DOCTRINELE MARGINALISTE

DOCTRINA CONCURENŢEI PURE ŞI PERFECTE ŞI ŞCOALA DE LA LAUSANNE

LEON WALRAS (1834-1910), „teoreticianul fără diplomă" este întemeietorul Şcolii de la Lausanne. În Franţa a fost tratat ca un eretic, prima sa comunicare la Academia de Ştiinţe Morale şi Politice s-a lovit de neînţelegere şi de dispreţ. Pentru că nu avea o diplomă universitară, nu a putut obţine un post în Franţa şi s-a exilat în Elveţia, unde şi-a trăit ultimii 40 de ani din viaţă (1870-1910). La universitatea din Lausanne, Walras a expus principiile economiei matematice, influenţând de o manieră decisivă mersul gândirii economice. Contribuţiile sale la dezvoltarea gândirii economice au cuprins o arie largă de teme dintre care reţinem:

Redefinirea ştiinţei economice:În cartea sa „Elemente de economie politică pură sau teoria bogăţiei sociale”, scrisă între 1874-1877, Walras îşi relevă crezul său ştiinţific, de a face din economie o ştiinţă adevărată, o ştiinţă pură. Economia politică ar fi dobândit acest statut atunci când s-ar fi străduit să demonstreze ceea ce afirma în mod gratuit. Potrivit concepţiei sale, economia politică pură nu era nimic altceva decât teoria determinării preţurilor sub ipoteza liberei concurenţe absolute. Economia politică pură studia bogăţia socială. Bogăţia socială reprezenta ansamblul tuturor bunurilor materiale şi imateriale care erau susceptibile de avea un preţ, adică erau rare, deci utile şi erau limitate în cantitate.

Echilibrul walrasian:Walras formulează legea cererii şi a ofertei din perspectiva stabilirii preţurilor de echilibru, adică a echilibrului walrasian. Echilibrul walrasian era un mecanism ideal bazat pe tatonare şi arbitrare şi care nu putea fi atins în mod sigur. În fond, obiectivul lui Walras era să găsească un sistem de preţuri care să asigure echilibrul între cerere şi ofertă pe toate pieţele, pentru că de acest fapt depindea capacitatea pieţei de a asigura alocarea eficientă a resurselor. După opinia sa, în economie exista o interdependenţă generală între toate pieţele, interdependenţă guvernată, în ceea ce priveşte consumatorul, de constrângerea sa bugetară şi de posibilitatea alegerilor alternative. În consecinţă, cererea pentru un produs era legată de preţul tuturor celorlalte produse de pe piaţă. Pe acest fond teoretic, Walras consideră că problema echilibrului general era demonstrarea că într-o economie de piaţă în cazul particular al concurenţei pure şi perfecte:

1' . Există un sistem de preţuri care asigură egalitatea între cerere şi ofertă pe toate pieţele;

1" . Acest sistem de preţuri tinde să se realizeze spontan;1"'. Echilibrul la care se ajunge este stabil.

Dacă ansamblul celor trei condiţii se realizează, atunci piaţa se autoreglează, iar activitatea economică se va desfăşura fără şomaj şi fără risipă de resurse, deci utilizând toţi factorii de producţie. Astfel, cererea va fi egală cu oferta, inclusiv pe piaţa muncii. Totodată, moneda este neutră, în sensul că totalul de monedă în circulaţie nu exercită nici o influenţă, nici asupra nivelului cererii şi nici asupra nivelului ofertei. Echilibrul la care se ajunge asigură maximum de satisfacţie pentru fiecare participant la schimbul pe piaţă, cu alte cuvinte optimul este atins.

Libera concurenţă:Walras este primul economist care demonstreză în mod riguros că numai libera concurenţă înfăţişează optimul. Deşi, libera concurenţă presupune condiţii care nu se întâlnesc întotdeauna în realitate(egalitatea contractelor, posibilittatea cunoaşterii tuturor preţurilor, costul nul al informaţiilor şi al tranzacţiilor), totuşi ea constituie modelul teoretic de bază al analizei pieţelor.

Economia socială:Căutând o formulă echitabilă şi eficientă de repartiţie a bogăţiei, Walras a creat şi cea mai controversată parte a operei sale:economia socială. În acest sens, el credea că statul poate să obţină mai multe resurse din impozitarea fermelor agricole sau din naţionalizarea pământului. După cum este greu de înţeles astăzi ideea necesităţii şi posibilităţii

1

intervenţiei statului în gestionarea căilor ferate, Walras cerând chiar monopolul statului în acest domeniu pe motivul interesului public. Într-adevăr, această parte a operei walrasiene nu are loc în gândirea liberală pentru a demonstra superioritatea liberei concurenţe.

