Metode si tehnici pe dezvoltare a CAPACITĂŢILORCOORDINATIVE

Delimi tări conceptuale Performanţa sportivă, privită ca rezultat superior obţinut într-o competiţie

oficială, este condiţionată de o serie de factori, cum ar fi:• capacitatea de efort a sportivului;• nivelul de dezvoltare a calităţilor motrice de bază: viteză, forţă, rezistenţă,

capacităţi coordinative, mobilitate-supleţe;• nivelul aptitudinilor psihointelectuale: atenţie, concentrare nervoasă, gândire,

imaginaţie, memorie, anticipare, decizie;• psihoafective: rezistenţă la stres, stabilitate emoţională;• psihoreglatorii voliţionale: efort voluntar, perseverenţă, combativitate;• nivelul tehnico-tactic etc.În ceea ce priveşte calităţile motrice, specialiştii domeniului le împart în două

mari categorii:1. Calităţi motrice de bază sau capacităţi condiţionale: viteza, forţa şi rezistenţa

- dependente, în principal, de substratul energetic.2. Capacităţi coordinative, dependente, în principal, de calitatea sistemului

nervos.La acestea se adaugă mobilitatea şi supleţea, calităţi ale aparatului locomotor

considerate intermediare.Pentru a delimita terminologic cât mai precis capacităţile coordinative, trebuie să

luăm în calcul multitudinea termenilor prezenţi în literatura de specialitate:• mişcarea de coordonare – se referă la schimbări ale poziţiei corpului sau ale

diferitelor sale segmente în spaţiu şi în timp, ca rezultat al legării continue a diferitelor faze ale mişcării;

• coordonarea psihomotrică - este legată de procesele neurofiziologice ce stau la baza mişcării;

• coordonare – este o noţiune generală ce se referă la mişcările omului;• capacităţi coordinative - determinate de procesul de reglare şi control motric.Definiţii, caracteristici, forme de manifestare Def. Capacităţile coordinative desemnează, generic, un complex de calităţi

preponderent psihomotrice, care presupun capacitatea de a învăţa rapid mişcări noi, adaptarea rapidă şi eficientă la condiţii variate, specifice diferitelor tipuri de activităţi, prin restructurarea fondului motric existent.

Capacităţile coordinative se exprimă în sfera gesticii şi facilitează învăţarea motrică, fiind legate de procesele de organizare, control şi reglare a mişcării. O bună coordonare reprezintă condiţia necesară execuţiei cât mai fidele cu putinţă a programului motric stabilit, ea depinzând, la rândul său, de precizia informaţiilor provenite de la analizatori, a căror integritate este esenţială.

După Janner (1995), caracteristicile unei mişcări coordonate sunt:

1

• reacţia anticipativă;• căile de impuls „bătătorite", care asigură distribuirea inervaţiei psihomotrice;• dozarea corectă a parametrilor de forţă implicaţi în mişcare;• schimbarea precisă a direcţiei, ca expresie a capacităţii de înlocuire rapidă a

excitaţiei cu inhibiţia;• echilibrarea mişcărilor, mărturie a procesului de autoreglare;• precizia inervaţiei, orientată spre tensionarea strictă a musculaturii implicate în

mişcare;• sincronizarea mişcărilor;• continuitatea, cursivitatea în execuţie, puse pe seama capacităţii de structurare

a mişcării în timp;• elasticitatea musculară;• reajustarea senzorio-perceptiv-motrică, prin valorificarea infor- n maţiilor

venite pe calea analizatorilor.În practică se cunosc două forme ale mişcării coordonate, care se întrepătrund

şi se completează reciproc:• o formă conştientă, corticală, manifestată în cazul acţiunilor senzorio-motrice

noi, necunoscute;• o formă parţial automatizată, subcorticală, manifestată în situaţiile învăţate,

cunoscute.R. Manno (1996) consideră că soluţia problemelor de coordonare impuse de un

act motor sportiv constă în realizarea mai multor funcţii parţiale:• execuţia mişcării propriu-zise de către organele motorii;• programarea desfăşurării mişcării, care permite recepţionarea şi transmiterea

informaţiilor privind rezultatele momentane şi finale ale actului motor;• programarea desfăşurării mişcării, cu prevederea rezultatelor de moment şi a

celor finale (anticiparea);• compararea informaţiilor la intrare {valoarea reală) cu programul acţiunii şi

cu obiectivul prevăzut {valoarea nominală);• procesul de control şi de reglare propriu-zis, ce implică transmiterea

impulsurilor nervoase la nivelul musculaturii scheletice;• îmbunătăţirea memoriei motrice, care înregistrează programul mişcării

efectuate şi transformările sale; acesta intervine, totodată, prin fragmente de exerciţii motrice similare, înregistrate anterior.

Controlul execuţiei actului motor se realizează prin intermediul mecanismelor de feed-back, alimentate de informaţiile senzoriale (variaţii chimice, mecanice, luminoase etc.), selecţionate prin intermediul analizatorilor, în funcţie de experienţele memorizate anterior.

