capitolul 2 - familia – cadru de satisfacere a nevoilor copilului

5/13/2018 Capitolul 2 - FAMILIA CADRU DE SATISFACERE A NEVOILOR COPILULUI - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/capitolul-2-familia-cadru-de-satisfacere-a-nevoilor-copilulu

Capitolul 2 - FAMILIA – CADRU DE SATISFACERE A NEVOILOR

COPILULUI

Paradoxul lui Baumol

„ cu cât o societate se dezvoltă mai mult

şi devine mai bogată, cu atât mai dificil devine

să se acorde copiilor atenţia de care aceştia au nevoie.”

(Baumol, 1960)

Familia este mediul care satisface (sau ar trebui să satisfacă) cât mai multe dintre

nevoile membrilor ei; ea este universul care produce (şi întreţine) dragostea, atenţia, aprobarea,

respectul, admiraţia. Pe parcursul existenţei sale, se creează obiceiuri, rutine, drăgălăşenii,

ritualuri prin care membrii familiei îşi satisfac nevoile individuale şi pe cele comune. Se

instituie o atmosferă de siguranţă şi de colaborare necesară stabilităţii şi bunăstării ei.

2.1. Nevoile umane pentru dezvoltare şi funcţionare normală

În cursul vieţii lor oamenii au numeroase nevoi. Nevoile umane apar sub forma a ceea

ce oamenii consideră ca fiindu-le necesar pentru existenţă. Expresia „a avea nevoie de” arată o

situaţie de tensiune, un sentiment de frustrare şi, în consecinţă, o dorinţă, care rezultă dintr-un

dezechilibru.

Nevoile reprezintă o constantă a naturii umane, omul fiind purtătorul unor trebuinţe

moştenite, imuabile, care pot fi determinate, clasificate şi ierarhizate.

Având o abordare umanistă, Maslow observă că fiinţele umane nu sunt împinse sau

atrase numai de forţe mecanice, ci mai degrabă de stimuli, obiceiuri sau impulsuri instinctive

necunoscute. Deşi toate nevoile sunt instinctive, nu toate sunt la fel de puternice. Acesta

clasifică piramidal cele cinci tipuri de nevoi astfel:

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Abordare_umanist%C4%83&action=edit&redlink=1





Maslow susţine că fiinţele umane sunt motivate de anumite nevoi nesatisfăcute, şi că

nevoile situate pe treptele inferioare ale piramidei trebuie satisfăcute înainte de a se putea

ajunge la cele superioare.

Astfel, nevoile cele mai puternice au fost aşezate la baza piramidei trebuinţelor. Cu cât o

nevoie urca spre vârful piramidei, cu atât este mai slabă şi specifică individului respectiv. Se

observă astfel că nevoile primare sunt comune atât tuturor oamenilor cât şi animalelor. Ele

includ necesităţile fiziologice (cum ar fi cele biologice ca hrana, apa, aerul, igiena), somnul,

sexul şi o temperatura relativ constantă a corpului.

Odată ce individul îşi satisface acest nivel de necesităţi, se poate concentra pe nevoile de

siguranţă. Acestea au de a face cu stabilitatea şi consistenţa într-o lume relativ haotică. Ele ţin

mai mult de integritatea fizică, cum ar fi securitatea casei şi a familiei. În unele cazuri, nevoia

de siguranţă motivează unii indivizi sa devină religioşi, religia oferindu-le confortul unei

promisiuni de siguranţă printr-un loc paradisiac. Nevoile de siguranţă sunt cruciale pentru copii.

Urmează apoi nevoia de iubire şi apartenenţă. În acest nivel se includ nevoia de

prietenie, familie, apartenenţă la un grup, sau de implicare într-o relaţie intima non-sexuală.

Modelul indică faptul că oamenii au nevoie să intre în contact cu alţii şi să se bucure de sprijin

social. Cu siguranţă că nevoile sociale sunt mai profund condiţionate cultural decât nevoile



fiziologice şi de siguranţă, deoarece unele culturi presupun mai mult contact social cu ceilalţi

decât altele şi oamenii învaţă să aibă nevoie de tot mai multă interacţiune şi sprijin social.

La nivelul patru sunt nevoile de stimă. Acestea cuprind atât recunoaşterea venită din

partea altor indivizi (care rezulta în sentimente de putere, prestigiu, acceptare, etc) cât şi din

respectul de sine, ce creează sentimentul de încredere, adecvare, competenţă. Nesatisfacerea

nevoilor de stimă rezulta în descurajare, şi pe termen lung în complexe de inferioritate. O

nevoie pronunţată de acest fel (de exemplu nevoia pentru admiraţie) are la bază nesatisfacerea

unor nevoi care stau în vârful piramidei, cele de auto-actualizare estetică.

Maslow a postulat că, dacă toate nevoile descrise anterior ar fi satisfăcute (ceea ce nu

este însă cazul de obicei), oamenii s-ar afla în situaţia să îşi dezvolte potenţialul maxim. Ei ar

simţi nevoia de a-şi actualiza potenţialul şi de a-şi atinge cele mai înalte obiective şi aspiraţii

(nevoi de autorealizare). Maslow a descoperit că mulţi oameni, gândindu-se la propriul lor

potenţial, pot fi speriaţi de ceea ce ar putea deveni. Unii dintre ei încearcă să se ferească de a-şi

dezvolta potenţialul sau conştiinţa misiunii personale. Maslow a numit această tendinţă

complexul lui Iona (după numele profetului biblic care, încercând să fugă de misiunea sa

personală, a fost înghiţit de o balenă şi eliberat apoi pentru a-şi împlini destinul).

