capitolul 4 administrarea riscului … operational si adecvarea... · operaţional cu alte...

MANAGEMENTUL RISCULUI

173

CAPITOLUL 4 ADMINISTRAREA

RISCULUI OPERAŢIONAL

4. Managementul riscului operaţional 4.1 Abordări conceptuale privind riscul operaţional

Riscul operaţional a fost dintotdeauna o prezenţă semnificativă în

activitatea unei bănci, manifestându-se adesea în legătură cu activitatea

de creditare sau operaţiunile de piaţă. Expunerea instituţiilor de credit la

această categorie de risc se înscrie pe un trend accendent, în condiţiile

diversificării şi a multiplicării numărului de tranzacţii bancare, dezvoltării

tehnologice şi inovării financiare, generalizării activităţilor de fuziuni şi

achiziţii, într-o piaţă financiară cu un grad sporit de globalizare.

Includerea riscului operaţional în cerinţa de capital a instituţiilor de credit a

reprezentat un pas important în stimularea acestora pentru a acorda o

importanţă sporită mecanismelor de administare a evenimentelor

generatoare de risc operaţional.

În viziunea iniţială a Comitetului de la Basel, riscul operaţional se

caracteriza prin pierderea potenţială totală, mai puţin părţile asimilate

riscului de credit sau celui de piaţă.

Abordarea curentă este mai precisă şi priveşte riscul înregistrării de

pierderi financiare directe sau indirecte ca urmare a unor: (a) procese

interne eronate sau inadecvate; (b) persoane care acţionează incorect;

(c) sisteme care prezintă deficienţe în execuţie; (d) evenimente externe

indezirabile39.

Riscului operaţional îi este asimilat riscul legal, în timp ce riscul strategic şi

cel reputaţional sunt considerate categorii distincte.

Riscul legal este definit ca fiind acel risc de pierdere ca urmare atât a

amenzilor, penalităţilor şi sancţiunilor de care instituţia de credit este

pasibilă în caz de neaplicare sau aplicare defectuoasă a dispoziţiilor legale

sau contractuale, cât şi a faptului că drepturile şi obligaţiile contractuale ale

instituţiei de credit şi/sau ale contrapartidei sale nu sunt stabilite în mod

39

În reglementările prudenţiale, riscul operaţional este definit ca fiind riscul de pierdere determinat fie de utilizarea unor procese, sisteme şi resurse umane inadecvate sau care nu şi-au îndeplinit funcţia în mod corespunzător, fie de evenimente şi acţiuni externe.

BOGDAN MOINESCU, ADRIAN CODIRLAŞU

174

corespunzător. Monitorizarea şi eliminarea efectelor riscului juridic

presupune existenţa unor sisteme eficiente de informare în legătură cu

prevederile legale cu incidenţă bancară şi de aplicare corectă a acestora.

Poate mai mult decât orice alt domeniu, mediu bancar este subiectul unor

prevederi legislative intens modificate, relativ disipate, ceea ce amplifică

sursele de risc.

Riscul strategic se referă la acele pierderi potenţiale legate de strategii de

afaceri inadecvate sau de schimbări rapide la nivelul ipotezelor de lucru,

parametrilor, obiectivelor sau ale altor factori care definesc strategia unei

instituţii de credit. Prin urmare, riscul strategic depinde funcţional de

obiectivele strategice ale băncii, direcţiile de acţiune stabilite pentru

atingerea acestor obiective, resursele implicate şi calitatea implementării.

În practică, această categorie de risc este dificil de evaluat, fiind adesea

asociată cu riscul de piaţă.

Riscul reputaţional are în vedere posibilitatea apariţiei de pierderi

financiare importante la nivelul instituţiei de credit ca urmare a deteriorării

percepţiei publicului larg despre capacitatea băncii de a-şi îndeplini

adecvat funcţiile. Adesea, riscul reputaţional este asociat riscului de

lichiditate. Informaţii negative (fie că sunt adevarate sau nu) despre o

instituţie de credit poate declanşa un val de retrageri în masă a depozitelor,

cu efecte nocive semnificative asupra echilibrului financiar la nivelul entităţii

respective.

4.2 Particularităţi organizaţionale

4.2.1 Principiile sistemului de administrare a riscului operaţional

Experienţa industriei bancare evidenţiază că materializarea riscului

operaţional poate fi atât de severă, încât conduce în scurt timp la

insolvabilitate40. Iar posibilităţile de anticipare sunt relativ limitate. Astfel, se

impune o atitudine prudentă din partea instituţiilor de credit în privinţa

vulnerabilităţilor operaţionale şi o abordare pro-activă a acestora. Conform

celor mai bune practici în domeniu (recomandările Comitetului de

Supraveghere Bancară Basel), o administrare eficientă a riscului

operaţional trebuie să respecte patru principii majore, structurate pe zece

cerinţe fundamentale (Grafic 39).

40

precum în cazul Barings


175

Grafic 25. Cerinţele strategice ale administrării riscului operaţional

Rolul autorităţii de supraveghere

Disciplina de piaţă

Administrarea riscului: identificare, evaluare, monitorizare şi gestiune

Dezvoltarea unui cadru adecvat de management al

riscului operaţional

4. Identificarea şi evaluarea riscurilor în activităţi, produse, procese şi sisteme sunt adecvate profilului de risc

5. Monitorizarea riscului şi raportarea către Consiliul de Administraţie şi Conducerea Executiva este promptă

6. Luarea deciziilor în vederea administrării adecvate a riscului operaţional şi implementarea de măsuri corective sunt aplicate consecvent

7. Planul de continuitate a activităţii în condiţii neprevăzute este funcţional

8. Asigurarea că instituţia de credit are un cadru intern eficient cu privire la managementul riscului operaţional

9. Evaluarea regulată a strategiei, politicii şi procedurilor Băncii

10. Banca furnizează informaţii relevante supraveghetorilor şi publicului larg referitoare la aspectele cantitative şi calitative ale managementului riscului operaţional

1. Consiliul de Administraţie stabileşte strategia şi principiile care stau la baza gestiunii riscului operaţional

2. Consiliul de Administraţie se asigură că structura cadrului de lucru aferentă riscului operaţional este subiectul unui audit eficient şi independent.

3. Conducerea executivă este responsabilă cu implementarea politicilor şi procedurilor


176

La nivel strategic, obiectivele administrării riscului operaţional constau în:

(a) crearea unei “culturi interne a riscului operaţional”; (b) creşterea

eficienţei procesului de identificare timpurie a evenimentelor cu risc

operaţional; (c) întărirea controlului în cadrul fiecărei unităţi organizatorice;

(d) menţinerea riscului în limite rezonabile, definite prin procedura internă;

(e) anticiparea riscurilor operaţionale aferente noilor linii de activitate

desfăşurate de bancă (lărgirea gamei de produse/servicii şi introducerea

unor sisteme operaţionale noi).

Realizarea acestora este facilitată de proceduri interne privind riscul

operaţional care privesc: (a) detalierea tehnicilor şi a instrumentelor de

evaluare a riscului; (b) stabilirea departamentelor din cadrul instituţiei cu

competenţe în procesul de administrare a riscului operaţional; (c) atribuirea

de responsabilităţi specifice în managementul riscului operaţional;

(d) dezvoltarea fluxului informaţional şi a rapoartelor care asigură

monitorizarea riscului operaţional; (e) stabilirea abordării utilizate pentru

adecvarea capitalului bancar la riscul operaţional.

4.2.2 Responsabilităţi în cadrul procesului de management al riscului

operaţional

Consiliul de Administraţie are responsăbilităţi în stabilirea şi aprobarea

strategiei şi procedurilor de lucru privind managementul riscului

operaţional.

Conducerea Executivă este responsabilă cu implementarea strategiei şi

procedurilor de lucru legate de managementul riscului operaţional stabilite

de către Consiliul de Administraţie şi asigurarea comunicării acesteia

personalului.

O activitate importantă este reprezentată de stabilirea sistemului de limite

de toleranţă pentru riscul operaţional, care permit în accepţiunea băncii

desfăşurarea în condiţii adecvate a activităţii. În general, cadrul de limitare

a expunerilor băncii la evenimente de risc operaţional cuprinde două valori

prag pentru fiecare factor de risc relevant, respectiv un prag de atenţie şi

un nivel maxim acceptat (Tabel 57).


177

Tabel 30 – Indicatori cheie de risc operaţional

Nr. crt

Factor de risc operaţional Limita

de atenţie

Limita maximă tolerată

1 Fluctuaţia anuala de personal 5% 10%

2 Gradul de ocupare a posturilor aferente personalului calificat

80% 60%

3 Ponderea operaţiunilor stornate în total operaţiuni

0,75% 1,5%

4 Numarul mediu de zile pe angajat de participari la cursuri de formare profesionala

1 zi 0,5 zile

5 Număr litigii în care institutia are calitatea de reclamat/Număr total litigii

15% 25%

Atingerea pragului de atenţie declanşează o serie de măsuri

preventive/corective din partea conducerii executive, cu scopul de a limita

efectele riscului operational la nivelul băncii.

Deţinătorii de risc au responsăbilităţi pe linia: (a) identificării riscurilor

operaţionale cu care se confruntă în desfăşurarea activităţii curente;

(b) raportării cu promptitudine şi corectitudine a evenimentelor de risc

operaţional identificate; (c) întocmirii şi transmiterii la timp a rapoartelor

care permit monitorizarea riscului; (d) monitorizării pierderilor din risc

operaţional; (e) urmăririi permanente a gradului de recuperare a pierderilor

la nivelul unităţii organizatorice; (f) implementării de măsuri specifice pentru

recuperarea pierderilor; (g) prevenirii apariţiilor viitoare a evenimentelor de

risc operaţional; (h) formulării şi înaintării de sesizări şi propuneri pentru

reducerea riscului operaţional.

Direcţia Audit Intern are responsăbilităţi pe linia raportării evenimentelor

de risc operaţional identificate cu ocazia desfăşurării misiunilor de evaluare

interna. Fără să implice o acţiune directă în procesul de management al

riscului operaţional, funcţia de audit intern trebuie să ramână o funcţie

independentă în cadrul unei instituţii de credit.

Direcţia de Administrare a Riscului are următoarele responsabilităţi:

(a) stabileşte cadrul intern de management a riscului operaţional;

(b) centralizează, conform criteriilor de validare, toate informaţiile primite

de la deţinătorii de risc; (c) analizează informaţiile din baza de date cu


178

pierderi generate de riscul operational; (d) calculează cerinţa minimă de

capital pentru riscul operaţional, în conformitate cu normele Băncii

Naţionale a României; (e) monitorizează încadrarea indicatorilor cheie de

risc operaţional în limitele de toleranţă la risc stabilite de insitutia de credit;

(f) propune strategii, politici, modele şi masuri pentru o gestionare

adecvată a riscului operaţional; (g) propune măsuri de reducere a riscului

operaţional sau pentru prevenirea în viitor a apariţiei unor evenimente

similare;

(h) informează Conducerea Executivă şi Consiliul de Administraţie cu

privire la manifestarea riscului operaţional la nivelul instituţiei de credit.

4.3 Etapele administrării riscului operaţional

Managementul riscului operaţional este un proces sistematic şi riguros,

care conţine patru etape: (1) identificarea surselor de risc operaţional,

(2) evaluarea pierderilor potenţiale, (3) monitorizarea şi (4) administrarea

expunerilor la riscul operaţional.

4.3.1 Identificarea surselor de risc operaţional

În mod tradiţional, băncile au acceptat riscul operaţional ca o componentă

necunoscută a costurilor, fapt care face dificilă în prezent identificarea

precisă a surselor sale multiple. Dată fiind interconectivitatea riscului

operaţional cu alte categorii de riscuri la nivelul unei instituţii de credit,

procesul de gestionare a expunerilor la această categorie de risc porneşte

cu extragerea informaţiilor care privesc manifestarea evenimentelor de risc

operaţional din mulţimea evenimentelor de pierderi financiare la nivelul

băncii. Ca surse generale de risc operaţional regăsim evenimente:

interne, care se referă la elemente privind resurse umane,

procese, sisteme, structura instituţiei, natura activităţilor

desfăşurate, modificările organizaţionale etc.

externe, precum catastrofe naturale, frauda externă, atacuri

teroriste, modificări survenite în sistemul bancar, progresul

tehnologic, condiţii economice, politice sau legislative care

împiedică atingerea obiectivelor strategice la nivelul instituţiei de

credit.


179

La nivelul riscurilor asociate personalului bancii se urmaresc: (a) gradul de

concordanţă dintre calificarea profesională a angajaţilor şi responsabilităţile

prevăzute în fişele de post ale acestora; (b) evitarea conflictelor de interese

la stabilirea atribuţiilor personalului; (c) corelaţia între indicatorii de

performanţă ai personalului şi remuneraţia acestuia; (d) fezabilitaea

planului de continuitate a operaţiunilor în cazul pierderii unor angajaţi cheie

pentru instituţie; (e) măsura în care sunt respectate prevederile interne cu

privire la conduita angajaţilor şi în care sunt delegate responsabilităţi şi

instrucţiuni legate de procesele interne.

