Capitolul 1. Ce este comertul? 1.1. Comertul international Explicarea conceptului. Istoric. Structura.Inca din cele mai vechi timpuri s-au practicat schimburi comerciale intre comunitati aflate la mare distanta unele de altele. Initial comertul international a fost practicat sub forma de troc, marfurile prelucrate si materiile prime fiind schimbate unele pe altele. Schimburile comerciale fiind amplificate si desfasurate cu regularitate, a aparut pe scara larga utilizarea banilor. Natiunile obtin castiguri din aceste schimburi, iar beneficiarii directi ai comertului international nu sunt numai consumatorii si producatorii, ci si alte categorii de participanti, care fie mijlocesc schimburile, fie presteaza servicii utile sau chiar indispensabile derularii si incheierii tranzactiilor. Tabloul fluxurilor comerciale internationale prezinta o mare diversitate, atat sub aspectul structurii, cat si al orientarii lor. Fluxurile pe directia Nord-Sud au in general o structura polarizata, in sensul ca tipurile de bunuri si servicii ce fac obiectul schimburilor nu sunt aceleasi pentru ambele sensuri: in exporturile tarilor dezvoltate din Nord predomina anumite categorii de bunuri (de regula, bunuri manufacturate, cu grad superior de prelucrare si valoare adaugata ridicata), in timp ce in exporturile tarilor din Sud, predominante sunt alte categorii (indeosebi materii prime si produse energetice). Prin contrast, fluxurile pe directia Nord-Nord reflecta un alt tip de comert, numit comert intraindustrie, caracterizat prin faptul ca fluxurile de bunuri si servicii raspund unor cereri cu caracteristici similare, datorita faptului ca pe pietele tarilor dezvoltate, gusturile si preferinele consumatorilor sunt asemanatoare; in general, tarile dezvoltate cumpara din strainatate aceleasi tipuri de marfuri pe care le vand in strainatate. Comertul international contemporan se caracterizeaza printr-o serie de trasaturi. In primul rand, tendinta de sustinere a exporturilor si descurajare a importurilor se manifesta prin dorinta unei tari de a exporta cu orice pret anumite bunuri, chiar in conditiile in care preturile externe nu acopera cheltuielile de productie si distributie. Cunoscuta si sub numele de neomercantilism (deoarece se intemeiaza pe unele idei de origine mercantilista), aceasta conceptie serveste de regula guvernelor pentru atingerea unor obiective pe termen scurt cum ar fi:mentinerea cu orice pret pe anumite piete externe, depasirea unor dificultati economice temporare (de exemplu, scaderea somajului in anumite sectoare), sporirea rezervelor internationale s.a.). In al doilea rand, comertul mondial ofera imaginea unor contraste si decalaje frapante. Unele tari, spre exemplu tigrii asiatici actioneaza ca veritabili negustori internationali, avand un volum al schimburilor cu strainatatea ce depaseste in valoare produsul lor intern brut. Altele in schimb, au o participare mult mai slaba. In al treilea rand, o tendinta care se manifesta puternic in economia mondiala actuala este deplasarea productiei si a comertului dinspre bunuri tangibile spre servicii. Aceasta deplasare este considerata de unii economisti la fel de revolutionara cum a fost deplasarea mai timpurie de la agricultura, productia forestiera si minerit spre productia industriala. In al patrulea rand, comertul international cu servicii a actionat in sensul maririi decalajului dintre Nord si Sud (si chiar a dependentei Sudului fata de Nord), ca urmare a faptului ca exportatorii serviciilor indispensabile derularii comertului international cu bunuri (intermedieri, asigurari, consulting, publicitate, servicii financiar-bancare etc.) sunt concentrati intr-o masura covarsitoare in tarile industrializate. Structura comertului international este data de structura schimburilor cu strainatatea ale fiecarei tari participante. Structura schimburilor cu strainatatea ale unei tari determina, intr-o masura importanta, marimea castigului ce-i revine acesteia din participarea la schimb. Corelatia dintre structura schimburilor cu strainatatea si marimea castigului din comert poate fi explicata cu ajutorul termenilor schimbului. Termenii schimbului exprima raportul in care diferitele tari schimba intre ele bunuri si servicii si implicit, posibilitatile lor de a obtine castiguri din comertul international. Matematic, termenii schimbului se exprima prin raportul dintre indicii valorii medii unitare a exporturilor si indicele valorii medii unitare a importurilor, indicand evolutia in timp a preturilor exporturilor, respectiv importurilor unei tari. Ceea ce intereseaza este nu atat valoarea raportului la un moment dat, cat modificarea ei in timp. O crestere a valorii raportului indica o imbunatatire a termenilor schimbului; scaderea indica o deteriorare. Structura comertului exterior al unei natiuni este determinata de factori obiectivi si subiectivi. Factorii obiectivi se refera la conditiile existenta la un moment dat, ce permit unei natinui sa-si imbunatateasca termenii schimbului; ei pot fi mosteniti sau creati. Factorii mosteniti sunt cei care nu au fost obtinuti prin eforturile unei natiuni, cum sunt de exemplu, pozitia geografica, bogatiile subsolului, forta de munca necalificata s.a. In schimb, factorii creati sunt aceia pe care natiunea i-a obtinut prin propriile forte de-a lungul timpului:volumul si compozitia capitalului, tehnologia de care dispun sau la care au acces firmele, calitatea resurselor umane, a infrastructurii, gradul de informatizare, calitatea managementului si a programelor de marketing pe care firmele si institutiile natiunii respective le pot adopta, finanta si derula etc. Structura comertului exterior al unei natiuni poarta totodata amprenta unor factori subiectivi, ca expresie a vointei acesteia. Posibilitatea unei natiuni (sau firmelor ei) de a-si spori exporturile de produse prelucrate reprezinta masura competivitatii ei internationale. Sub acest aspect, economia mondiala ofera actualmente un tablou extrem de diversificat; natiunile au un niveluri diferite de competivitate datorita nivelului diferit de dezvoltare economica, tehnologica sau manageriala, precum si actiunii unor factori sociali, demografici, culturali etc. In perioada postbelica, comertul international a inregistrat ritmuri inalte de crestere, media fiind peste zece la suta anual. In niciun alt domeniu al economiei mondiale (productia industriala, agricola etc.) nu s-a inregistrat o asemenea dinamica. Cresterea valorica s-a datorat atat sporirii volumului fizic al exporturilor mondiale cat si cresterii preturilor la principalele grupe de produse. Politica statelor lumii in domeniul reglementarii relatiilor comerciale externe a actionat in directia cresterii volumului schimburilor internationale, inscriindu-se intr-o tendinta generala, de deschidere spre exterior a economiilor nationale, tendinta care a cunoscut o accentuare deosebita incepand cu anii 1980. Deschiderea spre exterior a economiilor nationale are asupra acestora o serie de implicatii importante: in primul rand, ea tinde sa diminueze presiunile inflationiste interne. O alta implicatie a deschiderii spre exterior a economiilor nationale consta in intensificarea concurentei pe pietele pe care se deschid. Competitia joaca un rol benefic, actionand in dublu sens: pe de o parte, ii determina pe producatorii interni sa-si micsoreze costurile si sa ridice calitatea produselor. Pe de alta parte, duce la franarea unor tendinte, manifestate indeosebi in unele ramuri ale industriei, de a ridica salariile peste nivelul general din economie, fara ca acest fapt sa se reflecte intr-o crestere a performantelor. In al treilea rand, accentuarea deschiderii economiilor nationale ajuta la refularea in interior a perturbarilor ce au loc pe plan intern.