Def. Astfel, prin capacităţile coordinative înţelegem capacitatea de învăţare, capacitatea de dirijare şi control al mişcării şi capacitatea de adaptare şi transformare a mişcării.

Componentele capacităţii coordinative

2

După D. Blume (1981), citat de R. Manno, capacităţile coordinative sunt organizate sub formă de sistem , având în vedere intercondiţionările dintre componente şi finalităţile acestuia

Capacitatea de combinare a mişcărilor permite stabilirea legăturilor dintre deprinderile motrice automatizate, respectiv dintre elementele şi procedeele tehnice specifice unor ramuri de sport (jocuri sportive, sporturi de luptă sau sporturi la care mişcările sunt standardizate, ca gimnastica, săriturile în apă etc.).

Capacitatea de combinare a mişcărilor include şi coordonarea segmentară, îndeosebi coordonarea braţe - picioare - trunchi şi ambidextria (întâlnită în atletism, canotaj, ciclism etc.).

Capacitatea de diferenţiere a mişcărilor (chinestezică) permite un control fin, diferenţiat al parametrilor dinamici, temporali şi spaţiali ai mişcării. Ea determină nivelul de tensiune corespunzător intensităţii, deplasării unghiulare şi accelerării segmentelor corporale.

Capacitatea de echilibru presupune menţinerea corpului într-o anumită poziţie stabilă şi reechilibrarea acestuia în urma unor deplasări şi solicitări cu amplitudine mare. în menţinerea echilibrului, rolul analizatorului vestibular este determinant.

Capacitatea de orientare spaţio-temporală permite modificarea poziţiei şi mişcarea corpului în spaţiu şi timp, în raport cu un anumit câmp de acţiune. Se pot distinge două forme fundamentale de orientare:

• în raport cu obiectele în mişcare, în condiţii relativ statice;• orientarea corpului în raport cu puncte de referinţă fixe sau mobile.

Capacitatea de orientare prezintă un rol important în jocurile în care sportivul trebuie să-şi adapteze continuu execuţiile în funcţie de coechipieri şi adversari, acelaşi lucru fiind valabil şi în cazul sporturilor de luptă, în care câmpul de acţiune este mai redus, în sporturile tehnico-compoziţionale (gimnastică artistică, ritmică sportivă, patinaj artistic), orientarea spaţio-temporală este foarte solicitată, însă automatizarea reduce considerabil rolul analizatorului vizual, în scopul consolidării celorlalţi analizatori.

Capacitatea de ritm şi tempo reprezintă aptitudinea individului de a-şi organiza în timp şi spaţiu execuţiile motrice. Aceasta este deosebit de importantă în învăţarea elementelor şi a procedeelor tehnice, precum şi a combinaţiilor tactice în care este necesară variaţia frecvenţei mişcărilor fără creşterea costului energetic.

Capacitatea de reacţie rapidă presupune răspunsuri motrice rapide la diferiţi stimuli. Se deosebesc: forme simple, de reacţie la semnale prevăzute şi cunoscute; forme complexe, în care stimulii nu sunt cunoscuţi, iar gama răspunsurilor posibile este foarte largă.

Capacitatea de transformare a mişcării permite ca programul motor al unei acţiuni în curs să poată fi adaptat sau modificat în funcţie de transformările neprevăzute şi complet neaşteptate ale situaţiei, putând chiar să necesite o întrerupere a mişcării, cum se întâmplă în cazul fentelor. Această capacitate este strâns

legată de capacităţile de orientare şi de reacţie, în sinteză, capacităţile coordinative pot fi prezentate schematic:

3

Factori care condiţionează capacităţile coordinative : Pot fi de natură biologică, motrică şi psihică.1. Factori de natura biologică: • capacitatea de alternare a proceselor nervoase fundamentat (excitaţia şi

inhibiţia);• viteza de transmitere a impulsurilor nervoase pe căile aferentt şi eferente;• calitatea analizatorilor implicaţi în recepţionarea informaţiilor;• calitatea inervaţiei musculare;• valoarea surselor energetice existente în organism.2. Factori de natură motrică: • nivelul de dezvoltare a celorlalte calităţi motrice (viteza, forţa, rezistenţa,

mobilitatea şi combinaţiile dintre acestea);• numărul şi complexitatea deprinderilor motrice stăpânite de subiect.3. Factori de natură psihologică: • capacitatea de anticipare a desfăşurării mişcării;• capacitatea de anticipare a evoluţiei viitoare a condiţiilor în care se execută

mişcarea (sub formă de reflex sau de răspuns stereotip învăţat sau de mişcări automatizate);

• calitatea proceselor cognitive (percepţii, reprezentări);• memoria (de scurtă şi de lungă durată);• gândirea, convergentă şi divergentă, dar mai ales gândirea creativă.

