Cap.9. EVALUAREA PATRIMONIULUI

9.1. Evaluarea – noţiune şi principii9.2. Elementele de calcul ale evaluării patrimoniale9.3. Forme de evaluare9.4. Reguli de evaluare

9.1. Evaluarea – noţiune şi principii

9.1.1. Noţiunea de evaluare

Evaluarea reprezintă un procedeu al metodei contabile care constă în cuantificarea şi exprimarea valorică, în etalon bănesc, a existenţei miscării şi transformării patrimoniului economic pentru a-l reflecta în contabilitate. Se are în vedere să se evalueze: bunurile materiale, creanţele, obligaţiile, cheltuielile şi veniturile, rezultatele financiare, folosindu-se în acest scop preţurile şi tarifele.

Fără eveluare nu se poate realiza contabilitatea unităţilor patrimoniale în condiţii normale. Contabilitatea nu poate lucra decât cu valori ale structurilor patrimoniale exprimate în bani, ceea ce face din evaluare un procedeu independent al metodei sale.

Evaluarea patrimoniului este deci un procedeu al metodei contabilităţii care are drept scop obţinerea unei imagini fidele asupra elementelor patrimoniale şi asupra intreprinderii în ansamblul ei, prin efectuarea unei lucrări, după criterii, tehnici şi norme specifice, pentru a asigura comparabilitatea în timp a elementelor patrimoniale.

Necesitatea evaluării în forma banească deriva nemijlocit din folosirea categoriilor economice generate de acţiunea legii valorii, evaluarea constituind un procedeu de exprimare sintetica a fenomenelor economice.

Nici o acţiune economică nu poate fi întreprinsă, nici o decizie nu poate fi luată în cunoştinţă de cauză fără a se efectua în prealabil o evaluare, ceea ce presupune că este necesară fixarea obiectului evaluării cât şi unitatea de măsură.

Obiectul evaluării poate fi extrem de divers şi trebuie interpretat ş i utilizat funcţie de modul în care privim patrimoniul:

din interiorul societăţii: se determină prin evaluare valoarea totală a bunurilor societăţii, obiectul evaluării se referă la fiecare din structurile patrimoniale, mijloace economice ş i resurse economice, în ordinea lor de formare şi după destinaţia lor;

din exteriorul acesteia: când are loc o evaluare a întreprinderii în ansamblul sau, pe compartimente ale activităţii, respectiv producţie, comercial, fiscal, personal etc.

În situaţiile mai complexe este necesară o îmbinare între evaluarea internă şi evaluarea externă, trebuie analizată entitatea patrimonială ca un ansamblu. Evaluarea întreprinderii este o operaţiune care trebuie să ofere o imagine cât mai cuprinzatoare asupra a tot ceea ce reprezintă entitatea patrimonială. O întreprindere nu înseamnă numai cifrele înscrise în bilanţ sau în contabilitate, ci un complex de date care include poziţia în cadrul ramurii economice, profesiile şi calificările salariaţilor, capabilitatea societăţii de a produce folosind patrimoniul şi factorul uman, eficienţa economică a produselor sale.

Stabilirea unei valori de piaţă corecte este un lucru determinant în cadrul operaţiunilor pe piaţa capitalului, motiv pentru care evaluarea activului devine o problemă de expertiză, bazată pe cunoştinţe şi calcule de ordin tehnic, tehnologic şi economic, asociate cu informaţii de pe piaţă.

În toate cazurile există abateri pozitive sau negative a valorilor obţinute faţă de contabilitate, cauzele înregistrării unor astfel de abateri sunt dintre cele mai diverse, de la subevaluarea unor active până la exercitarea unui management defectuos, variaţii ale preţurilor de pe piaţă etc.

9.1.2. Principiile evaluării

Reflectarea corectă a valorii fiecarei componente a patrimoniului, a activelor şi pasivelor, a cheltuielilor şi veniturilor, respectiv evaluarea întreprinderii ca un tot unitar, toate necesita aplicarea în activitatea practică de evaluare a unor principii. Aceste principii provin din principiile contabilităţii: prudenţa, permanenţa metodelor dar şi din alte elemente de logică contabilă şi de evaluare.