1.2. Teoriile clasice privind comertul internationalPana la afirmarea scolii clasice engleze (la inceputul secolului al XIX-lea), conceptia economica predominanta a fost mercantilismul. Ca doctrina, mercantilismul sustine rolul activ al statului in relatiile comerciale externe, dar intr-un singur sens: al stimularii exporturilor si descurajarii importurilor. In conceptia mercantilistilor, relatiile economice dintre natiuni au ca unic scop acumularea de avutie, materializata in cantitati cat mai mari de metale pretioase. Teoria avantajului absolutLiberalismul clasic a fost promovat de scoala engleza al carei reprezentant de frunte este Adam Smith. El sustine teza, opusa, dupa care bunastarea unui stat nu depinde atat de detinerea de metale pretioase, cat de produsele si serviciile la care au acces membrii sai. Daca se practica un comert liber, atunci fiecare tara se specializeaza in acele produse in care detine un avantaj fata de alte tari in ceea ce priveste costurile de productie. Explicatia data de Smith are la baza teoria valorii-munca conform careia, valoarea bunurilor se masoara prin cantitatea de munca necesara pentru a le produce. Atunci cand cumparam bunuri, fie cu bani, fie cu alte lucruri, moneda de schimb este de fapt, munca. Munca a fost primul pret, prima moneda de cumparare cu care erau platite toate lucrurile. Nu prin aur si argint, ci prin munca s-a achizitionat la inceput avutia lumii [Adam Smith- The Wealth of Nations, Bantam Dell, New York, 2003, p.44].Teoria avantajului relativ. Modelul Ricardian.Intrucat realitatea confirma doar in parte principiul lui Adam Smith, este limpede ca pentru a putea explica mecanismele comertului international in complexitatea lor, este nevoie de o teorie mai generala. Ea a fost enuntata de David Ricardo si este cunoscuta sub numele de Teoria costurilor comparative de productie sau Teoria avantajului relativ. Ricardo a rationat astfel: comertul dintre doua tari poate aduce beneficii amandurora daca fiecare se specializeaza in productia bunului la care productivitatea este cea mai mare, chiar daca una din tari are o productivitate superioara in productia ambelor bunuri; aceasta, spunem ca are avantaj comparativ (sau relativ) in productia bunului pe care il produce mai eficient. Cealalta tarea, spunem ca are avantaj comparativ in productia bunului la care este cel mai putin ineficienta. Generalizand, atunci cand natiunile se specializeaza in producerea bunurilor la care detin avantaj comparativ, productia totala mondiala este mai mare decat in situatia in care nu ar exista specializare; nivelul de bunastare al natiunilor specializate este, de asemenea, superior celui pe care ele l-ar putea atinge in absenta specializarii comertului. Modelul ricardian poate fi dezvoltat si in termeni monetari, exprimand in bani costurile de productie, adica exprimand costurile producerii celor doua bunuri in functie de salariile platite muncitorilor in industriile respective. Intre marimea salariilor si productivitate exista o relatie inversa: cresterea productivitatii intr-un sector sau industrie permite cresterea salariilor si invers, scaderea productivitatii atrage dupa sine diminuarea salariilor. Castigurile din comert pot fi puse in evidenta cu ajutorul salariului real.