O altă importantă sursă de risc se localizează la nivelul calităţii funcţionării

proceselor şi a sistemelor proprii sau externalizate. Progresul tehnologic,

precum transferul electronic al fondurilor, poate reduce expunerea la riscul

de eroare umană, însă sporeşte dependenţa de siguranţa în operare a

sistemului informatic. La acest nivel banca trebuie să urmărească cu

precădere: (a) siguranţa, acurateţea şi integritatea stocarii datelor şi a

procesării informatiei relevante; (b) accesarea informaţiei bancare numai

de către persoane cu autorizare corespunzătoare, prin filtre de protecţie şi

restricţii de intrare în sistem (confidenţialitate); (c) gradul în care design-ul

sau utilizarea anumitor procese şi sisteme permit satisfacerea cerinţelor

legislative (de exemplu, rapoarte structurate conforme cu normele Băncii

Naţionale a României, Basel II sau cu standardele grupului din care face

parte instituţia de credit); (d) existenţa unui plan de continuitate al

operaţiunilor în cazul în care un proces sau un sistem devine indisponibil

sau este distrus; (e) gradul de conformitate al sistemului informatic cu

cerinţele autoritatii de supraveghere, dezvoltarea şi întreţinerea acestuia

pentru departamentele operaţionale.

O atenţie deosebită trebuie acordată documentelor încheiate de instituţia

de credit (contracte, rapoarte de tranzacţionare, broşuri de reclamă) care

pot fi folosite pentru clarificarea termenilor şi condiţiilor propriilor produse

bancare. Orice informaţie nepotrivită sau inexactă conţinută în aceste

documente externe poate expune instituţia la riscuri semnificative de

natură legislativă sau reputaţională.

Creşterea expunerii la riscul operaţonal se datorează şi schimbărilor

organizaţionale, infrastructurii sau mediului de afaceri. Astfel, un personal

slab pregătit profesional sau lipsit de experienţă şi nemotivat, neindicat în

executarea unei anumite activităţi sau procese neclare de management a

informaţiei, insuficient integrate în activitatea curentă, constituie elemente


180

ale căror efecte trebuie monitorizate înainte, în timpul şi după apariţia

schimbărilor aşteptate (anticipate).

În acelaşi timp, evenimente externe, precum catastrofele naturale, acte

umane intenţionate ca vandalism sau furt, pot reprezenta surse

semnificative de risc operaţional.

În conformitate cu legislatia bancară în vigoare, sursele de risc operaţional

trebuie structurate pe trei niveluri de detaliu. Scopul este de a asigura o

omogenitate rezonabilă a conţinutului informaţional în procesul de evaluare

a frecvenţei şi a severităţii pierderilor operaţionale. Pe primul nivel se

găsesc cele opt mari tipuri de evenimente. Fiecare dintre acestea are

asociate una sau mai multe categorii risc de nivel doi. La rândul lor, fiecare

categorie generală de risc este reprezentată prin mai multe sub-clase de

nivel trei, reprezentând exemple de operaţiuni efective (Tabel 58).

Tabel 31 - Tipuri, categorii şi exemple de evenimente de risc operaţional

1) Frauda internă vizează pierderile datorate unor acţiuni de genul celor comise cu intenţia de fraudare, de însuşire frauduloasă de bunuri (în sens juridic) sau de încălcare/eludare a reglementărilor, legislaţiei sau politicii instituţiei de credit, în care este implicată cel puţin o persoană din interiorul acesteia.

Activitate neautorizată

Tranzacţii neraportate (intenţionat) sau neînregistrarea intenţionată a operaţiilor.

Efectuarea de operaţiuni bancare neautorizate sau care depăşesc competenţa angajatului.

Înregistrarea contabilă de operaţiuni în lipsa documentelor justificative sau modificarea de informaţii în cadrul sistemului informatic (fără a avea competenţă şi autorizare) cu intenţia de fraudare.

Furt şi fraudă

Frauda / frauda prin credit / depozite fără valoare.

Furt, jaf şi echivalente.

Atribuirea greşită a activelor.

Falsificări/Cecuri false.

Asumarea unui alt cont, evaziune.

Falsificarea de documente de către salariaţii băncii sau complicitatea acestora la întocmirea unor documente false (contracte de credite, de garanţie, acte de casă, instrumente de plată etc.).

Întocmirea de situaţii şi rapoarte false, cu rea credinţă, în intenţia de a frauda Banca.


181

2) Frauda externă vizează pierderile datorate unor acţiuni de genul celor comise cu intenţia de fraudare, de însuşire frauduloasă de bunuri sau de încălcare/eludare a legislaţiei, comise de un terţ.

Furt şi fraudă

Furt/jaf.

Falsificarea de documente (contracte de credite, de garanţii, instrumente de plată, carte de identitate, adeverită de venit cu salarii declarate mai mari decât cele reale, etc)

Furtul de identitate sau substituirea de persoană

Fraude electronice

Phishingul - metoda de fraudare prin internet ce constă în inducerea în eroare a utilizatorilor asupra identităţii reale a site-ului vizitat, pentru a sustrage datele personale/confidenţiale ale clienţilor

Clonarea cardurilor bancare

Furtul de valori băneşti sau bunuri ale Băncii

Prezentarea cu rea credinţă de bancnote/monede false de către clienţi

Jaf/talharie la ghiseele bancare sau ATM-urile Băncii.

Depuneri intenţionate de numerar efectuate de către clienţi, în sumă mai mică decât cea consemnată în documente.

Sisteme de securitate

Activitati ale hackerilor.

Accesul neautorizat în sistemele informatice ale băncii, care conduce la prejudicierea acesteia sau a clienţilor.

Furt de informaţii (inclusiv pierderi monetare).

3) Personalul vizează surse de pierderi legate acţiuni contrare prevederilor legislaţiei şi convenţiilor în materie de angajare, sănătate şi siguranţă la locul de muncă, din plata de daune pentru vătămări corporale sau din practici/evenimente de discriminare sau de încălcare a principiilor diversităţii.

Relaţii de angajare

Compensaţii, beneficii.

Organizarea muncii şi activităţilor.

Siguranţa mediului de lucru

Obligaţii generale (omisiuni şi căderi).

Sănătatea angajaţilor/reguli stricte ale evenimentelor.

Recompensarea angajatilor.

Diversitate şi discriminare Toate tipurile de discriminare.


182

4) Clienţi, produse şi practici bancare vizează pierderile rezultate din încălcarea neintenţionată sau din neglijenţă a obligaţiilor profesionale faţă de clienţi (inclusiv cele privind încrederea/siguranţa şi cele privind adecvarea serviciilor) sau din natura sau caracteristicile unui produs.

Conformitatea cu normele interne

Breşe financiare/ nerespectarea procedurilor.

Încheierea eronată a contractelor cu segmentul retail.

Schimbarea înregistrărilor contabile.

Încălcarea confidenţialităţii informaţiilor.

Împrumuturi improprii.

Neinvestigarea datelor despre clienţi, corespunzător cerinţelor de cunoaştere a clientelei şi a normelor de lucru interne.

Utilizarea incorectă de către clienţi a aplicaţiilor informatice cu acces de la distanţă.

Afaceri sau practici de piaţă improprii

Reactii antitrust.

Comerţ impropriu/practici de piaţă.

Manipularea pieţei.

Activitate nelicenţiată.

Spălare de bani.

Pierderi la produse

Produse cu defecte (neaprobate).

Erori de servicii financiare.

Selecţie şi expunere

Eşecuri în verificarea destinatiei reale a creditului solicitat.

Aplicarea limitelor de expunere a clienţilor.

Activităţi de consiliere Dispute asupra activităţilor de consiliere.

5) Deteriorarea activelor corporale, vizează pierderile generate de distrugerea sau deteriorarea activelor corporale în urma catastrofelor naturale sau a altor evenimente.

Calamităţi şi alte evenimente

Calamităţi naturale.

Pierderi omeneşti datorate surselor externe (terorism, vandalism, evenimente de stradă).

Folosirea necorespunzătoare a activelor corporale şi distrugerea acestora.


183

6) Întreruperea activităţii şi defecţiuni ale sistemelor vizează pierderi generate de întreruperi ale activităţii sau funcţionarea neadecvată a sistemelor.

Sisteme

Defecţiuni hardware, inclusiv defecţiuni ale echipamentelor fizice de stocare a informaţiilor electronice ale băncii.

Erori la nivelul aplicatiilor informatice.

Functionare necorespunzatoare a sistemului de telecomunicaţii, inclusiv defecţiuni în sistemele de comunicaţie ale băncii, atât la nivel intrabancar, cât şi la nivel interbancar.

Suprautilizarea utilităţilor.

Virusarea sistemului informatic al băncii.

Căderea alimentării cu energie electrică, generatoare de întreruperi în derularea de operaţiuni la ATM-uri sau în front-office-ul unităţilor bancare;

7) Managementul execuţiei, livrării şi proceselor vizează surse de pierderi precum erori în procesarea tranzacţiilor sau procesul de management, din relaţiile cu părţile.

Tranzacţii, execuţii şi întreţinere

Deficienţe ale fluxului informaţional

Intrări de date, întreţinere sau descărcări cu erori.

Termene expirate sau responsabilităţi uitate.

Erori de contabilitate/Pierderi din livrare.

Pierderi colaterale de management.

Păstrarea, arhivarea şi procesarea necorespunzătoare a documentelor despre clienţi şi operaţiuni bancare cu aceştia.

Monitorizare şi raportare

Erori în raportarea obligaţiilor.

Rapoarte inexacte.

Întâmpinarea clienţilor şi documentaţia

Lipsa aprobarii din partea clientului.

Lipsa de documente sau documente incomplete.

Terţi Nonperformanţă în contractele cu terţi.

Divergenţe cu terţii.

Furnizori Externalizarea activităţilor bancare.

Divergenţe cu furnizorii.


184

8) Securitatea sistemului Electronic Banking41 vizează surse de pierderi precum activităţi nepermise efectuate în sistem, generatoare de obligaţii suplimentare pentru societatea bancară sau pentru clientelă, inclusiv activităţi de falsificare a monedei electronice.

Securitate Contrafacerea monedei electronice

Acces nepermis în cadrul sistemului informatic

Toate aceste tipuri de evenimente trebuie segmentate pe opt linii de

activitate bancară: (a) finanţe corporatiste; (b) tranzacţionare şi vânzări;

(c) brokeraj de retail; (d) activitate bancară comercială; (e) activitate

bancară de retail; (f) plăţi şi decontări; (g) servicii de agent; (h)

administrarea activelor. Detaliile privind tipurile de operaţiuni asociate

fiecarei linii de activitate sunt prezentate în Anexa 8.

Încadrarea activităţilor instituţiei de credit pe linii trebuie să respecte

următoarele principii:

a) toate activităţile desfăşurate trebuie încadrate respectându-se

criteriul de apartenenţă exclusivă la o singură linie;

b) orice activitate care nu poate fi încadrată cu uşurinţă pe o anumită

linie, dar care reprezintă în fapt o operaţiune conexă a unei activităţi

deja încadrate, trebuie alocată liniei de activitate în care se

regăseşte activitatea pe care o sprijină42;

c) dacă o activitate nu poate fi încadrată pe o anumită linie, activitatea

va fi inclusă în linia căreia îi este atribuită cea mai mare cotă de risc

operaţional;

d) încadrarea activităţilor pe linii, pentru scopul determinării cerinţei de

capital aferente riscului operaţional, trebuie să fie în concordanţă cu

categoriile utilizate pentru riscul de credit şi riscul de piaţă;

e) procesul de încadrare pe linii de activitate trebuie să facă periodic

obiectul unei examinări independente.

41

Un posibil argument al menţionării exprese a securităţii sistemului de «electronic banking» în legislaţia românească este acela că aceste sisteme se află în ţara noastră într-un stadiu incipient. De asemenea, caracteristicile serviciilor bancare electronice le fac mai predispuse evenimentelor generatoare de risc, în special operaţional.

42

Dacă această activitate conexă susţine mai multe linii de activitate, instituţia de credit trebuie să stabilească şi să utilizeze un criteriu obiectiv de încadrare.


185

4.3.2 Evaluarea riscului operaţional

Evaluarea riscului operaţional are scopul de a depista cele mai vulnerabile

operaţiuni ale instituţiei de credit, prin intermediul unei scale de risc (risc

scazut, mediu, ridicat). Clasificarea activităţilor se face în funcţie de

probabilitatea de apariţie a evenimentului generator de pierderi din risc

operaţional şi severitatea impactului sau asupra situaţiei financiare a

băncii.

Metodele de evaluare a riscului operaţional au, în general, un caracter

cantitativ redus comparativ cu metodele de cuantificare a riscului de credit

sau de piaţă, expresie a dificultăţilor conceptuale şi a stadiului incipient al

cercetărilor empirice la nivelul acestei categorii de risc. Însăşi semantica

acordului de capital Basel II sugerează că măsurarea riscului operaţional

este mai puţin riguroasă decât în cazul riscului de credit şi a celui de piaţă.

Dacă în cazul riscurilor de credit şi de piaţă se foloseşte termenul de

cuantificare, în cazul riscului operaţional se foloseşte termenul de evaluare.