(ro.wikipedia.org)

O variantă mai recentă a teoriei nevoilor a fost enunţată de Clayton Alderfer a cărui

abordare reduce ierarhia nevoilor a lui Maslow la trei categorii de nevoi: existenţiale (E-

existence), relaţionale (R-relatedness) şi de progres (G- growth). Modelul lui Alderfer reprezintă

o încercare de creştere a gradului de aplicabilitate a teoriei nevoilor la condiţiile

organizaţionale.(Nedelea, 2009)

2.2.Nevoile de bază ale copilului

Într-o familie sănătoasă, consolidată, satisfacerea nevoilor copilului reprezintă

incontestabila prioritate. Nu este vorba numai de a ţine seama de nevoile sale fiziologice, de

bază (hrană, apă, căldură, odihnă, îngrijire şi igienă), de cele de securitate (ocrotire de primejdii,

mediu predictibil, respectarea unor reguli elementare, îngrijire constantă, unitatea şi stabilitatea

familiei, armonia grupului, control permanent, atent şi flexibil), ci mai ales de cele psihologice,

care nu pot fi satisfăcute decât prin dragoste şi cunoaştere. Dacă sunt respectate şi satisfăcute

nevoile psihologice, atunci copiii devin mai puternici şi mai echilibraţi emoţional, mai capabili

să se adapteze unei lumi în (rapidă) transformare, mai apţi (poate chiar mai fericiţi...) să trăiască

împreună cu ceilalţi.



Nevoile de bază ale copilului sunt de fapt o particularizare, la vârsta copilăriei, a

eternelor nevoi umane formulate de Maslow şi alţi autori. Ele sunt clasificate de Ana Muntean,

în „Tratat de Asistenţă Socială”( coordonat de George Neamţu), astfel :

Nevoia de dragoste şi de securitate - Este cea mai importantă nevoie la vârstele mici

(ea nu dispare însă nici la vârsta preadolescenţei şi a adolescenţei). Ea oferă baza viitoarelor

relaţii pe care le are copilul cu părinţii şi fraţii, cu prietenii, cu colegii, cu propria sa familie mai

târziu . Pentru cei mai mulţi copii (până la 8,5-10 ani) problema cea mai importantă este aceea

de a fi iubiţi, a fi iubiţi pentru ceea ce sunt.

Dragostea părinţilor îl leagă pe copil de mamă, de tată, de familia lui, îl face loial

acestora şi celor pe care îi iubeşte. Satisfacerea nevoii de dragoste şi de securitate îi oferă

copilului sentimentul încrederii în ceilalţi, iar mai târziu al încrederii constante în sine. Iubit de

cei din jurul său, el învaţă să se iubească pe sine, să se respecte, să se considere un om

important.

Nevoia de noi experienţe, de stimulare - Aşa cum hrana bună, dată la timp şi în

cantitate suficientă, este valoroasă pentru creşterea fizică, experienţele sunt esenţiale pentru

dezvoltarea cognitivă a copilului. Pentru evoluţia lui intelectuală, cele mai importante sunt jocul

şi dezvoltarea limbajului. Jocul creează experienţe noi şi atractive, iar prin limbaj copilul îşi

dezvăluie şi înţelege lumea în care a intrat, află semnificaţia lucrurilor şi a fenomenelor

înconjurătoare, reuşind să se raporteze din ce în ce mai adecvat la ele

Nevoia de recunoaştere a capacităţilor şi nevoia de a fi apreciat - Mai mic sau mai

mare, copilul are nevoie de încurajare şi de răsplată, pentru ca să depăşească dificultăţile şi

conflictele inerente dezvoltării şi inter-relaţionării. Încurajările şi cererile rezonabile îl

stimulează să încerce, să caute; îl ajută la formarea stimei de sine şi îi dă încredere în forţele

proprii. Un copil care este respectat de adulţii din jur va creşte cu sentimentul valorii şi a

respectului de sine şi conduita lui în viaţă va fi în limitele acestui respect. El nu va putea avea

devianţe, nu va putea face decât acele lucruri care îl vor face să se respecte şi să se simtă

respectat.

Nevoia de responsabilităţi - Copilul nu poate depinde de ceilalţi la nesfârşit.

Responsabilităţile sale cresc odată cu vârsta. Ele sunt importante pentru că dau sentimentul de

libertate în desfăşurarea propriilor acţiuni. Dacă fiecare stadiu pe care îl parcurge copilul, cu

responsabilităţile sale specifice, este bine valorificat de către părinţi (sau fraţi, bunici), atunci la

maturitate există premisele ca individul să fie capabil să-şi asume responsabilităţi şi pentru sine,

dar şi pentru ceilalţi. Familia este importantă la începutul acestui proces de responsabilizare acopilului.



Nevoile de bază, fiziologice ale copilului – Aceste nevoi sunt garanţia supravieţuirii şi a

dezvoltării copilului. Este vorba de a ţine seama de nevoile sale fiziologice, de bază (hrană, apă,

căldură, odihnă, îngrijire şi igienă), de cele de securitate (ocrotire de primejdii, mediu

predictibil, respectarea unor reguli elementare, îngrijire constantă, unitatea şi stabilitatea

familiei, armonia grupului, control permanent, atent şi flexibil).