1.3. Teorii neo-clasice privind comertul international Contributiile scolii neoclasice s-au inscris pe trei directii principale: abandonarea teoriei valorii-munca; aplicarea principiilor marginalismului in teoria si practica economica; definirea unor concepte fundamentale care vor juca un rol important in dezvoltarea ulterioara a teoriei economice. Intrucat prin specializare resursele limitate ale unei natiuni sunt alocate unui singur sector productiv, productia ei depinde in principal de doi factori: volumul resurselor odisponibile si eficienta utilizarii lor de catre industria specializata. Pe baza acestei observatii, principiul avantajului comparativ poate fi explicat cu ajutorul frontierei posibilitatilor productiei. Teoria ricardiana se intemeiaza deci pe o logica simpla: avantajele participarii natiunilor la comertul international sunt date de masura in care aceasta participare le asigura un grad sporit de bunastare. Cresterea bunastarii unei natiuni poate fi pusa in evidenta comparand posibilitatile de consum existente inaintea specializarii (situatia in care ea nu participa la comertul international) cu cele pe care le ofera valorificarea prin comert a avantajului comparativ. Matematic, cresterea posibilitatilor de consum se exprima printr-o curba de indiferenta mai inalta. Frontiera posibilitatilor productiei unei tari ia forma unei linii curbe, concave spre origine datorita cresterii costului de oportunitate, care se exprima sintetic prin cantitatea din alte bunuri pe care natiunea le-ar putea produce cu aceleasi resurse. Aplicand observatiile de mai sus la cazul general al unei natiuni care produce doua bunuri, costul de oportunitate al unuia dintre ele este determinat de cantitatea din al doilea bun la care trebuie sa se renunte spre a se elibera suficiente resurse pentru a spori productia primului bun cu o unitate. Generalizand, teoria costurilor comparativa ar putea fi reformulata astfel: o tara are avantaj comparativ in productia unui bun daca costul de oportunitate este mai mic decat in alte tari. In deceniul patru al secolului al XX-lea, doi economisti suedezi, Eli Heckscher si Bertil Ohlin au dezvoltat o alta teorie, a proportiei factorilor sau inzestrarii cu factori, care sustine ca diferentele intre tari in ce priveste inzestrarea cu forta de munca relativ la inzestrarea de capital sau pamant explica diferentele dintre ele in ceea ce priveste costurile productiei si deci avantajul comparativ. In sustinerea teoriei lor, Heckscher si Ohlin pleaca de la doua premise fundamentale: inzestrarea cu factori de productie difera de la tara la tara; bunurile difera in functie de intensitatea relativa cu care factorii de productie sunt utilizati la producerea lor. Natiunile se specializeaza si exporta acele bunuri care utilizeaza relativ intensiv factorii relativ rari. Teoria Heckscher-Ohlin poate fi enuntata astfel: o tara are avantaj comparativ si exporta bunul care utilizeaza intensiv factorul relativ abundent din tara respectiva.Orice schimbare in dotarea cu resurse a unei tari, prin faptul ca modifica constrangerile asupra productiei, produce efecte asupra capacitatii acelei tari de a produce diferite bunuri. Conform teoriei lui Rybczinski, intr-o economie in care resursele sunt complet utilizate, iar pretul relativ al bunurilor este constant, o crestere economica echivalenta cu o sporire a cantitatii disponibile dintr-un factor de productie genereazao modificare a proportiei factorilor si are ca efect sporirea productiei bunurilor care utilizeaza intensiv acel factor, concomitent cu scaderea productiei celorlalte bunuri. Teoria proportiei factorilor a fost completata de catre Paul Samuelson. In situatia in care doua tari ce produc doua bunuri pe baza unor tehnologii de productie asemanatoare, caracterizate prin venituri de scara constante, comertul liber cu bunuri duce la egalizarea pretului factorilor de productie, daca ambele tari produc ambele bunuri. Daca pretul factorilor se egalizaeaza in termeni reali, rezulta implicit ca egalizarea se va produce si in termeni absoluti (nominali). Intre pretul relativ al bunurilor si pretul relativ al factorilor de productie exista o relatie fundamentala: variatia pretului bunurilor produce un efect magnificat, adica o variatie in acelasi sens, dar intr-o proportie mai mare, asupra veniturilor reale ale factorilor. Acest efect poarta numele de efectul Stolper-Samuelson. Importanta acestei corelatii decurge din faptul ca modificare pretului factorilor echivaleaza cu modificarea distributiei venitului (intre proprietarii factorilor de productie), in cadrul economiilor lumii. Teoria inzestrarii cu factori prezinta o serie de limte. Acestea au iesit mai pregnant in evidenta o data cu primele testari empirice, intreprinse de economistul american Wassily Leontief. Dezbaterile privind viitorul teoriei proportiei factorilor graviteaza in jurul unei optiuni teoretice fundamentale: modelul H-O trebuie, fie reformulat, astfel incat cu ajutorul lui sa putem explica structura comertului international contemporan, fie abandonat si inlocuit cu un alt tip de abordare. Presupunerea de la care pleaca Heckscher si Ohlin, dupa care factorii de productie sunt omogeni afecteaza serios credibilitatea teoremei lor. Pe de o parte, conditiile impuse modelului sunt atat de restrictive incat aplicarea lui pe largi segmente ale comertului international, ne poate conduce la rezultate false. Cu toate ca puterea ei de reprezentare a condus o erodare continua de-a lungul timpului, valoarea teoriei proportiei factorilor este incontestabila: segmente importante ale comertului international urmeaza tendintele fundamentale indicate de aceasta teorie. Exista si astazi in lume un comert de tip Heckscher-Olin, in cadrul caruia, deosebirile privind inzestrarea cu factori de productie constituie elementul crucial in determinarea avantajului comparativ si a castigurilor din comert.