În vederea analizarii riscului operaţional, bancile utilizează umătoarele

instrumente (Grafic 40): (a) baza de date privind pierderile operaţionale;

(b) indicatorii de avertizare timpurie; (c) chestionarele de autoevaluare.

Grafic 26. Instrumente de evaluare a riscului operaţional

Baza de date privind pierderile cauzate de riscul operational

În baza de date cu pierderi din risc operaţional sunt menţionate detalii

istorice cu privire pierderile generate de manifestarea acestui risc, precum

şi la procesul de recuperare a acestora. Ele sunt colectate folosind două

rapoarte de risc, respectiv raportul pierderilor înregistrate şi raportul valorii

recuperate a acestora (Tabel 59).

Instrumente de evaluare a riscului operaţional

Baza de date privind pierderile cauzate de

riscul operaţional

Chestionare de autoevaluare

Indicatori de

avertizare timpurie


186

Tabel 32. – Rapoarte de colectare a informaţiilor privind riscului operational

Raportul pierderilor

din risc operaţional

Raportul recuperării

pierderilor din risc

operaţional

Obiectiv

colectarea unui set de

informaţii referitoare la

fiecare pierdere suferită de

bancă ca urmare a

manifestării riscului

operaţional

informare cu privire la

stadiul recuperării pierderilor

suferite de bancă ca urmare

a manifestării riscului

operaţional, ce au fost

transmise anterior pe baza

rapoartelor referitoare la

pierderi

Structură

raportul colecteaza date în

legatura cu primele două

categorii de informaţii ale

bazei de date, respectiv

informaţii generale despre

evenimentul de risc

operaţional şi informaţii

despre pierderile generate

de manifestarea riscului

operaţional

raportul prezintă o structură

similară cu ultima categorie

de informaţii ale bazei de

date, respectiv informaţii noi

descoperite în perioada de

timp scursă între cele două

raportari

Periodicitatea

informării

raportul pierderilor din risc

operaţional se completează

şi transmite lunar;

evenimentele care implică

pierderi care depăşesc

pragul de semnificatie

stabilit se raportează

operativ .

raportul recuperării


operaţional se completează

şi transmite lunar cu

informaţiile specifice

perioadei pentru care se

realizează raportarea

Termenul

raportării

data limită pentru

transmiterea raportului este

ultima zi lucrătoare din luna

pentru care se realizează

raportarea.

data limită pentru

transmiterea raportului este

ultima zi lucrătoare din luna

pentru care se realizează

raportarea

Responsabilitatea responsabili pentru responsabili pentru


187

Raportul pierderilor

din risc operaţional

Raportul recuperării


operaţional

raportării completarea şi transmiterea

Raportului pierderilor din

risc operaţional sunt

deţinătorii de risc: Managerii

de Operaţiuni pentru

unităţile teritoriale ale

Băncii, respectiv Directorii

de

Servicu/Departament/Divizie

din cadrul Centralei.

completarea şi transmiterea

Raportului pierderilor din

risc operaţional sunt

deţinătorii de risc: Managerii

de Operaţiuni pentru

unităţile teritoriale ale

Băncii, respectiv Directorii

de

Servicu/Departament/Divizie

din cadrul Centralei.

Destinaţia

raportului

în termenul prevăzut,

raportului pierderilor din risc

operaţional se transmite

persoanei responsabilă de

managementul riscului

operaţional din cadrul

Directiei Risk Management

în termenul prevăzut,

raportului recuperării


operaţional se transmite

persoanei responsabilă de

managementul riscului

operaţional din cadrul

Directiei Risk Management

Primul raport înregistrează date în legatură cu:

informaţii generale despre evenimentul de risc operaţional,

respectiv: (a) luna pentru care se realizează raportarea;

(b) persoana de contact; (c) data de început a producerii riscului;

(d) data de început a producerii riscului; (e) data de sfarşit a

manifestării riscului; (f) data identificării pierderi; (g) detalierea

evenimentului.

informaţii despre pierderile generate de manifestarea riscului

operaţional, respectiv: (a) valoarea pierderii; (b) costurile adiacente;

(c) tipul evenimentului de risc operaţional (încadrarea se realizează

în funcţie de factorii determinanţi); (d) categoria evenimentului de

risc; (e) produsul sau serviciul bancar de care este legată

pierderea; (f) entitatea generatoare de risc; (g) entitatea afectată de

producerea pierderii; (h) încadrarea riscului pe clase de risc.

Al doilea raport inregistreaza informaţii despre procesul de recuperare a

pierderii din risc operaţional, respectiv: (a) valoarea recuperată din pierdere


188

la momentul constatării, prin măsuri operative; (b) recuperări ulterioare de

la raportarea evenimentului; (c) data ultimei recuperări; (d) gradul de

recuperare a pierderii; (e) măsuri/propuneri pentru recuperarea pierderii.

Înainte ca informaţiile să fie înregistrate în baza de date privind pierderile

din riscul operaţional, acestea sunt validate prin verificarea conformităţii cu

următoarele principii:

unicitatea informaţiei – datele cu privire la un anumit eveniment de

risc operaţional sunt înregistrate o singură data în baza de date,

chiar dacă pot fi furnizate simultan de la mai multe entităţi de risc.

acurateţea informaţiei – evenimentul trebuie încadrat corespunzător

în tipul şi categoria de risc aferentă, evaluându-se corectitudinea

datelor primite de la entitatea de risc.

eliminarea efectelor altor categorii de riscuri – trebuie realizată o

distincţie clară între pierderile generate de evenimente de risc

operaţional şi cele care sunt efectul direct al altor riscuri cu care

banca se confruntă în activitatea sa (risc de credit, risc de piaţă,

risc reputaţional, etc).

evitarea includerii costurilor de control intern, respectiv a

cheltuielilor legate de prevenirea zilnică a riscurilor şi investiţiile

realixate în aplicatii informatice sau sisteme suport cu scopul de a

reduce riscul în viitor.

Indicatori de avertizare timpurie

Informaţiile colectate de bancă privind pierderile cauzate de riscul

operaţional sunt completate de un set de indicatori care permit anticiparea

manifestării acestuia, acţionând în calitate de sistem de avertizare timpurie

pentru identificarea disfunţionalităţilor care conduc la generarea riscului.

Abordarea bazată pe indicatorii de avertizare timpurie reprezintă o metodă

indirectă de evaluare a riscului operaţional, concentrându-se cu precădere

pe sursele de risc şi impactul lor potenţial, în timp ce atenţia asupra

pierderilor produse este marginală.

În acelaşi timp, indicatorii de avertizare timpurie facilitează coordonarea

acţiunilor managementului înainte ca pierderea să se producă, jucând un

rol important în gestionarea proactivă a riscului operaţional. Din acest


189

motiv, metoda beneficiază de o largă utilizare la nivelul instituţiilor de

credit, însă relevanţa aplicării sale este condiţionată de:

acurateţea procesului de identificare a circumstanţelor care conduc

la generarea riscurilor în cadrul activităţii bancare;

pertinenţa indicatorilor de risc şi a pragurilor de alarmă utilizate

pentru declaşarea măsurilor corective;

calitatea procedurilor de administrare a riscului operaţional

aplicabile în cazul atingerii pragurilor de atenţie la nivelul

indicatorilor de avertizare timpurie.

În general, un setul de indicatori cheie de risc cuprinde informaţii privind:

(a) fluctuaţia de personal; (b) nivelul de pregătire a personalului, inclusiv

formarea profesională la locul de muncă; (c) ocuparea posturilor din

schema de personal; (d) ponderea operaţiunilor rectificate în totalul

operaţiunilor efectuate; (e) numărul de litigii în care bancă are calitatea de

reclamat43.

Chestionarul de autoevaluare

Acest instrument de evaluare a riscului operaţional se bazează pe

experienţa personalului şi are în vedere cu precădere factori calitativi.

Chestionarul de autoevaluare se formalizează printr-un set de liste de

verificare sau scorecarduri, care apreciază gradul de conformitate cu

cadrul de management al riscului operaţional prin utilizarea unei scale de

notare.

Obiectivele principale ale demersului sunt următoarele:

sporirea vigilenţei faţă de riscul operaţional în cadrul organizaţiei;

atragerea atenţiei asupra acţiunilor corective necesare pentru

limitarea riscurilor operaţionale;

asigurarea unei baze de comparaţie a riscurilor operaţionale în

diferitelor unităţi teritoriale şi linii de activitate din cadrul băncii;

43

fac excepţie litigiile referitoare la procesul de recuperare a creanţelor, respectiv cele care au la origine manifestarea riscului de credit


190

crearea mijloacelor pentru analiza cantitativă a progreselor

înregistrate în domeniul riscului operaţional.

Principalele teme evaluate se referă la calitatea resurselor umane, a

execuţiei şi securităţii sistemelor, continuitatea activităţii şi cultura de risc

(Anexa 9). Elementele incluse în procesul de autoevaluare trebuie să aibă

în vedere definirea riscurilor inerente ale activităţii bancare, evaluarea

eficienţei politicilor, procedurilor şi controalelor, identificarea punctelor

slabe şi planificarea acţiunilor, raportarea şi monitorizarea progreselor.

Toate aceste instrumente constituie punctul de plecare în adoptarea

metodelor avansate de determinare a cerinţei de capital pentru riscul

operaţional.

4.3.3 Monitorizarea riscului operaţional

Monitorizarea riscului operaţional presupune analiza setului de rapoarte

sintetice de risc operaţional, prin comparaţie cu nivelurile prag stabilite în

politica de toleranţă la risc a instituţiei de credit. Rapoartele reflectă

statistici relevante privind evoluţia indicatorilor cheie de risc, frecvenţa şi

severitatea diferitelor tipuri de evenimente de risc operaţional.

Structura organizatorică a băncii trebuie să faciliteze un flux informaţional

adecvat, atât pe verticală (în ambele sensuri, respectiv

ascendent/descendent), cât şi pe orizontală (între entităţile de risc), care să

permită fundamentarea procesului de stabilire a pragului de semnificaţie

pentru riscul operaţional44. Într-o abordare simplistă, manifestarea riscului

operaţional poate fi considerată semnificativă atunci când sunt generate

pierderi brute anuale care depăşesc o pondere de 1% în indicatorul

relevant 45. Acordul Basel II face referire la valoarea de 10.000 de euro în

scopul construirii distribuţiei pierderilor asociate riscului operaţional, din

44

Conform Art. 38 (2) din Norma BNR nr.17/2003 „Instituţiile de credit vor stabili tipurile de riscuri pe care sunt pregătite să le asume, precum şi pragul de la care un risc este considerat semnificativ. La stabilirea acestora se vor avea în vedere natura, dimensiunea şi complexitatea activităţii”.

45 Veniturile operaţionale medii anuale.


191

care apoi este derivată cerinţa de capital corespunzătoare. Această

valoare a pragului de semnificaţie poate fi adecvată marilor instituţii de

credit cu activitate internaţională, însă este improprie băncilor de talie mică,

cu activitate preponderent orientată către activităţi tradiţionale, precum cele

de creditare a persoanelor fizice. O abordare mai pertinentă a definirii

pragului de semnificaţie are la bază principiul adecvării acestuia modelând

relaţia directă dintre natura şi complexitatea activităţii şi manifestarea

riscului operaţional, în funcţie de aversiunea la risc a băncii.

Odată cu atingerea pragului de semnificaţie, instituţia se asigură că se

aplică în mod adecvat şi eficient procedura de lucru privind managementul

riscului operaţional, astfel încât impactul asupra situaţiei sale financiare să

poată fi controlat.

4.3.4 Gestiunea/Controlul riscului operaţional

Această ultimă etapă din procesul de management al riscului operaţional

(până la reluarea ciclului) presupune adoptarea măsurilor administrative de

control. Banca adoptă o atitudine diferită în gestionarea riscului

operaţional (Grafic 41) în funcţie de frecvenţa cu care acesta se

manifestă, având totodată în vedere şi impactul financiar pe care îl

generează, respectiv:

asumarea riscurilor cu frecvenţă scăzută şi severitate redusă;

diminuarea riscurilor cu frecvenţă mare şi severitate redusă;

transferul riscurilor cu frecvenţă scazută şi severitate ridicată;

eliminarea riscurilor cu frecvenţă mare şi severitate ridicată.

Grafic 27. Gestiunea riscului operaţional în funcţie de severitate şi frecvenţă


192

Riscurile operaţionale inevitabile în desfăşurarea activităţii bancare, care

prezintă o frecvenţă scăzută de apariţie şi cu pierderi relativ mici din punct

de vedere valoric, deseori recuperabile în totalitate, pot fi asumate de către

bancă. Măsuri corective concrete sunt necesare în cazul evenimentelor

care, deşi prezintă severitate redusă, se manifestă cu o frecvenţă

considerabilă.