Dr.Kay Kuzma, profesor asociat în domeniul ştiinţelor sănătăţii (sănătatea mamei şi a

copilului) la Universitatea Loma Linda propune să ne gândim la înţelegerea nevoilor de bază ale

copiilor, în general, ca fiind steaua care ne va călăuzi într-o înţelegere mai profundă a

propriului copil. Cele cinci colţuri ale stelei corespund cu cele cinci nevoi esenţiale ale unui

copil: (1) să fie iubit, (2) să i se acorde încredere, (3) să fie liber să experimenteze viaţa, (4) să

fie încurajat i (5) să fie învăţat.ș

1. Iubit

2. Să i se acorde încredere

3. Liber4. Stimulat

5. ÎnvăţatPărinţii care învaţă, instruiesc,

modelează , influenţează

Părinţii care

acordă timp

Părinţii careîncurajează

Părinţiicare înţeleg

Părinţii care sunt

consecvenţi,categorici



Suprafaţa interioară a stelei reprezintă tipul de părinte de care are nevoie fiecare copil,

pentru a ajunge să- i împlinească aceste nevoi esenţiale:ș

1. Nevoia de iubire cere un părinte care dăruie te cu bucurie timp, fiecărui copil în parte.ș

Fiecare copil este asemenea unui pahar gol i singurul mod în care acest pahar poate fi umplutș

este acela de a-i arăta copilului dragoste.

2. Nevoia de a i se acorda încredere cere un părinte care să înţeleagă caracteristicile

individuale i de vârstă ale fiecărui copil. Pe măsură ce cre te, copilul nu va mai avea nevoieș ș

doar să poată avea încredere în mediul în care trăie te, ci să i se acorde o încredere din ce în ceș

mai mare. Încrederea părinţilor îi ajută pe copii să- i dezvolte capacitatea de a lua decizii i de aș ș

deveni persoane responsabile i încrezătoare în propriile puteri.ș

3. Nevoia de a fi liber să experimenteze viaţa cere un părinte care este suficient de

consecvent i de puternic, încât să-i acorde copilului libertate în cadrul unui mediu planificat iș ș

ţinut sub control. Ca să înveţe, copiii trebuie să experimenteze ei în i i viaţa. Ei trebuie să seș ș

mi te, să exploreze, să se joace, să fie ei în i i. Un vechi proverb chinezesc spune:ș ș ș

„Când aud, uit.

Când văd, îmi aduc aminte.

Când fac, învăţ.”

Indiferent de vârstă, copiii trebuie să fie liberi să se implice în mod activ în procesul

învăţării. Copiii au nevoie să li se vorbească, au nevoie să fie, la rândul lor, ascultaţi i auș

nevoie să fie încurajaţi să comunice.

4. Nevoia de a fi stimulat cere un părinte care să- i îndemne copiii să dea tot ce pot maiș

bun. Atunci când este vorba să înveţe i să manifeste un comportament adecvat, copiii auș

nevoie de o stimulare. Lor nu le place să fie trataţi ca ni te bebelu i. Nu le place nici să fieș ș

trataţi ca ni te adulţi i să se a tepte de la ei anumite lucruri, ca i când ar fi mult mai mari decâtș ș ș ș

sunt în realitate. Dar copiilor le place să simtă că li se cere ceva. Stimularea este foarte

importantă i atunci când este vorba de un comportament adecvat. Copiii se simt frustraţi atunciș

când adulţii a teaptă din partea lor să se comporte într-un mod care nu se potrive te cu nivelulș ș

lor de dezvoltare. Probabil că nu există o încurajare mai mare pentru părinţi decât aceea de a

plănui pentru copiii lor activităţi de învăţare, care să conţină o provocare, să solicite o

contribuţie din partea lor.

5. Nevoia de a fi învăţat cere un părinte care Îl cunoa te în mod personal pe Hristos iș ș

care î i va încuraja copilul să- i dezvolte propria legătură cu Dumnezeu. Copiii nu pot cre teș ș ș

fără o instruire adecvată, pentru ca apoi să se a tepte din partea lor să ajungă oameni cultivaţi iș ș



eficienţi. Copiii au nevoie să fie modelaţi, instruiţi, influenţaţi i educaţi. Copiii au nevoie să fieș

învăţaţi pe ce cale să meargă.

Francois Dumesnil, doctor în psihologie, vorbeşte despre cea mai stringentă nevoie a

copiilor ca fiind nevoia de a obţine identitate personală, de a deveni cineva. Pentru a evolua,

copilul are nevoie în permanenţă de a avea acces la perspectiva realităţii percepută de părinte şi

împărtăşită copilului. Este nevoie ca părintele să-l determine cu afecţiune să simtă că este pus în

valoare. (Dumesnil,2004)

Dincolo de toate teoriile, supoziţiile sau părerile supuse dezbaterii pe tema nevoilor

copilului putem spune cu certitudine, în calitate de părinţi, că aceştia au nevoi incontestabil de

importante de a căror satisfacere depinde viitorul fiecăruia în societatea din care face parte.

2.3.Nevoi speciale ale copilului

Societatea actuală evoluează într-o direcţie nouă: învăţăm că nu trăim într-o lume a

„excluderii” ci într-o lume a „includerii”, nu într-o lume a „scindării” ci într-o lume a „relaţiilor

bazate pe interacţiune şi interdependenţă”. Toţi avem daruri şi talente. Toţi suntem identici şi

totuşi deosebiţi. Un suflet inocent ca al unui copil este ca o pasăre care doreşte să-ţi ia zborul.

Zborul poate fi ingrădit sau restricţionat, el doreşte să fie liber, să poată atinge imensitatea

albastrului. Îndată ce un copil e dezavantajat, marginalizat, zborul e compromis, aripile vor fi

frânte iar sufletul la fel.