VILFREDO PARETO (1848-1923) a fost succesorul lui Leon Walras, din 1893, la Lausanne. Inginer, economist, sociolog, membru al Societăţii Adam Smith, Pareto a luptat pentru liber schimb, într-o ţară ca Italia dominată de protecţionism. În urma lecturilor din Cournot, Edgeworth şi Walras şi-a desoperit vocaţia, descoperind la ei aurul – echilibrul general. Pareto a scris, între altele, „Curs de economie politică”, publicat în 1892, şi „Manual de economie politică”, apărut în 1906, două cărţi care au reconfigurat ştiinţa economică. Dintre contribuţiile lui Pareto la dezvoltarea gândirii economice şi la consolidarea ştiinţei economice au reţinut atenţia de-a lungul timpului:

Viziunea asupra ştiinţei economice:Pareto a fost nu numai succesorul lui Walras la Lausanne, ci a fost şi continuatorul multora dintre ideile acestuia. Formalizarea şi matematizarea teoriilor economice nu era suficientă pentru a para acuzele istoriştilor la adresa economiştilor liberali. În concepţia lui Pareto, Economia politică îmbrăca două forme: Economia politică pură şi Economia politică aplicată. Prima, Economia politică pură, asemenea fizicii sau matematicii, asigura o primă aproximare a fenomenelor şi a condiţiilor generale ale echilibrului; Economia politică pură trebuia să cerceteze echilibrul general şi interdependenţele. A doua, Economia politică aplicată, împrumutându-se de la istorie şi de la sociologie, trebuia să dea substanţă Economiei pure. Deşi punctul de vedere al lui Pareto astăzi este discutabil, la acea vreme a relansat interesul pentru economie din perspectiva ştiinţei şi nu a reformei sociale.

Utilitatea:Pareto a introdus în raţionamentul economic comparaţiile interpersonale, conceptul de ophelimitate (utilitatea atribuită unui bun, nu în mod abstract, ci din actele de consum ale bunului respectiv) şi trasarea liniilor de indiferenţă a gusturilor (ca Edgeworth).

Optimul paretian:În limbajul curent al economiştilor, optimul reprezintă cea mai cunoscută parte a concepţiei lui Pareto. În elaborarea acestei concepţii, Pareto raţionează în condiţiile economiei de schimb, într-o economie de piaţă stabilă cu proprietate privată, fără progres tehnic şi fără alocări intertemporale a resurselor necesare şi unde se poate determina ophelimitatea elementară (ophelimitate/preţ). Astfel, Pareto defineşte optimul producătorului sau consumatorului, în condiţii de concurenţă, situaţia potrivit căreia, nu se poate îmbunătăţi bunăstarea unui individ fără a diminua bunăstarea cel puţin a altui individ. În concluzie, se poate găsi un sistem de preţuri care să înfăţişeze optimul şi pot există mai multe posibilităţi de atingere a optimului.

6. 2. Şcoala austriacă

Reprezentanţii Şcolii austriece au fost: Carl Menger, von Wieser, Eugene von Bohm-Bawerk.

CARL MENGER (1840-1921) a fost profesor la Universitatea din Viena (1873-1903), fondatorul programului de cercetare al Şcolii austriece şi al microeconomiei tradiţionale. Prestigiul lui Carl Menger s-a datorat, între altele, şi influenţei pe care au exercit-o şi o exercită ideile sale asupra economiştilor, adepţi sau nu ai Şcolii austriece. Atât "Principii de economie politică", apărută în 1871, cât şi "Cercetări asupra metodei ştiinţelor sociale şi a economiei politice", publicată în 1883, reprezintă momentul crucial în definirea statutului de ştiinţă al economiei. Principalele contribuţii ale lui Menger la dezvoltarea gândirii economice sunt cele legate de abodarea următoarelor teme:

Individualismul metodologic:

Teoria valorii:

2

Menger a elaborat o nouă teorie a valorii, cunoscută şi cunoscută şi sub numele de teoria subiectivă a valorii. Conform teoriei valoarea rezultă din judecăţile pe care indivizii le fac asupra nevoilor lor. Valoarea subiectivă este prealabilă schimbului social, ea este o valoare de întrebuinţare şi este pozitiva în cazul bunurilor economice, adică a bunurilor rare a căror cerere spontană este mai mare decât oferta gratuită a aerului sau a apei. Menger propune determinarea valorii de întrebuinţare cu ajutorul ipoteticului Tablou al satisfacţiilor, unde trebuinţele sunt clasate în ordine descrescătore (I-Hrană ; II-Locuinţă; II-Îmbrăcăminte;IV-Îngrijiri medicale;V-Educaţie;VI-Bijuterii; VII-Distracţii; VIII-Anturaj;IX- Lectură;X-Călătorii de plăcere), fiind marcate în tablou cu cifre romane.Utilitatea fiecărui bun descreşte pe măsura creşterii rarităţii şi are atribuit un număr cardinal,care reprezintă intensitatea satisfacţiei după o scară descrescătoare de la 10 la 0. TABLOUL SATISFACŢIILOT AL LUI CARL MENGER