1.4. Teorii contemporane privind comertul internationalConceptul de avantaj comparativ a cunoscut o erodare continua in cei doua sute de ani cati au trecut de la formularea sa de catre Ricardo pana in zilele noastre, datorita abaterii tot mai vizibile si mai pronuntate a comertului international de la perceptele ricardiene. Indicatorul sintetic al eficientei comertului exterior este reprezentat de termenii schimbului, exprimand raportul in care diferitele tari schimba intre ele bunuri si servicii si implicit, posibilitatile lor de a obtine castiguri din comertul international. Imbunatatirea termenilor schimbului unei natiuni are drept rezultat cresterea nivelului ei de bunastare, materializat printr-o crestere a puterii de cumparare a exporturilor si implicit, a ponderii bunurilor importate in consumul total. Dimpotriva, deteriorarea termenilor schimbului unei natiuni, datorata scaderii pretului relativ al exporturilor are drept rezultat scaderea nivelului ei de bunastare, materializat printr-o diminuare a puterii de cumparare a exporturilor si deci, a ponderii bunurilor importate in consumul total. In cazul unei natiuni mai mari, o crestere economica orientata spre sectorul productiei de export are drept rezultat inrautatirea termenilor schimbului, iar o crestere orientata spre sectorul bunului importat genereaza o imbunatatire a termenilor schimbului. In cazul natiunilor mici, cresterea economica orientata spre export poate uneori sa dea nastere unor situatii paradoxale. Daca natiunea are o pondere insemnata in exportul mondial al unui bun, cresterea orientata spre export poate sa produca o deteriorare atat de pronuntata a termenilor schimbului incat, in pofida cresterii, nivelul de bunastare a natiunii sa scada. Acest rezultat poarta numele de crestere de mizerie. In realitate, miscarea libera a factorilor in interiorul tarilor nu poate fi acceptata decat pe termen lung. Pe termen scurt, nici munca, nici capitalul (cu atat mai putin pamantul) nu pot fi transferati rapid si fara costuri de la un sector economic la altul. Explicatia acestui fapt rezida in specificitatea factorilor utilizati in diferite industrii. Un model alternativ este cel al factorilor specifici, care trateaza mobilitatea factorilor in interiorul tarii in mod diferentiat: pe termen scurt, doar munca este omogena si mobila intre cele doua sectoare ale economiei; capitalul si pamantul sunt factori specifici. Cererea este o variabila complexa, caracterizata printr-o structura specifica, data de gusturile si preferintele consumatorilor, de tendintele acestora etc. Chiar si in conditiile identitatii tehnologiilor si preferintelor, cererea relativa poate favoriza comertul dintre natiuni, antrenand specializarea acestora in domeniile care permit scaderea progresiva a costurilor. Inca din primele decenii postbelice, economistii au observat unele schimbari in evolutia comertului international, determinate pe de o parte, de mutatiile ce au avut loc in structura gusturilor si preferintelor consumatorilor, iar pe de alta parte, de progresul tehnologic rapid care a deschis calea unei extraordinare diversificari a produselor. In aceste conditii, teoriile clasice si neo-clasice ale comertului international devin tot mai putin capabile in a explica mobilurile si structura schimburilor internationale intre tari. Statisticile evidentiaza existenta unor schimburi comerciale de mare intensitate intre natiuni caracterizate prin similitudini, mai degraba decat prin deosebiri in ce priveste: gradul de dezvoltare, tipul dotarii cu resurse, nivelul productivitatii muncii, al veniturilor, structura consumului etc. Fluxurile comerciale in dublu sens, avand ca obiect bunuri sau servicii asemanatoare sau chiar substituibile formeaza comertul de tip intra-industrie. Conform ipotezei lui Linder, comertul cu produse manufacturate se deruleaza in proportie covarsitoare intre tarile dezvoltate, avand niveluri apropiate ale venitului pe locuitor. Realitatea demonstreaza ca intr-o lume dinamica, schimbarea tehnologica se produce in cadrul diferitelor natiuni, in ritmuri diferite si cu amplitudine diferita. Rezultatele ei se materializeaza de regula in noi metode de producere sau comercializare a produselor existente, in noi produse sau imbunatatiri aduse acestora. Rolul progresului tehnologic in dinamica comertului international contemporan poate fi explicat pe baza ipotezei ciclului international al produsului, formulata de Raymond Vernon. Aceasta considera inovatia tehnologica ca fiind un factor-cheie in determinarea structurii comertului cu produse manufacurate, considerate a urma unui ciclu comercial predictibil, pe parcursul caruia, tara care creeaza produsul este initial un exportator, pierzandu-si ulterior avantajul competitiv in raport cu partenerii comerciali, pentru a deveni in final un importator al produsului respectiv. Controversele din anii 1980 au vizat nu atat relevanta generala a teoriilor clasice in contextul economiei mondiale contemporane. cat mai ales unele din premisele fundamentale pe care acestea se intemeiaza, indeosebi cea privind optimalitatea absoluta a comertului liber. Are loc o schimbare fundamentala de viziune si legitimand necesitatea elaborarii unei noi teorii, care sa reflecte mai bine structura si trasaturile comertului international contemporan. Reprezentantii noului val si-au focalizat atentia asupra a doua concepte de baza, care, in conceptia lor, ar putea explica mai fidel mecanismele comertului international actual decat avantajul comparativ: optimul de gradul doi si comertul administrat. De aici inainte, concurenta perfecta si veniturile constante de scara raman doar prezumtii teoretice si deci, nepotrivite pentru a putea fi asezate la baza teoriei comertului international. Conform noii teorii, optimalitatea comertului liber numai trebuie absolutizata, ci este in functie de structura economiei, mai precis de existenta sau non-existenta distorsiunilor. In asemenea cazuri, adoptarea unor masuri suplimentare de protectie de tipul taxelor vamale, contingentelor, subventiilor etc. in scopul contracararii efectelor distorsiunii poate duce la ridicarea nivelului bunastarii. In modelele clasice, economistii pleaca de la premisa ca pietele sunt perfect competitive, implicand faptul ca firmele obtin venituri constante de scara, profiturile de monopol fiind eliminate. In realitate insa, concurenta perfecta apare doar intr-un numar mic de situatii. Pe majoritatea pietelor lumii predomina formele concurentei imperfecte: monopolista, de oligopol, de monopol. In conditii de concurenta imperfecta, firmele obtin economii de scara, adica venituri care sporesc progresiv pe masura ce scara la care se dasfasoara productia creste. Intr-o astfel de situatie, o dublare a cantitatii de factori input are drept rezultat mai mult decat o dublare a productiei obtinute. Economiile de scara pot fi interne sau externe. Economiile interne de scara au loc atunci cand cresc dimensiunile firmei individuale, adica una si aceeasi firma este capabila sa produca mai mult. Sporirea cantitatii produse duce la scaderea costului total mediu. Economiile externe de scara sunt legate nu de dimensiunile firmei individuale, ci de cele ale industriei careia firma ii apartine. Acest avantaj poate fi redat cu ajutorul curbei invatarii, care exprima relatia dintre costul unitar si productia cumulata. In astfel de situatii, se obtin venituri progresive dinamice deoarece costul unitar scade nu pe masura ritmului de crestere a productiei curente, ci pe masura cresterii productiei cumulate.