Copiii sunt diferiţi între ei, chiar dacă, în general, toţi au caracteristici comune şi parcurg

aceleaşi stadii de dezvoltare. Uneori, unii copii sunt mult mai diferiţi decât ceilalţi datorită

faptului că au deficienţe, incapacitate, care îi fac să devină “copii cu nevoi speciale”. Acest

termen se referă la faptul că aceşti copii posedă o largă varietate de deficienţe şi incapacitate, de

la deficienţe senzoriale uşoare (defect uşor de auz sau de vedere), până la deficienţe severe

motorii sau cognitive (handicapuri mintale sau fizice). Trebuie menţionat că toţi aceşti copii au

aceleaşi nevoi ca şi copiii obişnuiţi şi anume :

să comunice cu ceilalţi

să poată anticipa evenimentele

să se simtă în siguranţă

să-şi exerseze diferite abilitaţi prin joc.

Diferenţa constă în faptul că acestor copii nu le pot fi satisfăcute nevoile în acelaşi mod

ca şi celorlalţi copii, ci au nevoie de strategii şi metode speciale.



2.4.Nevoi emergente ale copiilor

Conceptul de nevoi emergente ale copiilor, în România, a fost abordat de Fundaţia

pentru Dezvoltarea Societăţii Civile printr-un STUDIU EXPLORATORIU (2009) -realizat în

cadrul proiectului „Abordări inovatoare în profesionalizarea lucrului cu copiii”, ca urmare a

cercetării efectuate de organizaţia International Child Development Initiatives (ICDI )pe mai

multe ţări de pe diferite continente.

După conştientizarea unor evenimente deosebite, aparent fără legătură, apărute în viaţa

copiilor şi tinerilor, care nu puteau fi coroborate unor aspecte caracteristice etapelor psihologice

clasice de dezvoltare, Nico van Oudenhoven şi Rekha Wazir – membri fondatori ai ICDI - au

început un studiu exploratoriu care s-a finalizat prin publicarea unei cărţi pe această temă:

„Newly Emerging Needs of Children - an Exploration”.

Studiul nevoilor emergente ale copiilor şi tinerilor din România a fost şi este o

provocare pentru orice specialist sau cercetător, cât şi pentru orice organizaţie sau instituţie care

are preocupări în ceea ce priveşte dezvoltarea copiilor şi tinerilor din România, dar mai ales prin

doza de noutate şi interes ce o poate stârni în rândul celor direct implicaţi, copii şi tineri, dar

mai ales al celor cointeresaţi, părinţi, educatori, specialişti, mass-media, societatea civilă.

Nevoile emergente ale copiilor şi tinerilor reprezintă acele noi nevoi ce decurg dintr-un

ansamblu de provocări, oportunităţi, evenimente, probleme şi ameninţări relevante în

dezvoltarea generală a copiilor şi tinerilor şi care generează sau au potenţial să genereze o serie

de efecte cu impact major la nivelul acestora. Particularitatea acestor nevoi este că nu au mai

fost întâlnite la generaţiile anterioare de copii şi tineri sau, dacă au mai fost întâlnite, se

manifestă o creştere în incidenţa lor.

Astfel, definim nevoile emergente ale copiilor şi tinerilor, cu o etichetă elastică, care

cuprinde un ansamblu conectat de provocări, oportunităţi, evenimente, probleme şi ameninţări

relevante pentru dezvoltarea generală a copiilor şi tinerilor. Acest ansamblu de situaţii poate

genera o serie de efecte cu impact major asupra vieţii acestora. Particularitatea acestor nevoi

este că nu au mai fost întâlnite la generaţiile anterioare de copii şi tineri, sau, dacă au mai fost

întâlnite, se manifestă o creştere în incidenţa lor. Datorită acestei caracteristici, conceptul şi-a

întregit semnificaţia – aceste nevoi sunt noi. Ideea de nevoie nu se limitează la sensul obişnuit,

cunoscut până acum şi explicat de dicţionar, ci se referă la un întreg complex de situaţii şi

contexte în care se pot afla copiii şi tinerii şi care au influenţă asupra vieţii şi dezvoltării lor. Ele

sunt „noi” în sensul că nu au mai existat până acum sau nu au generat până acum efectecunoscute.



Din punct de vedere temporal, putem plasa geneza conceptului de nevoi emergente la

sfârşitul anilor ’80. Apariţia acestor nevoi emergente a fost mai vizibilă atunci datorită corelării

uşor de realizat între acestea şi avântul fără precedent al dezvoltării ştiinţifice şi tehnologice, cu

efecte majore, dar nebănuite, asupra calităţii vieţii oamenilor.

Nevoile emergente au o cauzalitate multiplă şi complexă, fiind rezultatul a diferite

caracteristici de moment ale societăţii, din punct de vedere tehnic, ştiinţific, social, educaţional,

al sistemului de sănătate, al sistemului legislativ, al modului de concepere a relaţiilor şi a

comunicării dintre oameni.

Conceptul de „nevoi emergente” este şi el în continuă definire şi redimensionare, ca

însăşi realitatea pe care o semnifică. Cauzele noilor nevoi emergente se diferenţiază şi se pot

extinde de la nivel local la nivel interna ional, şi invers, devenind o preocupare concretă şiț

specifică pentru specialişti, care au acum o denumire specifică pentru multiple tipuri de situaţii,

evenimente, provocări şi oportunităţi care caracterizează societatea la un moment dat şi au

efecte asupra dezvoltării copiilor şi tinerilor.