4

Metodologia dezvoltării capacităţilor coordinative

Dezvoltarea capacităţilor coordinative a dobândit o pondere crescută în procesul de antrenament, odată cu extinderea pregătirii timpurii a tinerilor în diferite ramuri de sport, şi constituie un obiectiv prioritar încă din primul stadiu de instruire. Importanţa capacităţilor coordinative rezidă în următoarele:

influenţează, în mare măsură, învăţarea şi perfecţionarea actelor motrice noi şi stabilitatea acestora în timp;

favorizează efectuarea eficientă a actelor şi a acţiunilor motrice, în condiţii variate;

determină efectuarea mişcărilor în condiţii optime de ritm şi tempo;favorizează valorificarea superioară a celorlalte calităţi motrice;favorizează restructurarea mişcărilor în fazele antrenamentului de înaltă

performanţă şi în perfecţionarea deprinderilor motrice de bază şi aplicative.în consecinţă, pentru dezvoltarea capacităţilor coordinative, în antrenamentul

sportiv se impun următoarele măsuri şi indicaţii metodice:accentul în instruire va fi pus pe stăpânirea unui număr cât mai mare de

deprinderi motrice;exerciţiile trebuie să prezinte un grad de dificultate sporit, chiar în primele stadii

ale învăţării; pe măsură ce subiectul se obişnuieşte şi execută cu mare uşurinţă un exerciţiu, se va mări dificultatea acestuia, sporind exigenţele faţă de precizia mişcării, faţă de coordonarea integrală a mişcării şi a componentelor acesteia şi faţă de spontaneitatea schimbării situaţiei;

în procesul dezvoltării capacităţilor coordinative vor fi evitate exerciţiile care provoacă crisparea subiecţilor;

dezvoltarea capacităţilor coordinative trebuie programată la începutul lecţiei de antrenament, după o bună încălzire, când organismul este pregătit pentru eforturile pe care le implică acest obiectiv;

asigurarea pauzelor suficient de lungi, care să permită refacerea completă a capacităţii de efort (intervale optime);

volumul de lucru pentru fiecare lecţie va fi mic, în schimb se va programa un număr mare de lecţii cuprinzând obiective de dezvoltare a diferitelor componente ale capacităţilor coordinative;

perioadele cele mai favorabile pentru dezvoltarea capacităţilor coordinative sunt copilăria, pubertatea şi adolescenţa, când

organismul posedă o adaptabilitate mai mare comparativ cu vârsta adultă (Tabelul 8.1.).

Capacităţi coordinative ClasaI I I I V V V V I X

1. Aptitudinea de coordonare sub

X X X B ă i e

i

2. Aptitudinea de diferenţiere chinestezică, spaţială,

X X X X

3. Aptitudinea de X X X4. Aptitudinea de X X

5

5. Aptitudinea de orientare spaţială

X X X

6. Aptitudinea de X X1. Apitudinea de

coordonare sub X X X F

e t e

2. Aptitudinea de diferenţiere chinestezică, spaţială,

X X X X

3. Aptitudinea de X X X4. Aptitudinea de X X X5. Aptitudinea

de orientare spaţialăX X X

6, Aptitudinea de X XTabelul 8.1. Perioadele propice dezvoltării capacităţilor coordinative (după

Hirtz, 1978)EHÎK Procedee metodice pentru dezvoltarea capacităţilor coordinativeProcesul dezvoltării capacităţilor coordinative poate fi orientat în două direcţii:dezvoltarea capacităţilor coordinative în general;dezvoltarea componentelor capacităţilor coordinative specifice fiecărei ramuri de

sport.în vederea atingerii acestor deziderate, se apelează la metode generale şi la

metode speciale.► Metode generaleMetoda utilizată cu frecvenţa şi eficienţa cea mai mare este metoda exersării în

condiţii standard şi în condiţii variate, în care se va pune accent atât pe creşterea complexităţii exerciţiilor, cât şi pe reducerea sau creşterea numărului de informaţii furnizate de analizatori.

Prezentăm, în continuare, un tabel cuprinzând procedeele metodice necesare dezvoltării capacităţilor coordinative (Tabelul 8.2.), după Matveev, citat de D. Harre şi completat de noi.

6

Procedeul metodic ExerciţiiFolosirea unor

poziţii de plecare neobişnuite pentru

- start cu spatele la direcţia de alergare, din poziţii variate (ghemuit,

culcat)Efectuarea exerciţiilor cu segmentul

- aruncarea obiectelor (mingi, disc, greutate) cu mâna opusă celei

preferate - efectuarea exerciţiilor de gimnastică în Schimbarea tempoului şi a sistemului de execuţie

- alergări în tempo variat şi cu variante de alergare- desfăşurarea acţiunilor de atac sau a altor

structuri de joc în tempoLimitarea spaţiului în care se efectuează

- structuri de joc, jocuri pregătitoare şi dinamice pe terenuri reduse

Efectuarea procedeelor tehnice şi a înlănţuirilor acestora cu

- exerciţii din jocuri fără dribling sau cu un singur dribling - exerciţii pentru corectarea tehnicii

Schimbarea procedeelor de execuţie

- sărituri în înălţime prin diverse procedee - aruncări diferite la poartă sau la coş

