ţinând cont de particularităţile lui individuale şi de impactul situaţiei asupra comportamentului respectivului subiect.56

Atenţionăm asupra faptului că între responsabilitate şi vinovăţie există o strânsă legătură, astfel responsabilitatea trebuie să existe în momentul să-vârşirii faptei. Dacă lipseşte responsabilitatea, nu se mai poate pune problema vinovăţiei ca semn al infracţiunii, întrucât o persoană iresponsabilă nu poate acţiona cu vinovăţie (cu intenţie sau imprudenţă). Prin urmare, responsabili-tatea reprezintă premisa vinovăţiei.De asemenea, urmează să facem distinc-ţie între responsabilitate şi răspundere penală. Responsabilitatea constituie consecinţa existenţei capacităţii biopsihice a persoanei de a-şi da seama de caracterul prejudiciabil al faptei şi de a-şi manifesta voinţa şi dirija acţiunile. Răspunderea penală reprezintă o condamnare publică care obligă infractorul să suporte consecinţele prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită. Numai o persoană responsabilă, care a săvârşit o faptă cu vinovăţie, o infracţiune, este supusă răspunderii penale (alin. 2 art. 51 CP). Prin urmare, responsabilitatea constituie şi o premisă a răspunderii penale.57

56 IRP “Expertiza judiciară în cauzele privind minorii”, Chişinău, 2005, pag. 124-125.57 Codul Penal al Republicii Moldova. Comentariu. Chişinău, 2003, pag. 77.

47OXANA ROTARI


§ 4. Tratamentul penal al minorilor în legislaţiile unor state

Pentru ca o pedeapsă să-şi atingă efectul dorit,ea trebuie să depăşească avantajul rezultat din delict.

(C.Beccaria)

În vederea formării unei viziuni cât mai ample asupra problemei in-vestigate, precum şi a elucidării aspectelor pozitive şi negative ale legislaţiei naţionale în comparaţie cu legislaţiile penale ale altor state referitoare la ca-pitolul respectiv, ne-am propus studiul literaturii de specialitate în următoarea ordine:

• Tratamentul penal al minorilor în statele cu tradiţie (Franţa, Germania, Federaţia Rusă, Olanda);

• Tratamentul penal al minorilor în statele ex-socialiste (România, Polo-nia, Letonia, Ucraina);

• Tratamentul penal al minorilor în alte state (Suedia, Elveţia, Danemar-ca, Argentina, Japonia, Australia).

TRATAMENTUL PENAL AL MINORILOR ÎN STATELE CU TRADIŢIE

Legislaţia FranţeiCodul Penal al Revoluţiei Franceze de la 1791, cunoscut în literatura de

specialitate sub denumirea de Codul lui brumar de anul IV, precum şi Codul Napoleon (1810) fixau ca limită a minorităţii penale vârsta de 16 ani, fără a prevedea prezumţia de iresponsabilitate a persoanei minore.

Totodată, atunci când se considera că minorul a săvârşit fapta cu dis-cernământ, acesta urma a fi condamnat la executarea unei pedepse privative de libertate mai puţin riguroasă decât cea care se aplică unui infractor major (beneficiind de scuza atenuantă a vârstei), ispăşind-o în instituţiile penitencia-re alături de infractorii majori.

Ceva mai târziu, în 1850, s-a dispus înfiinţarea unor “colonii peniten-ciare” destinate nemijlocit delincvenţilor minori. Studiile efectuate în epoca respectivă, cu referire la modul de funcţionare a acestora, au determinat că regimul “coloniilor penitenciare” era similar cu cel al penitenciarelor, fapt

48


OXANA ROTARI

ce genera apariţia aceloraşi consecinţe nocive asupra dezvoltării psihice şi morale a minorilor ca şi închisorile de drept comun destinate adulţilor şi drept rezultat, regimul similar al ispăşirii pedepsei privative de libertate în cadrul celor două tipuri de instituţii penitenciare a dus atât la apariţia recidivelor, cât şi la formarea unor infractori cu o periculozitate deosebită.

Pentru a se evita aceste efecte nedorite, judecătorului de instrucţie şi in-stanţei de judecată, conform legii din 1898, li se oferea dreptul de a încredinţa supravegherea şi paza delincventului minor, după caz, părinţilor, unei rude, unei instituţii de caritate ori asistenţei sociale.

Mai performantă, în acest sens, pare a fi legea din 1906, care prevedea ridicarea cenzului de vârstă a minorităţii penale de la 16 la 18 ani. Totodată, minorul între 16 şi 18 ani neîmpliniţi nu beneficia de atenuarea pedepsei. Regimul răspunderii penale a minorului legiferat prin Codul Penal de la 1810 a fost modificat abia prin Legea din 22.07.1912. Menţionăm că legea dată cuprindea o serie de dispoziţii totalmente noi pentru epoca respectivă şi care, în mod nemijlocit, au influenţat reforma legislaţiei penale din numeroase ţări europene. În acest context, amintim înfiinţarea Tribunalului pentru copii şi adolescenţi ca secţie specializată a tribunalului corecţional, competent să ju-dece delincvenţii minori cu vârsta cuprinsă între 13 şi 18 ani. Aici urmează să distingem:

- Minorul care nu a împlinit vârsta de 13 ani beneficia de o prezumţie absolută de iresponsabilitate penală, fiind judecat de un tribunal civil care dezbătea cauzele respective în camera de consiliu şi pronunţa o măsură educativă;

- Pentru minorii cu vârsta cuprinsă între 13 şi 18 ani neîmpliniţi se pu-nea problema dacă au acţionat ori nu cu discernământ, iar atunci când acesta era dovedit, tribunalul pentru copii şi adolescenţi aplica o pe-deapsă privativă de libertate sau măsura nou-înfiinţată a “libertăţii supravegheate”, de care însă beneficia doar minorul în vârstă de până la 16 ani;

- Minorul între 13 şi 16 ani neîmpliniţi ce a săvârşit fapta penală cu discernământ putea beneficia de o reducere de pedeapsă, care însă nu se aplica în cazul minorilor între 16 şi 18 ani, condamnaţi ca şi infractorii majori.

49OXANA ROTARI


Regimul penal actual al delincventului minor este cel reglementat de Ordonanţa din 02.02.1945 cu modificările ulterioare. Prin acest act normativ a fost suprimată problema vizând discernământul pentru toţi minorii care nu au împlinit vârsta de 18 ani. Mai mult ca atât, a fost extins beneficiul regimului sancţionator atenuat şi pentru minorii cu vârsta între 16 şi 18 ani, lăsând totuşi judecătorului posibilitatea ca, în anumite cazuri convenţionale de excepţie, să nu recurgă la diminuarea pedepsei, arătând în hotărâre acele motive speciale care l-au determinat să o ia. Conform aceleiaşi Ordonanţe din 1945, a fost le-giferată prezumţia de iresponsabilitate a minorului până la împlinirea vârstei de18 ani. Referitor la minorii de 13 ani, prezumţia are un caracter absolut, prin urmare, nu poate fi înlăturată prin nici un mijloc de probă. Faţă de aceşti minori pot fi luate măsuri educative (asistenţă, supraveghere, educaţie), iar în caz de contravenţie ei pot fi doar mustraţi de “tribunalul de poliţie”.

În 1975 în Franţa este adoptată Legea conform căreia minorul care nu a împlinit 16 ani poate fi “pus sub protecţie judiciară” pe o durată de cel mult 5 ani, adica până la vârsta care corespundea în trecut majoratului civil. În mod excepţional, minorii între 13 şi 18 ani pot fi condamnaţi la o pedeapsă cu închisoarea dacă trăsăturile lor de personalitate fac necesară aplicarea unei asemenea sancţiuni ori dacă se sustrag în mod sistematic de la executarea unei măsuri de reeducare. În acest ultim caz se aplică în mod obişnuit o suspendare condiţionată a executării pedepsei cu punerea la încercare şi se dispune trimi-terea minorului într-un “centru de găzduire” pentru supravegherea conduitei sale în perioada de încercare.

În cazul contravenţiilor, minorul nu poate fi condamnat decât la o amen-dă, care nu poate fi înlocuită, în caz de neexecutare, cu închisoarea. În cazul contravenţiilor de clasa a V-a (al delictelor şi crimelor), minorul de 13-18 ani poate fi pedepsit cu închisoarea, beneficiind de o reducere la ½ a duratei pre-văzute pentru infracţiunea dată.58

Reducerea pedepsei are un caracter de principiu, deoarece judecătorul are dreptul ca, printr-o hotărâre special motivată şi în cazuri de excepţie, să aplice minorului între 16 şi 18 ani aceeaşi pedeapsă ca şi cea prevăzută pentru infractorii majori.

58 Pitulescu I., “Criminalitatea juvenilă”, Bucureşti, 2000, pag. 127-130.

50


OXANA ROTARI

În funcţie de gravitatea faptei săvârşite şi de felul pedepsei prevăzute de lege, regimul sancţionator se prezintă astfel:

- în cazul crimelor pedepsite cu moartea (pedeapsa cu moartea fiind abolită prin Legea din 9 octombrie 1981), cu recluziunea criminală sau cu detenţia pe viaţă, pedepsele pentru minori sunt înlocuite cu închisoarea de la 10 la 20 de ani;

- în cazul infracţiunilor sancţionate cu recluziune sau detenţie de la 10 la 20 de ani ori de la 5 la 10 ani, pedeapsa pentru minori o constitu-ie privarea de libertate executată în penitenciar pe o durată care nu poate depăşi ½ din termenul maxim prevăzut de lege pentru infrac-torii majori. Atenţionăm că nu este vorba despre un sistem derivat al pedepselor pentru minori, deoarece în cazul aplicării circumstanţelor atenuante instanţa trebuie să ia în considerare pedeapsa aplicabilă in-fractorului major, pentru ca ulterior să opereze reducerea la ½ a ter-menului prevăzut pentru delincventul minor;

- în cazul infracţiunilor sancţionate cu alte pedepse, acestea sunt înlo-cuite cu pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani; dacă minorul a săvârşit un delict corecţional sau o contravenţie din cele prevăzute de clasa a V-a, durata pedepsei pentru minori nu poate depăşi ½ din cea care i s-ar fi aplicat unui infractor major.

În cazul considerat ca fiind situaţie de excepţie, în care un minor este acţionat cu o pedeapsă de jurisdicţia competentă (Curtea cu juri sau tribunalul pentru minori), instanţa poate pronunţa suspendarea executării pedepsei sau suspendarea executării pedepsei cu punerea la încercare, iar din 1983 minorul între 16 şi 18 ani poate fi condamnat la prestarea muncii de interes general în beneficiul unei instituţii publice sau al unei asociaţii cu scop de binefacere, dar nu mai mult de 120 de ore, ce urmează a fi efectuate în maximum un an de la pronunţare. Oricare însă ar fi pedeapsa aplicată minorului, ea poate fi comple-tată cu măsura “libertăţii supravegheate” sau cu o măsură de siguranţă.59

Delincvenţii minori sunt de competenţa unei jurisdicţii speciale, cu ex-cepţia celor care au comis anumite contravenţii încadrate în clasa a IV-a şi care sunt de competenţa instanţelor de drept comun.

59 Code Pénal. Nouveau code pénal. Dalloz, 1994, pages 1814-1816.

51OXANA ROTARI


Jurisdicţia specială este formată din judecătorul de minori, tribunalul pentru minori, Camera specială a Curţii de Apel şi Curtea de Juri pentru mi-nori.