TREBUINŢE Ordine descrescătoare

_____________________________ I II III IV V VI VII VIII IX X INTENSITATEA 10 9 8 7 6 5 4 3 2 1 9 8 7 6 5 4 3 2 1 0 SATISFACŢIEI 8 7 6 5 4 3 2 1 0

7 6 5 4 3 2 1 0 6 5 4 3 2 1 0 5 4 3 2 1 0 4 3 2 1 0 3 2 1 0 2 1 0

Ordine 1 0 descrescătoare 0

Homo economicus este raţional, el alocă resursele sale monetare astfel încât, fiecare unitate de venit să procure aceeaşi valoare subiectivă în fiecare destinaţie posibilă. De la zece la zero, se formează o scară cu 11 gradaţii, a unsprezecea resursă este moneda, iar preţul unitar al fiecărui bun este presupus egal cu 100 u.m. Dacă bugetul consumatorului este de 150 u.m., atunci el va trebui să se oprească din consum la utilitatea de gradul 6 pentru diferitele bunuri, pe care le poate achiziţiona. Astfel, un venit de 15 u.m. îi permite consumatorului să obţină 5 unităţi din bunul I, 4 din II, 3 din bunul III, 2 unităţi din IV şi o unitate din bunul V. Utilitatea totală obţinută de consumator este maximă, alegerea sa fiind cea mai bună posibilă, iar această utilitate totală va fi egală cu suma utilităţilor aferente: 40 + 30 + 21 + 13 + 6 = 110. Valoarea de întrebuinţare a fiecărui bun este aceeaşi pentru ultima unitate din fiecare bun este egală cu 6. Deşi Menger nu utilizează termenul de utilitate marginală, explicaţia dată „ultimei unităţi”, şi anume că, pentru consumator, valoarea unei părţi oarecare din cantitatea totală disponibilă este egală cu importanţa pe care el o acordă satisfacţiilor cel mai puţin importante printre cele asigurate de cantitatea totală.

Ierarhizarea bunurilor:Menger a întocmit o clasificare a bunurilor, devenită emblematică pentru Şcoala austriacă, unde bunurile sunt analizate după două criterii: a) după funcţia bunurilor în raport de producţie şi b) după utilitatea bunurilor. Aplicând primul criteriu, Menger arată că bunurile de capitalul sunt bunuri de ordin superior, iar cele de consum sunt bunuri de rang inferior. În această ierarhie, capitalul reprezintă un tip special de bun, având funcţia de a produce alte bunuri. Utilizând cel de-al doilea criteriu, Menger identifică în bunurile de prim ordin acele bunuri care furnizează direct satifacţii, deci utilitate, iar în bunurile secundare pe cele au o

3

utilitate indirectă, fiind complementare bunurilor de ordinul unu şi a căror valoare ia naştere în aval alături de bunurile de consum. Un bun de prim ordin , va fi cu atât mai scump cu cât creează bunuri secundare extrem de apreciate pe piaţă. Prin urmare, valoarea se calculează pornind de la bunurile de consum final prin sustrageri succesive pentru a ajunge la factorii de producţie şi fără să se neglijeze consumurile intermediare care au contribuit la realizarea produsului, ceea ce înseamnă că, valoarea unui factor depinde de raritatea lui. Astfel, Menger a ajuns la teoria imputării valorii unui factor de producţie, valoare care este o funcţie a sporului de utilitate pe care îl procură factorul respectiv, aşadar legătura dintre amonte şi aval.

Von WIESER (1851-1926) a fost discipol al lui Carl Menger şi succesor al acestuia, din 1903, la catedra de economie a Universităţii din Viena. În 1917 a fost ministrul comerţului. Von Wieser a continuat cercetarea teoriei valorii, elaborată de Menger, publicând în 1889 „Valoarea naturală” şi în 1904 „Originea şi legile principale ale valorii economice”, consacrându-l ca teoretician marginalist. Din experienţa de ministru al comerţului (1917), von Wieser a dezvoltat teoria utilităţii sociale, analiştii plasându-l drept întemeietor al economiei publice. Adept al microeconomiei, al indidualismului metodologic şi al marginalismului Wieser a avut contribuţi importante la dezvoltarea austrianismului dintre care reţinem : teoria valorii şi aplicaţiile acesteia.

Teoria valorii:Von Wieser identifică valoarea bunurilor cu utilitatea lor marginală. Prin urmare, pentru un consumator valoarea scade atunci când creşte cantitatea consumată dintr-un bun. Utilitatea totală rezultă din însumarea utilităţilor marginale succesive, ea creşte odată cu creşterea cantităţii consumate dintr-un bun până în punctul de saturare. Produsul dintre utilitatea marginală şi cantităţile consumate reprezintă valoarea totală. Dacă valoarea totală este mai întâi crescătoare, iar apoi descrescătoare, atunci valoarea primelor unităţi este dată de valoarea ultimei unităţi consumate dintr-un bun. Decalajul dintre utilitatea totală şi valoarea totală rezultă din pierderea de utilitate apărută în urma creşterii indiferenţei faţă de bunuri din ce în ce mai abundente, adică din atingerea punctului de saturare.