1.5. Politici tarifare- Definitie. Istoric. Tipuri. Obiective. Instrumente. Politica comerciala, ca parte componenta a politicii guvernamentale reglementeaza unul din cele mai importante domenii de care depinde bunastarea unei natiuni: relatiile economice cu strainatatea. Politicile pot fi de natura tarifara, daca utilizeaza ca principal instrument taxele vamale, sau netarifara, in cazul in care sunt utilizate alte instrumente decat taxele vamale. Comertul cu strainatatea a constituit, inca din cele mai vechi timpuri, obiect de preocupare si interventie din partea guvernelor de pretutindeni. Explicatia acestui fapt porneste de la o realitate incontestabila: relatiile economice externe sunt un puternic factor de crestere economica si acumulare de avutie. Niciun stat din lume, indiferent de posibilitatile si resursele de care dispune, nu-si poate permite sa ignore acest lucru. In perioada care a trecut de la cel de-al Doilea Razboi Mondial, comertul mondial a sporit intr-un ritm fara precedent, atat ca volum valoric cat si in ce priveste dimensiunea si orientarea fluxurilor comerciale internationale. Ca urmare, politica statelor nationale in acest domeniu a dobandit mereu noi valente, fiind caracterizata prin doua tendinte majore si in mare masura, contradictorii: pe de o parte, incepand chiar din primele decenii postbelice, constantam o intensificare a efortului colectiv al statelor nationale in directia eliminarii restrictiilor si barierelor din calea comertului international, eforturi ce s-au soldat cu succese notabile. Pe de alta parte, in cvasitotalitatea lor, statele si gruparile de state au manifestat o intensa preocupare si au intreprins numeroase actiuni individuale prin care au urmarit exact contrariul, adica intarirea restrictiilor in vederea protejarii propriilor economii de concurenta straina. De-a lungul timpului, statele lumii au promovat trei tipuri principale de politici comerciale: de liber schimb, protectioniste si autarhice. Politicile comerciale de liber schimb s-au aplicat pe scara larga in deceniile VI si VII ale secolului al XIX-lea, fiind sustinute teoretic de catre scoala engleza. In viziunea reprezentantilor acestei scoli, daca comertul international se desfasoara liber, fara restrictii, el realizeaza o alocare eficienta a resurselor la nivel mondial, contribuind la cresterea bunastarii tuturor natiunilor participante. Prin contrast, politicile protectioniste au drept principal obiectiv restrictionarea accesului produselor straine pe pietele nationale. Ele s-au aplicat pe scara larga in tarile europene si in Statele Unite in a doua jumatate a secolului al XIX-lea. In acea perioada o serie de ganditori si oameni de stat au combatut politica liberului schimb, aratand ca ea era in avantajul unor tari precum Anglia si Franta, unde revolutia industriala incepuse mai devreme; in schimb, sustineau ei, natiunile care au pasit mai tarziu pe drumul industrializarii (Germania, SUA etc.) isi pot vedea industriile ruinate intrucat acestea nu pot concura cu produsele de export engleze. Protectionismul cunoaste astazi o recrudescenta ingrijoratoare, insa nu in forma sa clasica (prin tarife vamale prohibitive, desi taxele vamale continua sa fie folosite pe scara larga), ci in forme mai voalate (de exemplu, prin ajustari fiscale, subventii interne, masuri antidumping etc.). In sfarsit, politicile autarhice contin masuri indreptate spre interior, spre izolarea economica a statului respectiv. Politicile de tip autarhic, urmaresc reducerea dependentei economice nationale fata de strainatate, prin incercarea de a produce pe plan intern un numar cat mai mare de bunuri si servicii si de a apela cat mai putin la importuri. In realitate, nu exista autarhie absoluta pentru ca nici un stat din lume nu se poate izola complet de comunitatea internationala; exista numai tendinte autarhice in politica unor guverne, manifestate prin dorinta de a dezvolta cu orice pret (chiar cu costuri foarte mari si uneori cu sacrificii imense din partea natiunii) anumite ramuri sau sub-ramuri economice si a reduce la minim importurile Autarhia se caracterizeaza asadar printr-un protectionism exacerbat. Obiectivele politicii comerciale pot fi clasificate in functie de orizontul de timp, in doua categorii: pe termen lung si pe termen scurt (si mediu). Pe termen lung, obiectivele urmarite de o natiune prin politica comerciala sunt: o specializare internationala care sa ii permita ocuparea unui loc cat mai favorabil in diviziunea internationala a muncii o structura a schimburilor care sa asigure valorificarea superioara a resurselor natiunii asigurarea conditiilor pentru imbunatatirea termenilor schimbului cresterea competitivitatii internationale acest deziderat il realizeaza firmele nationale pe baza propriilor eforturi si beneficiind de avantajele competitive ale natiunii inscrierea natiunii in diviziunea internationala a munciiPe termen scurt si mediu, obiectivele politicii comerciale sunt de natura prepoderent conjuncturala. Un astfel de obiectiv este aprovizionarea pietei interne cu materii prime, materiale, bunuri manufacturate etc., necesare consumului intern, considerat pe cele trei componente ale sale: consumul populatiei, consumul productiv si consumul guvernamental. Aprovizionarea pietei interne devine obiectiv al politicii comerciale in masura in care guvernele, utilizand anumite mijloace, incearca sa sustina una din cele trei componente in defavoarea celorlalte. In anumite perioade, guvernele pot fi interesate ca importurile destinate unei componente da sporeasca, sau dimpotriva, sa se reduca. Un alt obiectiv conjunctural este echilibrarea balantei de plati. In situatiile in care balantele de plati ale natiunilor inregistreaza in mod repetat deficite importante, guvernele pot reduce, ca masuri alternative, la reducerea importurilor.Un