1. Judecătorul pentru minori este ales dintre judecătorii de la tribunalul unde îşi are sediul şi tribunalul pentru minori şi este delegat în această funcţie pe o durată determinată (3 ani), după o pregătire specială într-un centru de formaţie profesională al Ministerului Justiţiei, acesta fiind competent să ju-dece contravenţiile de clasa a V-a, precum şi delincvenţele, cu excepţia celor comise împreună cu majorii şi îndreptate contra siguranţei statului. Judecăto-rul pentru minori efectuează şi cercetarea penală, în acest caz fiind în drept să pronunţe numai o măsură educativă sau de supraveghere, care însă nu constă în internarea sau trimiterea minorului într-o instituţie publică sau privată de libertate supravegheată. În celelalte cazuri, dosarul urmează a fi trimis în faţa tribunalului pentru minori.

2. Tribunalul pentru minori constituie o instanţă compusă din jude-cătorul pentru minori şi doi asesori desemnaţi pe o perioadă determinată de Ministerul Justiţiei, la propunerea preşedintelui Curţii de Apel. Asesorii ur-mează a fi aleşi dintre persoanele care nu depăşesc vârsta de 30 de ani şi care s-au remarcat prin interesul pe care-l manifestă pentru problemele copilăriei şi adolescenţei. Tribunalul este competent să judece anumite contravenţii, pre-cum şi toate delictele (cu excepţia celor contra siguranţei statului împreună cu majori) şi chiar crimele săvârşite de minori între 13 şi 16 ani. Spre deose-bire de judecătorul pentru minori, tribunalul pentru minori este competent să aplice orice măsură educativă şi de supraveghere sau o pedeapsă privativă de libertate redusă, conform criteriului arătat.

3. Hotărârile judecătorului şi ale tribunalului pentru minori pot fi ataca-te în faţa Camerei Speciale a Curţii de Apel compusă din trei magistraţi, dintre care unul are calitatea de delegat cu ocrotirea copiilor şi adolescenţilor.

4. Curtea de Juri pentru minori a fost înfiinţată conform legii din 1951 şi este compusă dintr-un magistrat de la Curtea de Apel, căruia îi revine rolul de preşedinte, din doi asesori aleşi dintre judecătorii de minori şi din 9 juraţi desemnaţi dintre simplii cetăţeni, prin tragere la sorţi. Curtea de Juri este com-petentă să judece numai crimele comise de minorii cu vârsta cuprinsă între

52


OXANA ROTARI

16 şi 18 ani, cu excepţia crimelor contra siguranţei statului, pentru care este competentă Curtea de Siguranţă a Statului.60

Conform Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie a RM cu privire la practica judiciară în cauzele penale privind minorii, aceste cauze penale se judecă de un complet de judecată formată din judecători cu experienţă bogată, specializaţi în acest domeniu şi numiţi pentru a judeca asemenea cauze prin ordinul preşedintelui instanţei.

Considerăm bine-venit acest tratament penal aplicat minorilor în Franţa şi optăm pentru înfiinţarea judecătoriilor specializate în RM, care ar examina infracţiunile săvârşite de minori, judecătorii în cauză având atât studii juri-dice, cât şi psihologice. După cum a fost menţionat deja, minorii au trăsături specifice comportamental–caracteriale, care urmează a fi luate în calcul la sta-bilirea pedepsei.

Legislaţia GermanieiLegislaţia penală a minorului în Germania este marcată încă de la în-

ceputul secolului XX de preocuparea pentru un tratament diferenţiat al delin-cventului minor în raport cu infractorul major. Am semnalat aceeaşi tendinţă şi în Franţa, dar, spre deosebire de această ţară, în Germania regimul penal al minorilor este integrat într-un ansamblu de acte normative care alcătuiesc un sistem complex de măsuri cu caracter social-educativ şi de protecţie, în care aspectele represive constituie o excepţie cu reguli stabile printr-o legislaţie bine diferenţiată şi adaptată specificului acestei grupe de vârstă. În acest sens, de menţionat că Germania este una dintre puţinele ţări din lume în care există o Lege privind bunăstarea tineretului (Jugendwohlfahrtgesetz), care constituie un act de referinţă în domeniul tratamentului social şi al măsurilor care trebuie luate în vederea asigurării unor condiţii normale de viaţă copiilor şi tinerilor.

Considerăm oportună adoptarea unei legi similare de către Parlamentul Republicii Moldova în vederea asigurării condiţiilor optime de instruire, de activitate a tinerilor în ţara noastră şi implicit a stopării procesului migraţio-nal.

Regimul penal al minorului şi “tânărului adult” (Herranwachsende) este prevăzut în Legea tribunalelor pentru tineret (Jugendgerichtsgesetzbuch)

60 Code Pénal. Nouveau code pénal. Dalloz, 1994, pages 2113-2120.

53OXANA ROTARI


din 1923 cu modificările ulterioare, care se completează cu dispoziţiile Codu-lui penal. Germania este una dintre ţările care au o legislaţie penală separată pentru minori în ceea ce priveşte partea generală.

Principiul consacrat în legătură cu răspunderea minorului este că mi-noritatea penală cuprinde grupa 14-18 ani neîmpliniţi, iar “tânărul adult” este persoana între 18 şi 21 de ani neîmpliniţi. Minorul până la vârsta de 14 ani este considerat iresponsabil şi faţă de el nu se poate lua decât o măsură cu caracter social-educativ, de ocrotire şi asistenţă, a cărei executare este dată în competenţa diferitor instituţii şi organisme autorizate sau înfiinţate de “oficiile de tineret” locale (Jugendamnt). Minorul între 14 şi 18 ani este considerat răs-punzător, dacă în momentul săvârşirii faptei avea un nivel de dezvoltare moral şi intelectual care să-i permită înţelegerea caracterului ilicit al conduitei sale. Faţă de minorul pentru care se dovedeşte că nu are acest grad de maturitate se pot lua numai măsuri cu caracter educativ şi de ocrotire. Cu alte cuvinte, mi-norul între 14 şi 18 ani beneficiază de o prezumţie relativă de iresponsabilitate, care poate fi înlăturată prin dovedirea maturităţii sale morale şi a capacităţii de înţelegere a caracterului ilicit al faptei săvârşite. Faţă de minorul care a săvârşit o infracţiune se pot lua în principiu numai măsuri educative. Atunci când acestea sunt considerate insuficiente, minorul este sancţionat cu măsuri de corecţie sau cu o pedeapsă. Dacă judecătorul de minori consideră necesar, poate dispune ca în locul măsurilor de corecţie sau al pedepsei, minorul să fie internat într-un spital de psihiatrie sau într-o instituţie privativă de libertate.61

Faţă de delincvenţii minori se pot lua, de asemenea, anumite măsuri de siguranţă şi de “îndreptare” cu caracter de prevenire, prevăzute de drep-tul comun, şi anume, internarea într-un spital de psihiatrie, trimiterea într-o instituţie cu regim privativ de libertate sau supravegherea conduitei, precum şi retragerea permisului de a exercita o anumită îndeletnicire cum este, de pildă, conducerea unui vehicul. Măsurile de siguranţă pot rămâne în vigoare şi după împlinirea majoratului. De asemenea, judecătorul poate dispune faţă de delincventul minor mai multe măsuri educative sau de corecţie, precum şi măsuri educative asociate cu măsuri corective. Arestul pentru minori nu poate fi cumulat cu măsura educativă a asistenţei educative (Fǘrsorgeerziehung).

61 Rotaru O., “Tratamentul penal al minorilor în legislaţiile unor state europene. Studiu comparat”, Analele ULIM, 2004, vol. 5, pag. 118-120.

54


OXANA ROTARI

Măsuri educative• Îndrumări de comportare, care constau în indicaţii şi interdicţii dispuse

de judecătorul de minori, potrivit cărora trebuie să fie organizată viaţa minorului şi să se desfăşoare educaţia acestuia, şi anume: îndrumări care privesc localitatea de domiciliu, indicaţia să locuiască la o familie sau într-un cămin, indicaţia să înveţe o meserie sau să urmeze o şcoală, îndrumarea de a efectua o muncă, interdicţia de a avea relaţii cu anumi-te persoane şi de a frecventa anumite locuri.

• Asistenţa educativă şi plasamentul pentru îngrijire în cazul minorului care se află într-o stare de pericol moral ori a cărui dezvoltare fizică sau psihică este periclitată. Asistenţa este asigurată de către o persoană de-semnată de instanţa judecătorească de tutelă şi de Oficiul pentru minori şi tineret.Măsurile de corecţie sunt dispuse de judecător atunci când acesta con-

sideră că măsurile educative nu sunt suficiente pentru îndreptarea minorului şi constau în:

• Avertisment, prin care judecătorul îi arată minorului caracterul ilegal al faptei săvârşite şi îl previne asupra posibilelor consecinţe ale săvârşirii unei noi infracţiuni.

• Obligarea reparării prejudiciului şi plata unei contribuţii băneşti către o colectivitate de interes public. Este o măsură de corecţie care constă în despăgubirea materială a victimei pentru paguba provocată de in-fracţiune, în adresarea de scuze victimei şi în obligarea minorului de a plăti din propriile sale mijloace o contribuţie bănească unei instituţii de utilitate comunitară. Arestul pentru minori poate fi un arest de sfârşit de săptămână, cu supunerea minorului la o serie de activităţi de interes comunitar în timpul liber de la sfârşitul săptămânii sau reţinerea lui într-o instituţie anumită destinată executării acestei măsuri (minimum o săptămână şi maximum 4 săptămâni), un arest de scurtă durată (de la 2 la 6 zile) şi un arest de lungă durată (de la o săptămână la 4 săptămâni) executate într-una dintre instituţiile menţionate mai sus. Hotărârea se pronunţă în câteva zile sau în câteva săptămâni.

55OXANA ROTARI


Pedepse Pedeapsa pentru minori se pronunţă atunci când instanţa de judeca-

tă apreciază că măsurile educative şi măsurile de corecţie nu sunt suficiente pentru îndreptarea minorului sau dacă infracţiunea este gravă şi impune, ca urmare a vinovăţiei cu care a fost comisă, aplicarea unei pedepse. Pedepsele sunt împărţite în pedepse cu o durată determinată şi pedepse cu o durată nede-terminată. În cazul pedepselor privative de libertate cu o durată determinată, termenul minim este de 6 luni, iar cel maxim de 5 ani. Dacă pentru infracţi-unea săvârşită legea penală prevede o pedeapsă mai mare de 10 ani, atunci pedeapsa maximă la care minorul poate fi condamnat este de 10 ani. Pedeapsa pe o durată nedeterminată nu poate depăşi 4 ani, stabilindu-se în momentul pronunţării şi durata sa minimă. Intervalul dintre limitele pedepsei nu poate fi mai mic de doi ani. Pedeapsa pe o durată nedeterminată poate fi prelungită sau redusă de instanţa de judecată în timpul executării sau poate fi transformată în pedeapsă pe o durată determinată.

Legea instanţelor pentru minori prevede în mod distinct pentru aceas-tă categorie de făptuitori posibilitatea “suspendării executării cu punerea sub supraveghere” şi “suspendarea pronunţării hotărârii cu punerea sub supra-veghere” a minorului.

Suspendarea executării cu punerea sub supraveghere se poate dispu-ne în cazul în care pedeapsa pronunţată nu depăşeşte un an şi dacă judecătorul apreciază că judecarea cauzei şi aplicarea pedepsei constituie un avertisment care face ca executarea sancţiunii de către minor să fie necesară.