Se pot identifica următoarele caracteristici ale nevoilor emergente:

concept slab definit

sunt noi, nu au mai fost întâlnite la generaţiile anterioare de copii şi tineri sau

dacă au mai fost întâlnite se manifestă o creştere rapidă a frecvenţei sau se

manifestă în alt mod

prezintă atât riscuri şi ameninţări cât şi oportunităţi pentru dezvoltarea generală a

tinerilor şi copiilor

priveşte comunităţi/grupuri sociale şi nu obligatoriu ţări

nu sunt evidenţiate politici de prevenţie şi intervenţie

există o slabă înţelegere atât a cauzelor cât şi a efectelor pe termen mediu şi lung

asupra copiilor şi tinerilor

nu sunt puse la punct metodologii clare de previziune a lor (foarte importantă ca

şi caracteristică specifică nevoilor emergente)

sunt favorizate şi amplificate de dezvoltarea tehnologică şi progresul ştiinţific

actuale

generează efecte cu impact major asupra dezvoltării copiilor şi tinerilor

determină schimbări disfunc ionaleț de atitudine i comportamentș

ating fiecare dimensiune a vieţii: sănătate (activită i fizice înlocuite de cele dinț mediul virtual, consum de droguri, alcool şi tutun, tendinţe de obezitate,



fragilitate mentală şi emoţională), socială (deteriorarea comunicării interumane /

interpersonale şi înlocuirea ei cu comunicarea virtuală, insuficient timp petrecut

de părinţi cu copiii, agresivitate, adoptarea (non) valorilor promovate de mass-

media), dezvoltare personală (învăţarea şi munca nu mai sunt condiţii pentru

realizarea profesională, prevalenţa dorinţelor materiale şi de distracţie, crearea

unei realităţi alternative prin consum de timp la calculator şi TV, lipsa abilităţilor

de a face alegeri din cauza volumului mare de informaţii şi a lipsei

discernământului

o parte a acestor nevoi sunt „universal noi” adică nu au mai fost întâlnite de

copii nicăieri în lume, de exemplu apariţia telefoanelor mobile şi folosirea lor de

către copiii mici (impact la nivel de sănătate şi psihologic) este o cauză de

preocupare pentru toată lumea de oriunde de pe glob, altele sunt „contextual

noi”.

În originalul text mamă al cărţii „Newly Emerging Needs of Children”, au fost listate

şase domenii ale nevoilor emergente. Acestea erau:

→ Conceptul în permanentă schimbare al Copilăriei

→ Creşterea inegală a puterii fetelor

→ Ocolirea intermediarilor tradiţionali

→ Fuziunea între Realitate, Virtualitate şi Imposibil

→ Acces la noi domenii

→ Expunerea la moduri de viaţă globale

Cele trei domenii subliniate de studiul exploratoriu din România sunt:

→ Real vs. Virtual

→ Totul precoce

→ Modele şi valori contemporane

Principalele mesaje ale lui Nico van Oudenhoven, respectiv Rekha Wazir, autorii

conceptului de „nevoi emergente” pot fi sintetizate astfel:

„ […]Considerăm că:

Este important pentru copii să le fie date responsabilităţi sociale; sarcini pe care

să le poată îndeplini, să-şi îmbunătăţească abilitățile şi pentru care ei pot fi

consideraţi responsabili.



Este esenţial ca băieţii şi fetele să aibă acces uşor şi să poată relaţiona cu un

adult interesat, previzibil şi stabil , căruia să-i împărtăşească sentimentele şi

gândurile. În mod normal, această persoană ar trebui să fie unul dintre părinţi,

dar la fel de bine poate fi un vecin, un profesor sau un comerciant. Este esenţial ca copiii să dezvolte o relaţie intensivă şi regulată cu natură:

copaci, apa, nisip, pământ, animale, nu numai cu hamsterul din dormitor sau

pisica din bucătărie.

Cum am afirmat, avem convingerea că aceste trei condiţii îi vor ajuta pe copii să treacă

cu bine peste problemele pe care NEN le-ar putea crea, evitând riscurile cele mai dăunătoare şi

profitând de oportunităţile cele mai promiţătoare. Astfel, ce urmează? Nu ne rămâne decât să

sperăm că cel puţin unii dintre noi vor purta torţa mai departe şi se vor angaja în cercetările

descrise mai sus, ajutând la crearea unui mediu în care credem că copiii noştri ar trebui să

crească. Poate ar trebui să spunem, având în vedere rezultatele obţinute până în acest moment,

că suntem încrezători când privim spre viitor.”

Nico van Oudenhoven

„ […] Principala noastră provocare în acest moment este să depăşim retorica şi să ne

asigurăm că dezbaterea privind nevoile copiilor rămâne de actualitate, în derulare şi de viitor. În

acest demers, aş dori să atrag atenţia asupra unei dimensiuni importante, în opinia mea. Este

vital să nu alunecăm într-un cadru unde NEN sunt percepute exclusiv ca semne negative –

ameninţări, riscuri sau pericole. Multe dintre noile schimbări cu care ne confruntăm au două

faţete, riscuri şi pericole pe o parte, şi oportunităţi de dezvoltare pe cealaltă. Ca profesionişti

care lucrează cu copiii, avem responsabilitatea să nu cădem în capcana negativismului, ci să

identificăm potenţialul care are cele mai mari şanse să sporească capacităţile emoţionale,

intelectuale şi de dezvoltare ale copiilor. Aş vrea să închei prin a vă ura tuturor succes în acest

demers. Sunt convinsă că proiectul NEN va continua mult timp după încheierea acestui

proiect!”