obiectiv frecvent intalnit este protejarea pietei interne de concurenta straina. Guvernele actioneaza adesea prin politici comerciale, in scopul protejarii industriilor indigene de concurenta straina. Cauza principala a interventiei guvernamentale este, fara indoiala, competivitatea scazuta a acestor industrii in raport cu producatorii straini. Instrumente ale politicii tarifareClasificarea taxelor vamale.Politica tarifara (sau vamala) este transpusa in practica cu ajutorul unor instrumente specifice dintre care cel mai important este taxa vamala. Taxa vamala este un impozit indirect, perceput de stat asupra marfurilor importate iar in unele cazuri (mult mai rare), si asupra celor exportate. Taxele vamale pot di clasificate dupa un numar de criterii, intre care mentionam: obiectul impunerii, scopul impunerii, modul de calcul si de percepere, tipul relatiilor comerciale dintre tari, gradul de protectie s.a. Dupa obiectul impunerii, distingem: Taxele vamale de export se utilizeaza de regula in doua situatii tipice: cand guvernul care le aplica, doreste, dintr-un anumit motiv sa descurajeze exportul unei marfi (cel mai adesea, o materie prima deficitara sau un produs strategic) si cand o natiune, ce detine o pondere insemnata in exportul mondial al unui produs, doreste sa limiteze oferta spre a forta cresterea pretului mondial. Taxele vamale de import Taxele vamale de tranzit- pentru marfuri straine ce tranziteaza teritoriul unui stat. Scopul impunerii vamale poate fi de natura fiscala sau protectionista. In primul rand, guvernele urmaresc obtinerea de venituri la bugetul statului, motiv pentru care taxele vamale au un nivel mediu relativ scazut. Pana la introducerea altor tipuri de impozite (pe venit, pe circulatia marfurilor etc), guvernele isi asigurau o buna parte a veniturilor bugetare din taxe vamale. Chiar si in prezent, taxele in scop fiscal constituie importante surse de venituri pentru majoritatea natiunilor in curs de dezvoltare, acoperind in unele cazuri, peste jumatate din totalul incasarilor bugetare. Taxele vamale cu scop protectionist urmaresc: protejarea anumitor industrii sau sectoare din economia nationala de concurenta straina; spre a servi acestui scop, nivelul lor poate fi oricat de inalt. Taxa vamala ridica artificial pretul marfii importate, afectand competivitatea ei in raport cu marfurile indigene. In unele cazuri, taxele protectioniste por fi deosebit de ridicate, intrecand de cateva ori valoarea marfurilor importate. Importanta taxelor vamale a scazut de-a lungul timpului, sub ambele aspecte. Ca surse de venituri bugetare, ele nu mai pot reprezenta ce au reprezentat in trecut de vreme ce nivelul lor a scazut continuu, in urma negocierilor multilaterale desfasurate sub egida Organizatiei Mondiale a Comertului. Ca bariere comerciale, taxele vamale si-au pierdut de asemenea din importanta. Actualmente, guvernele prefera sa se protejeze prin alte tipuri de instrumente, indeosebi netarifare, care prezinta unele avantaje in raport cu taxele vamale. Dupa modul de calcul si de percepere, taxele vamale sunt de trei tipuri: Taxa vamala specifica se exprima ca o suma fixa, perceputa asupra unei unitati fizice din produsul importat, indiferent de pretul acestuia. Taxa vamala ad valorem se exprima ca un procentaj fix din valoarea marfii importate. Este cu atat mai mare cu cat si pretul produsului importat este mai mare. Taxa vamala compusa este o combinatie intre taxa specifica si cea ad valorem. In general, taxa vamala compusa se aplica atunci cand una din formele simple este considerata insuficient de protectionista. Dupa tipul relatiilor comerciale ce se stabilesc intre diferite tari si grupuri de tari, taxele vamale pot fi clasificate in patru grupe: Taxe vamale autonome se aplica de catre un stat marfurilor provenind din tari in care statur respectiv nu are incheiate acorduri privind acordarea reciproca a clauzei natiunii celei mai favorizate; ca atare, ele sunt stabilite in mod independent, fara a se tine seama de tara de provenienta a marfurilor si au un nivel relativ inalt. Taxe vamale conventionale au un nivel mai scazut decat cele autonome, fiind fixate de un stat prin intelegere cu alte state, in baza existentei unor acorduri interguvernamentalece prevad acordarea reciproca a clauzei natiunii celei mai favorizate. Taxe vamale preferentiale sunt aplicate marfurilor importate din anumite tari, cu care statul importator a incheiat acorduri preferentiale; ele nu se extind si asupra marfurilor importate din celelalte tari. Taxe vamale de retorsiune se aplica de regula, ca raspuns la practicile neloiale ale altor state. Ele imbraca doua forme: taxe antidumping (percepute peste taxele vamale obisnuite pentru a anihila efectele dumpingului) si taxe vamale compensatorii (percepute pentru a inlatura efectele subventiilor sau primelor de export acordate de statele partenere). Dupa gradul de protectie pe care il ofera, exista: Taxa vamala nominala pe care o gasim publicata in tariful vamal de import. Aceasta ofera doar o imagine generala. destul de vaga, privind gradul de protectie al diferitelor industrii si sectoare din economie. Aceasta se datoreaza faptului ca nu intotdeauna bunurile sunt produse in proportie de suta la suta in aceeasi tara. Taxa vamala efectiva (rata protectiei efective) vizeaza doar valoarea nou creata (manopera) incorporata in produsul supus impunerii vamale. Ea exprima, sub forma procentuala, cresterea valorii adaugate pe unitatea de produs in conditiile existentei protectiei nominale, in raport cu situatia in care nu exista taxe vamale [V. K. Ramaswami, T. N. Srinivasan, Tariff Structure and Resourse Allocation in the Presence of Factor Substitution (Trade, Balance of Payments and Growth, North Holland Publishing Co., 1971, p.291)].Politica tarifara utilizeaza, pe langa taxa vamala, si