O altă posibilitate este suspendarea pronunţării hotărârii cu punerea sub supraveghere. Judecătorul poate amâna pronunţarea hotărârii, dacă nu are certitudinea că pedeapsa constituie mijlocul cel mai eficace de îndreptare a conduitei minorului. În acest caz, el dispune punerea minorului sub suprave-ghere pe o perioadă de minimum 1 an şi de maximum 2 ani, stabilind reguli de comportare a minorului şi o serie de obligaţii pe care acesta trebuie să le execute.

Instanţele pentru minori sunt: judecătorul de minori, Curtea de Juri pentru minori şi Camera Penală pentru Minori. Pe lângă fiecare dintre aceste ultimele două instanţe funcţionează procurori pentru minori. Curtea de Juri este formată dintr-un judecător pentru minori, ca preşedinte, şi doi asesori

56


OXANA ROTARI

(juraţi), care trebuie să fie un bărbat şi o femeie. Camera Penală pentru Minori este formată din 3 judecători de profesie şi 2 asesori (juraţi). Asesorii sunt aleşi de instanţă pentru o perioadă de 4 ani, din listele de asesori propuşi de consiliile locale pentru bunăstarea tineretului. Şedinţele de judecată nu sunt publice şi se desfăşoară, de regulă, în clădiri separate de cele în care sunt ju-decaţi infractorii majori.

Este salutabilă hotărârea legiuitorului german de a aplica faţă de mi-norul care a săvârşit o infracţiune doar măsuri educative, precum şi de a struc-tura măsurile luate faţă de minori în măsuri educative, de corecţie şi pedepse. Şi în acest context venim cu propunerea ca legiuitorul din ţara noastră să pună accentul în mod special pe măsurile preventive, şi nu pe cele represive.

Legislaţia Federaţiei RuseCodul Penal al Federaţiei Ruse a fost adoptat de Duma de Stat la

24.05.1996, cu modificările şi completările din 15.01.2002. Conform secţiunii a V-a a CP, “Răspunderea penală a minorilor”, capitolul XIV vizează particu-larităţile răspunderii penale şi ale pedepselor aplicate minorilor.

Art. 87 “Răspunderea penală a minorilor”:Alin. 1. Minor este considerată persoana care la momentul săvârşirii

infracţiunii a împlinit 14 ani, dar nu a împlinit 18 ani;Alin. 2. Minorilor ce au săvârşit infracţiunea le poate fi aplicată pedeap-

sa penală sau măsuri cu caracter educativ.

Art. 88 “Tipurile pedepselor aplicate minorilor”:Alin . 1. Faţă de minori pot fi aplicate următoarele pedepse:

a) amendă;b) interdicţia de a practica o anumită activitate;c) lucrări obligatorii;d) arestul;e) privarea de libertate pe o anumită perioadă.

Art. 89 “Stabilirea pedepsei minorului”:Alin. 1. În vederea stabilirii pedepsei minorului urmează a fi luate în

calcul condiţiile de viaţă şi de educare a acestuia, nivelul dezvoltării inte-

57OXANA ROTARI


lectuale, alte trăsături ale personalităţii, precum şi influenţa asupra sa a celor vârstnici.

Alin. 2. Vârsta minimă ca circumstanţă atenuantă este luată în cumul cu alte circumstanţe agravante şi atenuante.62

Art. 90 “Aplicarea măsurilor obligatorii cu caracter educativ”:Alin. 1. Minorul care pentru prima dată a săvârşit o infracţiune uşoară

sau mai puţin gravă poate fi eliberat de răspundere penală dacă se constată că este posibilă corijarea lui datorită aplicării măsurilor obligatorii cu caracter educativ.

Alin. 2. Minorului îi pot fi aplicate următoarele măsuri obligatorii cu caracter educativ:

a) preîntâmpinarea;b) transmiterea sub supravegherea părinţilor, a persoanelor ce îi în-

locuiesc sau a unui organ de stat specializat;c) obligarea acestuia de a înlătura dauna pricinuită;d) limitarea timpului liber şi stabilirea unor cerinţe speciale referitor

la comportamentul minorului.Alin. 3. Minorului îi pot fi aplicate concomitent câteva măsuri cu carac-

ter educativ, a căror durată este stabilită de organele ce le numesc.Alin. 4. În caz de neexecutare sistematică de către minor a măsurilor

cu caracter educativ, acestea urmează a fi anulate, iar materialele urmează a fi transmise pentru atragerea minorului la răspundere penală.

Art. 91 “Conţinutul măsurilor obligatorii cu caracter educativ”:Alin. 1. Preîntâmpinarea constă în explicarţia dată minorului privind

paguba adusă prin acţiunile sale şi consecinţele săvârşirii repetate prevăzute de actualul cod.

Alin. 2. Transmiterea minorului sub supravegherea părinţilor sau a per-soanelor ce îi înlocuiesc constă în obligativitatea acestora de a ţine sub control comportamentul minorilor.

Alin. 3. Obligareaea minorului de a înlătura dauna pricinuită este apli-cată având în vedere proprietatea acestuia şi capacitatea de a lucra.

62 Уголовный кодекс Росийской Федераций, Москва, 2002 стр. 53.

58


OXANA ROTARI

Alin. 4. Limitarea timpului liber a minorului vizează interdicţia de a vizita anumite localuri, posibilitatea de a merge în alte localităţi fără permisi-unea organului de stat specializat.

Art. 92 “Liberarea de răspundere a minorului”:Alin. 1. Minorul condamnat pentru infracţiuni uşoare sau mai puţin gra-

ve poate fi liberat de răspundere penală cu aplicarea măsurilor obligatorii cu caracter educativ, prevăzute în art. 90.

Alin. 2. Minorul condamnat pentru infracţiuni mai puţin grave poate fi liberat de pedeapsă, dacă se va constata că scopul pedepsei poate fi atins prin internarea acestuia într-o instituţie educativ-curativă pentru minori. Totodată, perioada internării într-o asemenea instituţie nu poate depăşi termenul pedep-sei stabilit pentru infracţiunea săvârşită.

Alin. 3. Aflarea în instituţia respectivă poate fi încetată până la expirarea termenului prevăzut de alin. 2 al articolului respectiv, dacă va exista hotărârea organului de stat specializat, conform căreia minorul, pentru a se corija, nu mai are nevoie de o asemenea măsură. Prelungirea termenului de aflare într-o astfel de instituţie după expirarea termenului stabilit este posibilă doar în cazul în care se cere finalizarea studiilor.

Art. 93 “Liberarea condiţionată înainte de termen”:Liberarea condiţionată înainte de termen poate fi aplicată persoanelor

ce au săvârşit infracţiuni la vârsta minoră şi au fost condamnate la pedeapsa privativă sau la lucrări corecţionale după ispăşirea:

- a cel puţin 1/3 din pedeapsa stabiltă de instanţă pentru o infracţine uşoară sau mai puţin gravă;

- a cel puţin ½ din pedeapsa stabilită de instanţă pentru o infracţiune gravă;

- a cel puţin 2/3 din pedeapsa stabilită de instanţă pentru o infracţiune deosebit de gravă.

Art. 94 “Termenul de prescripţie”:Termenul de prescripţie în cazul liberării minorilor de pedeapsă penală

este micşorat în jumătate.

59OXANA ROTARI


Art . 95 “Stingerea antecedentelor”:Pentru persoanele care au săvârşit infracţiunea până la atingerea vârstei

de 18 ani stingerea antecedentelor are loc astfel:- un an după ispăşirea privaţiunii de libertate pentru infracţiuni uşoare

sau mai puţin grave;- trei ani pentru infracţiuni grave şi excepţional de grave.

Art. 96 “Aplicarea prevederilor actualului capitol faţă de persoanele cu vârsta cuprinsă între 18 şi 20 de ani”:

În cazuri excepţionale, având în vedere caracterul acţiunii săvârşite, precum şi personalitatea infractorului, instanţa poate să aplice prevederile ca-pitolului respectiv faţă de persoanele cu vârsta de 18-20 de ani, cu excepţia in-ternării acestora în instituţii cu caracter educativ sau curativ-educativ, precum şi în coloniile de educare a minorului.

Considerăm bine- venită decizia legiuitorului rus de a sistematiza într-un capitol aparte pedepsele aplicate minorilor şi particularităţile acestor pe-depse şi venim cu propunerea ca asemenea sistematizare să conţină şi Codul Penal al RM.

Legislaţia OlandeiCP al Olandei a intrat în vigoare la 1.09.1886. Capitolul VIII A al CP,

cu modificările din 7.07.1994,este intitulat “Condiţiile speciale destinate mi-norilor”. Astfel, conform art. 486 CPP, nu pot fi supuse răspunderii penale per-soanele ce n-au atins vârsta de 12 ani. Pentru minorii cu vârsta cuprinsă între 12 şi 18 ani sunt prevăzute sancţiuni respective, cea mai severă fiind detenţia în penitenciarul destinat tinerilor infractori pentru o perioadă ce nu depăşeşte 24 de luni (art. 77i), scopul politicii penale fiind educarea tinerei generaţii în spiritul respectului legii.63

Conform art. 77(a) al CP, pentru persoanele ce au vârsta cuprinsă între 12 şi 18 ani drept măsuri de pedeapsă nu pot servi: detenţia, detenţia în peni-tenciar, lucrul în folosul comunităţii.

Faţă de minori, conform alin. 4 art. 77h, pot fi aplicate următoarele măsuri de pedeapsă:

63 Волженкин В., Уголовный кодекс Голандии. Законодательство зарубежных стран. Санк-Петербург, 2001, стр.4.

60


OXANA ROTARI

- deţinerea în instituţiile pentru tineri;- confiscarea averii;- privarea de veniturile primite ilegal;- compensarea pagubei.

Referitor la detenţia minorului, aceasta poate să dureze, în conformitate cu art. 77i:

a). minimum o zi şi maximum 12 luni, dacă persoana nu a împlinit vârsta de 16 ani la momentul săvârşirii infracţiunii;

b). maximum 24 de luni, în situaţiile ce nu cad sub incidenţa punctului a.

Perioada de detenţie a minorului urmează a fi stabilită cu indicarea zi-lelor, săptămânilor, lunilor.

Minorii îşi ispăşesc pedeapsa privativă de libertate în instituţiile de stat sau în instituţiile subsidate de Ministerul Justiţiei în acest scop (art. 65 al Legii cu privire la ajutorul acordat tinerilor).

În anumite situaţii, conform art. 77j CP, Ministrul Justiţiei poate sub-semna referitor la:

- întreruperea executării hotărârii minorului pentru o perioadă ce nu depăşeşte trei luni;

- eliberarea temporară a persoanei ce-şi execută pedeapsa în instituţiile pentru minori, sub garanţie.

Prezintă interes, în opinia noastră, alin. 2 al acestui articol, conform că-ruia judecătorul ce a stabilit pedeapsa în orice moment poate elibera minorul ce-şi ispăşeşte pedeapsa sub “cuvântul de onoare” al acestuia, fiindu-i stabilită o perioadă de probare ce nu va depăşi doi ani şi care va începe din ziua a 15-a din momentul înmânării personale a înştiinţării (alin. 2, art. 77y).

Am menţionat anterior că pentru delictul săvârşit minorul urmează să achite o amendă. Astfel, conform alin 1 art. 77l, suma prevăzută în calitate de amendă nu trebuie să fie mai mică de 5 guldeni şi mai mare de 5 mii guldeni.

Dacă amenda a fost stabilită prin hotărâre judecătorească, dar nu are loc achitarea acesteia, judecătorul poate dispune detenţia minorului, drept contra-valoare a amenzii, care trebuie să fie proporţională cu suma ce urmează a fi achitată.