Principiul prudenţei presupune o estimare rezonabilă a elementelor patrimoniale astfel încât să prevină supraevaluarea, respectiv subevaluarea elementelor, a mijloacelor economice, datoriilor sau cheltuielilor. Prudenţa în evaluare se concretizează şi în luarea în considerare a factorilor care acţionează negativ asupra patrimoniului: uzura morală, deprecierea accelerată, riscurile, pierderile ca urmare a desfăşurării procesului tehnologic în condiţii diferite faţă de cele avute în vedere la începutul activităţii.

Principiul permanenţei metodelor trebuie avut în vedere mai ales în cazul mijloacelor economice supuse consumului în procesul de producţie. Permanenţa presupune aplicarea aceloraşi norme şi reguli de evaluare pe tot parcursul exerciţiului financiar, dacă e posibil şi de la un an la altul.

Metodele de evaluare pot fi schimbate, însă este necesară prezentarea unei motivaţii adecvate şi menţionarea aceastui lucru în notele la documentele de sinteză, precizarea influenţei acestor modificări asupra situaţiei patrimoniale şi a rezultatelor exerciţiului.

Principiul valorii reale în evaluare se aplică pentru obţinerea unui patrimoniu corect, căt mai aproape de valoarea reală. Valoarea reală porneste de la utilitatea bunurilor, care pot fi grupate în elemente patrimoniale necesare exploatării şi elemente care nu sunt necesare exploatării, evaluarea fiecăruia urmărind să se efectueze după criterii diferite.

Principiul stabilirii obiectului evaluării condiţioneaza raţiunea acestei operaţiuni de evaluare, în consecinţă obiectul evaluării trebuie corect delimitat în timp şi spaţiu, pentru a putea defini corect drepturile şi obligaţiile legate sau generate de existenţa patrimoniului.

Principiul alegerii formei de evaluare funcţie de scopul urmărit, în legatură cu activitatea curentă sau periodică, impus de anumite cerinţe de moment, funcţie de natura elementului patrimonial evaluat.

Principiul costului istoric presupune evaluarea elementelor patrimoniale funcţie de momentul intrării în patrimoniu, consemnat de documentele justificative, permite o determinare obiectivă a valorii structurii patrimoniale date.

9.2. Elementele de calcul ale evaluării patrimoniale

Valoarea elementelor patrimoniale se poate concretiza prin folosirea diferitelor forme cuantificare : costuri, preţuri, tarife.

Costul. Reprezintă ansamblul cheltuielilor efectuate pentru obţinerea unui anumit bun, noţiunea trebuie înţeleasă ca suma eforturilor făcute de producator şi se referă numai la perimetrul entităţii patrimoniale, cuantifică totalitatea cheltuielilor efectuate în vederea obţinerii produselor, lucrărilor sau serviciilor. Costurile se folosesc şi pentru evaluarea bunurilor achiziţionate din afara unităţii la cost de achiziţie.

Se utilizează mai multe tipuri de costuri, funcţie de gradul de prelucrare şi de adaosurile înglobate: cost de producţie: reprezintă ansamblul cheltuielilor directe şi indirecte, nu se includ cheltuielile

financiare şi excepţionale; cost complet de producţie : reprezintă costul de producţie la care se adaugă cheltuielile de

administraţie şi de desfacere; cost de achiziţie: reprezintă preţul plătit la achiziţionarea unui element patrimonial.

Preţul. Este o categorie economică care dă expresie bănească valorii mărfurilor. Preţul se formează pe piaţă, ca rezultat al acţiunii legii valorii, în baza raporturilor de cerere şi ofertă.

Reprezintă suma de bani care se plăteşte la un moment dat pe o anumită piată, în scopul cumpărării unei unităţi dintr-o anumită marfă sau pentru obţinerea unui anumit serviciu. Preţul creşte atunci când oferta scade iar cererea este mai mare decât nivelul ofertei şi invers.