alte instrumente. De o insemnatate deosebita, mai cu seama in practica vamala, este tariful vamal de import. Acesta este actul legal care cuprinde, intr-o forma sistematizata, taxele vamale aplicate de catre un stat bunurilor importate. Taxa vamala influenteaza termenii schimbului unei natiuni prin faptul ca ea creeaza o diferenta intre preturile interne si cele mondiale. Pretul intern al unui bun importat, supus impunerii vamale devine unul mai mare decat pretul extern, diferenta fiind tocmai valoarea taxei vamale. Intensitatea acestui efect depinde de marimea tarii importatoare. Daca aceasta detine o pondere insemnata in importul mondial al unui produs, taxa vamala de import produce simultan un dublu efect: cresterea pretului intern si scaderea pretului extern, astfel incat diferenta dintre ele este egala cu valoarea taxei vamale. Ea realizeaza in final o imbunatatire a termenilor schimbului si implicit, un nivel superior de bunastare. In cazul unei tari mici, taxa vamala de import produce numai cresterea pretului intern al bunului supus impunerii vamale. Cresterea pretului intern sub impactul taxei vamale provoaca modificari importante in structura pietei: consumatorii isi diminueaza cererea iar producatorii isi sporesc oferta. Totodata, taxa vamala influenteaza distributia interna a venitului. Are loc un transfer de venit national de la consumatori la producatori interni (efect de redistribuire). Banii colectati din taxa vamala constituie venituri la bugetul de stat (efect de venit). Pierderile pe care economia nationala le sufera in urma aplicarii taxei vamale de import se manifesta atat in productie, cat si in consum (pierderi de eficienta). Pentru a stabili efectul net al taxei vamale asupra economiei tarii importatoare, pierderile de eficienta trebuie comparate cu castigul rezultat din imbunatatirea termenilor schimbului (efect comercial). Efectul comercial se manifesta numai in cazul tarilor mari. Pentru o tara mica, taxa vamala de import este economic ineficienta deoarece ea produce efecte numai in interior; rezultatul va fi intotdeauna o pierdere neta pentru natiune si deci, o scadere a bunastarii. Dar chiar si in cazul unei tari mari, taxa vamala poate produce efecte perverse. In anumite imprejurari, pretul extern poate sa scada atat de mult incat sa influenteze pretul intern; acesta din urma poate sa devina mai mic decat inainte de impunerea taxei vamale de import. Prin aceasta, efectul de protectie va fi anulat. Un astfel de caz neobisnuit poarta numele de paradoxul lui Metzler. In absenta distorsiunilor interne, taxa vamala de import produce pierderi de eficienta, nu numai in productia dar si in consumul tarii importatoare, efecte ce pot fi explicate cu ajutorul analizei geometrice. Taxa vamala actioneaza in sens invers specializarii (ce are loc in baza avantajului comparativ), fortand intoarcerea economiei spre starea de autarhie. Nivelul de bunastare scade, dar ramane superior celui predominant in autarhie. In prezenta distorsiunilor interne, guvernele pot utiliza taxele vamale de import pentru a atenua sau contracara aceste distorsiuni, ridicand astfel nivelul bunastarii natiunii. Conform teoriei optimului de gradul doi, in prezenta unor distorsiuni interne (de tipul subventiilor sau monopolurilor), o distorsiune suplimentara (indusa, de exemplu, de o taxa vamala de import) poate ridica nivelul bunastarii. 1.6. Bariere netarifarePoliticile comerciale utilizeaza, pe langa taxele vamale, un mare numar de intrumente si masuri cu caracter netarifar, numite generic bariere netarifare. Comparativ cu instrumentele tarifare, barierele natarifare prezinta un grad mult mai mare de diversitate. Uneori, ele actioneaza direct asupra importurilor, limitand intr-o masura mai mare sau mai mica cantitatea importata. Alteori ele actioneaza nu asupra tranzactiilor de import propriu-zise ci asupra imprejurarilor in care acestea se desfasoara. Putem clasifica barierele netarifare in doua mari categorii: bariere cantitative care influenteaza direct cantitatea importata si bariere necantitative care influenteaza, fie preturile bunurilor importate, fie conditiile in care se deruleaza importurile. Barierele cantitative actioneaza direct asupra cantitatii importate, in sensul limitarii acesteia. Contingentele de import sunt reglementari ce limiteaza cantitativ importul anumitor categorii de bunuri, pe o perioada determinata de timp (de regula un an). Prin contingentare, volumul importului este limitat la un nivel superior, fixat sub cel realizabil in conditii de comert liber. Procedand astfel, guvernele urmaresc sa asigure firmelor indigene cote sigure din piata interna. Contingentele de import produc modificari importante in structura pietei interne a tarii importatoare. Prin limitarea cantitatii importate, oferta interna pentru un bun scade, iar pretul creste. Spre deosebire insa de taxele vamale, care aduc venituri statelor importatoare, contingentele nu aduc nici un fel de venituri. Ca si in cazul taxei vamale de import, contingentul actioneaza in sens invers specializarii, fortand intoarcerea economiei spre starea de autarhie. Contingentul de import reduce nivelul bunastarii, dar il mentine deasupra celui din starea de autarhie. Totodata, contingentul de import afecteaza atat importurile, cat si exporturile natiunii. Venitul suplimentar poarta numele de renta de contingent si provine din diferenta dintre pretul mai scazut la care importatorii cumpara bunul respectiv de pe piata externa si pretul mai mare la care-l revand pe piata interna. Cine anume obtine aceste castiguri depinde de modul in care guvernul distribuie licentele de import pentru administrarea contingentului. O forma extrema a contingentului este interdictia totala sau partiala, pe o perioada determinata de timp, sau nelimitat, a importului (exportului) anumitor