61OXANA ROTARI


Perioada de detenţie a minorului pentru imposibilitatea achitării amen-zii nu trebuie să fie mai mică de o zi şi mai mare de trei luni (alin. 2).

Judecătorul, conform alin. 1 art. 77m, poate stabili o sancţiune alter-nativă, dar numai la rugămintea învinuitului, în care urmează să fie formulat caracterul acestei sancţiuni.

Lucrul în folosul comunităţii, ca varietate a sancţiunilor alternative, nu trebuie să depăşească 200 ore, atunci când durata programului instructiv nu trebuie să fie mai mare de 200 ore (alin. 4) şi să nu depăşească 6 luni (alin. 5). În cazul în care sunt stabilite câteva sancţiuni alternative, numărul total de ore nu trebuie să depăşească 240 (alin. 6).

Articolul 77n prevede că judecătorul poate stabili o sancţiune alternativă numai după ce va primi încheierea Consiliului de tutelă şi apărare a intereselor copilului referitor la posibilitatea executării sancţiunii alternative propuse.

Astfel, în cazul stabilirii lucrului în folosul comunităţii, decizia instan-ţei judiciare va cuprinde: numărul total de ore ce urmează a fi executat; timpul începerii programului de lucru şi timpul finisării; caracterul şi conţinutul lu-crului ce urmează a fi efectuat.

În cazul programului de studii va fi indicată perioada de instruire; tim-pul începerii şi timpul finisării; instituţia în care se va desfăşura programul, precum şi caracterul şi conţinutul programului de studii.

Sancţiunea alternativă, conform alin. 3, poate fi stabilită doar cu acor-dul învinuitului.

Privarea minorului de dreptul de a conduce, conform art. 77r, poate fi efectuată doar în baza art. 179, 180 ale Legii cu privire la regulile de circulaţie din 1994.

Judecătorul poate dispune detenţia în instituţiile pentru tineri, conform art. 77s, atunci când:

- a fost săvârşită o infracţiune pentru care judecata poate dispune ţine-rea sub arest;

- atunci când siguranţa altor persoane, precum şi siguranţa generală ne-cesită acest lucru;

- dacă această sancţiune e spre binele învinuitului.64

64 Rotaru O., “Tratamentul penal al minorilor în legislaţiile unor state europene. Studiu comparat”. Analele ULIM, 2004 Vol. 5 pag. 110-112.

62


OXANA ROTARI

Dacă a fost emisă hotărârea de detenţie a minorului în instituţiile pentru tineri, atunci judecătorul urmează să se pronunţe asupra locului şi posibilităţi-lor de executare a acesteia (alin.1 art. 77v). Ministrul Justiţiei, conform alin. 4, urmează să emită o hotărâre asupra locului executării pedepsei, ţinând cont de părerea judecătorului şi de convingerile personale, riguroase ale tânărului.

În decurs de 14 zile (alin. 2 art. 77w) cel condamnat poate să contesteze hotărârea Ministrului Justiţiei referitor la locul executării pedepsei în Consi-liul Consultativ de pe lângă Ministerul Justiţiei ce se ocupă cu problemele de tutelă şi apărare a intereselor copiilor, menţionate în art. 81 al Legii privind ajutorul tinerilor.

Condamnatul poate fi asistat de un avocat (alin. 3). Contestarea trebuie prezentată în formă scrisă, Ministrului Justiţiei, care o transmite în decurs de o lună Consiliului Consultativ (alin. 4), acesta urmând să ia o decizie în ma-ximum 14 zile (alin. 7).

În baza art. 77ff, cheltuielile pentru detenţia minorului sau detenţia în instituţiile pentru tineri sunt suportate de către stat.65

Prezintă interes, în opinia noastră, faptul că perioada de detenţie pentru tinerii infractori nu poate depăşi 24 de luni, precum şi faptul că judecătorul care a pronunţat sentinţa îl poate elibera “sub cuvânt de onoare” pe tânărul aflat în conflict cu legea, stabilindu-i o perioadă de încercare. De asemenea, un element nou al legislaţiei olandeze, comparativ cu cele analizate anterior, îl constituie munca în folosul comunităţii, pentru care optăm şi noi.

TRATAMENTUL PENAL AL MINORILOR ÎN STATELE EX-SOCIALISTE

Legislaţia RomânieiRegimul penal al minorului este prevăzut în titlul IV al CP al României,

denumit “Minoritatea”, fiind modificat prin Decretul nr. 218/1977, care abroga implicit sistemul de sancţionare a infractorilor minori prevăzut de CP adoptat la 21.06.1968. Prin Legea nr. 104/1992 a fost abrogat Decretul nr. 218/1977 şi a reintrat în vigoare Titlul IV al Părţii generale a CP cu unele modificări.66 65 Уголовный кодекс Голандии. Законодательство зарубежных стран. Санк-Петербург, 2001, стр. 200-225.66 Crişu C., “Codul penal. 69 legi speciale care prevăd sancţiuni penale” , pag. 63-72.

63OXANA ROTARI


Conform art.113 al CP al României, care prevede limitele răspunderii penale, minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal. Este supusă răspunderii penale persoana cu vârsta cuprinsă între 14 şi 16 ani dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ şi răspunde penal minorul care a împlinit vârsta de 16 ani.67

În opinia noastră, prezintă interes, sub aspect comparativ, prevederile CP al României de la 1936, care au determinat înăsprirea represiunii nu numai în schimbarea prin legea din 24.09.1938 a intervalului de vârstă al minorităţii penale de la 14 ani la 12-18, deşi vârsta majoratului civil a rămas nemodificată (21 ani), ci au afectat şi alte dispoziţii referitoare la profilaxia şi combaterea delincvenţei juvenile prin mijloace de drept penal. Astfel, prin aceeaşi lege a fost prevăzută posibilitatea ca, în cazul minorilor fără discernământ care au săvârşit fapta în stare de ebrietate, părinţii acestora să fie pedepsiţi contraven-ţional, fiind consideraţi infractori. De asemenea, printr-o completare adusă art.114 Cod penal la 7.10.1939, minorul de 15 ani împliniţi care săvârşea o infracţiune ce “interesa ordinea publică sau siguranţa interioară sau exterioa-ră a statului” era pedepsit ca şi majorul. Modificarea din 24.09.1938 a redus de la 16 la 15 ani vârsta de la care minorul putea fi sancţionat în cazul unei fapte calificate drept crimă cu pedeapsă de maximum 10 ani. Începând cu 7.10.1939, minorul de la 12 la 15 ani care săvârşea cu discernământ un aten-tat contra Suveranului, familiei regale, şefilor statelor străine şi demnitarilor statului, din motive care prevedeau exercitarea funcţiilor încredinţate acestor persoane, sau săvârşea o tâlhărie cu omor sau un asasinat politic era pedepsit cu închisoare corecţională de la 5 la 20 de ani.

Ca urmare a modificărilor intervenite prin legea din 26.01.1939, com-petenţa instanţelor pentru minori (care până la acel moment judecau crimele, delictele şi contravenţiile comise de minori în vârsta de până la 19 ani) a fost restrânsă numai la minorii infractori sub 15 ani, urmând ca cei care au depăşit această vârstă să fie judecaţi de instanţele ordinare de drept comun.

Prin urmare, drept element novator al legislaţiei penale din 1969 îl con-stituie scoaterea minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani şi a celui care a acţionat fără discernământ de sub incidenţa legii penale.68

67 Codul Penal al României. pag. 63.68 Pitulescu I., “Criminalitatea juvenilă”, Bucureşti, 2000, pag. 88-90.

64


OXANA ROTARI

În conformitate cu art. 114 al CP al României, faţă de minorul care răs-punde penal se poate lua o măsură educativă ori i se poate aplica o pedeapsă. La alegerea sancţiunii se ţine seama de gravitatea faptei săvârşite, de starea fizică, de dezvoltarea intelectuală şi morală, de comportarea lui, de condiţiile în care a fost crescut şi în care a trăit şi de orice alte elemente de natură să caracterizeze persoana minorului.

Pedeapsa se aplică numai dacă se apreciază că luarea unei măsuri edu-cative nu este suficientă pentru îndreptarea minorului.69

Articolul 139 al CP din 1936 obligă instanţa de a dispune culegerea informaţiilor despre starea morală a minorului, precum şi despre condiţiile în care acesta a crescut şi a trăit. Aceeaşi dispoziţie este preluată de art. 482 al Codului de procedură penală din 1969 sub denumirea “Obligativitatea efectu-ării anchetei sociale”, subordonând-o exclusiv scopului individualizării judi-ciare a măsurii educative sau a pedepsei.70

Sistemul sancţionar, prevăzut pentru minorii infractori în legislaţia pe-nală din 1969, stipulează divizarea acestuia în sancţiuni de drept penal (măsuri educative) şi sancţiuni penale (pedepse).

Legislaţia penală actuală consideră măsurile educative drept principala modalitate de reacţie socială faţă de minorul infractor, pedepsele constituind doar o formă subsidiară, condiţionată de aprecierea dată de instanţa de jude-cată că luarea unei măsuri educative “nu este suficientă pentru îndreptarea minorului”.

Aşadar, conform art.115 CP, faţă de minori se pot lua următoarele mă-suri educative:

a) mustrarea;b) libertatea sub supraveghere;c) libertatea sub supraveghere severă;d) internarea într-un centru de reeducare;e) internarea într-o instituţie medical-educativă.

Menţionăm că, sub aspect comparativ, libertatea sub supraveghere se-veră era lipsă în vechiul Cod Penal. A. Mustrarea, conform art.116 CP, constă în “dojenirea minorului, în expli-

69 Codul Penal al României. pag. 47.70 Pitulescu I., “Criminalitatea juvenilă”, Bucureşti, 2000, pag. 90.

65OXANA ROTARI


carea gravităţii faptei săvârşite, în sfătuirea minorului de a se purta în aşa fel încât să dea dovadă de îndreptare, atrăgându-i-se totodată atenţia că dacă va săvârşi din nou o infracţiune, se va lua faţă de el o măsură mai severă sau i se va aplica o pedeapsă.B. Libertatea sub supraveghere (art.117 CP) ca măsură educativă a liber-tăţii sub supraveghere constă în lăsarea minorului în libertate pe timp de un an, sub supravegherea părinţilor săi, a celui care l-a adoptat sau a tutorelui. Dacă aceştia nu pot asigura supravegherea în condiţii satisfăcătoare, instanţa dispune încredinţarea minorului, pe acelaşi interval de timp, unei persoane de încredere, de preferinţă unei rude apropiate, la cererea acesteia.C. Libertatea sub supraveghere severă (art.118 CP).

Menţionăm că această măsură de pedeapsă aplicată minorului este o noutate pentru Codul Penal Român din 2005. Astfel, măsura educativă a li-bertăţii sub supraveghere severă constă în lăsarea minorului în libertate pe o perioadă între un an şi trei ani, sub supravegherea unei instituţii legal însăr-cinate cu supravegherea minorului sau a serviciilor de reintegrare socială şi supraveghere.

Supravegherea poate consta în includerea minorului în programe de re-integrare socială, precum şi în acordarea de asistenţă şi consiliere. Pe durata supravegherii severe, instanţa poate să impună minorului respectarea uneia sau mai multora dintre obligaţiile prevăzute de art.17 alin. 3.