Rekha Wazir



2.5. Abilităţi şi responsabilităţi parentale

Familia reprezintă cadrul în care se dezvoltă copilul. Funcţia de părinte presupune a veni

în întâmpinarea nevoilor copilului pentru o dezvoltare normală, a acompania deci copilul şi nu

a-l dirija în dezvoltarea lui. Imaturitatea părinţilor, problemele lor emoţionale, multe avându-şi

rădăcinile în propria copilărie, anumite boli mentale sau un grad de retard mintal, alcoolismul şi

consumul de substanţe care deconectează părintele de la realitate vor determina incapacitatea

părintelui de a îndeplini funcţiile care îi revin în relaţia cu copilul.

În cartea sa „Copilul Maltratat”, Kari Killen defineşte şapte funcţii de bază ale

părinţilor care sunt strâns legate între ele, uneori putându-se întrepătrunde până la un anumit

grad. Aceste funcţii , pe care părinţii le îndeplinesc în măsura abilităţilor pe care le au, sunt:

1) Abilitatea de a percepe copilul in mod realist

Gradul de cunoaştere şi percepere corectă a copilului depind de măsura în care copilul

a fost dorit, plănuit, aşteptat. Un copil nedorit riscă de la început o atitudine de repingere din

partea familiei. El va fi văzut de la început ca o povară şi calităţile lui vor fi neglijate. O

cunoaştere bună a copilului înseamnă o percepere corectă a lui, neinfluenţată de eventuale

resentimente. Cunoaşterea lui corectă şi sentimentele pozitive vor genera o atitudine de

preocupare şi grijă pentru satisfacerea nevoilor de dezvoltare ale copilului. Pentru a percepe

realist copilul, părintele trebuie să fie disponibil pentru acesta. Părinţii care îşi neglijează

copilul, nu îi acordă nicio atenţie, abia dacă îl ,,văd”. În aceste cazuri copilul ,,creşte ca o

buruiană în bătătură", supravieţuieşte dar ramâne departe de ceea ce ar fi putut fi.

2) Abilitatea de a accepta că este responsabilitatea adulţilor să satisfacă nevoile

adulţilor şi nu invers

Suntem de acord că, în primul rând, părinţii sunt cei care ar trebui să satisfacă nevoile

emoţionale ale copilului, nevoile de îngrijire, linişte şi apropiere. Mulţi părinţi au totuşi

percepţii opuse, nerealiste în ceea ce priveşte nevoile copilului. Aşteptările acestora sunt mari,

determinând dezvoltarea forţată a copilului. Unii părinţi sunt copleşiţi de probleme sau situaţii

delicate şi transferă luarea deciziilor către copil, punând în centrul atenţiei propriile nevoi.

Aceşti copii acceptă noul rol şi se comportă ca mici adulţi. Putem vorbi despre o lipsă de

recunoaştere şi de respect asupra nevoilor copiilor.

3) Abilitatea aşteptărilor realiste privind colaborarea copilului

Aşteptările pe care părintele le are faţă de copil sunt determinate de modul în care îl percepe. Acestea susţin conduita părintelui faţă de copil. Dacă părintele nu îşi percepe copilul



în mod realist şi îşi proiectează asupra lui resentimentele faţă de o altă persoană sau propriile

aşteptări neîmplinite, atunci fie că va avea aşteptări negative faţă de copil fie că va avea

aşteptări prea mari,nerealiste. În ambele cazuri frustrarea pe care o va trăi părintele va

determina o conduită abuzivă faţă de copil.

4) Abilitatea de a se angaja pozitiv în interacţiunea cu copilul

Capacitatea de a interacţiona pozitiv cu copilul se bazează pe dragostea părintelui faţă

de copil dar şi pe rezervarea de către părinte a unui spirit ludic. Dragostea îl va face pe părinte

dornic de a fi cu copilul său şi în acelaşi timp îi va da bucuria de a se ocupa de el.

A interacţiona pozitiv cu copilul înseamnă a o face centrat pe interesele copilului şi cu

un sentiment de plăcere şi interes pe care copilul le va resimţi imediat ca pe o aprobare. În acest

moment sentimentele, ideile, dezvoltarea lui, în general, sunt legitimate de părintele de a cărui

apreciere şi dragoste are nevoie copilul pentru a se naşte şi a deveni un individ normal.

A interacţiona pozitiv înseamnă o îmbogăţire reciprocă.

5) Abilitatea de a avea o relaţie empatică cu copilul

Un părinte empatic cu copilul va înţelege toate trăirile copilului şi recunoscându-i-le,

le va legitima ajutându-l astfel pe copil să şi le integreze, să devină identitatea lui la care are

dreptul şi care este respectată de ceilalţi. Empatia îl ajută pe părinte să înţeleagă nevoile

copilului fără ca acesta să le exprime cu claritate, să le revendice. Cu cât copilul este mai mic

sau cu cât este mai incapabil să-şi exprime clar nevoile, cu atât este mai salvatoare capacitatea

empatică a părintelui.

Empatia presupune abilitatea de a da nume gândurilor şi sentimentelor copilului.

6) Abilitatea de a da prioritate satisfacerii nevoilor de bază ale copilului

Un copil nu reprezintă doar plăcere, confort. Există un disconfort de care părinţii

trebuie să se simtă capabili să şi-l asume atunci când decid să aibă un copil. Părinţii imaturi care

îşi doresc un copil mai mult din egoism, pentru a-şi satisface nevoia lor de a fi iubiţi de cineva

necondiţionat, sau care nu au beneficiat în copilăria lor de bune modele parentale, nu vor putea

resimţi nevoile copilului ca fiind prioritare.

A răspunde nevoilor copilului fără întrerupere, a fi mereu gata să recepţionezi şi

să înţelegi ce se întâmplă cu el, reclamă o disponibilitate pe care doar părinţii maturi o pot oferi.

Aceşti părinţi văd existenţa relaţiei comportament-urmări.