Aplicaţii ale teoriei valorii:

Utilitatea pierdută:Utilitatea pierdută poate fi transformată într-un avantaj, dacă firmele practică o strategie care să controleze perfect piaţa şi să o poată crea un segment de piaţă multiplicând ultimele produse, dar şi diferenţiindu-le de celelalte. Pentru a-şi însuşi „utilitatea pierdută”, monopolistul îşi poate crea „marca”, ceea ce înseamnă şi posibilitatea practicării discriminării în materie de preţ. Analizând monopolul discriminant, von Wieser arată că atunci când monopolistul caută să-şi maximizeze valoarea , nu maximizează şi utilitatea totală, deci el nu acţionează în scopul interesului general. Potrivit opiniei lui von Wieser, numai concurenţa asigură maximizarea interesului social.

Utilitatea marginală a monedei.Wieser aplică teoria valorii şi în cazul banilor. După părerea sa, utilitatea marginală a monedei nu este aceeaşi pentru toţi indivizii, bogaţii şi săracii fiind dotaţi cu o putere de cumpărare a monedei extrem de inegală. În consecinţă, distribuirea bogăţiei decide ce se va produce şi tot ea induce cel mai consumul cel mai neeconomic.

Surplusul consumatorului.În concepţia lui Wieser preţurile din economia reală, nu sunt preţuri ale unei lumi dominate de egalitate. Bogaţii nu plătesc pâinea la un preţ de pe curba propriei cereri, ci la preţul cererii celor săraci. Bogatul cumpără mai ieftin decât săracul, el face un chilipir sau, ceea ce înseamnă acelaşi lucru, bogăţia sa îi aduce un „surplus”.Valoarea imputabilă a factorilor de producţie.

4

Una dintre cele mai importante aplicaţii ale teoriei valorii este determinarea valorii imputabile a factorilor de producţie folosind metoda adăugării. Valoarea imputabilă a unui factor este suplimentul de utilitate garantat de posesia sau de folosirea efectivă a unei unităţi suplimentare din factorul respectiv. În situaţia când factorul de producţie are mai multe utilizări posibile, i se atribuie ca valoare proprie, valoarea cea mai redusă care îi permite să producă. Astfel, Wieser ajunge la costul de oportunitate, adică la câştigul aşteptat de la un factor de producţie considerat în utilizările sale alternative.

EUGENE von BOHM-BAWERK (1851-1914) a fost profesor la Universitatea din Insbruck (1881-1889), iar până în 1905, când devine profesor la Universitatea din Viena, s-a făcut remarcat printr-o intensă activitate politică (a fost în trei rânduri ministru de finanţe, introducând impozitul pe venit în forma sa modernă). Bohm-Bawerk, teoretician marginalist a avut un rol decisiv în formarea Şcolii austriece, istoria gândirii economice a reţinut îndeosebi contribuţiile sale la teoria capitalului şi a dobânzii, la teoria valorii, la critica făcută socialismului cuprinse în "Capitalul şi dobânda", apărută în 1884, şi "Teoria pozitivă a capitalului", publicată în 1888. Bohm-Bawerk, antimarxist convins, a inaugurat una dintre specializările Şcolii austriece – apărarea liberalismului de pericolul socialist (s-a opus economiei planificate, sindicatelor, a respins politicile reglementatoare ale statului din economiile ţărilor occidentale).

Teoria valorii:Punctul de plecare în abordarea valorii la Bohm-Bawerk l-a constituit teoria mengeriană, pe care o socotea drept cea mai mare cucerire a ştiinţei economice moderne. Bohm- Bawerk a adus unele precizări la teoria lui Menger, în direcţia reducerii zonei de indeterminare a preţului care se formează pe piaţă. El presupune că vânzătorii şi cumpărătorii puteau fi clasaţi după gradul lor de motivaţie, nefiind necesară o ordine şi nici o cerere continuă. Oferta se formează la intersecţia ofertei făcute de cei mai puţin dornici de a vinde dintre cei care vor efectiv să vândă şi cererea celor grăbiţi să cumpere dintre cei care vor într-adevăr să cumpere. Vânzătorul marginal şi cumpărătorul marginal formează o pereche limită, evaluările lor subiective determinând preţul pentru toţi participanţii la schimb, iar acest preţ este un preţ de echilibru unic pentru ansamblul pieţei.