Dacă minorul a devenit major la data judecării, se dispune, în locul mă-surii educative a libertăţii sub supraveghere severă, o amendă sub forma zile-lor-amendă între 15 şi 30 de zile, fiecare zi fiind socotită între 50 mii şi 300 mii lei sau munca în folosul comunităţii pe o perioadă între 100 şi 200 de ore.71

D. Măsura educativă a internării într-un centru de reeducare (art.119 CP) se ia în scopul reeducării minorului, căruia i se asigură posibilitatea de a primi educaţia necesară şi o pregătire profesională potrivit aptitudinilor sale.

Măsura educativă a internării într-un centru de reeducare se dispune cu privire la minorul care, în raport cu gravitatea faptei săvârşite şi cu nevoile de reeducare, are posibilitatea de a se îndrepta fără a i se aplica o pedeapsă. În timpul internării minorului i se asigură posibilitatea de a primi educaţia nece-sară şi o pregătire profesională potrivit aptitudinilor sale.71 Codul Penal al României. pag. 66.

66


OXANA ROTARI

Măsura se va lua pe timp nedeterminat, însă nu poate dura decât până la împlinirea vârstei de 18 ani. În mod excepţional, măsura educativă a internării poate dura până la împlinirea vârstei de 20 de ani, dacă minorul a comis fapta la o dată apropiată de 18 ani sau dacă gravitatea faptei săvârşite, nevoile de reeducare a minorului şi necesitatea continuităţii procesului său de pregătire justifică aceasta.

De menţionat că din cercetările criminologice efectuate în unele state europene, inclusiv în România, rezultă în mod evident că minorii care au fost supuşi unei măsuri de reeducare într-o instituţie specializată sunt mult mai puţin expuşi să comită o nouă infracţiune după expirarea măsurii educative decât minorii care au executat o pedeapsă privativă de libertate în regim pe-nitenciar.E. Măsura internării într-o instituţie medical-educativă (art.120 CP al Ro-mâniei) se ia faţă de minorul care, din cauza stării sale fizice sau psihice, are nevoie de un tratament medical şi de un regim special de educaţie.72

Asemenea măsurii educative a internării într-un centru de reeducare, internarea într-o instituţie medical-educativă reprezintă o măsură privativă de libertate, care se ia pe timp nedeterminat şi poate dura doar până la împlinirea vârstei de 18 ani. Măsura poate fi ridicată şi înainte de împlinirea vârstei de 18 ani, dacă a dispărut cauza care a impus luarea acesteia. Dispunând ridicarea măsurii, instanţa poate să ia faţă de minor măsura internării într-un centru de reeducare.

Codul Penal al României din 2005 a fost completat cu o dispoziţie nouă, conform căreia, dacă minorul a devenit major la data judecării, se poate dispune internarea într-o instituţie medical-educativă până la împlinirea vâr-stei de 20 de ani sau în locul măsurii educative a internării într-o instituţie medical-educativă se poate dispune obligarea la tratament medical şi amenda sub forma zilelor-amendă între 10 şi 20 de zile, fiecare zi fiind socotită între 50 mii şi 200 mii lei sau munca în folosul comunităţii pe o perioadă între 50 şi 150 de ore.

Pedepsele aplicate minorului se execută în regimul prevăzut în Legea pentru executarea pedepselor.

Pedepsele complementare nu se aplică minorului.72 Ibidem. pag. 49.

67OXANA ROTARI


Condamnările pronunţate pentru faptele săvârşite în timpul minorităţii nu atrag incapacităţi sau decăderi.

Conform noului Cod Penal al României din 2005, faţă de minori nu este aplicată amenda drept o măsură alternativă la pedeapsa închisorii.

Suspendarea condiţionată a executării pedespei aplicate minorului este prevăzută de art.124 CP al României. Astfel, în cazul suspendării condiţionate a executării pedepsei aplicate minorului, termenul de încercare se compune din durata pedepsei închisorii la care se adaugă un interval de timp de la 6 luni la 2 ani, stabilit de instanţă. Dacă pedeapsa aplicată constă în zile-amendă, termenul de încercare este de 6 luni.

Pe durata termenului de încercare, dar până la împlilnirea vârstei de 18 ani, instanţa poate dispune încredinţarea supravegherii minorului unei persoa-ne din cele arătate în art.117 ori unei instituţii legal însărcinate cu supraveghe-rea minorilor sau serviciului de reintegrare socială şi supraveghere. Totodată, instanţa poate stabili pentru minori una sau mai multe obligaţii prevăzute la alin. 3, art. 117, iar după împlinirea vârstei de 18 ani, instanţa poate să-l oblige pe minor să respecte măsurile de supraveghere ori obligaţiile prevăzute de art.103 şi art.107.

Sustragerea minorului de la îndeplinirea obligaţiilor prevăzute în art. 117 alin. 3, art. 103 şi art. 107 poate atrage revocarea suspendării condiţionate potrivit art.104 alin. 2 şi art. 107 alin. 2.

În cazul neîndeplinirii măsurilor de supraveghere ori a obligaţiilor sta-bilite de instanţă, potrivit art.103, se aplică în mod corespunzător dispoziţiile art. 104 alin. 2.

Art. 125 CP al României prevede suspendarea executării pedepsei sub supraveghere aplicată minorului. În cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere aplicate minorului, termenul de încercare se compune din durata pedepsei cu închisoarea, la care se adaugă un interval de timp de la un an la 3 ani, stabilit de instanţă. Pe durata termenului de încercare, instanţa poate dispune luarea vreuneia din măsurile prevăzute în art.124 alin. 2.

Renunţarea la pedeapsa aplicabilă minorului este prevăzută de art. 126 CP al României conform căruia, în cazul infracţiunilor sancţionate cu pedeap-sa închisorii sau cu pedeapsa închisorii stricte de cel mult 2 ani, instanţa poate să nu aplice nici o pedeapsă minorului care nu a avut antecedente penale, a

68


OXANA ROTARI

acoperit prejudiciul cauzat şi a dat dovezi temeinice că se poate îndrepta chiar fără aplicarea unei pedepse.

Conform art. 127 CP al României, “Amânarea aplicării pedepsei mi-norului” în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa închisorii sau a închisorii stricte de cel mult 5 ani, instanţa, după stabilirea pedepsei, poate să amâne aplicarea acesteia, dacă minorul nu are antecedente penale, a acoperit prejudiciul cauzat sau dovedeşte că are posibilitatea de a-l acoperi şi după săvârşirea faptei a dat dovezi temeinice că se poate îndrepta chiar fără aplicarea pedepsei.

În cazul în care instanţa amână aplicarea pedepsei, aceasta fixează în cuprinsul hotărârii data la care urmează să se pronunţe asupra pedepsei, care nu poate depăşi doi ani în momentul pronunţării hotărârii. Intervalul de timp dintre momentul pronunţării hotărârii şi data fixată de instanţă constituie peri-oada de probă pentru minor.

În perioada de probă, dar până la împlinirea vârstei de 18 ani, instanţa poate dispune încredinţarea minorului unei persoane din cele arătate la art.117 ori unei instituţii legal însărcinate cu supravegherea minorului sau serviciului de reintegrare socială şi supraveghere, putând să dispună totodată pentru mi-nor unele din obligaţiile prevăzute în art.117 alin. 3.

Dacă minorul a avut o conduită corespunzătoare în perioada de probă, instanţa poate să nu aplice nici o pedeapsă, iar dacă minorul nu a avut o condu-ită corespunzătoare, instanţa poate fie să amâne încă o dată pentru acelaşi ter-men aplicarea pedepsei, fie să aplice pedeapsa în limitele prevăzute de lege.73

Susţinem hotărârea legiuitorului român în ceea ce priveşte amânarea aplicării pedepsei minorilor, precum şi faptul că regimului penal al minorilor îi este consacrat un titlu aparte din Codul Penal şi considerăm oportun ca acest lucru să fie preluat şi de legislatorul Republicii Moldova.

Legislaţia PolonieiCP al Poloniei a fost adoptat la 6.06.1997 şi a intrat în vigoare la

1.01.1998.În opinia cercetătoarei N. Kuzneţova, CP al Poloniei prezintă noutăţi

faţă de CP de la 1969 sub aspectul apariţiei unor noi capitole în partea specia-

73 Codul Pena,. 69 de legi speciale care prevăd sancţiuni penale, Bucureşti, 2005, pag. 63-72.

69OXANA ROTARI


lă, cum ar fi, spre exemplu, infracţiunile contra securităţii informaţiei, exclu-derea clasificării infracţiunilor în “grave” şi “mai puţin grave”, tipologizarea acestora în infracţiuni şi delicte.74

Conform principiilor enumerate în codul respectiv, este pasibilă de răs-punderea penală persoana care a atins vârsta de 17 ani (§1 art.10).

Minorul care, la atingerea vârstei de 15 ani, săvârşeşte una din infrac-ţiunile prevăzute de art.134 (tentativa la viaţa Preşedintelui Poloniei); art.148 (săvârşirea unui omor); art. 156 (vătămarea gravă a sănătăţii); art. 163 (săvâr-şirea unei infracţiuni ce pune în pericol viaţa oamenilor); art. 173 (infracţiuni contra securităţii circulaţiei); art. 197 (violul); art. 252 (deţinerea de ostatici); art. 280 (furtul) poate fi tras la răspundere penală, în baza principiilor menţio-nate în Cod, dacă circumstanţele, precum şi nivelul de dezvoltare a persoanei vinovate, caracteristicile personale şi condiţiile de viaţă necesită acest lucru, în mod special dacă măsurile educative nu s-au soldat cu rezultatele dorite (§ 2 art.10).

Conform §3 al aceluiaşi articol, în situaţiile menţionate anterior (cu re-ferire la §2) pedeapsa nu poate depăşi 2/3 din plafonul pedepsei prevăzute pentru infracţiunea săvârşită. Instanţa poate recurge, de asemenea, la aplicarea unei pedepse mult mai blânde.

Referitor la persoana care a săvârşit infracţiunea la atingerea vârstei de 17 ani, dar neavând 18 ani împliniţi, instanţa poate recurge la aplicarea măsurilor educative, medicale atunci când circumstanţele cazului, precum şi nivelul de dezvoltare a celui vinovat, trăsăturile personale şi condiţiile de viaţă necesită acest lucru (§4 art.10).75

Atenţionăm asupra faptului că, conform §1 art. 54, “la stabilirea pedep-sei unui minor instanţa se ghidează de caracterul educativ al acesteia”.

Faţă de persoana de vârstă tânără, ce a săvârşit o infracţiune cu inten-ţie, ca măsură obligatorie este stabilită supravegherea (§2 art. 73), iar faţă de persoana care la momentul săvârşirii infracţiunii n-a atins vârsta de 18 ani nu poate fi aplicată ca măsură de pedeapsă detenţia pe viaţă (§2 art. 54).76

74 Кузнецова Н., Уголовный кодекс Республики Польша. Уголовные кодексы стран Восточной Европы. Минск, 1998, стр. 3 –6.75 Уголовный кодекс Республики Польша. Минск, 1998, стр. 10-11.76 Уголовный кодекс Республики Польша. Минск, 1998, стр. 74.

70


OXANA ROTARI

Legislaţia LetonieiÎncepând cu 1.04.1999 a intrat în vigoare noul CP al Republicii Letone,

cunoscut sub denumirea de “Legea penală a Republicii Letone”, înlocuind astfel CP al RSS Letone din 1960.