Luând în considerare cauzele care au determinat manifestarea riscului

operaţional, tipul limitei de atenţie/maxim tolerată ce a fost depăşită,

corelarea dintre diverşi indicatori de risc, consecinţele şi gravitatea

situaţiei, clasa de risc în care se încadrează evenimentul, banca va

întreprinde una sau mai multe dintre măsurile specifice gestionării riscului

operaţional:

corectarea comportamentului şi atitudinilor faţă de risc prin

aplicarea unor stimulente care să faciliteze conştietizarea riscului şi

prin aceasta implementarea strategiei de control a riscurilor;

furnizarea unor fonduri pentru pierderile anticipate (asteptate) şi

mentinerea unor rezerve financiare pentru pierderile neaşteptate ce

pot surveni în desfăşurarea normală a activităţii;

formarea profesională la locul de muncă a salariaţilor sau facilitarea

participării acestora la traininguri externe;

implementarea de noi norme/proceduri/instrucţiuni;

restricţionarea accesului la diverse module informatice pentru

anumiţi utilizatori.

Un aspect important în gestionarea riscului operaţional este reprezentat de

transferul acestuia prin achiziţionarea unei asigurări. Acordul Basel II

DIMINUAREA RISCULUI

TRANSFERUL RISCULUI

ASUMAREA RISCULUI

ELIMINAREA RISCULUI

Severitatea pierderii

Frecvenţa


193

recunoaşte rolul pe care asigurarea îl poate avea în diminuarea impactului

financiar al pierderilor operaţionale la nivelul unei bănci. Încheierea unei

asigurări specifice împotriva riscurilor operaţionale poate conduce la un

nivel mai redus al capitalului minim necesar alocat acestei categorii de

riscuri.

Rolul asigurării este acela de a transfera impactul financiar al unui risc sau

al unei combinaţii de riscuri de la o entitate la alta. Contractând o asigurare

împotriva unui anumit risc, banca se bazează pe capacitatea asiguratorului

de a acorda despăgubirea, conform condiţiilor convenite.

Asigurarea împotriva riscurilor operaţionale:

oferă unei bănci posibilitatea să elimine sau să diminueze

fluctuaţiile mari ale lichidităţii;

conduce la limitarea impactului situaţiilor catastrofice asupra

viabilităţii instituţiei;

facilitează obţinerea de soluţii de îmbunătăţire a procesului de

administrare a riscului operational prin măsurile corective impuse

de monitorizarea calificată a asiguratorului.

Cele mai utilizate poliţe de asigurare împotriva riscurilor operaţionale sunt

următoarele:

poliţa complexă de asigurare bancară, ce protejează angajatorii

împotriva lipsei de onestitate sau a neîndeplinirii sarcinilor de

serviciu de către angajaţi, împotriva fraudei şi falsurilor, cât şi

împotriva pierderilor din daune produse asupra bunurilor aflate în

proprietatea asiguratului;

poliţa privind frauda prin computer, ce protejează asiguratul

împotriva pierderilor produse de funcţionarea defectuoasă a reţelei

informatice, viruşi, probleme de transfer al datelor, tranzacţii

frauduloase;

poliţa de răspundere profesională, ce acoperă despăgubirile plătite

terţilor datorită pierderilor suferite de aceştia ca urmare a neglijenţei

sau erorilor profesionale ale salariaţilor asiguratului;

poliţele pentru bunuri mobile şi imobile, ce acoperă riscurile uzuale

care pot afecta bunurile din proprietatea asiguratului (incendiu,

cutremur etc.);


194

Decizia unei bănci de a contracta o asigurare împotriva riscurilor

operaţionale depinde de o multitudine de factori care influenţează atât

avantajele potenţiale pe care le va obţine, cât şi dimensiunea riscurilor

asigurabile. Dintre aceştia putem aminti: dimensiunea băncii, profilul de

risc al acesteia, orizontul de timp al acoperirii la risc, atitudinea faţă de risc

a părţilor interesate, ratingul băncii.

Conform prevederilor Basel II, o poliţă de asigurare este considerată

eligibilă pentru diminuarea expunerii la riscul operaţional numai dacă

îndeplineşte simultan următoarele opt criterii:

emitentul poliţei de asigurare prezintă un rating al capacităţii de

plată a daunelor evaluat la cel puţin o performanţă de nivel A sau

echivalentă;

termenul iniţial al asigurării este de minim un an, iar în cazul în care

durata reziduală a poliţei este mai mică de un an se vor aplica

ajustări corespunzătoare de valoare46;

perioada de notificare a anulării poliţei de asigurare trebuie să fie

de minim 90 de zile;

nu există condiţionalităţi legate de acţiunile autorităţii de

supraveghere, în sensul că eventuala insolvabilitate a instituţiei de

credit care beneficiază de asigurare nu atrage după sine şi

anularea răspunderii emitentului poliţei de a plăti daunele acoperite

prin prevederile contractuale;

calculele efectuate privind nivelul în care asigurarea diminuează

dimensiunea riscului operaţional trebuie să reflecte măsura în care

poliţa acoperă severitatea potenţială a evenimentului de risc

operaţional considerat;

emitentul asigurării nu face parte din grupul instituţiei beneficiare,

cu excepţia situaţiei în care societatea de asigurare, filială a băncii

asigurate, face dovada că a transferat adecvat riscul către o terţă

parte prin reasigurare;

cadrul de recunoaştere a instrumentelor de diminuare a riscului

operaţional este bine structurat şi documentat corespunzător;

46

Poliţile de asigurare cu o durată reziduală mai mica de 90 de zile prezintă un coeficient de ajustare de 100%.


195

banca furnizează informaţii adecvate publicului larg privind politica

sa de diminuare a riscului operaţional şi scopurile în care aceasta

este aplicată.

4.4 Continuitatea operaţională

În mod tradiţional, problematica asigurării continuităţii operaţionale era

considerată un subiect distinct de administrarea riscului operaţional.

Evenimente precum atacurile teroriste sau problema Y2K au evidenţiat

necesitatea ca băncile să dezvolte planuri de recuperare după dezastru şi

de asigurare a continuităţii (engl. „business continuity”) ca o parte intrisecă

a cadrului de administrare a riscului operaţional.

Evenimente perturbatoare severe, precum distrugerea infrastructurii de

telecomunicaţii, a sistemelor informatice sau ale altor facilităţi tehnice, pot

avea consecinţe grave asupra capacităţii acestei de a-şi îndeplini toate

obligaţiile comerciale care îi revin. Asemenea situaţii pot genera efecte

dramatice asupra stabilităţii financiare a instituţiei, dar şi asupra sectorului

bancar în asamblul său, datorită manifestării fenomenului de contaminare,

în primul rând, la nivelul sistemului de plăţi.

În acest context, asigurarea continuităţii operaţionale urmăreşte pregătirea

reacţiei băncii la evenimente neaşteptate care pot pune într-un pericol

major desfăşurarea normală a operaţiunilor curente, într-un mod eficace şi

în timpul cel mai scurt, cu scopul de a evita sau a minimiza daunele aduse

situatiei financiare, reputaţiei sau capacităţii operaţionale la nivelul unei

banci, pe baza cerinţelor specifice ale acesteia şi mediului în care îşi

desfăşoară activitatea.

Proiectul planificării continuităţii operaţionale include următoarele etape:

(a) analiza de risc şi de impact operaţional (engl. „risk analysis and

business impact analysis”); (b) definirea cerinţelor şi elaborarea strategiei;

(c) implementarea strategiei de diminuare a riscurilor; (d) întocmirea

planului de continuitate operaţională (engl. „business continuity plan”); (e)

testarea şi mentenanţa planului de continuitate operaţională.

În centrul procesului de asigurare a desfăşurării fără sincope majore a

activităţii băncii se află planul de continuitate operaţională (eng.

„business continuity plan”). Acesta trebuie astfel proiectat încât să ofere un

sprijin real în demersul de reluare imediată a proceselor băncii, sub limita

de timp stabilită la analiza de impact ca fiind critică pentru nivelul minim de


196

operabilitate dorit. În acelaşi timp, planul de asigurare a continuităţii

operaţionale trebuie să reflecte continuu cerinţele de afaceri ale băncii,

respectiv modificările în structura instituţiei, infrastructură şi funcţii. Din

acest motiv, este necesar ca el să fie permanent actualizat. Totodată,

planul trebuie să fie uşor de accesat şi portabil, fapt pentru care sunt

necesare copii stocate în afara băncii. În acest sens, soluţiile disponibile

sunt crearea unui suport de date propriu situat în altă locaţie decât sediul

principal sau utilizarea serviciilor de specialitate furnizate de furnizori

externi.

La nivel structural, planul de asigurare a continuităţii operaţionale cuprinde

în primul rând procedurile necesare pentru punerea în funcţiune a centrului

de rezervă, imediat după ce sistemul principal devine inutilizabil. Acestea

formează prima secţiune a planului de continuitate operaţională, respectiv

cadrul de funcţionare alternativă în caz de dezastru (engl. „disaster

recovery plan”).

A doua secţiune a planului de asigurare a continuităţii operaţionale

prevede procedurile necesare diferitelor faze de recuperare a infrastructurii

informatice şi de telecomunicaţii. În acest sens, planul de continuitate

trebuie să detalieze care sunt resursele cheie şi ce procese trebuie urmate

pentru a recupera elementele critice pentru asigurarea continuităţii afacerii.

Toate aceste aspecte sunt cuprinse în planul de recuperare operaţională

(engl. „business recovery plan”). Pentru fiecare proces critic în parte planul

alternativ documentează ce trebuie făcut în fiecare fază a recuperării

operaţionale a procesului, inclusiv procedurile organizaţionale în cazul

indisponibilităţii aplicaţiilor informatice (respectiv variatele de lucru în lipsa

functionarii sistemului informatic). Totodată, sunt menţionate procedurile de

lucru necesare la momentul în care sistemul informatic redevine funcţional,

respectiv: (a) verificarea datelor furnizate de sistemul informatic;

(b) introducerea datelor aparute în intervalul de timp de la întreruperea IT

până la momentul curent. De asemenea, planul conţine şi procedurile de

comunicare cu salariaţii, partenerii, clienţii şi detaliază rolurile

responsabililor desemnaţi.

Planul de continuitate este însoţit de o bază de cunoştinţe (engl.

”knowledge database”) care asigură suportul pentru reacţia iniţială,

recuperarea din dezastru, recuperarea proceselor organizaţiei şi

managementul situaţiei de criză. Baza de cunoştinţe include printre altele:

(a) informaţii despre clienţii importanţi, partenerii, furnizorii şi centrele de


197

suport; (b) poliţele de asigurare împotriva dezastrelor; (c) modele de

mesaje utilizabile în diverse situaţii; (d) inventarul activelor de valoare;

(e) informaţii despre sistemele informatice. Baza de cunoştinţe include, de

asemenea, procedurile recomandate pentru rezolvarea diferitelor incidente

ale sistemelor informatice şi de telecomunicaţii.

Planul de continuitate operaţională se testează periodic. Testarea se

realizează într-un mediu similar condiţiilor severe autentice, în care sunt

implicate tocmai persoanele cu responsabilităţi pe linia asigurării

operaţionale în situaţia în care evenimentul s-ar petrece în mod real.

Exerciţiile periodice privind simularea unor scenarii de stres diverse

urmăresc ca persoanele relevante să îşi însuşească sarcinile şi abilităţile

corespunzătoare, iar infrastructura tehnică şi logistică să sprijine efectiv

implementarea acţiunilor acestora.47 Procedurile de testare trebuie

documentate, iar rezultatele lor trebuie înregistrate. Astfel, este facilitată

îmbunatăţirea continuă a eficacităţii planului de asigurare a continuităţii

operaţionale.

4.5 Adecvarea capitalului pentru riscul operaţional

Acordul Basel II stipulează necesitatea determinării unei cerinţe de capital

distincte pentru riscul operaţional. Aceasta este exprimată prin mărimea

fondurilor proprii pe care banca trebuie să le deţină pentru acomodarea

pierderilor care pot apărea ca urmare a manifestării unor evenimente de

risc operaţional.

Având în vedere eterogenitatea profilurilor de risc şi a capacităţilor

administrative la nivelul instituţiilor de credit, noul cadru de adecvare a

capitalului pune la dispoziţia băncilor trei alternative în scopul măsurării

cerinţelor de capital pentru riscul operaţional, respectiv abordarea

indicatorului de bază (engl. „Basic Indicator Approach – BIA”), abordarea

standardizată (engl. „Standardized Approach – SA”) şi abordarea bazată

pe măsurarea avansată (eng. „Advanced Measurement Approaches -

AMA”).

47

Până nu este exersat, orice plan de continuitate operaţională rămâne teoretic o declaraţie de intenţii şi speranţe („wishful thinking‟).


198

Aceste opţiuni sunt organizate sub forma unei scale ascendente de

sofisticare şi senzitivitate la risc (Grafic 42), formulă care stimulează

băncile să continue demersul de îmbunătăţire a propriilor procese de

administrare a riscului operaţional.

Grafic 28. Metode de calcul a cerinţei de capital pentru riscul operaţional

Creşterea nivelului de sofisticare a evaluării

Imbunatăţirea alinierii cerinţei de capital la profilul de risc

Astfel, pe masură ce trec de la metoda simplă la abordări avansate,

băncile reuşesc o aliniere mai bună a cerinţei de capital la expunerea

efectivă pe care o au faţă de evenimente de risc operaţional.