Teoria capitalului:Bohm-Bawerk a elaborat o nouă teorie a capitalului fondată pe valoarea de schimb şi pe structura de producţie. Teoria elaborată de Bohm-Bawerk este esenţială pentru austrianism, deoarece sintetizează principalele argumente: capitalul produce capitalul; capitalul este o valoare, dar nu creează valoare; capitalul este un bun complementar. El a ajuns la această teorie respingâd teoriile anterioare (îndeosebi cele aşezate pe valoarea muncă) şi dezvoltând concepţia lui Menger. După părerea lui Bohm-Bawerk, capitalul nu creeză valoare, pentru că valoarea nu numai că nu se produce, ea nici nu poate fi produsă. Ceea ce se produce sunt aspecte, forme, bunuri, lucruri… Valoarea lor vine din afară, din trebuinţele şi din relaţiile de schimb ale economiei, deci valoarea nu provine din trecutul bunurilor, ci din viitorul lor. Prin urmare, tot ceea ce poate să facă producţia este să creeze bunuri de la care se aşteaptă apoi să aibă valoare dată de raporturile previzibile dintre nevoi şi satisfacţie. „Într-o anumită măsură, producţia seamănă cu o spălătoreasă. La fel ca spălătoreasa care îşi usucă rufele la soare, producţia nu foloseşte în activitatea sa decât acele lucruri şi acele locuri de la care poate aştepta valoare pentru produsele sale, dar ea nu creează valoare, după cum spălătoreasa nu creează razele soarelui”.

Capitalul şi alegerile intertemporale:Contribuţia majoră a lui Bohm-Bawerk la dezvoltarea gândirii economice o constituie teoria alternativă a timpului şi a capitalului, introducând influenţa timpului asupra estimării valorii bunurilor. Pentru a demonstra rolul timpului în apariţia dobânzii la capital, Bohm-Bawerk a pornit de la o predispoziţie psihologică de necontestat a agenţilor economici – preferinţa pentru prezent. După opinia sa, individul care alege se află în alternativa: să consume sau să investească (a consuma astăzi este mai plăcut decât a aştepta ziua de mâine sau decât abstinenţa, iar a investi înseamnă a creşte eficienţa muncii de mâine

5

practicând metoda ocolirii producţiei. Din această perspectivă, Bohm-Bawerk a constatat că pentru agenţii economici, bunurile prezente au, în general, o valoare subiectivă mai mare, decât bunurile viitoare de acelaşi fel şi de aceeaşi calitate. Timpul istoric nu este o simplă curgere, ci este dens, vâscos, modificând raporturile indivizilor faţă de bunuri din mai multe cauze, dintre care Bohm- Bawerk reţine:

eşalonarea nevoilor şi resurselor prezente şi viitoare (de pildă, indivizii pot să creadă că în viitor bunurile de consum vor fi mai rare şi vor prefera să dispună de ele în prezent); subestimarea nevoilor viitoare; superioritatea tehnică a bunurilor prezente faţă de cele viitoare (bunurile prezente pot fi transformate în capital şi reinvestite chiar în momentul când bunurile viitoare devin disponibile de drept).

În concepţia lui Bohm-Bawerk cele trei motive explică existenţa profitului şi a ratei dobânzii la capital. De asemenea, capitalul însuşi poate să crească din nou rata dobânzii la capital, deja evaluată subiectiv în aval. Capitalul apare astfel proiectat într-o perspectivă temporală, ceea ce înseamnă o pierdere iniţială de timp a cărei utilitate este un câştig viitor în timp şi, totodată, în valoare, pentru că câştigul este mai mare decât pierderea iniţială. Pierderea iniţială de timp permite să se aplice metoda ocolirii producţiei, deci prelungirea procesului productiv, multiplicarea bunurilor intermediare şi creşterea, în acest mod, a productivităţii noilor factori.

Măsurarea capitalului:Bohm-Bawerk defineşte capitalul social sau productiv drept ansamblul produselor destinate să deservească o producţie ulterioară, respigând, evident toate accepţiunile date capitalului analizează capitalul descompunându-l într-o serie de elemente:îmbunătăţirile şi modificările aduse solului; construcţiile de orice fel care servesc producţia; utilaje,maşini şi alte instrumente ale producţiei; animale folosite în producţie; materiile prime şi materialele auxiliare; bunurile de consum acumulate la producători şi la comercianţi; numerarul. Cu alte cuvinte, capitalul social se constituie din produsele intermediare prezente în ocolişurile unui proces productiv neîntrerupt care scoate la vânzare bunuri şi servicii de consum final în viitor. În concepţia lui Bohm-Bawerk, există şi un capital privat sau lucrativ, adică salariile reale ale lucrătorilor, care din punctul de vedere al antreprenorului care le avansează fac parte din capitalul său privat, şi nu din capitalul social fiind exclus de la măsurare. Măsura propusă de el este una de tehnică a capitalului şi anume, timpul încorporat în bunurile de capital, timp care corespunde perioadei medii de producţie. Pentru înţelegerea modului de determinare a perioadei medii de producţie, Bohm-Bawerk utilizează următorul exemplu: „Dacă producţia unui bun de consum adaugă în total 100 de zile de muncă - pentru a simplifica voi face abstracţie de utilitatea pământului folosit în producţie – şi dacă una din aceste zile a fost folosită în urmă cu zece ani, a doua cu 9, a treia cu 8, a patra cu 7, a cincea cu 6, a şasea cu 5, a şaptea cu 4, a opta cu 3, a noua cu 2 şi a zecea cu un an în urmă, iar celelalte 90 de zile au fost folosite înainte de terminarea muncii, atunci prima zi de muncă a fost plătită la capătul celor zece ani, a doua după nouă ani, a treia după opt ani şi aşa până la ultima care a fost plătită după un an, în timp ce restul de 90 de zile sunt plătite imediat; deci, în medie cele 100 de zile de muncă se plătesc după:{ 10/100 + 9/100 + 8/100 + 7/100 + … + 1/100 = 55/100}, adică după aproape şase luni. Dacă producţia unui alt bun cere tot 100 de zile de muncă, care la fel trebuie să fie furnizate în cursul unei perioade de zece ani , dar 20 zile de muncă sunt folosite în primul an, tot 20 în a doua, în al treilea an cât în primii doi, iar din al patrulea an până la sfârşitul celor zece ani cu câte 5 zile mai puţin decât perioada dinainte. Restul de 20 de zile de muncă sunt folosite imediat, înainte de terminarea muncii. În acest caz media este cu totul alta, va fi mai mare, după cum reiese din calcul: 200/100 + 180/100 + 40/100 + 35/100 + 30/100 + 25/100 + 20/100 + 15/100 + 10/100 + 5/100 = 560/100,