Structural, CP al Republicii Letone se împarte în 2 părţi: Generală şi Specială incluzând 25 de capitole şi 356 de articole.77

Prin prisma problemei investigate, menţionăm că, conform capitolului 3, “Pedeapsa”, faţă de minori nu poate fi aplicată pedeapsa privativă de liber-tate. Art. 11 CP al Republicii Letone prevede că răspunderea penală survine de la 14 ani pentru toate acţiunile infracţiunii săvârşite indiferent de gravitatea lor.78

Legislaţia UcraineiCP al Ucrainei a fost adoptat la 5.04.2001. Conform alin.1, art. 22, ca-

pitolul IV, “Persoana supusă răspunderii penale”, sunt pasibile de răspundere penală persoanele care la momentul săvârşirii infracţiunii au atins vârsta de 16 ani.

Persoanele care au săvârşit infracţiunea, având vârsta cuprinsă între 14 şi 16 ani, pot fi supuse răspunderii penale pentru săvârşirea următoarelor in-fracţiuni: omor intenţionat (art. 115-117); tentativa asupra vieţii unui funcţio-nar de stat, a lucrătorului organelor de drept, militarului în termen, judecăto-rului, reprezentantului unui stat străin (art. 112, 348, 379, 400, 443); cauzarea intenţionată a leziunilor corporale grave (art. 121, alin. 3 al art. 345, 346, 350, 377, 398); diversiunea (art. 113); banditismul (art. 257); actul terorist (art. 258); deţinerea de ostatici (art. 147, 349); violul (art. 152); furtul (art. 185); tâlhăria (art. 186, 262, 309); distrugerea intenţionată a proprietăţii (alin.2 art. 194, 347, 352, 378); deteriorarea căilor de comunicare şi a mijloacelor de transport (art. 277); deţinerea ilegală a mijloacelor de transport (art. 289); hu-liganismul (art. 296).79

77 Карпов Т., Устурой М., “Основные черты нового уголовного кодекса Латвийской Республики”, Symposia professorum, ULIM, Chişinău, 2001, стр. 154-161.78 Уголовный кодекс Латвийской Республики. Уголовные кодексы стран Восточной Европы, Минск,1999, стр. 15.79 Уголовный кодекс Украины. Комментарий отдельных положений. Нормативные до- Уголовный кодекс Украины. Комментарий отдельных положений. Нормативные до-кументы и коментарии. Киев, 2001, стр. 18-19.

71OXANA ROTARI


Capitolul XV al CP al Ucrainei este destinat trăsăturilor specifice răs-punderii penale şi aplicării pedepselor faţă de minori.

Astfel, conform alin.1 art. 97, “minorul care a săvârşit pentru prima dată o infracţiune mai puţin gravă poate fi eliberat de răspunderea penală dacă corijarea acestuia este posibilă fără folosirea pedepsei”. În aceste cazuri in-stanţa poate recurge la aplicarea măsurilor obligatorii, cu caracter educativ, prevăzute de alin. 2 art.105.

În cazul în care minorul se eschivează de la executarea măsurilor obli-gatorii, cu caracter educativ, ce i-au fost aplicate, instanţa dispune anularea acestora, minorul urmând a fi tras la răspundere penală (alin. 3 art. 97).

Faţă de minorul considerat vinovat de săvârşirea infracţiunii, în baza alin.1 art. 98, instanţa poate aplica următoarele tipuri de pedeapsă:

- amenda;- lucrul în folosul comunităţii;- lucrul corecţional;- arestul;- privarea de libertate pe o perioadă determinată.

De asemenea, faţă de minori pot fi aplicate şi pedepse suplimentare cum ar fi amenda şi privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a se ocupa cu o activitate anume (alin. 2 art. 98).

Amenda, ca măsură de pedeapsă, este prevăzută doar faţă de minorii ce dispun de un venit personal sau de o proprietate ce poate fi sechestrată (alin.1). Mărimea amenzii urmează a fi stabilită de instanţa judiciară, în funcţie de gravitatea infracţiunii săvârşite şi reieşind din situaţia materială a minorului, în limitele a 500 venituri minime ale cetăţeanului, stabilite de legislaţie şi care nu sunt supuse impozitării (alin. 2).

Lucrul în folosul comunităţii (alin.1 art. 100) poate fi stabilit minorului cu vârsta cuprinsă între 16 şi 18 ani, cu perioada cuprinsă de la 30 la 120 de ore, şi constă în prestarea serviciilor de către minor fie în afara orelor de învă-ţătură, fie în afara serviciului de bază. Durata acestei pedepse nu poate depăşi 2 ore în zi.

Lucrul corecţional (alin. 2 art. 100) poate fi stabilit minorului cu vârsta cuprinsă între 16 şi 18 ani, la locul său de muncă, pe o perioadă cuprinsă între 2 luni şi un an. Din remunerarea minorului condamnat la lucru corecţional în

72


OXANA ROTARI

folosul statului, prin hotărârea judecătorească, sunt reţinute de la 5 la 10 % (alin. 3).

Arestul, o altă varietate a măsurilor de pedeapsă (art. 101) poate fi apli-cat minorului care la momentul pronunţării sentinţei a atins vârsta de 16 ani, urmând a fi ispăşit în condiţii izolate, în instituţii speciale destinate acestui scop, cu o perioadă de la 15 la 45 de zile.

Pedeapsa sub formă de privare de libertate (alin.1 art.102) nu poate fi aplicată persoanelor care la momentul săvârşirii infracţiunii n-au atins vârsta de 18 ani pe o perioadă mai mare de 10 ani, iar pentru infracţiunile deosebit de periculoase însoţite de omor premeditat – 15 ani. Minorii condamnaţi la pedeapsa privativă de libertate îşi ispăşesc pedeapsa în instituţii speciale, cu caracter educativ.

Privarea de libertate nu poate fi aplicată minorului care pentru prima dată a săvârşit o infracţiune mai puţin gravă (alin. 2). Pedeapsa privativă de libertate urmează a fi aplicată minorului în următoarele cazuri:

- pentru săvârşirea repetată a unei infracţiuni uşoare – de cel mult 2 ani;

- pentru infracţiuni mai puţin grave - pe o perioadă de cel mult 4 ani;- pentru infracţiuni grave – pe o perioadă de cel mult 7 ani;- pentru infracţiuni deosebit de grave – cel mult 10 ani (alin. 3).

La stabilirea pedepsei unui minor instanţa urmează să ia în considerare şi condiţiile de viaţă, de dezvoltare, precum şi alte calităţi personale ale mi-norului (alin.1 art. 103). Pentru cumulul de infracţiuni pedeapsa privativă de libertate a minorului nu poate depăşi 15 ani (alin. 2).

Conform art.104 CP, instanţa poate dispune eliberarea minorului de la ispăşirea pedepsei privative de libertate (când aceasta a fost stabilită pe o peri-oadă nu mai mare de 5 ani), stabilindu-i un termen de încercare de la un an la doi. În cazul eliberării minorului de pedeapsa privativă de libertate şi stabilirii unui termen de încercare, instanţa poate încredinţa tutela minorului unei per-soane, cu acordul sau la dorinţa acestuia, care urmează să efectueze şi lucrul educativ (alin. 4, art.104).

Minorul care a săvârşit o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă poate fi eliberat de pedeapsă dacă instanţa va considera că recunoscându-şi greşeala şi având ulterior un comportament iresponsabil la momentul emiterii sentinţei,

73OXANA ROTARI


nu este necesară aplicarea pedepsei (alin.1 art.105). În acest caz, instanţa îi stabileşte minorului următoarele măsuri forţate, ce poartă un caracter educa-tiv, respectiv:

- preîntâmpinarea;- limitarea “timpului liber” şi stabilirea cerinţelor speciale faţă de com-

portamentul minorului;- transmiterea minorului pentru supraveghere părinţilor sau persoanelor

care îi înlocuiesc, colectivului pedagogic sau de muncă (cu consimţă-mântul acestuia), precum şi unor cetăţeni la rugămintea acestora;

- obligarea minorului ce a împlinit vârsta de 15 ani şi care dispune de proprietate sau are venituri să returneze paguba materială pricinuită;

- îndreptarea minorului într-un centru instructiv-educativ, până la corijarea acestuia, dar pe o perioadă ce nu va depăşi 3 ani (alin. 2 art.105).

Faţă de persoanele ce-şi ispăşesc pedeapsa privativă de libertate pen-tru infracţiunile săvârşite până la atingerea vârstei de 18 ani poate fi aplicată eliberarea condiţionată înainte de termen, indiferent de gravitatea infracţiunii săvârşite (alin.1 art. 107). Eliberarea condiţionată înainte de termen poate fi aplicată în cazul în care inculpatul, prin atitudinea sa faţă de muncă şi învăţă-tură, a demonstrat corijarea sa (alin. 2).

Eliberarea condiţionată înainte de termen poate fi aplicată persoanelor ce au săvârşit infracţiuni până la atingerea vârstei de 18 ani, după ce au ispă-şit:

- cel puţin 1/3 din termenul stabilit pentru pedeapsa privativă de liber-tate pentru infracţiunile uşoare sau mai puţin grave;

- cel puţin 1/2 din perioada privativă de libertate pentru infracţiunile grave săvârşite cu intenţie sau deosebit de grave săvârşite din impru-denţă;

- cel puţin 2/3 din pedeapsa privativă de libertate stabilită de instanţă pentru infracţiunile intenţionate, deosebit de grave sau în cazul în care persoana, ispăşindu-şi pedeapsa privativă de libertate, a fost eliberată condiţionat de pedeapsă, dar până la finisarea perioadei neexecutate a pedepsei şi până la împlinirea vârstei de 18 ani a săvârşit din nou o

74


OXANA ROTARI

infracţiune intenţionată pentru care a fost condamnată la privarea de libertate.

Faţă de minori nu se aplică înlocuirea părţii neexecutate a pedepsei cu una mai blândă (alin. 4).

Stingerea antecedentelor penale faţă de persoanele ce au săvârşit infrac-ţiuni până la atingerea vârstei de 18 ani are loc în conformitate cu art. 88-91 ale respectivului cod.

Considerăm oportun ca ideea dată să fie preluată şi de legislatorul mol-dovean.

Astfel, în baza alin. 2 art.108 sunt consideraţi a avea antecedente penale minorii:

- condamnaţi la ispăşirea unei pedepse, nefiind legată cu privarea de libertate, după ispăşirea acestei pedepse;

- persoanele condamnate la pedeapsa privativă de libertate pentru in-fracţiunile uşoare, dacă în decurs de un an de la executarea pedepsei n-au săvârşit o nouă infracţiune;

- persoanele condamnate la privaţiunea de libertate pentru infracţiunile grave, dacă în decurs de 3 ani din momentul ispăşirii pedepsei n-au săvârşit o nouă infracţiune;

- persoanele condamnate la privaţiune de libertate pentru săvârşirea in-fracţiunilor deosebit de periculoase, dacă în decurs de 5 ani din mo-mentul ispăşirii pedepsei n-au săvârşit o nouă infracţiune.

Stingerea antecedentelor penale înainte de termen poate fi aplicată per-soanei ce-şi ispăşeşte pedeapsa privativă de libertate pentru infracţiuni grave şi deosebit de grave, săvârşite până la atingerea vârstei de 18 ani, atunci când persoana dată dă dovadă că s-a corijat, însă la finisarea a cel puţin 1/2 din an-tecedentele penale stinse.80

TRATAMENTUL PENAL AL MINORILOR ÎN ALTE STATE

Legislaţia SuedieiPrima lege relativ sistematizată a Suediei a apărut în 1734 sub denumi-

rea “Cartea dreptului”.

80 Уголовный кодекс Украины. Киев, 2001, стр. 70-85.