4.5.1 Abordarea indicatorului de bază

Abordarea indicatorului de bază este cea mai simplă dintre metode şi

presupune aplicarea unei cote fixe de risc expunerii agreagate a băncii la

pierderi operaţionale. Cota fixă de risc este exprimată printr-un coeficientul

de adecvare a capitalului a cărui valoare a fost stabilită de Comitetul de la

Basel la 15 la sută. A doua componentă a cerinţei de capital pentru riscul

operaţional este indicatorul de expunere, care este reprezentat de media

veniturilor brute pozitive a ultimilor trei ani.

n

VO

K i

i

IBRO3

)0;max(

15,0

3

1

_

IBROK _ - cerinţa de capital pentru riscul

operaţional cerut potrivit abordării IB

VOi – venitul operaţional brut la nivel de banca (valorile negative sunt exceptate)

n – numărul de ani (din ultimii trei) pentru care instituţia a înregistrat valori negative ale venitului brut

Abordarea

Indicatorului de Bază

Abordarea

Standard

Metoda Masurării

Avansate


199

Valorile negative sau egale cu zero ale indicatorului relevant, înregistrate în

cadrul ultimelor trei exerciţii financiare, nu sunt luate în considerare la

determinarea bazei de calcul. În aceste cazuri, baza de calcul se

determină prin raportarea sumei valorilor pozitive ale indicatorului relevant

la numărul anilor în care s-au înregistrat respectivele valori pozitive.

Abordarea are avantajul că se poate implementa uşor de către toate

băncile, fiind potrivită mai ales pentru instituţiile de talie mică, care au un

portofoliu relativ simplu de activităţi. Dezavantajul său este că nu sprijină

băncile în evaluarea judicioasă a surselor de risc operaţional.

Venitul operaţional mediu este un indicator general care aproximează

expunea băncii la evenimente de risc operaţional. Acesta se calculează ca

sumă între veniturile nete din dobânzi şi veniturile nete din alte activităţi

decât cele purtătoare de dobânzi. Din punct de vedere metodologic, la

nivelul cheltuielilor eligibile care afectează mărimea veniturilor operaţionale

nu se iau în considerare:

cheltuielile cu provizionele, deoarece aceste valori sunt determinate ca urmare a evaluării riscului de credit;

cheltuielile aferente unor activităţi externalizate, deoarece se apreciază ca riscul operaţional nu este transferat integral48.

În acelaşi timp, din veniturile operaţionale se exclud rezultatul net al

tranzacţiilor cu titluri de investiţii (engl. „held to maturity securities”) sau a

celor de plasament (engl. „available for sale securities”) şi cel aferent

operaţiunilor excepţionale (Tabel 60), întrucât acestea reprezintă surse

conjuncturale de venit pentru bancă.

Tabel 33. Calcularea venitului operaţional din perspectiva cerinţei de capital pentru riscul operaţional

Nr.

Crt. Elemente ale veniturilor operaţionale Suma

Formula de calcul

1 Venituri din dobânzi 3759000

2 Cheltuieli cu dobânzile 2756600

3 Cheltuieli cu provizioanele 501200

48

Veniturile generate de bancă prin furnizarea de servicii de „outsourcing” sunt incluse în veniturile operaţionale.


200

4 Venituri nete din dobânzi incluse în veniturile operaţionale considerate în calcularea cerinţei de capital pentru riscul operaţional 1002400

=r1 - r2

5 Taxe şi comisioane primite 2004800

6 Taxe şi comisioane plătite, din care 1253000

7 comisioane plătite pentru servicii externalizate 300720

8 Alte venituri 451080

9 din vânzarea unei filiale 250600

10 din vânzarea titlurilor de plasament 200480

11 din vânzarea titlurilor de investiţi 0

12

Veniturile nete din alte activităţi decât cele purtătoare de dobânzi incluse în veniturile operaţionale pentru calcularea cerinţei de capital aferente riscului operaţional 1052520

=r5-r6+r7

13 Total venituri operaţionale 2054920 =r4+r12

După determinarea veniturilor operaţionale, determinarea cerinţei de

capital pentru riscul operaţional se realizează prin simpla aplicare a

procentului de 15 la sută asupra valorii medii a veniturilor operaţionale

pozitive din ultimii trei ani de activitate (Tabel 61).

Tabel 34. Determinarea cerinţei de capital pentru riscul operaţional conform abordării Indicatorului de Bază

2005 2006 2007 2008 2009

Venituri Operaţionale -456,108 1,698,281 1,868,109 2,054,920 Indicator Relevant 1,550,910 1,783,195 1,873,770

Cerinţa de capital conform BIA (15%)

232,636 267,479 281,066

Având în vedere că valoarea venitului operaţional aferent anului 2005 este

negativă, cerinţele de capital pentru riscul operaţional aferente anilor 2007

şi 2008 au cuprins doar valorile a câte doi indicatori relevanţi49. Pentru anul

2009, cerinţa de capital s-a bazat pe media aritmetică a valorii veniturilor

operaţionale înregistrate în fiecare an din perioada 2006 - 2008.

49

Valoarea veniturilor operaţionale aferente anului 2004 este considerată 1.403.538 lei


201

4.5.2 Abordarea standard

Comparativ cu metoda precedentă, abordarea standardizată reflectă mai

bine diferenţele în profilul de risc al băncilor şi reprezintă o etapă

intermediară spre adoptarea metodei masurătorii avansate. Deşi

determinarea cerinţei de capital se bazează în continuare pe aplicarea de

coeficienţi standard asupra veniturilor operaţionale, numărul acestora

creşte la trei (12%, 15% şi 18%), iar veniturile operaţionale sunt

segmentate pe opt linii de activitate.

Cerinţa de capital aferentă abordării standard se determină pe baza

următoarei formule:

3

0;max3

1

8

1

,

_

y l

lyl

SARO

VO

K

SAROK _ - cerinţa de capital pentru riscul

operaţional în cazul abordării standard

lyVO , - venitul operaţional brut aferent

liniei de activitate l în anul y

l - coeficientul de adecvare a

capitalului aferent liniei de activitate l

Coeficienţii beta aproximează intensitatea relaţiei dintre volumul de

activitate la nivelul unei linii operaţionale şi pierderile generate de

manifestarea riscului. Spre exemplu, coeficientul de 12 la sută aferent

activităţii bancare de retail brokerajului de retail sau administrării activelor

indică faptul că, în general, riscul operaţional aferent acestor activităţi este

semnificativ mai redus decât cel aferent activităţii bancare comerciale sau

serviciilor de agent, pentru care coeficientul este de 15 la sută. În acelaşi

timp, riscul operational indus de activitatea bancară comercială sau de

serviciile de agent este semnificativ mai redus decât cel generat de

finanţarea societăţilor comerciale, tranzacţionare şi vânzări sau plăţi şi

decontări, pentru care coeficientul de capital este de 18 la sută.

Instituţiile de credit care aplică abordarea standard în scopul determinării

cerinţelor de capital aferente riscului operaţional, trebuie să îndeplinească

următoarele cerinţe specifice:

a) dispun de un sistem formalizat de administrare a riscului

operaţional, cu responsabilităţi clare şi bine definite50;

50

Acest sistem trebuie să facă obiectul unui proces de validare internă şi al unei examinări independente, realizate de către auditori interni sau externi, în mod regulat, dar cel puţin anual, precum şi, ori de câte ori condiţii obiective o impun


202

b) asigură identificarea expunerilor la riscul operaţional şi

monitorizarea informaţiilor şi datelor relevante referitoare la riscul

operaţional, inclusiv a celor privind pierderile semnificative;

c) asigură integrarea sistemului de evaluare a riscului operaţional în

procesele de administrare a riscurilor existente la nivelul instituţiei

de credit, rezultatele evaluării riscului operaţional constituind o

parte integrantă a procesului de monitorizare şi control al profilului

de risc operaţional al instituţiei de credit;

d) implementează un sistem de raportare internă care asigură, în mod

periodic, de cel puţin de două ori pe an, furnizarea de rapoarte

privind riscul operaţional şi dispun de proceduri pentru adoptarea

de măsuri adecvate, pe care informaţiile incluse în aceste rapoarte

le impun.

Pentru scopul determinării cerinţei de capital prin aplicarea abordării

standard, instituţiile de credit sunt nevoite să parcurgă următoarele etape:

a) segmentarea operaţiunilor pe liniile de activitate;

b) determinarea indicatorilor relevanţi pentru fiecare dintre ultimele 3

exerciţii financiare încheiate, la nivelul fiecărei linii de activitate;

c) determinarea cerinţei de capital aferente fiecărei linii de activitate,

pentru fiecare dintre cele trei exerciţii financiare, prin aplicarea

asupra indicatorului relevant calculat a cotei de risc

corespunzătoare;

d) determinarea cerinţei de capital aferente fiecăruia dintre cele trei

exerciţii financiare prin însumarea cerinţelor de capital aferente

fiecărei linii de activitate în respectivul exerciţiu financiar;

e) determinarea cerinţei totale de capital ca medie aritmetică a

cerinţelor de capital aferente fiecăruia dintre cele trei exerciţii

financiare.

Un caz special al abordării standard este legat de tratarea valorilor

negative pentru venitul operational la nivel de linii de activitate. În principiu,

valorile negative la nivelul unei linii de activitate pot diminua fără restricţii

acumularea de cerinţe de capital la nivelul celorlalte linii de activitate. În

cazul în care suma veniturilor operaţionale ponderate cu coeficientul de

capital aferent fiecărei linii de activitate ar deveni negativă pentru unul

dintre exerciţiile financiare, valoarea considerată în determinarea

numaratorului raportului pe baza căruia se calculează cerinţa de capital


203

pentru riscul operational va fi nulă. La numitorul formulei de calcul se

pastreaza cifra trei, indiferent de numărul de ani pentru care valoarea

ponderată a veniturilor operaţionale este negativă (Tabel 62.).

Tabel 35. Determinarea cerinţei de capital pentru riscul operaţional conform Abordării Standard

Linia de activitate Cota

de risc 2005 2006 2007 2008 2009

Finanţe corporatiste 18% 5,000 169,828 186,811 205,492

Tranzacţionare şi vânzări

18% -706,581 84,914 93,405 102,746

Plăţi şi decontări 18% 1,500 84,914 93,405 102,746

Activitate bancară comercială

15% 120,000 424,570 467,027 513,730

Servicii de agent 15% 3,400 50,948 56,043 61,648

Activitate bancară de retail

12% 150,000 594,398 653,838 719,222

Brokeraj de retail 12% 2,500 169,828 186,811 205,492

Administrarea activelor

12% -31,928 118,880 130,768 143,844

Venituri operationale anuale ponderate cu cota de risc

-93,036 238,439 262,283 288,511

CERINŢA DE CAPITAL CONFORM ABORDARII STANDARD

145,165 166,907 263,077

Având în vedere că valoarea venitului operaţional ponderat cu coeficienţii

de capital aferent anului 2005 este negativă, la număratorul formulei de

calcul a cerinţei de capital s-a folosit valoarea zero în dreptul anului

respectiv. Astfel, pentru anii 2007 şi 2008 cerinţa de capital a înregistrat

valori semnificativ mai reduse decât în cazul anului 200951. În acelaşi timp,

se remarcă valori semnificativ mai reduse ale cerinţei de capital pe întreg

intervalul 2007-2009, comparativ cu rezultatele abordării indicatorului de

bază. Explicaţia acestei diferenţe are la bază structura venitului operaţional

pe linii de activitate, dominată de concentrarea operaţiunilor pe segmente

cu risc operaţional scazut, precum activitatea bancară de retail. Astfel,

51

Valoarea veniturilor operaţionale ponderate cu cotele de risc aferentă anului 2004 este considerată 197.057 lei


204

dintre două instituţii de credit cu venituri operaţionale egale, cerinţa de

capital calculată pe baza abordării standard va fi mai mică în cazul celei

care îşi concentrează operaţiunile pe liniile de activitate cu o cotă de risc

operaţional scăzută. Acest aspect nu este evidenţiat în cazul aplicării

abordării indicatorului de bază, când ambele bănci ar înregistra aceleaşi

cerinţe de capital pentru riscul operaţional.

4.5.3 Abordarea metodelor avansate

Metoda avansată (AMA) pentru măsurarea riscului operaţional permite

instituţiilor de credit să calculeze cerinţele de capital pe baza evaluărilor lor

interne. Potrivit acestei abordări, băncile pot utiliza o metodologie sau o

combinaţie de metodologii, cu condiţia respectării unor criterii de

eligibilitate.

Metoda AMA oferă băncilor o flexibilitate sporită în alegerea

caracteristicilor modelelor interne, dar, în acelaşi timp, impune respectarea

unor criterii calitative şi cantitative. Criteriile calitative se referă la cadrul

intern de administrare a riscului operaţional, atât din punct de vedere

structural, cât şi funcţional. Criteriile cantitative sunt legate de acurateţea

datelor stocate, precum şi de pertinenţa indicatorilor de avertizare timpurie,

luând în considerare schimbările prefigurate în profilul de risc la băncii.

Astfel, metodologia de evaluare a riscului operaţional trebuie să ia în

considerare factorii importanţi legaţi de mediul de afaceri şi de controlul

intern, care pot conduce la modificarea profilului său de risc operaţional.

Alegerea fiecărui factor trebuie să fie justificată prin potenţialul de acţiune

al acestuia ca sursă de risc, pe baza experienţei şi considerând opiniile

profesionale emise din domeniile de activitate vizate.