Efectuarea exerciţiilor prin creşterea

- efectuarea unor mişcări suplimentare la săriturile din gimnastică, înainte de aterizare

Folosirea unor adversari diferiţi ca

- jocuri cu echipe mai slabe sau mai puternice - utilizarea unor planuri şi acţiuni tactice diferite

Efectuarea exerciţiilor în condiţii variate de mediu, cu

- canotaj pe apă cu valuri- slalom (schi) pe teren denivelat- tenis pe diferite suprafeţeTabelul 8.2. Procedee metodice necesare dezvoltării capacităţilor

coordinative► Metode specificePentru dezvoltarea fiecărei componente a capacităţilor coordinative, se

utilizează metoda exersării, în condiţii standard şi variate, cu menţiunea că exerciţiile trebuie să fie selecţionate după anumite criterii.

a) Dezvoltarea capacităţii de combinare şi cuplare a mişcărilor presupune:cuplarea progresivă, parţială sau totală, a două deprinderi cunoscute, cu

accentuarea anumitor secvenţe;coordonarea segmentară între membrele inferioare şi superioare;exerciţiile asimetrice;combinarea unor deprinderi ce solicită diferite rezistenţe.b)Dezvoltarea capacităţii de orientare spaţio-temporală presu pune:deplasarea în spaţii şi pe distanţe prestabilite;folosirea unor spaţii diferite de cele standard;folosirea unor poziţii, situaţii şi mişcări neobişnuite.c) Dezvoltarea capacităţii de diferenţiere chinestezică presu pune:utilizarea exerciţiilor care impun o creştere progresivă a nivelului de precizie

sau de împingere (sărituri la înălţimi şi distanţe diferite);loviri ale mingii la distanţe şi din poziţii diferite;d)Dezvoltarea capacităţii de echilibru presupune:utilizarea exerciţiilor care solicită echilibrul corpului sau al unor aparate

controlate de sportivi;utilizarea exerciţiilor de acrobatică elementară. e) Dezvoltarea capacităţii de reacţie motrică presupune:- utilizarea exerciţiilor care impun reacţia la stimuli vizuali, acus tici, tactili,

chinestezici într-o formă progresiv-complexă.

7

f) Dezvoltarea capacităţii de transformare a mişcărilor presu pune:crearea unor situaţii de joc în care sunt cerute modificări neprevăzute de

acţiune (fente);realizarea unor trasee mai puţin cunoscute, cu variaţii ale mediului.g)Dezvoltarea capacităţii de ritmicizare (simţul ritmului) presu pune:utilizarea variaţiilor de ritm în exersare;refacerea unor frecvenţe de mişcare;accentuări acustice ale ritmurilor de execuţie.EOBH Instrumente şi teste utilizate în evaluarea capacităţilor coordinativeVerificarea capacităţilor coordinative se poate realiza prin aplicarea de

instrumente şi teste de evaluare a calităţii sportivului.■ Testul de echilibru „Flamingo"Obiectiv: - aprecierea capacităţii de menţinere a unei poziţii de echilibru.Materiale:- un dispozitiv în formă de „T" aşezat invers, cu înălţimea de 4 cm,

lăţimea de 3 cm şi lungimea de 50 cm; un cronometru fără întoarcere automată la „0", cu posibilitatea de a-l repune în funcţiune pentru numărători consecutive.

Instrucţiuni pentru subiect:subiectul stă pe un picior (la alegere), pe axul longitudinal ai şipcii, cu gamba

liberă flectată şi apucată cu mâna de aceeaşi parte şi cu celălalt braţ ridicat (în scopul menţinerii echilibrului), imitând pasărea flamingo;

pentru a se plasa în poziţia corectă, subiectul se sprijină pe antebraţul examinatorului (Fig. 8.3. a);

subiectul va încerca să-şi păstreze echilibrul în această poziţie timp de 1 minut (Fig. 8.3. b);

cronometrul porneşte în momentul în care orice sprijin încetează;testul se întrerupe la fiecare pierdere a echilibrului (pierderea contactului dintre

gambă şi mână, producerea contactului cu solul, cu orice segment) şi atrage după sine o penalizare; cronometrul reporneşte şi proba se reia până când se scurge un minut.

Instrucţiuni pentru examinator:plasarea înaintea subiectului;acordarea unei încercări pentru familiarizarea subiectului cu

instrucţiunile şi pentru a avea siguranţa că acestea au fost bine10 înţelese;► cronometrul se porneşte în momentul în care subiectul este în

echilibru, fără niciun ajutor; ► cronometrul trebuie oprit imediata iubiectul îşi pierde echilibrul, iar testul

se reia după reechilibrarea acestuia.Notare: se numără încercările necesare subiectului (nu şi căderile), pentru a-şi

păstra echilibrul, timp de 1 minut; de exemplu: 5 încercări = 5 puncte.Atenţie: - un număr de 15 dezechilibrări în primele 30" duce la suspendarea

testului (subiectul nu este capabil să efectueze testul); - testul nu se aplică subiecţilor cu vârstă mai mică de 7 ani.