6

în consecinţă o perioadă mai mare de 5 ani şi jumătate”. Metoda de măsurare a capitalului propusă de Bohm-Bawerk nu este nimic altceva decât o medie aritmetică, evident simplificatoare. Metoda nu ia în calcul rata dobânzii, iar dacă acesta ar fi introdusă, ar însemna cunoaşterea ratei dobânzii înainte de a fi măsurată.

Carl Menger, von Wieser şi von Bohm-Bawerk au dat consistenţă austrianismului susţinând cu fermitate şi consecvenţă avantajele pieţei concurenţiale şi descentralizate în realizarea stării sociale optimale şi ale priorităţii individului în raport cu societatea, adică individualismul metodologic.

6. 3. Şcoala britanică

WILLIAM STANLY JEVONS (1835-1882) a întreprins cercetări de logică, economie şi filosofia ştiinţei, precursor al economiei pure şi al celei aplicate, a avut o preferinţă specială pentru observaţie şi cuantificare. Teoretician marginalist, Jevons a contribuit la fondarea microeconomiei tradiţionale în mod decisiv, orientând studiul economiei în direcţia formalizării şi a calculului marginal. În acest sens, a scris „Contribuţie la o teorie matematică a economiei politice” (1862), „Teoria economiei politice” (1872), „Moneda şi mecanismele schimbului” (1876) şi multe alte studii şi articole. Dintre contribuţiile lui Stanly Jevons la dezvoltarea gândirii economice reţinem: teoria subiectivă a valorii, teoria echilibrului pe o piaţă unică, aplicarea principiului utilităţii marginale la oferta de muncă, noua viziune asupra economiei, concepţia despre politica economică şi socială.

Teoria subiectivă a valorii:Stanly Jevons a respins teoria valorii-muncă şi a repartiţiei ale clasicilor (este vorba de D. Ricardo şi J.S. Mill) şi a elaborat o nouă teorie fondată pe intensitatea dorinţelor, pe gradul final de utilitate, adică pe utilitatea marginală. Jevons face distincţie între valoarea unui bun divizibil şi valoarea de schimb. Din însumarea utilităţilor marginale rezultă utilitatea totală care furnizează o unitate de valoare resimţită de consumator pe parcursul unei serii de consum. Utilitatea (valoarea) nu poate fi apreciată decât subiectiv, iar valoarea unui bun divizibil se măsoară, nu prin utilitatea sa totală, ci prin intensitatea trebuinţei pe care o are consumatorul, trebuinţă care odată satisfăcută îi aduce un supliment de bunăstare. Din perspectiva schimbului, valoarea (în sensul raportului de schimb) este aşezată în întregime pe cantităţile de utilitate (fără nici o legătură cu costul de producţie sau cu cantităţile de muncă utilizate) şi reprezintă valoarea absolută a utilităţii totale.

Teoria echilibrului pe o singură piaţă:Schimbul, valoarea şi utilitatea marginală sunt elementele esenţiale folosite de Jevons în conturarea teoriei echilibrului pe o singură piaţă. Teoria schimbului elaborată de Jevons, arată că pe o piaţă „două sau mai multe persoane negociază două sau mai multe produse, atunci când stocul din produsele respective şi intenţiile de schimb ale vânzătorilor şi cumpărătorilor sunt foarte bine cunoscute de toţi participanţii la schimb”. În aceste condiţii, schimbul va fi încheiat dacă raportul de schimb dintre două produse oarecare va fi invers proporţional cu raportul dintre gradele finale de utilitateale cantităţilor disponibile pentru consum. Schimbul va continua până când fiecare dintre cele două părţi va obţine cel mai mare profit posibil şi până când schimbând mai mult va rezulta o pierdere de utilitate. Punctul de echilibru se va stabili atunci când cantitatea cea mai mică din produsul schimbat mai mult, din acelaşi raport de schimb, nu va aduce nici câştig şi nici pierdere de utilitate. Cu alte cuvinte, dacă incrementele produselor sunt schimbate în raportul de schimb stabilit, utilităţile lor vor fi egale pentru cele două părţi. Formulând principiul egalizării utilităţilor marginale, Jevons a descoperit esenţa marginalismului.