7) Abilitatea de a-şi stăpâni propria durere şi frustrare fără a o răsfrânge

asupra copilului

Se referă la exprimarea verbală şi fizică a frustrării. Când abilitatea părinţilor de a prelucra conflictul şi frustrarea este limitată există pericolul răsfrângerii acestora asupra



comportamentului copilului. Un anumit grad de toleranţă la frustrare şi conflict este strict

necesar pentru rolul de părinte.

Augusto Curry, în cartea sa „Părinţi străluciţi, profesori fascinanţi” – partea întâi,

vorbeşte despre şapte deprinderi ale părinţilor buni şi şapte deprinderi ale părinţilor inteligenţi :

1) Părinţii buni dau cadouri, părinţii inteligenţi dăruiesc propria lor fiinţă

Această deprindere a părinţilor inteligenţi contribuie ca în copiii lor să se dezvolte

autostima, protecţia emoţiei, capacitatea de a prelucra pierderi şi frustrări, de a filtra stimuli

care produc stres, de a dialoga şi de a asculta. Părinţii buni au grijă să satisfacă, în măsura

posibilităţilor lor economice, dorinţele copiilor lor. Fac petreceri pentru aniversări, le cumpără

pantofi, haine, produse electronice, organizează excursii. Părinţii inteligenţi dau copiilor ceva

incomparabil mai valoros. Ceva ce nu se poate cumpăra cu toţi banii din lume: fiinţa lor,

povestea vieţii lor, experienţele lor, lacrimile lor, timpul lor. Atunci când pot, părinţii inteligenţi

le fac daruri materiale copiilor lor, dar nu-i stimulează să fie materialist), căci ştiu că asta poate

zdrobi stabilitatea emoţională, generează tensiune şi oferă plăceri superficiale.

2) Părinţii buni alimentează corpul, părinţii inteligenţi alimentează

personalitatea

Această deprindere a părinţilor inteligenţi face ca, în copiii!or, să se dezvolte spiritul

de observaţie, sentimentul că sunt în siguranţă, curajul, optimismul capacitatea de a fi lider, de

a depăşi teama şi de a preveni conflictele. Părinţii buni au grijă de hrănirea fizică a copiilor lor.

îi stimulează să aibă un regim alimentar bun, cu alimente proaspete şi sănătoase. Părinţii

inteligenţi merg mai departe. Ei ştiu că personalitatea are nevoie de o hrană psihică excelentă şi

se îngrijesc de alimentele care îmbogăţesc inteligenţa şi emoţia. Astăzi, părinţii buni cresc copiii

zbuciumaţi, înstrăinaţi, autoritari şi angoasaţi. Mulţi copii de medici, judecători sau oameni de

afaceri traversează conflicte grave.

3) Părinţii buni corectează greşelile, părinţii inteligenţi îşi învaţă copiii cum să

gândească

Această deprindere a părinţilor inteligenţi contribuie la dezvoltarea: conştiinţei

analitice, a deprinderii de a gândi înainte de a reacţiona, fidelităţii, cinstei, capacităţii de a

pune întrebări şi a responsabilităţii sociale. A educa nu înseamnă a repeta cuvinte, ci înseamnă

a crea idei şi a produce o stare de încântare. La aceleaşi greşeli e nevoie de atitudini noi.

4) Părinţii buni îşi pregătesc copiii pentru aplauze, părinţii inteligenţi îşi

pregătesc copiii pentru eşecuri

Această deprindere a părinţilor inteligenţi contribuie ia dezvoltarea: motivaţiei,

îndrăznelii, răbdării, perseverenţei, capacităţii de depăşire a obstacolelor, abilităţii de a crea



oportunităţi şi de a le valorifica. Părinţii buni îşi pregătesc copiii să primească aplauze, părinţii

inteligenţi îi pregătesc să-şi înfrunte eşecurile. Părinţii buni educă inteligenţa logică a copiilor,

părinţii inteligenţi le educă sensibilitatea.

5) Părinţii buni vorbesc, părinţii inteligenţi dialoghează ca nişte prieteni

Această deprindere a părinţilor inteligenţi contribuie ia dezvoltarea solidarităţii,

sociabilităţii, bucuriei de a trăi, optimismului, înţelegerii inter-personale. Între a sta de vorbă şi

a dialoga există o mare diferenţă. A sta de vorbă înseamnă a vorbi despre lumea care ne

înconjoară, a dialoga înseamnă a vorbi despre lumea care suntem. A dialoga înseamnă a relata

experienţe, înseamnă a împărtăşi ceea ce se află ascuns în inima fiecăruia,înseamnă a pătrunde

dincolo de cortina comportamentelor, înseamnă a dezvolta înţelegerea interpersonală .

6) Părinţii buni dau informaţii, părinţii inteligenţi povestesc istorioare

Această deprindere a părinţilor inteligenţi contribuie la dezvoltarea: creativităţii, a

spiritului inventiv, a perspicacităţii, raţionamentului schematic, capacităţii de a găsi soluţii în

situaţii tensionate. Părinţii buni sunt o enciclopedie de informaţii, părinţii inteligenţi sunt

povestitori agreabili. Sunt creativi, iscusiţi, capabili să extragă minunate lecţii de viaţă, din

lucrurile cele mai simple.