■ Testul de apreciere a distanţeiObiectiv: - aprecierea capacităţii de diferenţiere kinestezică. Materiale: -

8

ruletă; un segment de dreaptă AB de 5-7 m, desenat pe sol.Atenţie: - este necesar un spaţiu de minimum 12 m lungime şi de 7-8 m lăţime,

fără denivelări sau obstacole.Instrucţiuni pentru subiect:pornind din punctul „A", cu vârful picioarelor atingând extremitatea „A" a

segmentului, subiectul merge pe linia trasată până la extremitatea „B", cu ochii închişi (în absenţa controlului vizual);

trebuie păstrată direcţia şi respectată distanţa; subiectul se opreşte când consideră că a parcurs cei 6 m;

subiectul se opreşte când apreciază că a ajuns în punctul „B" şi aşteaptă măsurarea distanţei (Fig. 8.4.).

Instrucţiuni pentru examinator:se înlătură orice sursă sonoră care i-ar putea permite subiectului orientarea în

spaţiu;parcurge distanţa înapoia subiectului, pentru a-i elimina acestuia teama de

lovire sau de cădere;când subiectul s-a oprit, se măsoară deviaţia de la punctul „B".Notare: - se trasează un „x" la mijlocul liniei care uneşte vârfurile picioarelor

subiectului. Imaginăm o perpendiculară dusă din acest punct pe segmentul AB sau pe prelungirea lui (se obţine punctul C);

- se măsoară distanţa BC şi se notează valoarea în centimetri, astfel:cu semnul -, dacă punctul C este între A şi B;cu semnul +, dacă punctul C este pe prelungirea AB;cu 0, dacă nu există deviaţie.- se măsoară distanţa XC, notând în dreptul valorii măsurate deviaţia

(stânga/dreapta). Raportat la etalon, se evidenţiază aspecte referitoare la coordonarea

kinestezică - rezultatul de la punctul a) - şi la coordonarea vestibu-lar-motorie, în cazul punctului b). Notare: se măsoară distanţa dintre „x" şi fiecare dreaptă, cu menţinerea

direcţiei deviaţiei (dreapta/stânga). Se acordă note conformtabelului 8.3.■ Testul de viteză-coordonare „Naveta" (10 x 5 m)Obiectiv: - aprecierea nivelului de coordonare în regim de viteză. Materiale: -

o suprafaţă curată, antiderapantă; un cronometru; ruletă, cretă; jaloane.Instrucţiuni:subiectul se plasează înapoia liniei de plecare, în poziţia „start din picioare";la semnalul de plecare, subiectul aleargă cât mai repede posibil până la o linie

aflată la 5 m distanţă, pe care o depăşeşte cu ambele picioare şi revine la linia de plecare (acesta reprezintă un ciclu); trebuie efectuate 5 astfel de cicluri;

cronometrul se opreşte în momentul în care subiectul depăşeşte cu ambele picioare linia de plecare şi se opreşte la încheierea celui de-al 5-lea ciclu;

proba se efectuează o singură dată (Fig. 8.5).■ Testul de orientare spaţio-temporală „Matorin" (10x5m)Obiectiv: - aprecierea capacităţii de orientare spaţio-temporală. Materiale: -

9

compas, cretă, riglă.Instrucţiuni:se trasează pe sol un cerc cu raza de 20 cm, pe care se înscriu gradaţiile: 45°,

90°, 180°, 270°, 360°;subiectul intră în cerc;se marchează mijlocul distanţei dintre tălpile subiectului şi se ridică o

perpendiculară care intersectează cercul;subiectul efectuează o săritură pe verticală, înaltă, cu rotaţie în jurul axei

longitudinale a corpului, spre partea îndemânatică;după aterizare, se aşază rigla la mijlocul distanţei dintre tălpi, se ridică o

perpendiculară până la intersecţia cu cercul şi se citeşte valoarea rotaţiei în grade (Fig. 8.6).

Notare: se acordă nota conform tabelului 8.4.■ Testul de ritmSubiecţii trebuie să reproducă cât mai exact o structură ritmică prezentată de

examinator, alcătuită din opt timpi (V2, 1A, V8» apoi 1 V8, apoi V2), care este redată prin bătăi din beţişoare sau prin bătăi di palme.

Notare: se vor acorda calificative şi note corespunzătoare acestora, după cum urmează:

► insuficient - 1 punct, suficient - 2 puncte, mediu - 3 puncte, bine - 4 puncte, foarte bine - 5 puncte.

RECAPITULARE Ş1 FIXARECapacităţile coordinative reunesc un complex de calităţi preponderent

psihomotrice, care presupun capacitatea de a învăţa rapid mişcări noi, adaptarea rapidă şi eficientă la condiţii variate, specifice diferitelor tipuri de activităţi, prin valorificarea deprinderilor motrice existente.