75OXANA ROTARI


Conform acestei legi, normele juridico-penale erau reglementate în baza a două legi, dintre care prima determina cercul de infracţiuni, iar cea de-a doua reglementa măsurile de pedeapsă. În 1864 a fost adoptat primul CP sistematizat, care a activat până în 1962, când a fost adoptat actualul CP intrat în vigoare la 1.01.1965.81

CP al Suediei nu este totalmente codificat, aşa încât afară de CP activea-ză o serie de legi şi acte juridico-penale. În acest context, răspunderea penală a minorului este reglementată de Legea privind asistenţa socială (1980) şi Legea privind tutela asupra tinerilor (1990).

Conform prevederilor art. 6, capitolul I din CP al Suediei (modificat prin Legea nr. 942 din 1988), răspunderea penală survine de la atingerea vâr-stei de 15 ani, deşi răspunderea penală totală este prevăzută la împlinirea vâr-stei de 21 de ani.

Alin. 2, art. 3, cap. 26 din CP al Suediei, “Despre detenţia cu închisoa-rea” (modificat prin Legea nr. 211 din 1981), prevede că “faţă de persoana ce nu a împlinit 21 de ani nu poate fi aplicată pedeapsa cu închisoarea”, în timp ce art. 7, capitolul 29, “Despre stabilirea pedepselor”, menţionează că “nici o persoană care nu a atins vârsta de 21 de ani, indiferent de infracţiunea săvârşi-tă, nu poate fi condamnată la detenţia cu închisoare pe viaţă”.82

Faţă de persoanele care au vârsta cuprinsă între 15 şi 18 ani legislato-rul prevede nişte reguli liberale. Astfel, alin.1, art. 5, cap. 30, “Despre modul de alegere a pedepselor” (modificat prin Legea nr. 604 din 1998) prevede că “dacă infracţiunea a fost săvârşită de o persoană ce nu a atins vârsta de 18 ani, instanţa poate dispune pedeapsa sub formă de închisoare doar în cazul în care pentru aceasta există temei extraordinar, dar nu înainte de a emite hotărârea vizând tutela închisă asupra minorului (respectiv, deţinerea în scop educativ în instituţii corecţionale destinate infractorilor minori)”.

Alin. 2 al aceluiaşi articol stabileşte că “dacă persoana care a săvâr-şit o infracţiune a împlinit 18 ani, dar nu a împlinit 21 de ani, instanţa poa-te dispune pedeapsa cu închisoarea, doar reieşind din importanţa penală a infracţiunii”.83 81 Беляев С., Уголовный кодекс Швеции. Санк-Петербург, 2001, стр. 5-24.82 Уголовный кодекс Швеции. Законодательство зарубежных стран. Санк-Петербург, 2001, 206, стр. 237.83 Уголовный кодекс Швеции. Санк-Петербург, 2001, стр. 238-240.

76


OXANA ROTARI

În opinia noastră, prezintă interes şi cap. 31 din CP al Suediei, “Trans-miterea minorului spre tutela specială”.

Astfel, alin.1, art.1 (modificat prin Legea nr. 604 din 1998) prevede că: “Dacă persoana care a săvârşit infracţiunea nu a împlinit 21 de ani, aceasta urmează a fi supusă tratamentului medical sau faţă de ea pot fi luate alte mă-suri în corespundere cu prevederile Actului despre Serviciile Sociale (nr. 620 din 1980) ale Actului privind instrucţiunile generale asupra tutelei minorului (nr. 52 din 1990). În acest caz, instanţa poate dispune transmiterea cazului/dosarului în Uniunea socială de bunăstare în vederea îndeplinirii cerinţelor necesare pentru tratament prevăzute de planul curativ elaborat de Consiliu pentru învinuit”.

Dacă însă importanţa penală, natura infracţiunii sau activitatea infrac-ţională anterioară a învinuitului necesită acest lucru, instanţa poate dispune transmiterea spre tratare cu aplicarea suplimentară a uneia din următoarele măsuri:

- amendă-zi, dar nu mai mult de 200;- prestarea unei munci neremunerate sau participarea la anumite activi-

tăţi speciale organizate pe o durată de cel puţin de 20 de ore şi de cel mult de 100 de ore (alin. 3).

În cazul în care prin infracţiunea săvârşită a fost adus un prejudiciu ma-terial, instanţa poate dispune, în legătură cu transmiterea spre tratare, modul şi timpul în care cel învinuit urmează să presteze părţii vătămate un asemenea serviciu care i-ar permite să restabilească sau să minimalizeze prejudiciul ma-terial cauzat.

Faţă de persoana care a săvârşit o infracţiune până la atingerea vârstei de 18 ani şi este pasibilă de pedeapsa cu închisoarea instanţa poate dispune tutela închisă, care însă va fi de cel puţin 14 zile şi de cel mult 4 ani.84

Instrucţiunile privind executarea tutelei asupra minorilor se conţin în Actul despre executarea tutelei închise asupra minorilor din 1998.

Legislaţia ElveţieiIzvorul de bază al dreptului penal elveţian îl constituie CP de la 1937

alături de Constituţia Elveţiei, legile penale ale federaţiei (Legea Federală des-

84 Уголовный кодекс Швеции. Санк-Петербург, 2001, стр. 244-247.

77OXANA ROTARI


pre răsputerea penală din 1937, Codul militar-penal din 13.06.1927, Codul militar procesual penal din 23.03.1979, Legea federală despre răspunderea penală a minorilor etc.), legislaţia penală a cantoanelor şi legislaţia penală străină.85

CP al Elveţiei este alcătuit din trei cărţi: I – Noţiuni generale; II – Noţi-uni speciale; III – Intrarea în vigoare şi aplicarea CP.86

Prima carte conţine norme ce vizează acţiunea legii penale în timp şi spaţiu, pedepsele, măsurile de siguranţă, precum şi răspunderea penală a mi-norilor. Astfel, art.100, cap. 5, “Tineretul”, stabileşte hotarele de vârstă ale răspunderii penale. Conform alin.1, “dacă persoana la momentul săvârşirii infracţiunii a atins 18 ani, dar nu a atins vârsta de 25 de ani, atunci, în con-formitate cu art.100 şi 100 ter (eliberarea condiţionată şi anularea pedepsei), activează normele legii date. În cazul în care consideră necesar, judecătorul adună date despre comportamentul persoanei, condiţiile de viaţă şi educaţie ale acesteia, informaţii vizând sănătatea fizică şi psihică a persoanei date şi faptul dacă poate fi educată prin muncă (alin. 2)”.

Dacă persoana suferă de anumite defecte în dezvoltarea sa, dacă este ameninţată de ceva, vagabondează sau se eschivează de la lucru şi activitatea sa infracţională este în legătură directă cu cele enunţate anterior, atunci jude-cătorul poate să îndrepte această persoană într-o instituţie instructivă, dacă această măsură de pedeapsă va putea preîntâmpina pericolul săvârşirii de către persoana dată a unor noi infracţiuni (alin.1 art.100 bis).

Instituţiile de muncă şi educare activează independent de alte instituţii similare prevăzute de legea dată.

Persoana urmează a fi atrasă la lucru conform dispoziţiilor punctului 3, alin.1, art.100 bis. Aceasta se face ţinându-se cont de capacitatea persoanei, în special de capacitatea de a se întreţine în libertate. În măsura posibilităţilor urmează să fie luate în considerare dezvoltarea sa fizică şi intelectuală, cunoş-tinţele profesionale şi fortificarea caracterului.

Persoanei trebuie să i se acorde posibilitatea de a se instrui profesional sau a-şi exercita activitatea în afara instituţiei (alin. 2 art.100 bis).

85 Лапшина Н., Швейцарский уголовный кодекс 1937, Москва, 1947, стр. 11.86 Серебриников А., Уголовный кодекс Швейцарии. Законодательство зарубежных стран. Санк-Петербург, 2002, стр. 12-68.

78


OXANA ROTARI

Conform alin.1 art.100 ter, persoana poate fi eliberată condiţionat de organul competent, cu stabilirea perioadei de încercare de la un an la trei, dacă se presupune că ea va fi sârguincioasă în muncă şi ascultătoare, iar odată pusă în libertate va da dovadă de un comportament adecvat. Persoana eliberată con-diţionat urmează a fi supusă supravegherii.

Dacă persoana eliberată în perioada de încercare nu respectă cerinţele înaintate, cu toate că a fost oficial preîntâmpinată de organul competent, aces-ta din urmă poate dispune reîntoarcerea persoanei în instituţia penitenciară (alin. 2, art. 100 ter).

În cazul în care persoana este condamnată pentru săvârşirea unei in-fracţiuni, atunci în baza alin. 3 art.100 ter, i se poate refuza reîntoarcerea în instituţie.

Reîntoarcerea persoanei în instituţia penitenciară durează maximum 2 ani, durata generală însă nu poate depăşi 4 ani, fiind anulată de organul com-petent odată cu atingerea de către persoana condamnată a vârstei de 40 de ani (alin. 4).

În cazul în care nu se dispune reîntoarcerea persoanei în instituţia pe-nitenciară, organul competent urmează să-l înştiinţeze pe cel eliberat, să-i dea instrucţiunile de rigoare şi să-i prelungească perioada de încercare pentru cel mult 1/2 din termenul stabilit iniţial (alin. 5).

Dacă după trei ani de aflare în instituţia penitenciară nu există temei pentru ca persoana dată să fir eliberată condiţionat, atunci organul competent urmează să hotărască asupra modului de anulare sau prelungire a pedepsei pentru maximum 1 an. Ulterior, odată cu atingerea vârstei de 30 de ani, pe-deapsa dată urmează a fi anulată de organul competent (punctul 2 art. 100 ter).

Dacă din momentul condamnării persoanei, adoptării hotărârii despre întoarcerea persoanei în instituţia penitenciară sau întreruperii pedepsei au trecut mai mult de 3 ani şi executarea acesteia nu a început sau nu poate fi continuată, judecătorul urmează să decidă dacă mai este nevoie de o asemenea pedeapsă. Judecătorul, de asemenea, poate dispune aplicarea unei pedepse su-plimentare sau a unei alte măsuri în cazul în care consideră necesar.87

87 Уголовный кодекс Швейцарии. Санк-Петербург, 2002, стр. 150.