Aplicarea principiului utilităţii marginale la oferta de muncă:

Folosind raţionamentul marginalist şi ipoteza comportamentului raţional al individului faţă de plăcerile şi neplăcerile muncii sale, Jevons a trasat diagrama plăcerilor şi neplăcerilor muncii. Echilibrul plăcerilor şi neplăcerilor muncii

7

Povara muncii în raport cu produsul este reprezentată prin curba abcd. La început, munca este de obicei mai obositoare decât atunci când mintea şi corpul sunt aşezate bine asupra muncii. Astfel, la început efortul este măsurat prin Oa, iar în b nu există nici plăcere şi nici efort. Între b şi c există un exces de plăcere datorată chiar efortului, dar după c, energia începe să se epuizeze, după cum rezultă din forma curbei cd. Se poate reprezenta în acelaşi timp gradul final de utilitate al produsului sub precum curba pq, unde cantitatea produsului este măsurată urmând linia Ox. Evident, lucrătorul va înceta să muncească în punctul m. Jevons observă incompatibilitatea naturii umane cu încercarea omului de a munci până la epuizare. În fond, Jevons generalizează cazul factorului muncă, dezvăluind o altă imagine a teoriei valorii şi a definirii acesteia în raportul de schimb, şi anume, costurile salariale pe unitatea de produs se egalizează în toate activităţile datorită schimbului şi concurenţei între capitaluri. Totodată, Jevons precizează şi legătura dintre costurile de producţie şi productivitate: costul de producţie se modifică în sens invers gradului de productivitate. „Dacă ratele salariale rămân constante, atunci costul pe unitatea de produs trebuie să fie mai mic decât cantitatea produsă cu o creştere salarială mai mare”. Raportul dintre cantităţile schimbate este direct proporţional cu productivitatea relativă, iar raportul dintre valorile bunurilor este invers proporţional cu raportul dintre cantităţile schimbate. Rezultă că, valoarea este proporţională cu costul de producţie, iar raportul de schimb dintre două produse oarecare va fi determinat printr-un fel de luptă între consum şi producţie. Deşi Jevons nu a trasat curbele cererii şi ofertei, concluzia sa despre valoare este simplă: costul de producţie determină oferta, oferta determină gradul final de utilitate, iar gradul final de utilitate determină valoarea.

Noua viziune asupra economiei: În prefaţa la ediţia a doua a cărţii sale „The Theory of Political Economy”, Jevons propune în locul sintagmei Economie politică o denumire pe care o consideră unică şi mai comodă – Economics.

Concepţia asupra politicii economice şi sociale:În prima parte a vieţii sale, mai ales atunci când în Anglia au apărut primele legi sociale, Jevons a fost liberal şi anti-intervenţionist. Spre sfârşitul vieţii însă Jevons a devenit paternalist şi apărător al celor neajutoraţi, dar a respins sindicatele. În acest context, Jevons s-a pronunţat atât pentru locuinţe sociale, muzee şi parcuri municipale, cât şi pentru naţionalizarea poştei.

FRANCIS ISIDORO EDGEWORTH (1845–1926) a fost profesor de economie la Oxford între 1891 şi 1922, vicepreşedinte al Royal Economic Society şi, împreună cu J.M. Keynes, redactor şef la Economic Journal. În cartea sa, Mathematical Psyhics, An Essay on the Application of Mathematics to the Moral Sciences, Edgeworth crează, folosind raţionamentele matematice pentru explicarea aspectelor cantitative ale economiei, aparatul ştiinţific al economiei bunăstării (curbele de indiferenţă, echilibrul consumatorilor în schimb şi curba contractelor).

Curbele de indiferenţă:Curba de indiferenţă reprezintă diversele de combinaţii ale cantităţilor din două bunuri care aduc consumatorului acelaşi nivel de utilitate.