7) Părinţii buni oferă oportunităţi, părinţii inteligenţi nu renunţă niciodată

Această deprindere a părinţilor inteligenţi contribuie la dezvoltarea: capacităţii de a

preţui viaţa, speranţei, perseverentei, motivaţiei, fermităţii, capacităţii de a se analiza, de a

depăşi obstacole şi eşecuri. Părinţii buni sunt toleranţi faţă de anumite greşeli ale copiilor,

părinţii inteligenţi nu se renunţă niciodată la ei, chiar dacă fiii îi decepţionează şi trec prin

tulburări emoţionale. Lumea poate să nu dea şanse copiilor noştri, dar nu trebuie să ne pierdem

niciodată speranţa că ei vor deveni oameni de valoare. Părinţii inteligenţi sunt semănători de

idei şi nu controlează viaţa copiilor lor. Ei seamănă în solul inteligenţei lor şi aşteaptă ca, într-o

zi, seminţele să germineze.

„Vreau să rămână clar faptul că deprinderile părinţilor inteligenţi arată că nimeni nu-şi

ia diploma în educaţia copiilor. Cei care spun „Eu ştiu" sau „Nu am nevoie de ajutorul nimănui"

sunt deja derutaţi. Pentru a educa, trebuie să învăţăm mereu şi să cunoaştem din plin cuvântul

răbdare. Cel care nu are răbdare renunţă, cel care nu reuşeşte să înveţe, nu găseşte drumuri

inteligente.

Nefericiţi sunt psihiatrii care nu reuşesc să înveţe de la pacienţii lor! Nefericiţi sunt

părinţii care nu reuşesc să înveţe de la copiii lor şi să corecteze modalităţile de comunicare şi

educare! Nefericiţi sunt profesorii care nu reuşesc să înveţe de la elevii lor şi să-şi înnoiască



procedeele. Viaţa este o mare şcoală care învaţă puţin pe cel care nu ştie să citească.” (Curry,

2007)

Imaturitatea părinţilor afectează în cea mai mare măsură îndeplinirea rolului de părinte.

O situaţie de criză poate slăbi temporar funcţiile părinteşti, care, de altfel, sunt bune.

2.6.Cele mai frecvente greşeli ale părinţilor întâlnite în creşterea copilului

A fi părinte presupune nu numai ştiinţă ci şi erori, greşeli în pregătirea copilului pentru

confruntarea cu viaţa. Important este să recunoaştem că mai greşim uneori şi vrem să evităm

repetarea greşelilor.

Specialiştii în psihologia copilului şi a educaţiei aduc în atenţia părinţilor, adulţilor în

general, o serie de greşeli întâlnite şi chiar repetate de aceştia în încercarea de a face educaţie cu

copiii. În esenţă, indiferent de abordare, se pare că există o frecvenţă relativ redusă a unor

greşeli comune în creşterea şi educaţia copilului.

Cele mai frecvente greşeli ale părinţilor întâlnite în creşterea copilului şi cum pot fi

evitate se pot prezenta astfel:

1. Să-ţi pierzi calmul.

Când sunteţi nervos evitaţi să luaţi măsuri şi să aplicaţi pedepse copilului. Amânaţi

discuţia şi pedeapsa pentru momentul în care vă veţi recăpăta calmul.

2. Să insişti prea mult, cerând ceva copilului sau să nu insişti deloc.

Odată ce ai cerut ceva copilului, fii ferm în cererea ta, dar nu cicăli copilul.

3. Să-l ameninţi că-l părăseşti, că nu-l mai iubeşti sau că nu este al tău.

Când copilul greşeşte, fă-l să-şi înţeleagă greşeala şi, în acelaşi timp, asigură-l că tu,

părintele, continui să-l iubeşti şi că el este al tău, chiar dacă a greşit.

4. Să nu-l ajuţi pe copil să înţeleagă ceea ce a făcut rău şi ceea ce a făcut bine.

Trebuie să vorbeşti copilului cu calm pentru a-l face să înţeleagă pentru ce este

pedepsit sau încurajat.

5. Să pedepseşti copilul după cât eşti tu de nervos şi nu după măsura greşelii lui.

Să nu laşi copilului tău impresia că-l pedepseşti doar pentru a te descărca.

6. Să eviţi să răspunzi copilului la întrebările pe care ţi le pune.

Orice întrebare ţi-ar pune copilul trebuie să găseşti un răspuns pe măsura posibilităţilor

lui de a înţelege şi nu amâna răspunsul, pentru când el va creşte.

7. Să-ţi judeci copilul fără să ştii exact ce s-a întâmplat gândindu-te la tot ce e mai

rău.



Să cunoşti ceea ce s-a petrecut, astfel încât să nu pui pe seama copilului intenţii şi fapte

rele pe care el nu le-a avut.

8. Să-l lauzi sau să-l pedepseşti pe copil atunci când nu merită.

Fă-l să înţeleagă şi să accepte pedeapsa sau răsplata în funcţie de ce a făcut.

9. Să foloseşti cuvinte umilitoare când te adresezi copilului.

Să nu foloseşti niciodată cuvinte care degradează, umilesc personalitatea copilului.

10. Să ascunzi copilului situaţii şi lucruri care-l privesc şi pe el.

Trebuie să dai copilului tot timpul senzaţia că este un participant activ la hotărârile ce

se iau în familie.

11. Să-l aprobi pe copil atunci când celălalt părinte nu-l aprobă sau îl pedepseşte.

Să fii în faţa copilului întotdeauna de acord cu măsura pe care a luat-o celălalt părinte

faţă de copil, chiar dacă părerea ta este alta, dar o poţi exprima partenerului când copilul nu este

prezent. (adaptare după revista ”Secvenţe” nr.11, 2010)

Este foarte important să ne gândim ce fel de părinte suntem, cum construim relaţiile cu

copiii, partenerii, alte persoane.

.

capitolul 2 - familia – cadru de satisfacere a nevoilor copilului

Documents