Componentele capacităţilor coordinative: capacitatea de combinare a mişcărilor; capacitatea de diferenţiere a mişcărilor (chinestezică); capacitatea de echilibru; capacitatea de orientare spaţio-temporală; capacitatea de ritm şi tempo; capacitatea de reacţie rapidă; capacitatea de transformare a mişcării. Factorii care condiţionează capacităţile coordinative sunt de natură biologică, motrică şi de natură psihică, în dezvoltarea capacităţilor coordinative, trebuie să se respecte câteva reguli metodice: stăpânirea unui bagaj vast de deprinderi motrice; creşterea treptată a complexităţii exerciţiilor; alegerea exerciţiilor astfel încât să nu provoace crisparea subiecţilor; dezvoltarea capacităţilor coordinative se va face la începutul lecţiei, după o încălzire prealabilă; pauzele dintre exerciţii trebuie să permită refacerea organismului; volumul exerciţiilor pentru fiecare lecţie trebuie să fie mic, dar trebuie să se lucreze des.

Capacităţile coordinative se pot dezvolta la orice vârstă, în orice lecţie şi cu o varietate de mijloace. Metodele utilizate pentru dezvoltarea capacităţilor coordinative se adresează fiecărei componente, de bază fiind metoda exersării. Capacităţile coordinative pot fi măsurate utilizând o serie de tehnici şi de teste de evaluare, dintre care amintim: testul de echilibru „Flamingo", testul de apreciere a distanţei, testul de viteză-coordonare „Naveta", testul de orientare spaţio-temporală „Matorin", testul de ritm.

10

EVALUAREO Defineşte capacităţile coordinative.© Identifică acele componente ale capacităţii coordinative care se regăsesc în

sportul pe care îl practici şi precizează importanţa lor.© Enumera factorii care condiţionează capacităţile coordinative.O Prezintă aspectele metodice privind dezvoltarea capacităţilor coordinative.© Enumera trei teste utilizate pentru evaluarea capacităţilor coordinative. Cap. 9 Mobilitatea si supleţea -calităţi ale aparatului articular şimusculo-ligamentarESH Definiţii şi formeMişcările posedă caracteristici care le conferă eficienţă şi expresivitate, în

mare măsură datorită mobilităţii şi supleţei1.Mobilitatea este o calitate a articulaţiilor corpului, în timp ce supleţea este o

caracteristică a aparatului musculo-ligamentar. Ambele sunt calităţi care se manifestă, împreună, în orice mişcare şi determină eficienţa acesteia.

Mobilitatea permite ca mişcările cu segmentele corpului să fie efectuate cu amplitudini diferite, în funcţie de cerinţele execuţiei procedeelor tehnice specifice ramurilor de sport. Anatomia capetelor articulare şi forma acestora (în funcţie de tipul articulaţiei, mobilă, semi-mobilă sau fixă) determină şi gradele de libertate în care se pot mobiliza segmentele implicate în mişcare.

Mobilitatea este o aptitudine fizică caracteristică mişcării, rezultată din mobilizarea capetelor articulare ale oaselor ce constituie o articulaţie.

Mobilitatea se măsoară în grade, în funcţie de unghiurile descrise de segmentele implicate în mişcare.

Supleţea reprezintă o aptitudine fizică care permite realizarea unor mişcări cu amplitudini optime, în direcţii determinate de profilul tehnicii de execuţie.

Supleţea este determinată de elasticitatea muşchilor, de gradul de tensiune al acestora (muşchi antagonişti). Ea condiţionează amplitudinea, cursivitatea şi expresivitatea mişcărilor.

Mobilitatea şi supleţea2 sunt calităţi care constituie un sistem unitar, condiţionându-se reciproc.

Sistemul mobilitate-supleţe contribuie, alături de coordonare, precizie, forţă, viteză şi rezistenţă, la efectuarea eficientă a procedeelor tehnice (calitatea mişcării).

Mobilitatea este de două feluri: activă şi pasivă.Mobilitatea activă constă în efectuarea autocondusă a mişcărilor cu

amplitudini maxime, urmate de revenirea sau de menţinerea segmentului în punctul maxim de întindere.

Mobilitatea pasivă se realizează într-o articulaţie cu ajutorul unei forţe externe, care poate fi dezvoltată de partener, de aparat sau de greutatea

Unii autori consideră că mobilitatea şi supleţea sunt trăsături ale oricărei mişcări, iar alţii le consideră drept calităţi motrice. Ambele puncte de vedere susţin că mobilitatea şi supleţea sunt calităţi ale mişcărilor.

Vom folosi termenul mobilitate, în sens larg (generic), sau mobilitate-supleţe

11

pentru a scoate în evidenţă diferenţele dintre cele două componente. propriului corp. Acest tip de mobilitate permite efectuarea mişcărilor cu

amplitudine mai mare decât în cazul mişcărilor autoconduse.Formele de mobilitate se regăsesc în execuţia procedeelor tehnice, în funcţie de

forma şi de structura acestora.EEHI Factori care influenţează mobilitatea şi supleţeaMobilitatea şi supleţea sunt influenţate de factori centrali (de natură

psihofiziologică), periferici (de natură biomecanica), de mediu, de vârstă şi de sex (Tabelul 9.1.).