CURBELE DE INDIFERENŢĂ

După cum se observă din grafic, pe aceeaşi curbă de indiferenţă există mai multe puncte unde consumatorul realizează acelaşi nivel de utilitate. Trecerea, pe aceeaşi curbă de indiferenţă, de la un coş din cele două bunuri la altul, se face cu o rată marginală de substituire. Rata marginală de substituire a bunului X cu bunul Y, desemnează cantitatea din bunul X, la care se renunţă, pentru a obţine o cantitate suplimentară din bunul Y, menţinând acelaşi nivel al utilităţii (rata marginală de

8

substituire corespunde matematic cu panta tangentei la curba de indiferenţă pentru punctul respectiv) . Curbele de indiferenţă ilustrează ipoteza utilitatăţii marginale descrescâde. Pe o curbă de indiferenţă, punctele situate în amonte înregistrează o utilitate suplimentară mai mare din bunul X, iar cele situate în aval realizează o utilitate suplimentară din bunul X din ce în ce mai mică. Totodată, Edgeworth, operând cu utilitatea ordinală, el formulează şi ipotezele de bază ale gusturilor consumatorilor: curbele de indiferenţă au panta negativă, sunt convexe în raport de originea axelor şi nu se pot intersecta. Ansamblul curbelor de indiferenţă pentru un individ, la un moment dat, formează harta indiferenţei consumatorului sau scara preferinţelor (a gusturilor) individului. Trecerea de la curbă de indiferenţă la alta, situată mai la dreapta, înseamnă accesul individului la un nivel de satisfacţie mai mare.

Cutia lui Edgeworth şi echilibrul contractual:Cea mai importantă contribuţie a lui Edgeworth la dezvoltarea ştiinţei economice este cunoscută sub numele de Edgeworth-box ( cutia lui Edgeworth).

DIAGRAMA LUI EDGEWORTH

Ingeniozitatea reprezentării constă în descrierea schimburilor între doi consumatori A şi B, dotaţi fiecare cu propriile hărţi de indiferenţă, reprezentate într-un sistem dreptunghiular cu axele inversate. Astfel, cei doi indivizi, dotaţi la început cu cantităţi oarecare din cele două bunuri, prin schimb pot ajunge treptat la o satisfacţie optimală. Evident, fiecare dintre cei doi opreşte schimbul atunci când încetează să obţină o satisfacţie suplimentară oferind o cantitate dintr-un bun, de care deţine cantităţi excesive în raport cu alt bun care-i aduce o satisfacţie marginală superioară. Fiecare participant la schimb caută să se situeze cât mai sus pe curba sa de indiferenţă, iar negocierea va continua până în punctul de contact dintre curbele de indiferenţă al celor doi participanţi la tranzacţie. În punctul de contact, ratele marginale de substituţie între cele două bunuri ale celor doi consumatori sunt egale. Curba contractelor este formată din ansamblul punctelor unde un consumator nu poate obţine o satisfacţie suplimentară fără a diminua satisfacţia celuilalt consumator. Cu alte cuvinte, curba contractelor este alcătuită din punctele de tangenţă dintre curbele de indiferenţă ale celor doi consumatori. Punctele de pe curba contractelor corespund diferenţelor de repartiţie a venitului între indivizi. Astfel, în primul punct individul A este mai bine dotat decât individul B, iar în ultimul punct, individul B este mai bine dotat decât individul A. Edgeworth introduce astfel în teoria echilibrului economic general ideea renegocierii contractelor iniţiale.

ALFRED MARSHALL (1842 – 1934) a fost profesor la Oxford, Bristol şi Cambridge (din 1884). Lucrarea sa capitală, Principles of Political Economy, apărută în 1890, conţine crezul ştiinţific al lui Alfred Marshall – accesibilitatea cunoştinţelor economice fondate pe formalizarea matematică. Alfred Marshall a fost mentorul multor generaţii de economişti, între iluştrii săi discipoli aflându-se şi J. M. Keynes. Membru în Comisia regală a muncii, Marshall a fost totodată şi un redutabil practician al economiei, preocupat de a găsi soluţii pentru problemele economice şi sociale. Contribuţiile sale la dezvoltarea gândirii economice cuprind o arie largă de probleme, de la viziunea asupra ştiinţei economice, teoria valorii, echilibrului parţial pe o singură piaţă până la analiza monopolului şi a intervenţiei statului în economie.

Viziunea asupra Ştiinţei economice:Alfred Marshall a realizat pentru prima dată în istoria gândirii economice o sinteză între clasicism şi marginalism, argumentând că observaţia şi experienţa sunt necesare pentru determinarea efectelor imediate şi efectele ulterioare ale diferitelor grupe de cauze, deci ştiinţa economică se fonda pe o analiză pozitivă. Alfred Marshall

9

a susţinut utilizarea metodei empirice în analiza economiei, aceasta fiind în concordanţă cu rolul ştiinţei de a reuni, de a grupa şi de a analiza faptele economice. În acest cadru teoretic, legile economice trebuie înţelese ca tendinţe care arată numai "ceea ce este" (viziunea pozitivă), fără a arătă şi "ceea ce ar trebui să fie" (viziunea normativă), deci fără condiţii de natură etică. Totuşi, Marshall lasă loc judecăţilor de valoare atunci când îşi îndreaptă atenţia asupra finalităţii ştiinţei economice, mai ales asupra capacităţii acesteia de a rezolva probleme practice sau de stabili reguli ale vieţii economice.

Teoria valorii:Fosind argumentul simetriei, Alfred Marshall a reunit concepţiile despre valoare ale clasicilor şi ale marginaliştilor într-o singură teorie.

10