Datele interne ale instituţiei de credit privind pierderile trebuie să fie

complete, în sensul acoperirii tuturor activităţilor şi expunerilor

semnificative asociate tuturor subsistemelor şi subdiviziunilor geografice.

Instituţiile de credit trebuie să poată demonstra că orice excluderi ale unor

activităţi sau expuneri, luate atât individual, cât şi în combinaţie, nu au

impact semnificativ asupra estimărilor de risc globale. Instituţia de credit

trebuie să stabilească praguri de pierdere minimă fundamentate pentru

scopul colectării datelor interne privind pierderile.

În vederea evaluării expunerii la evenimente cu impact negativ major,

instituţia de credit trebuie să utilizeze, în combinaţie cu date externe,


205

analize de scenarii construite pe baza opiniilor exprimate de experţi.

Evaluările astfel realizate trebuie validate şi revizuite în timp, prin

compararea cu pierderile înregistrate efectiv, pentru a asigura

verosimilitatea acestora.

Pierderile din riscul operaţional care sunt legate de riscul de credit şi care

se regăsesc în bazele de date interne istorice pentru riscul de credit trebuie

înregistrate în bazele de date privind riscul operaţional şi identificate

distinct. Ele nu vor face însă obiectul unei cerinţe de capital pentru

acoperirea riscului operaţional pe parcursul perioadei în care continuă să

fie utilizate în scopul calculării cerinţei minime de capital pentru riscul de

credit.

Spre deosebire de cazul riscului de credit sau a riscului de piaţă pentru

care abordările bazate pe modele interne fac referire exclusivă la pierderile

neaşteptate în scopul calculării cerinţei de capital, în cazul riscului

operaţional, instituţiile de credit trebuie să includă atât pierderile aşteptate,

cât şi pierderile neaşteptate. Excepţie fac cazurile în care băncile pot

demonstra că pierderile aşteptate sunt incluse corespunzător în cheltuielile

de funcţionare ale băncii şi acoperite consecvent prin politica comercială a

instituţiei de credit (precum, comisioanele de administrare).

O atenţie sporită trebuie acordată evenimentelor de risc cu frecvenţă

redusă şi impact major. Subaprecierea cazurilor situate la extremitatea din

dreapta a funcţiei de densitate probabilistică diminuează valoarea

pierderilor potenţiale calculate cu un grad de încredere de 99,9% şi astfel

cerinţa de capital va fi subevaluată. În acest sens, metodologia de

cuantificare a riscului operaţional trebuie să surprindă cei mai importanţi

factori de risc ce influenţează forma extremităţii curbei de distribuţie

statistică a pierderilor, pe baza unei perioade de observare istorică de cel

puţin cinci ani.

Instituţia de credit trebuie să aibă capacitatea de a segmenta în eşantioane

omogene informaţiile despre pierderile provocate de riscul operaţional, prin

repartizarea datelor istorice pe linii de activitate şi pe categorii de

evenimente de risc operaţional. În acelaşi timp, băncile trebuie să

colecteze informaţii/date referitoare la valorile brute ale pierderilor

înregistrate, data evenimentului şi eventualele sume recuperate din

valoarea brută a pierderii şi să asigure o descriere succintă a cauzelor sau

factorilor care au condus la producerea evenimentului de pierdere.


206

0 10 20 30 40 50 60 70 80 90 1000

0.5

1

1.5

2

2.5

3

3.5

4

4.5x 10

-4

Valoarea pierderii

Fre

cv

en

ta

Percentilade 99.9%

Abordarea modelării distribuţiei pierderilor

Abordarea modelării distribuţiei pierderilor este similară din punct de

vedere conceptual cu metoda valorii la risc, reprezentând o metodă directă

de evaluare a riscului operaţional. Cerinţa de capital pentru riscul

operaţional este exprimată de valoarea percentilei de 99,9 la sută a

distribuţiei selectate (Grafic 43).

Grafic 29. Cerinţa de capital aferentă riscului operaţional, pe baza modelării distribuţiei pierderilor

Elementul principal este reprezentat de identificarea celei mai

reprezentative distribuţii probabilistice teoretice atât pentru valoarea

pierderilor, cât şi pentru frecvenţele evenimentelor de risc operaţional la

nivelul instituţiei de credit. În acest sens, se pot folosi teste statistice de

măsurare a similitudinii dintre două distribuţii, precum testul Chi-pătrat sau

testul Kolmogorov-Smirnov.

În practică, preocuparea fundamentală este reprezentată de modelarea

formei cozii distribuţiei empirice, datorită lipsei unui număr suficient de

observaţii ce caracterizează evenimentele rare, dar cu impact sever asupra

situaţiei financiare a instituţiilor de credit. Dezideratul este obţinerea unui

rezultat pertinent şi stabil în timp,ca premisă a realizării unei acurateţi

rezonabile în cuantificarea cerinţei de capital pentru riscul operaţional. Cele

mai folosite distribuţii teoretice pentru modelarea riscului operaţional prin


207

metode avansate sunt distribuţia Weibull, Gamma, Pareto (inclusiv varianta

generalizată) şi cea exponenţială, acestea fiind distribuţiile cu masă

ridicată în cozi (engl. fat tails).

Evaluarea se face la nivelul fiecărei celule a tabloului determinat de liniile

de activitate şi tipurile de evenimente de risc operaţional. Valoarea totală a

cerinţei de capital se obţine prin agregarea estimărilor realizate la nivelul

fiecărei celule.

Ulterior cele două distribuţii sunt combinate folosind simulări, precum cele

de tipul Monte Carlo.

Abordarea parametrică pe bază de factori determinanţi

Metoda parametrică este similară structural modelelor de risc de credit,

bazate pe factori determinanţi. Elementul central îl constituie identificarea

unei relaţii stabile în timp între factori cauzali şi evenimentele de risc

operaţional. În acest sens, este importantă gruparea pierderilor de aceeaşi

natură în grupe omogene şi segmentarea determinaţilor pe categorii

relevante. Atunci când datele interne nu sunt suficiente pentru evaluări

econometrice robuste este necesară includerea de informaţii externe

relevante în eşantioanele de estimare sau efectuarea de simulări pe o

bază prudentă. Abordarea are un caracter proactiv, facilitând corectarea

vulnerabilităţilor care pot antrena apariţia unor evenimente severe de risc

operaţional.


208

CAPITOLUL 5 ADECVAREA

CAPITALULUI BANCAR

5. Adecvarea capitalului bancar 5.1 Solvabilitatea bancară. Elemente conceptuale

Adecvarea capitalului bancar reprezintă elementul central al procesului de

administrare a riscurilor bancare. Fondurile proprii deţinute de o instituţie

de credit îndeplinesc trei roluri fundamentale, strâns legate între ele:

(a) asigurarea resurselor necesare finanţării infrastructurii operaţionale;

(b) protejarea viabilităţii băncii în faţa unor evenimente neaşteptate;

(c) temporizarea expansiunii exagerate a riscurilor asumate.

Dotarea iniţială a instituţiei de credit cu resurse proprii permite crearea

infrastructurii bancare, în

timp ce capitalizarea

consecventă a unei părţi

din profiturile generate

pe parcursul activităţii îi

asigură dezvoltarea

acesteia, în conformitate

cu strategia pe termen

mediu şi lung a societăţii

bancare. Cerinţele de

autorizare pentru

înfiinţarea unei noi

instituţii de credit prevăd

necesitatea existenţei

unui nivel ridicat al

capitalui social iniţial.

Acesta trebuie vărsat, integral şi în formă bănească, la momentul

subscrierii. Standardele europene în domeniu stipulează o valoare minimă

de cinci milioane de euro, însă autorităţile naţionale pot stabili valori

superioare în funcţie de propriile evaluări. Începând cu luna iunie 2004,

nivelul minim al capitalului social este fixat de Banca Naţională a României

la 37 de milioane de lei (Grafic 44).

Grafic 30. Evoluţia capitalului social minim bancar

(valori nominale)

0

10

20

30

40

1996

1997

1998

1999

2000

2001

2002

2003

2004

2005

2006

2007

2008

RO UE

mil. lei


209

Totodată, fondurile proprii reprezintă ultimul garant al viabilităţii

operaţionale în faţa ansamblului riscurilor, având rolul de a absorbi pierderi

cauzate de evenimente neaşteptate. Solvabilitatea unei instituţii de credit

este rezultatul agregării efectelor diferiţilor factori de risc la care este

expusă o instituţie de credit, în condiţiile unor resurse proprii date. Măsura

în care capitalul deţinut de bancă poate oferi protecţie pentru continuarea

fără sincope a activităţii este dată de probabilitatea ca nivelul fondurilor

proprii să fie superior nivelului capitalului economic. Capitalul economic

este expresia resurselor necesare acoperirii deviaţiei pozitive a

pierderilor înregistrate faţă de cele estimate pentru o anumită perioadă

de timp (engl. „expected loss”), de regulă un an. Acestea sunt considerate

pierderi neaşteptate (engl. „unexpected loss”).

ELPELP

ELPUL

;

;0

UL – pierdere neaşteptată

EL – pierdere aşteptată (estimată, previzionată)

P – pierderea efectivă (înregistrată)

Presupunând că pentru o instituţie de credit valoarea pierderii aşteptate

este de 2,7 mld lei (Grafic 45), înregistrarea unei pierderi efective în

valoare de 5 mld de lei pe parcursul unui an financiar echivalează cu o

pierdere neaşteptata în valoare de 2,3 mld lei.

Grafic 31. Capitalul economic

0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 100

0.05

0.1

0.15

0.2

0.25

0.3

0.35

0.4

0.45

0.5

Valoarea pierderii (mld. lei)

Fre

cv

en

ta

Pierdere asteptata

Pierdereneasteptata

cu o frecventade 0,1 la suta

Pierdereexceptionala

Pierderemedie

Capitalul economic

Nivel desemnificatie

(0,1 %)


210

Capacitatea unei instituţii de credit de a acumula fonduri proprii pentru a

acoperi o valoare cât mai mare a pierderilor neaşteptate desemnează

soliditatea sa financiară. Cu alte cuvinte, ratingul unei instituţii de credit

este determinat percentila cea mai ridicată din distribuţia pierderilor

potenţiale pentru care fondurile proprii deţinute acoperă nivelul capitalului

economic.

Rating = )(f , unde )(max ii CEcFP ,

iar ELPCEc

FP – fondurile proprii

CEc – capitalul economic

Cu cât nivelul de semnificaţie52 este mai redus, cu atât probabilitatea de

faliment este mai mică, iar ratingul instituţiei de credit este mai bun. Spre

exemplu, o instituţie de credit ale cărei fonduri proprii se ridică la nivelul

capitalului economic calculat pentru un prag de semnificatie de 0,1 la sută

va primi un rating AA, în timp ce pentru o instituţie de credit care reuşeşte

prin fondurile proprii pe care le deţine să acopere în 99 la sută din cazurile

de pierderi potenţiale va primi un rating A-. În cazul menţionat anterior,

pierderea aferentă percentilei de 99,9 la sută (nivel de semnificaţie de 0,1

la sută) se ridică la valoarea de 9,6 mld lei, iar cea aferentă percentilei de

99 la sută (nivel de semnificaţie de 1 la sută) reprezintă 8,7 mld lei. Pentru

a obţine ratingul AA, instituţia de credit trebuie să deţină fonduri proprii de

cel puţin 6,9 mld lei, în timp ce pentru ratingul A- sunt suficiente fonduri

proprii în valoare de 6 mld de lei. O situaţie favorabilă în ceea ce priveşte

ratingul unei instituţii de credit întareşte încrederea publicului în viabilitatea

operaţiunilor acesteia, cu efecte benefice asupra stabilităţii resurselor

atrase.

Capitalul bancar furnizează protecţie împotriva pierderilor superioare celor

medii. Pierderile anuale cu valori inferioare celei medii trebuie acoperite

prin politica comercială a instituţiei de credit, respectiv prin tarifarea

corespunzătoare a produselor şi serviciilor bancare. Spre exemplu, orice

pierdere anuală mai mică de 2,7 mld de lei, conform situaţiei exprimate de

Graficul 45, este considerată pierdere aşteptată şi va fi recuperată prin

includerea unei marje de risc în preţul serviciilor instituţiei de credit.

Presupunând o bancă care îşi propune să obţină venituri din dobânzi în

valoare de 10 mld de lei dintr-un portofoliu de credite care valorează 100

de mld de lei, în condiţiile în care pierderile medii anuale datorate situaţiilor

52

nivelul de semnificatie = 1 -


211

de nerambursare se ridică la valoarea de 2.7 mld, este nevoită să practice

o rată medie a dobanzii de 10.27753 la sută, cu 0.277 la sută mai mult

decât în situaţia ideală cu zero pierderi din activitatea de creditare.

Pierderile ce depăşesc nivelul valorii la risc pentru care instituţia de credit

îşi constituie fondurile proprii reprezintă pierderi neaşteptate excepţionale.

Prin definiţie, pierderile excepţionale nu sunt absorbite integral de fondurile

proprii, iar banca devine insolvabilă.