bunuri. Interdictia actioneaza in sensul readucerii economiei la starea de autarhie. Subventiile interne fac parte din categoria barierelor care limiteaza indirect importurile, prin mecanismul preturilor. Sunt masuri alternative la care pot recurge guvernele pentru a sustine protectia nationala in confruntarea cu exportatorii straini. Subventia interna consta dintr-o suma de bani pe care guvernul o acorda, direct sau indirect, producatorilor interni pentru ca acestia sa se poata mentine in competitie cu importurile. Subventia interna produce efecte similare cu cele ale unui contingent de import: prin subventionare, cantitatea oderita de producatorii interni creste (sporul este in functie de cuantumul subventiei), iar cantitatea importata se reduce corespunzator. Impozitele indirecte asupra importurilor pot deveni bariere netarifare in masura in care nu se aplica in acelasi mod si produselor indigene. Din acest motiv, mai sunt cunoscute sub numele de ajustari fiscale la frontiera. Caracterul protectionist al taxelor indirecte consta in diferenta referitoare la baza de impozitare: mai mare la bunurile importate in raport cu cele indigene. Taxele de retorsiune sunt masuri de protectie conditionata, prin care statele lumii raspund practicilor comerciale neloiale ale firmelor exportatoare din tarile partenere. Ca regula generala, taxele de retorsiune se incadreaza in categoria masurilor tarifare. Totusi, in unele cazuri, ele pot deveni bariere netarifare, actionand asupra importurilor prin mecanismul preturilor. O practica neloiala raspandita este dumpingul. Nu toate operatiunile de dumping constituie practici neloiale sau altfel spus, nu toate sunt efectuate cu intentia vadita de a leza interesele partenerilor. In functie de obiectivele urmarite, teoria comertului international distinge trei forme de dumping: persistent, spoliator si sporadic. Dumpingul persistent are ca scop maximizarea profitului unei firme exportatoare care detine o pozitie de monopol sau cvasi-monopol pe piata sa nationala. Datorita faptului ca piata interna a exportatorului este izolata prin bariere comerciale sau de alta natura, pretul de aici este mai mare decat cel care predomina pe alte piete straine, competitive. Dumpingul spoliator este tipul de dumping care prezinta puternice accente de neloialitate. In esenta, el se defineste ca fiind tendinta unei firme de a-si vinde produsele pe o piata straina la un pret inferior valorii lor normale, in scopul instituirii unui monopol pe piata respectiva prin eliminarea totala si intr-o maniera agresiva, a concurentei. Dupa ce aceasta a fost lichidata, preturile sunt ridicate pentru ca firma spoliatoare sa beneficieze de pozitia de monopol astfel dobandita. Dumpingul sporadic are caracter conjunctural si se refera la vanzarea in strainatate a unei marfi, la un pret inferior valorii normale, in scopul lichidarii unor stocuri create din cauze ce nu au putut fi prevazute. Elementul de neloialitate apare si in acest caz, desi intr-o masura mult mai mica decat la dumpingul spoliator. Ca regula generala, o situatie de dumping presupune indepliniriea cumulativa a trei conditii: dovedirea practicarii preturilor de dumping (pe baza valorii normale); existanta unui prejudiciu important; existanta unei legaturi cauzale intre practicarea preturilor de dumping si provocarea prejudiciului. In vederea protejarii producatorilor nationali de efectele dumpingului, guvernele pot institui taxe antidumping. Tot in categoria practicilor neloiale se include si subventionarea exporturilor. Rolul subventiei de export nu consta in a-l abilita pe exportator sa practice dumpingul, ci de a-i permite sa se alinieze la preturile concurentei atunci cand nivelul mai ridicat al costurilor sale de productie si comercializare nu-i permit acest lucru. Regimul taxelor compensatorii este identic cu cel al taxelor antidumping: ele trebuie utilizate exclusiv in scopul contracararii efectelor subventiei, in caz contrar, devenind obstacole netarifare in calea importurilor. In afara barierelor prezentate, exista si alte mijloace prin care statele pot interveni in favoarea industriilor indigene atunci cand acestea se afla in competitie cu importurile. Manevrand abil o serie de parghii administrative, guvernele reusesc fie sa influenteze imprejurarile in care au loc tranzactiile de import (prin crearea de obstacole suplimentare in derularea acestora), fie sa asigure produselor indigene un regim mai favorabil in ce priveste comercializarea pe piata interna, in raport cu bunurile importate. Barierele din aceasta categorie asigura un grad diferentiat de protectie, iar domeniile de aplicabilitate sunt foarte variate. Prin maniera in care actioneaza cat si prin formele pe care le imbraca, ele urmaresc marfurile pe tot parcursul lor, de la exportator pana la importator si mai departe, pana la consumatorul final. Evaluarea vamala si alte formalitati legate de trecerea marfurilor prin vama actioneaza ca bariere netarifare prin faptul ca influenteaza conditiile in care sunt derulate importurile, in zona frontierei vamale. In masura in care aceste conditii se inaspresc, importurile sunt descurajate. O alta categorie sunt barierele administrative rezultand din politica de achizitii a sectorului public si alte activitati comerciale ale statului. Achizitiile guvernamentale pot deveni bariere netarifare in masura in care ofertele firmelor straine sunt tratate discriminatoriu in raport cu cele ale firmelor indigene. In sfarsit, barierele tehnice decurg din reglementarile privind caracteristicile tehnice si de calitate, numite si standarde, pe care trebuie sa le indeplineasca bunurile si serviciile pentru a putea fi comercializate. Standardele pot deveni bariere netarifare in situatia in care se aplica numai produselor importate, fara a le afecta si pe cele indigene.