Factori centrau Factori periferici Factori de mediu, vârstă şi sex- starea de încordare

(de excitaţie)- tipul de articulaţie

(mobilă,- mobilitatea şi

supleţea crescsau de relaxare (de semimobilă sau fixă); la temperaturi optime, de stă la baza nivelului - capacitatea de fort, şi se reduc la activare; chilor; scăzute;- coordonarea între - elasticitatea capsulei - copiii au o mobilitate relaxare (integrarea - acţiunea forţelor mai mari decât agonişti şi antagonişti) în învingere sau de cedare); sau decât cele în vârstă;care; - complexitatea - fetele au o mobilitate - starea afectivă; nice executate. decât băieţii;- inhibarea reacţiei - ritmul celor 24 de apărare, prin contracţia fluenţează diferit niştiior la acţiunea supleţea, dimineaţa fiind - starea de oboseală, derabil mai reduse decât mobilitatea şi supleţea. zul zilei.Tabelul 9.1.Factorii enumeraţi trebuie luaţi în considerare în procesul de planificare a

lecţiilor, prin stabilirea de obiective privind dezvoltarea mobilităţii şi a supleţei în structurile antrenamentului sportiv.

ESI Metodica dezvoltării mobilităţii şi a supleţeiObiectivul principal urmărit prin dezvoltarea mobilităţii este de a favoriza

efectuarea procedeelor tehnice din ramurile sportive sau dobândirea altordeprinderi de bază şi aplicative (amplitudine, cursivitate şi expresivitate). Mobilitatea condiţionează calitatea mişcării, fiind un factor important pe care se sprijină învăţarea şi perfecţionarea tehnicii de execuţie a deprinderilor motrice.

în unele ramuri de sport, cum sunt gimnastica artistică, gimnastica ritmică sportivă, nataţia, patinajul artistic etc, mobilitatea determină în mod direct expresivitatea mişcărilor, prin amplitudinea efectuării acestora. Dezvoltarea exagerată a mobilităţii, peste limitele anatomice ale articulaţiilor, nu reprezintă un aspect pozitiv, deoarece implică laxitate articulară, dereglări funcţionale articulare, expunere la accidente etc.

Exerciţiile de mobilitate şi supleţe trebuie să fie precedate de o bună încălzire. Pentru dezvoltarea mobilităţii, se folosesc exerciţii de întindere activă şi pasivă. Exerciţiile care implică mişcări active se pot efectua simplu sau cu arcuire, la fel şi în cazul celor pasive. Se recomandă efectuarea unor mişcări de întindere legate (repetate), deoarece, de la o repetare la alta, urmele exerciţiilor se însumează şi mobilitatea creşte progresiv. Prin urmare, exerciţiile de mobilitate trebuie efectuate în serii de 10-15 repetări, amplitudinea crescând de la o serie la alta.

O metodă de mărire a supleţei musculare este cea cunoscută sub numele de

12

stretching, care are ca principiu de bază acţiunea musculară în trei trepte: contracţia statică, relaxarea (relativ totală) şi întinderea lentă. Muşchiul sau grupa de muşchi asupra căreia se acţionează trebuie menţinută în poziţie de întindere între 10 şi 80 de secunde (după S. Solveborn, 1983) până se ajunge la o poziţie de uşor disconfort; această poziţie trebuie menţinută, întotdeauna, în mod pasiv. Acest exerciţiu, repetat de 3-4 ori, este foarte eficient, neimplicând nicio contraindicaţie articulară.

Aplicarea stretchingului trebuie făcută ţinând cont de următoarele indicaţii:întinderea muşchiului se realizează pe fond de relaxare şi, pe cât posibil,

trebuie să se conştientizeze mişcarea („să se simtă întinderea");poziţiile iniţiale trebuie să fie comode (relaxante);se recomandă ca exersarea să se facă individual;antrenamentul de stretching se efectuează de cel puţin trei ori pe săptămână,

deşi ar fi indicat chiar zilnic;se consideră că eficienţa cea mai mare a stretchingului se obţine când este

efectuat la sfârşitul procesului instructiv-edu-cativ, în serii de 3 repetări la grupele musculare solicitate în lecţie (Solveborn, 1983);

la începutul acţionării specifice, se recomandă câte o repetare pentru fiecare grupă de muşchi ce urmează a fi solicitată în mod direct;

stretchingul se aplică întâi muşchilor agonişti şi apoi anta-gonişti;întinderea muşchilor trebuie să se facă după un program zilnic individualizat

(B. Anderson, 1983);în poziţia de întindere maximă nu se vor efectua arcuiri.în procesul dezvoltării mobilităţii, se recomandă folosirea tuturor tipurilor de

exerciţii prezentate în figura 9.1., deoarece fiecare dintre ele acţionează în anumite direcţii.