79OXANA ROTARI


Legislaţia DanemarciiCP al Regatului Danemarcii a fost adoptat în 1930 şi a intrat în vigoa-

re la 1.01.1933. Caracterizând CP de la 1930, trebuie să menţionăm că în componenţa Danemarcii intră insula Groenlanda şi insulele Forere. Astfel, pe teritoriul insulelor Forere activează propriul CP, care practic este identic cu cel danez de la 1930. Specific pentru teritoriul Groenlandei e că aici activează propriul CP adoptat în 1954, denumit oficial CP danez pentru Groenlanda, în care partea specială conţine doar 10 (zece) articole, fiind exclusă pedeapsa cu închisoarea.88

Referitor la problema studiată putem invoca §15, cap. 3 al CP al Rega-tului Danemarcii, conform căruia “persoana ce nu a atins vârsta de 15 ani nu este pasibilă de răspundere penală”.89

Un alt segment de vârstă prevăzut de legislatorul danez este cel de 15-18 ani. Astfel, conform p. 2, § 84, cap. X, “Stabilirea pedepsei”: “Dacă la mo-mentul săvârşirii infracţiunii persoana nu a atins vârsta de 18 ani şi pedeapsa totală pentru astfel de infracţiuni poate fi considerată inutilă, reieşind din vâr-sta persoanei, detenţia cu închisoarea nu poate depăşi 8 (opt) ani”.90

Considerăm necesar a sublinia că pentru un anumit tip de infracţiuni, cum ar fi, spre exemplu, cele sexuale prevăzute în § 228, cap. 24, răspunderea penală survine de la atingerea vârstei de 21 de ani.91

Legislaţia ArgentineiCP al Argentinei a fost publicat la 29.10.1921 şi a intrat în vigoare la

29.04.1922. Primul cod naţional a intrat în vigoare la 1.03.1887. Ulterior însă au apărut noi proiecte ale legislaţiei penale (1906,1917), în care se făceau resimţite normele CP al Italiei de la 1889, cunoscut în literatura de speciali-tate sub denumirea de Codul Zanardelli. Astfel, CP al Argentinei de la 1887 a activat până în 1922, când a fost înlocuit cu cel existent astăzi.92

88 Беляев С., ” Уголовный кодекс Даниии”, Санк-Петербург, 2001, стр. 7-12.89 Уголовный кодекс Дании. Законодательство зарубежных стран, Санк-Петербург, 2001, стр. 24.90 Ibidem, 2001, стр. 77.91 Ibidem, 2001, стр. 177.92 Пантелеев А., Козочкин Д., Лихачев В., ” Уголовное право развивающихся стран: общая часть” Учебное пособие, Москва, 1988, стр. 66.

80


OXANA ROTARI

Conform Constituţiei Argentinei, “unicul izvor de drept penal îl con-stituie legea”. CP al Argentinei este alcătuit din 2 părţi sau din 2 cărţi (ter-minologie utilizată în ţările latino-americane): Generală (noţiuni generale) şi Specială (despre infracţiuni).93

Similar altor coduri latino-americane, în CP al Argentinei lipseşte de-finiţia infracţiunii. Savantul argentinian Luis Hemenes de Asua în lucrarea sa “Legea şi viaţa. Principiile dreptului penal” menţionează: “Definiţia infracţiu-nii, ca oricare altă definiţie, practic tot timpul reprezintă rezultatul silogismu-lui care abordează o problemă, dar nu descoperă nimic nou”.

Răspunderea penală survine de la 14 ani, deşi acest lucru nu este men-ţionat expres în CP.

Până nu demult această vârstă era prevăzută de art. 36 (la momentul exclus), fapt pentru care vârsta răspunderii penale este stabilită în baza co-mentariului CP şi a practicii judiciare.94

Legislaţia JaponieiCP al Japoniei a fost adoptat la 27.04.1907 şi a intrat în vigoare la

01.10.1908, fiind alcătuit din 430 de articole. La ora actuală activează în baza Legii nr. 91 din 12.05.1995.

CP al Japoniei reprezintă o sistematizare a modelului de drept romano-german ce cuprinde 289 de articole repartizate în 2 părţi: I - noţiuni generale (79 articole), II – infracţiunea (210 articole). De remarcat că în lege propriu-zis articolele nu au denumire.95

În opinia cercetătorilor V. N. Eriomin, E. Koidzumi, CP al Japoniei de la 1907, din punctul de vedere al conţinutului, este destul de laconic, caracte-rizându-se printr-un limbaj juridic arhaic. 96

93 Cовременное зарубежное уголовное право, Москва, 1957, стр. 38.94 Голик Ю., Уголовный кодекс Аргентины. Законодательство зарубежных стран, Санк-Петербург, 2003, стр. 20.95 Коробеев А.И., Уголовный кодекс Японии. Законодательство зарубежных стран, Санк-Петербург, 2002, стр. 20.96 Еремин В.Н., Уголовное право Японии. Преступление и наказание в Англии, США, Франции, ФРГ и Японии: общая часть уголовного права, Москва, 1991, стр. 223.

81OXANA ROTARI


În CP al Japoniei lipsesc definiţiile de bază, astfel, nu vom întâlni nici noţiunea şi nici caracterele de bază ale infracţiunii, cu toate că principiul de bază al actualului CP al Japoniei este “nulla crimen, nulla poena sine lege”.97

Prezintă interes şi faptul că în cod nu este incriminat principiul “nullum crimen sine lege”, care, în opinia cercetătorului V.N. Eriomin, nu reprezintă o lacună, deoarece art. 31 al Constituţiei Japoniei prevede că “nimeni nu poate fi lipsit de viaţă sau libertate, precum şi supus răspunderii penale decât în con-formitate cu procedura stabilită de lege”.98

Caracteristic pentru actualul CP al Japoniei este şi faptul că acesta nu dispune de un preambul sau capitol introductiv. Astfel, în prima parte “Noţiuni generale” nu sunt formulate problemele şi principiile politicii penale. Sunt lip-să nu doar noţiuni cum ar fi infracţiunea, ci şi astfel de noţiuni ca: culpabilita-tea, responsabilitatea, instigarea la săvârşirea infracţiunii, complicitatea etc.

În ceea ce priveşte problema investigată, putem cita doar art. 41 din CP al Japoniei, conform căruia “sunt pasibile de răspundere penală doar persoa-nele ce au atins vârsta de 14 ani”.99

Suntem de acord cu părerea cercetătorilor V. N. Eriomin, O. A. Balkavs-kaia, R. I. Miheev, N. A. Moroz, E. Koidzumi, Ţ. Inako referitor la necesitatea elaborării şi adoptării unui nou Cod Penal al Japoniei care, păstrând tradiţiile şi specificul japonez, ar corespunde actualelor standarde internaţionale.100

Legislaţia AustralieiConstituirea CP Federal al Australiei a debutat cu adoptarea Constitu-

ţiei Federale din 1900, în care a fost declarată prioritatea legislaţiei federa-le asupra legislaţiei statelor (art.109). Constituţia din 1900 declară prioritare principiile şi aspectele dreptului internaţional.

Reforma penală a Australiei începe odată cu adoptarea Legii privind pe-depsirea infractorilor (Punishment of offenders Act) din 1901, Legea cu privire la justiţie (Judiciary Act) şi Legea despre extrădare (Extradition Act) din 1903. 97 Инако Ц., «Современное право Японии», Москва, 1981, стр. 236.98 Еремин В.Н., Уголовное право Японии. Уголовное законодвтельство зарубежных стран (Англии, США, Франции, Германии, Японии), Москва, 1998, стр. 320.99 Уголовный кодекс Япони, Санк-Петербург, 2002, стр. 52.100 Михеев Р.И., Морозов Н.А., Кондзуми Е., Международное сотрудничество России и стран АТП в сфере уголовной политике, борьбы с преступностью и ее предупреждения. Материалы международной научно-практической конференции, Владивосток, 1997, стр. 63-65.

82


OXANA ROTARI

În următoarele decenii, la nivel federal, a fost efectuată reforma juridico-pe-nală ce avea drept scop consolidarea şi unificarea legislaţiei penale şi, în acest context, menţionăm adoptarea, în 1904, a Legii vizând infracţiunile federale. Din punct de vedere formal, acest act consolidat, alcătuit din 8 capitole şi 91 de articole, nu era divizat în partea generală şi partea specială.101

Referitor la problema supusă studiului, art. 7.1, cap. 7, partea 2.3, “Cir-cumstanţele ce exclud răspunderea penală”, dispune că “nu sunt pasibile de răspundere penală persoanele care la momentul săvârşirii infracţiunii n-au atins vârsta de 10 ani”.

Copilul ce a atins vârsta de 10 ani, dar nu a împlinit 14 ani, poate fi tras la răspundere penală, dacă este conştient de ilegalitatea comportamentului său (alin.1 art. 7.2). Întrebarea ce vizează conştientizarea de către copil a ilegali-tăţii comportamentului său este examinată doar de organele de anchetă (alin. 2 art.7.2).102

Considerăm că vârsta de 10 ani stabilită de Codul Penal al Australiei este prea timpurie pentru răspunderea penală, având în vedere că la această vârstă minorul nu este pe deplin conştient de consecinţele faptelor sale.

Rezumând cele analizate anterior, ajungem la concluzia că în statele ex-socialiste (România, Moldova, Letonia, Ucraina) sunt pasibile de răspun-dere penală persoanele ce au atins vârsta de 16 ani, cu toate că în unele cazuri răspunderea penală este de la vârsta de 14 ani. Limita de vârstă de 14 ani este stabilită şi de legislaţiile penale ale Argentinei, Germaniei (unde răspunderea penală totală survine la 18 ani), Japoniei şi Australiei (pentru care este ca-racteristic faptul că, atunci când persoana conştientizează caracterul faptelor săvârşite, aceasta devine pasibilă de răspundere penală de la vârsta de 10 ani). Relevantă în acest sens este şi legislaţia penală a Olandei, conform căreia sunt pasibile de răspundere penală persoanele ce au atins vârsta de 12 ani, în timp ce răspunderea penală totală survine la 21 de ani. Aceeaşi vârstă (21 de ani) e specificată şi de legislaţiile penale ale Suediei şi Danemarcii, pedepse liberale fiind aplicate faţă de persoanele care au împlinit 15 ani, dar nu au împlinit 21 de ani. Legislaţia penală poloneză specifică vârsta de 17 ani, iar Codul Penal al

101 Козочкин И., Трикоз Е., Уголовный кодекс Австралии. Законодательство зарубеж- Козочкин И., Трикоз Е., Уголовный кодекс Австралии. Законодательство зарубеж-ных стран, Санк-Петербург, 2002, стр. 33.102 Уголовный кодекс Австралии, Санк-Петербург, 2002, стр. 60.

83OXANA ROTARI


Franţei prevede răspunderea penală pentru persoanele ce au atins vârsta de 13 ani, răspunderea penală totală fiind atribuită vârstei de 18 ani. În acest context, am vrea să amintim şi de practica penală a Elveţiei, conform căreia persoanele răspund penal de la vârsta de 18 ani, răspunderea penală totală survenind la vârsta de 25 de ani.

Conform Convenţiei O.N.U. privind drepturile copiilor din 1989, orice fiinţă umană care nu a împlinit vârsta de 18 ani este considerată a fi minor. În lumina celor analizate, venim cu propunerea ca persoanele să devină pasibile de răspundere penală de la 18 ani, iar în unele cazuri – de la 15 ani.

De asemenea, considerăm oportună înfiinţarea în Republica Moldova a judecătoriilor specializate pentru minori, al căror personal ar avea nu doar pre-gătire juridică, ci şi psihologică, practică întâlnită în Franţa şi în Germania.

Considerăm necesară adoptarea unei legi similare celei germane pri-vind bunăstarea tineretului în vederea asigurării condiţiilor optime de instru-ire, de activitate a tinerilor în ţara noastră şi, implicit, de stopare a procesului migraţional.

Venim cu propunerea ca faţă de minorul care a săvârşit o infracţiune să fie aplicate în mod prioritar măsurile educative. Totodată, se impune necesi-tatea structurării măsurilor luate faţă de minori în măsuri educative, de corec-ţie şi pedepse. Or, cercetările criminologice efectuate în unele state europene denotă în mod evident că minorii care au fost supuşi unei măsuri de reedu-care într-o instituţie specializată sunt mult mai puţin expuşi să comită o nouă infracţiune după expirarea măsurii educative decât minorii care au ispăşit o pedeapsă privativă de libertate în regim penitenciar.

Salutăm decizia legiuitorului rus, român, ucrainean, olandez de a sis-tematiza într-un capitol aparte pedepsele aplicate minorilor şi particularităţile acestora şi venim cu propunerea ca o asemenea sistematizare să conţină şi CP al Republicii Moldova.

capitolul i

Documents