În aceste condiţii, fondurile proprii reprezintă elementul bilanţier pe baza

căruia autoritatea de reglementare aplică anumite limitări prudenţiale ale

activităţii bancare (limitarea riscului de credit, a riscului de piaţă etc.) în

vederea diminuării riscului de insolvabilitate. Aceste limitări sunt de două

categorii:

directe, care vizează obţinerea unui grad rezonabil de diversificare

la nivelul unor liniilor de activitate principale (limitarea expunerilor

maxime pe un singur debitor, a poziţiilor valutare etc.)

indirecte, sub forma cerinţelor de capital (riscul de credit, riscul de

piaţă, riscul operaţional).

Riscul de insolvabilitate este riscul de a nu dispune de fonduri proprii

suficiente pentru acoperirea pierderilor neaşteptate. O astfel de situaţie

apare atunci când banca îşi dezvoltă prea mult activitatea sau îşi asumă

riscuri prea mari în raport cu mărimea fondurilor proprii.

5.2 Indicatori de solvabilitate

În contextul globalizarii activitatii bancare, cadrul metodologic de

monitorizare şi gestionare a riscului sistemic a evoluat atât la nivel macro-

prudenţial, cât şi la nivel micro-prudenţial. Trebuie menţionat faptul că

progresul înregistrat se referă atât la dezvoltarea instrumentarului folosit,

cât şi la procesul de standardizare şi cooperare la nivel internaţional. La

nivel micro-prudenţial, aceste preocupări au fost susţinute de eforturile

Băncii Reglementelor Internaţionale (BRI) prin elaborarea cadrului de

53

Având în vedere că pierderea aşteptată reprezintă un procent de 2,7 la sută din portofoliul de credite, rata dobânzii practicate de bancă se calculează după

formula 027.01

1,0*R


212

convergenţă internaţională a standardelor de capital. Obiectivele duale ale

acordului au fost întarirea credibilităţii şi stabilităţii sistemului bancar

international şi, prin asigurarea unui grad ridicat de consecvenţă în

aplicarea cadrului, diminuarea surselor de inegalitate competitivă între

bancile internationale. Principiul fundamental al acordurilor de capital este

adecvarea fondurilor proprii la riscurile asumate de către bancă.

Instrumentul operaţional, prin care se evidenţiază gradul în care principiul

menţionat anterior este respectat, este reprezentat de rata de

solvabilitate. Aceasta se calculează prin multiplicarea raportului dintre

valoarea fondurilor proprii şi cerinţa de capital cu un factor de 0,08.

08,0K

FPRS

FP – fondurile proprii calculate conform standardului

Basel

K – cerinţa de capital

Nivelul minim reglementat pentru rata de solvabilitate este de 8 la sută,

însa în practica internaţională doar nivelurile superioare pragului de 10 la

sută sunt considerate adecvate. Excesul aparent de fonduri proprii este

necesar pentru dezvoltarea activităţii bancare, favorizând valorificarea

oportunităţilor de afaceri. Precaritatea potenţială a capitalului bancar

acţionează ca un factor limitativ în bugetarea unor operaţiuni suplimentare.

Băncile cu o rată de solvabilitate sub cinci la sută sunt considerate puternic

subcapitalizate, fiind adesea subiectul unor situaţii de administrare

specială.

Complementar ratei de solvabilitate, autorităţile de supraveghere urmăresc

rata capitalului propriu. Aceasta se calculează ca raport între valoarea

capitalului propriu şi valoarea contabilă a activului, exprimând indirect

dependenţa54 instituţiei de credit de resurse atrase în realizarea propriei

activităţi.

AT

CPRCP

CP – capitalurile proprii

AT – activul total

Deşi nu beneficiază de un nivel minim reglementat, experienţa

supraveghetorilor sugerează ca un prag rezonabil pentru rata capitalului

propriu este procentul de şase la sută. Acesta trebuie însă adecvat de la

bancă la bancă, în funcţie de greutatea specifică a imobilizărilor corporale

54

gradul de îndatorare asumat de bancă


213

şi necorporale din activ. Practica bancară arăta că investiţia în active

imobilizate pe baza unor resurse atrase trebuie evitată. Conform acestui

principiu, instituţiile de credit care deţin active fixe cu pondere ridicată

necesită niveluri sporite ale ratei capitalului propriu. Băncile cu o rată a

capitalului propriu sub doi la sută sunt considerate subcapitalizate major. În

acest caz nefericit, există premisele ca autoritatea de supraveghere să

ridice bancii licenţa de funcţionare, având în vedere riscul ridicat ca

valoarea activului să scadă sub cea a datoriilor acumulate, cu implicaţii

negative asupra creditorilor instituţiei.

Analiza indicatorilor de solvabilitate indică faptul că sistemul bancar

românesc este bine capitalizat, apt să reziste unor turbulenţe financiare

acute. Deşi în ultimii ani se remarcă o tendinţă uşor descrescătoare a

acestora (Grafic 46), explicată îndeosebi prin dinamica deosebită a

creditării, nivelurile efective sunt superioare pragurilor corespunzătoare

unei capitalizari adecvate.

Grafic 32. Solvabilitatea sectorului bancar românesc

0%

5%

10%

15%

20%

25%

30%

35%

dec.

99

iun.

00

dec.

00

iun.

01

dec.

01

iun.

02

dec.

02

iun.

03

dec.

03

iun.

04

dec.

04

iun.

05

dec.

05

iun.

06

dec.

06

iun.

07

dec.

07

iun.

08

dec.

08

Rata de solvabilitate Rata capitalului propriu

La sfârşitul anului 2008, valoarea indicatorului de solvabilitate se afla în

apropierea nivelului de 12 la sută, în timp ce rata capitalului propriu se

situa peste nivelul de 7 la sută.


214

Din punct de vedere structural, fondurile proprii ale societăţilor bancare

sunt formate din fondurile proprii de nivel 1 (capitaluri proprii)55 şi

fondurile proprii de nivel 2 (capital suplimentar).

Fondurile proprii de nivel 1 cuprind:

a) capitalul eligibil format din:

capitalul social subscris şi vărsat, cu excepţia acţiunilor preferenţiale

cumulative;

primele de capital, integral încasate, aferente capitalului social;

b) rezervele eligibile formate din:

rezervele legale

rezultatul reportat pozitiv al exerciţiilor financiare anterioare, rămas

după distribuirea profitului;

partea din profitul net al exercitiului financiar curent, auditată conform

reglementărilor în vigoare.

c) pentru determinarea nivelului fondurilor proprii de nivel 1 se deduc

următoarele elemente:

valoarea de înregistrare în contabilitate (cost de achiziţie) a acţiunilor

proprii deţinute de instituţia de credit;

rezultatul reportat, reprezentând pierdere;

pierderea perioadei curente înregistrată până la data determinării

fondurilor proprii;

valoarea de înregistrare în contabilitate a imobilizărilor necorporale.

Fondurile proprii de nivel 2 se compun din:

a) Fonduri proprii de nivel 2 de bază:

rezervele din reevaluarea imobilizărilor corporale, ajustate cu obligaţiile fiscale aferente, previzibile la data calculării fondurilor proprii;

titlurile pe durată nedeterminată.

55

Noţiunea de fonduri proprii de nivel 1 folosită în terminologia acordurilor de capital este similară conceptului de capitaluri proprii. Diferenţa este dată de partea neauditata a profitului exerciţiului curent.


215

b) Fonduri proprii de nivel 2 suplimentare:

acţiunile preferenţiale cumulative pe durată determinată;

capitalul sub formă de împrumut subordonat.

Elementele componente fondurilor proprii de nivel 2 sunt supuse

următoarelor limite, ce trebuie îndeplinite simultan:

a) din totalul valorii contabile a fondurilor proprii de nivel 2 se reţine în

calculul fondurilor proprii totale o valoare cel mult egală cu cea a

fondurilor proprii de nivel 1, astfel încât );min( 211 FPFPFPFPT ;

spre exemplu, pentru o instituţie de credit ale cărei fonduri proprii de

nivel 1 se ridică la valoarea de 100 milioane lei, în condiţiile unor

fonduri proprii de nivel 2 ale căror valoare contabilă se ridică la nivelul

de 150 milioane lei, valoarea fondurilor proprii totale care se utilizează

în calculul ratei de solvabilitate este de 200 de milioane lei. 56

b) din totalul valorii contabile a fondurilor proprii de nivel 2 suplimentare se

poate lua în considerare la calculul fondurilor proprii o valoare de cel

mult 50% din valoarea fondurilor proprii de nivel 1, astfel încât

);5,0min(_ 212

ss FPFPRFP ; spre exemplu, în cazul unei bănci cu

acţiuni preferenţiale în valoare de 75 milioane lei şi împrumuturi

subordonate în valoare de 5 milioane lei, în condiţiile unor fonduri

proprii de nivel 1 ale căror nivel se ridică la valoarea de 100 milioane

lei, valoarea fondurilor proprii de nivel 2 suplimentare care se utilizează

în calculul ratei de solvabilitate este de 50 de milioane lei.

Integrând cele două reguli de calcul ale fondurilor proprii pentru scopuri legate de adecvarea capitalului rezultă următoarea regulă generală privind

componentele principale: ));5,0min(;min( 21211

sb

T FPFPFPFPFPFP ,

unde: TFP - fondurile proprii totale; 1FP - fondurile proprii de nivel 1; bFP2 -

fondurile proprii de nivel 2 de baza; sFP2 - fondurile proprii de nivel 2

suplimentare.

Exemplificarea în structura detaliată a formularului de raportare privind

situaţia fondurilor proprii este prezentată în Tabelul 63.

56

Conform acestei cerinţe, fondurile proprii totale au o valoare cel mult egală cu dublul valorii fondurilor proprii de nivel 1.


216

Tabel 36. Calcularea fondurilor proprii

1 FONDURI PROPRII DE NIVEL 1 1,473,354,230 = R2+R6+R10

2 Capital eligibil 1,296,643,769 = R3+R4+R5

3 Capital social subscris şi vărsat 1,210,288,532 -

4 (-) Actiuni proprii 0 -

5 Prime de capital 86,355,237 -

6 Rezerve eligibile 339,919,740 = R7+R8+R9

7 Rezerve legale 339,919,740 -

8 Profitul exerciţiului financiar anterior, rămas după distribuire 0 -

9 Profit auditat din anul curent 0 -

10 (-) Deduceri din fondurile proprii de nivel 1 -163,209,279 -

11 FONDURI PROPRII DE NIVEL 2 1,473,354,230 =min(R1;R12+R15)

12 Fonduri proprii de nivel 2 de bază 914,772,447 = R13+R14

13 Rezerve din reevaluare 418,525,947 -

14 Titluri pe durată nedeterminată 496,246,500 -

15 Fonduri proprii de nivel 2 suplimentar 639,165,492 =min(0.5*R1;R16+R17)

16 Actiuni preferenţiale cumulative pe durată determinată 0 -

17 Împrumuturi subordonate 639,165,492 -

18 (-) Suma ce excede limitele prevăzute pentru nivelul fondurilor proprii de nivel 2 -80,583,709 = min(R1-R12-R15;0)

19 (-) ELEMENTE DEDUCTIBILE DIN FONDURILE PROPRII -53,195,859 -

20 (-) Din fondurile proprii de nivel 1 -26,597,930 = 0.5*R19

21 (-) Din fondurile proprii de nivel 2 -26,597,930 = 0.5*R19

22 TOTAL FONDURI PROPRII DE NIVEL 1 1,446,756,301 = R1+R20

23 TOTAL FONDURI PROPRII DE NIVEL 2 1,446,756,301 = R11+R21

FONDURI PROPRII TOTALE 2,893,512,602 = R22+R23

Surplusul de fonduri proprii de nivel 2 faţă de nivelul fondurilor proprii de

nivel 1 (80,583,709 lei) se înregistrează distinct (randul 18). În acelaşi timp,

participaţiile semnificative ale instituţiei de credit la capitalul social al altor

instituţii de financiare (peste 10 la sută din capitalul acestora) se deduc din

nivelul fondurilor proprii, câte jumătate din fiecare nivel de capital (rândul

19). Raţionamentul care stă la baza acestei metode are în vedere evitarea

situaţiilor de numărare dublă a capitalului la nivelul grupurilor bancare.


217

În contextul acordului de capital Basel I, cerinţa de capital era expresia

exclusivă a expunerii băncii la riscul de credit. Valoarea acesteia se calcula

aplicând un procent de opt la sută din valoarea activelor şi elementelor

extrabilanţiere ajustate la risc, determinată la rândul ei pe baza a patru

categorii de risc (0%, 20%, 50% şi 100%). Aceste clase de risc sunt

standard şi aplicate în funcţie de categoria de activ considerată. Tocmai

această standardizare a atras şi primele critici din partea băncilor

comerciale, deoarece nu lua în considerare diferenţele de bonitate dintre

contrapartidele aflate în aceeaşi categorie de active. Dezvoltările

ulterioare ale acordului de capital au vizat, în principal, extinderea

cadrului metodologic de determinare a numitorului ratei de

solvabilitate.