>' ,, Fig. 9.1, Tipuri de exerciţii pentru dezvoltarea mobilităţiiPentru dezvoltarea mobilităţii se recomandă respectarea următoarelor cerinţe şi

indicaţii metodice:• exerciţiile pentru dezvoltarea mobilităţii vor fi selecţionate în i^., funcţie

de cerinţele fiecărei ramuri de sport sau deprinderi mo-ob ;>r trjCe de bază şi aplicative, precum şi de nivelul de pregătire al executanţilor;

*

13

se va căuta efectuarea exerciţiilor speciale pentru mobilitate, dar şi a celor de tehnică cu amplitudine maximă;

paralel cu exerciţiile de mobilitate, se recomandă şi folosirea exerciţiilor de forţă;

înainte de efectuarea exerciţiilor de mobilitate, se impune o bună încălzire a aparatului locomotor (până la apariţia transpiraţiei) şi, în special, a articulaţiilor asupra cărora se va acţiona în lecţia respectivă;

exerciţiile de mobilitate se efectuează în prima parte a lecţiei, la încălzire (stretching) sau între exerciţiile de forţă sau rezistenţă, iar ca temă de lecţie, se recomandă să fie executate după încălzire sau după realizarea temelor şi a obiectivelor lecţiei;

este indicat să se evite lucrul pentru dezvoltarea mobilităţii când organismul este obosit, după eforturi de forţă sau rezistenţă, deoarece exerciţiile nu mai au eficienţa dorită;

asupra mobilităţii trebuie să se acţioneze zilnic (1-2 ore/zi), în condiţii de temperatură aflată în limitele de confort, cunoscut fiind că aceasta se pierde foarte repede;

mobilitatea se dezvoltă relativ uşor până la vârsta de 15 ani, fapt care impune acţionarea sistematică în decursul acestei vârste, continuându-se apoi pentru menţinerea acesteia.

JSEKM Evaluarea mobilităţii şi a supleţeiPrincipalul instrument pentru măsurarea mobilităţii este gonio-metrul,

construit dmtr-un raportor şi o riglă prinsă la mijlocul laturii drepte a acestuia. în lipsa acestui aparat, se poate folosi un raportor simplu, luând drept indicator segmentul corpului care se deplasează.

Măsurarea mobilităţii se realizează începând din poziţia anatomică (poziţia naturală a segmentului) până în poziţia maximă în care ajunge segmentul.

Mobilitatea coloanei vertebrale se măsoară în^ plan anterior, din poziţia stând sau din aşezat cu picioarele întinse. în poziţia stând cu picioarele întinse, se caută atingerea cu degetele mâinilor a vârfurilor degetelor membrelor inferioare sau depăşirea acestora. Se măsoară şi se notează cu + (plus) numărul de centimetri care depăşesc suprafaţa de sprijin, iar cu - (minus), distanţa de la vârful degetelor până la suprafaţa de sprijin (Fig. 9.2).

Mobilitatea în plan anterior se poate măsura din poziţia aşezat cu picioarele întinse, împingându-se un cursor pe o riglă gradată, aşezată între părţile inferioare ale picioarelor.

în plan posterior, mobilitatea se verifică prin poziţia pod, măsu-rându-se distanţa dintre mâini şi picioare.

Mobilitatea prin răsucirea coloanei vertebrale (stânga - dreapta) se măsoară cu ajutorul unui cerc gradat, în centrul căruia stă executantul cu membrele superioare întinse înainte, după care efectuează răsucirea spre dreapta sau spre stânga; se citeşte mărimea răsucirii (în grade).

Mobilitatea în articulaţiile coxo-femurale se verifică în plan antero-posterior sau în plan lateral, măsurându-se distanţa dintre pubis şi suprafaţa de sprijin.

RECAPlTUOBwţXAiŞ

14

• Mobilitatea articulară şi supleţea musculo-ligamentarăsunt calităţi ale aparatului locomotor şi determină eficienţa mişcărilor.Mobilitatea şi supleţea sunt influenţate de factori centrali (de natură

psihofiziologică), periferici (de natură biomecanica), de mediu, de vârstă şi de sex.Metodele pentru dezvoltarea mobilităţii implică şi acţiuni pentru dezvoltarea

supleţei.Stretchingul reprezintă o metodă bazată pe întinderea muşchilor şi a

tendoanelor, cu rol în pregătirea pentru efort şi pentru creşterea supleţei aparatului musculo-ligamentar.

Probele pentru măsurarea mobilităţii şi a supleţei trebuie aplicate în sistem pentru marile articulaţii şi la mişcările frecvent implicate în activităţile motrice.

EVALUAREO Defineşte mobilitatea şi supleţea.© Enumera factorii care determină mobilitatea şi supleţea,apoi precizează tipurile acestora. © Identifică probele pentru mobilitate şi

supleţe aplicate îndisciplina sportivă pe care o practici. O Prezintă un complex format din patru

exerciţii destinatedezvoltării mobilităţii şi a supleţei în disciplina sportivă pecare o practici.

15