Tabel 37 – Evoluţia structurală a cerinţelor de capital

Basel I (1988) RCKK RCK - cerinţa de capital

pentru riscul de credit

Amendament Basel I (1996) RPRC KKK RPK - cerinţa de capital

pentru riscul de piaţă

Basel II (2004) RORPRC KKKK RCK - cerinţa de capital

pentru riscul operaţional

În 1996 a fost introdus amendamentul privind riscul de piaţă. Acesta

prevedea includerea componentei legate de riscul de piaţă în cadrul

cerinţei de capital. Atunci apare prima dată posibilitatea că băncile să

furnizeze propriile estimări de risc în vederea calculării cerinţei de capital.

Utilizarea modelelor interne în determinarea cerinţei de capital era, însă,

permisă numai în urma validării acestora de către autoritatea de

supraveghere.

În anul 1999 se deschid dezbaterile privind continutul Acordului Basel II. În

acest proces au fost numeroase discuţii între autorităţile de supraveghere,

instituţiile de credit şi mediul academic. După analizarea şi completarea a

numeroase documente consultative, în anul 2004 a apărut textul Acordului

Basel II. Acesta aduce o îmbunătăţire considerabilă în privinţa metodelor

de determinare a cerinţelor de capital. Noua abordare favorizează

eliminarea diferenţelor metodologice ce stau la baza determinării cerinţelor

de capital şi cele pe baza cărora se calculează capitalul economic.

Instrumentele operaţionale sunt structurate în trei piloni: (a) cerinţele

minime de capital, (b) procesul de supraveghere şi (c) disciplina de piaţă.


218

Pilonul I stabileşte ca în componenţa cerinţelor de capital să fie incluse şi

efectele riscului operaţional, alături de cele ale riscului de credit şi cele ale

riscului de piaţă.

Elemente metodologice noi apar şi la nivelul cerinţei de capital aferente

riscului de credit (Tabel 65). Basel II oferă băncilor în vederea calculării

cerinţelor de capital pentru riscul de credit, pe lângă abordarea standard

revizuită, alte două metode: abordarea de bază şi cea avansată utilizând

modele interne de rating.

Tabel 38. Meniul de optiuni pentru calculul cerinţelor minime de capital

Risc de credit Risc de piaţă Risc operaţional

Abordarea standard

revizuita

Abordarea standard Abordarea

“Indicatorului de baza”

Abordarea ratingurilor

interne: metoda de baza

Modele Interne

Abordarea “Standard”

Abordarea ratingurilor

interne: metoda

avansata

Abordarea “Masuratorii

Avansate”

Abordarea standard revizuită este cea mai apropiată de precedentul cadru

de adecvare a capitalului (Basel I), stabilind ponderi de risc fixe în funcţie

de tipul contrapartidei (autorităţi şi bănci centrale, instituţii de credit,

companii, retail etc.). Caracteristicile progresiste constau în:

rafinarea scalei cu categorii de risc, prin creşterea numărului de

clase de risc de la patru la opt57 (noile clase de risc au asociate

procente de 10, 35, 75 şi 150 la sută);

acordarea posibilităţii utilizării rating-urilor externe, pentru

diferenţierea ponderilor de risc între contrapartide din aceeaşi

57

Noile procente de risc, cu excepţia celui de 150 la sută, reprezintă mijlocul intervalului determinat de fiecare pereche consecutivă de categorii de risc din Basel I. Spre exemplu, între categoriile cu risc zero şi 20 la sută a apărut categoria cu risc 10 la sută, iar între categoriile cu risc de 50 şi 100 la sută a apărut categoria nouă cu risc 75%. Acelaşi rationament se aplică şi pentru categoria cu risc 35 la sută.


219

categorie, dar care au performanţe diferite şi care sunt certificate în

baza unor evaluări riguroase realizate de agenţii de rating extern

recunoscute (validate) de autoritatea de supraveghere;

lărgirea gamei de instrumente acceptate ca diminuatori ai riscului

de credit.

Abordările avansate permit băncilor să folosească propriile estimări ale

parametrilor de risc de credit în calcularea cerinţei de capital, pe baza unor

modele interne validate de autoritatea de supraveghere. Detalii

metodologice în această privinţă se găsesc în sectiunea 2.2.3.2.

Riscul de piaţă nu cunoaşte modificări substanţiale faţă de completările

aduse prevederilor Basel I în 1996.

Procesul de aliniere metodologică dintre cerinţele de capital şi capitalul

economic este întărit de pilonul doi, prin care autoritatea de supraveghere

capătă competenţe sporite în evaluarea procedurilor interne ale băncilor

care determină adecvarea capitalului la profilul lor de risc. Instituţiile de

credit trebuie să fie capabile să identifice, să măsoare, să raporteze toate

riscurile la care sunt expuse şi să aloce capital în mod corespunzător, nu

sunt doar pentru cele menţionate în Pilonul I58. Autoritatea de

supraveghere poate solicita capital suplimentar dacă apreciază că aceste

exigente nu sunt îndeplinite şi/sau banca nu are implementate sisteme

corespunzătoare de control.

Aplicaţii rezolvate privind indicatorii de solvabilitate

1. Despre societatea bancară ABC se cunosc următoarele informaţii: active

ponderate la riscul de credit 1500 u.m, cerinţa de capital pentru riscul de

piaţă 80 u.m., cerinţa de capital pentru riscul operational 50 u.m. Să se

determine nivelul ratei de solvabilitate inregistrate de bancă, ştiind că

valoarea fondurilor proprii de nivel 1 este de 150 u.m., iar cea a fondurilor

proprii de nivel 2 este de 200 u.m.

58

Inclusiv riscul de lichiditate, riscul de rata dobânzii pentru expuneri care nu sunt în portofoliul de tranzacţionare, riscul de concentrare, riscul rezidual, cel reputaţional şi cel strategic.


220

REZOLVARE:

Rata de solvabilitate se calculează prin multiplicarea raportului dintre

valoarea fondurilor proprii şi cerinţa de capital cu un factor de 0,08.

08,0K

FPRS

FP – fondurile proprii calculate

conform Basel

K – cerinţa de capital

Determinarea ratei de solvabilitate se realizează pornind de la calculul

fondurilor proprii.

300)200;150min(150

);min( 211

T

T

FP

FPFPFPFP

TFP - fondurile proprii totale

1FP - fondurile proprii de nivel 1

2FP - fondurile proprii de nivel 2

În conformitate cu exigenţele Basel II, cerinţa de capital totală este suma

cerinţelor de capital pentru riscul de credit, de piaţă şi operaţional. Cerinţa

de capital pentru riscul de credit reprezinăa opt la sută din valoarea

activelor ponderate la risc.

1201500%8

%8

RC

RC

K

RWAK

RCK - cerinţa de capital pentru

riscul de credit

RWA – activele ponderate la risc

Având în vedere că, prin ipoteza problemei, valoarea cerinţei de capital

pentru riscul de piaţă este de 80 u.m., în timp ce cea a riscului operaţional

este de 50 u.m., valoarea cerinţei totale de capital este 250.

2505080120K

KKKK RORPRC

K - cerinţa de capital

RPK - cerinţa de capital pentru

riscul de piaţă


riscul operaţional

În condiţiile în care fondurile proprii deţinute de bancă se ridică la valoarea

de 300 u.m., iar valoarea cerinţei de capital este de 250 u.m., rata de

solvabilitate are nivelul de 9,6 la sută, cu 1,6 puncte procentuale peste

nivelul minim reglementat.


221

2. Pentru societatea bancară Beta din România se cunosc următoarele

categorii de active pe clase de risc.

Categoria de risc 0% 10% 20% 35% 50% 75% 100%

Active (u.m.) 350.000 0 100.000 1.000.000 300.000 200.000 550.000

Fondurile proprii constituite de bancă sunt de 110.000 u.m, în conditiile în

care cerinţa de capital pentru riscul de piata este 2000 u.m, iar cea pentru

riscul operaţional este 20.400 u.m. Să se determine cerinţa de capital

pentru riscul de credit şi să se prezinte două modalităţi de ajustare a

elementelor bilanţiere relevante în cazul neîndeplinirii normei de

solvabilitate.

REZOLVARE:

Determinarea cerinţei de capital pentru riscul de credit se realizează

pornind de la calculul activelor ponderate la risc.

n

i

ii GRCARWA

RWA – activele ponderate la risc Ai – activul „i” la valoare bilanţieră netă GRCi – gradul de risc de credit al activului „i”

Categoria de risc Elemente de activ Valoarea ponderată la risc

0%

350.000 0

10% 0 0

20%

100.000 20.000 35% 1.000.000 350.000 50%

300.000 150.000

75% 200.000 150.000

100%

550.000 550.000 Total

2.500.000 1.220.000

Prin urmare, valoarea activelor ponderate la risc este 1.220.000 u.m.

Cerinţa de capital pentru riscul de credit reprezintă opt la sută din valoarea

activelor ponderate la risc.

600.97000.220.1%8

%8

RC

RC

K

RWAK


riscul de credit RWA – activele ponderate la risc

Avand în vedere că, prin ipoteza problemei, valoarea cerinţei de capital

pentru riscul de piaţă este de 2.000 u.m., în timp ce cea a riscului


222

operaţional este de 20.400 u.m., valoarea cerinţei totale de capital este

120.000 u.m.

12000020400200097600K

KKKK RORPRC

K - cerinţa de capital

RPK - cerinţa de capital pentru

riscul de piata


riscul operaţional

Verificarea conformităţii cu reglementările prudenţiale privind adecvarea

capitalului se poate realiza fie prin determinarea ratei de solvabilitate, fie

prin compararea nivelului fondurilor proprii deţinute de instituţia de credit şi

cerinţa de capital calculată. Varianta a doua ne scuteşte de un calcul

suplimentar. Având în vedere ca cerinţa de capital calculată se ridică la

nivelul de 120.000 um, iar fondurile proprii ale băncii Beta sunt de numai

110.000 u.m, nivelul minim reglementat al ratei de solvabilitate nu este

îndeplinit. Pentru remedierea acestei neconformităţi se pot lua o serie de

măsuri printre care:

I. creşterea fondurilor proprii până la nivelul adecvat prin emisiunea de acţiuni sau prin fuziunea cu o bancă mai bine capitalizată.

Cum fondurile proprii adecvate trebuie să fie: 120.000 u.m., se impune

o creştere a fondurilor proprii efective cu 10.000 u.m.

II. reducerea expunerii la riscul de credit prin modificarea structurii activului în contextul unui bilanţ constant

Cesionarea unor facilităţi de creditare acordate unor societăţi

comerciale necotate (grad de risc 100 la suta) cu valoare de 192.308

u.m. şi majorarea creditelor ipotecare rezidentiale (grad de risc 35 la

suta) cu aceeaşi sumă.

308.192320000)1000000(%35)550000(%100

000.095.1

08,0

max

maxmax

max

max

xxxRWA

RWAKRWA

KKFPK

RC

RORPRC

În concluzie cerinţa de capital pentru riscul de credit se ridică la valoarea

de 97.600 u.m., iar respectarea ratei de solvabilitate se poate realiza fie

prin creşterea fondurilor proprii cu 10.000 u.m., fie prin diminuarea


223

creditelor comerciale cu 192.308 u.m. şi majorarea creditelor ipotecare cu

aceeaşi sumă.

3. Despre activitatea din România a băncii Omega se cunosc următoarele

informaţii: fonduri proprii de nivel 1 de 45 mil. lei, fonduri proprii de nivel 2

de 36 mil. lei şi rata de solvabilitate 12%. Determinaţi creşterea maximă a

creditelor acordate societăţilor comerciale necotate (grad de risc 100%) ce

poate fi susţinută de nivelul dat al capitalului bancar, în condiţiile în care

celelalte active rămân nemodificate.

REZOLVARE:

Creşterea maximă a creditelor acordate este determinată de diferenţa

dintre valoarea maximă a activelor ponderate la risc pe care şi-o poate

asuma banca în condiţiile fondurilor proprii disponibile şi valoarea efectivă

a activelor ponderate la risc, multiplicată cu inversul gradului de risc

asociat tipului contrapartidelor împrumutate.

GRC

RWARWAC

efectiv )( max

max

maxC – creşterea maximă a creditelor acordate

maxRWA – valoarea maximă a activelor ponderate

la risc

efectivRWA – activele ponderate la risc

GRC – gradul de risc aferent tipului contrapartidelor

imprumutate

Valoarea maximă a activelor ponderate la risc este de 12,5 ori mai mare

decat valoarea fondurilor proprii, în timp ce valoarea curentă a activelor

ponderata la risc este egală cu raportul dintre nivelul fondurilor proprii şi

valoarea ratei de solvabilitate înregistrate.

RS

FPRWA

FPRWA

efectiv

08,0max

maxRWA – valoarea maximă a activelor ponderate la risc

efectivRWA – activele ponderate la risc

FP – nivelul fondurilor proprii

Astfel, creşterea maximă a creditelor acordate societăţilor necotate este:

5,337

12,0

1

08,0

1

%100

)3645(

1

08,0

1

max

max

max

C

C

RSGRC

FPC

maxC – creşterea maximă a

creditelor acordate FP – nivelul fondurilor proprii GRC – gradul de risc aferent tipului contrapartidelor împrumutate

capitolul 4 administrarea riscului … operational si adecvarea... · operaţional cu alte...

Documents