Preţul se utilizează sub diferite forme: preţ de gross, preţ cu amănuntul, preţ de adjudecare, preţ de livrare, preţ de monopol, preţul pieţei etc.

Preţul de gross este considerat un preţ de producator sau de angrosist, care este pretins comerciantului detailist sau unui cumpărător individual şi se compune din:

- costul complet al produsului;- adaosul comercial al angrosistului (costurile şi profitul);- taxe şi accize.Preţul cu amănuntul este cel care încheie circuitul economic al valorii de întrebuinţare. Se compune din preţul

de gross plus adaosul comercial al comerciantului detailist.

Preţul de achiziţie reprezintă costul acceptat de cumpărător la data achiziţiei acelei structuri patrimoniale de activ. Funcţie de sursa de aprovizionare, acest preţ poate fi preţul de gros sau preţul cu amănuntul.

Preţul de livrare este preţul pretins de producator în condiţiile date de livrare (franco), adică incluzând cheltuielile aferente unui bun economic până în momentul expedierii acestuia. Cuprinde costul complet plus cheltuielile de încarcare, asigurare şi transport până într-un anumit loc, stabilit prin contractul de vânzare-cumpărare. Pentru evaluarea elementelor patrimoniale, stabilirea conditiilor franco are o mare importantă pentru obţinerea valorii de intrare în firmă. Condiţiile franco pot fi destul de diverse fiind condiţionate de modalitatea de aprovizionare.

În economia de piaţă relaţia cost-preţ are o influenţă indirectă asupra mărfurilor:- costul este un element de fundamentare a preţului, dar în acelasi timp este rezultanta confruntării cererii

cu oferta pe piată;- preţul nu se formează numai funcţie de cost, ci are în vedere şi elementele de echilibrare la un anumit

nivel a celor două componente ale pieţii, cererea şi oferta, concurenţa prin preţ antrenează indirect o concurentă prin cost.

Urmărirea relaţiei preţ - cost previne apariţia unor disproporţii valorice şi materiale în economie ca urmare a fixării administrative a preţurilor. Profitul este inclus în preţul produselor şi se determină pe baza ratei de rentabilitate, astfel încât fiecare produs fabricat să fie rentabil, dar după formarea preţului de ofertă, preţul de cerere se obţine pe piaţă.

Tariful. Este o categorie specială de preţ, utilizată în activitatea de servicii, care reprezintă preţul plătit pentru serviciul prestat sau lucrarea executată, de către un agent economic sau instituţie publică.

Tarifele prezintă caracteristici speciale faţă de preţuri, anume:- preţul exprimă valoarea de schimb a unei mărfi, în calitate de bun material, pe când tariful se stabileşte

pentru o activitate prestată;- serviciile nu pot circula între producator şi consumator, ele se consumă prin fiecare prestaţie în parte, atât

producerea cât şi consumul de servicii au loc în acelaşi timp;- între preţuri şi tarife există deosebirea generată de diferenţa dintre producţie şi servicii, astfel tarifele nu pot

cuprinde anumite elemente de cheltuieli ca: desfacere, adaos comercial etc.;- în altă ordine de idei, în cazul tarifelor există posibilitatea aplicării diferenţiate a acestora în timp, de

exemplu tarifele pot fi diferenţiate pe sezoane (iarna, vara) sau pe timpul zilei (ore de vârf, tarif de noapte, etc).Pentru înregistrarea în contabilitate a serviciilor, în condiţiile nematerialităţii lor, este necesară

recepţionarea prin metode specifice, desemnarea unor persoane cu atribuţia de confirmare prin semnătură pe documentele justificative a efectuării serviciilor menţionate.

9.3. Forme de evaluare

Funcţie de modul de efecluare în timp a evaluării şi de scopul urmărit, se disting două forme principale de evaluare: evaluarea curentă şi evaluarea periodică.

9.3.1. Evaluarea curentă

Evaluarea curentă se utilizează la înregistrarea operaţiunilor economice în contabilitate pe tot parcursul desfăşurării activităţii firmei şi se bazează pe datele înscrise în documentele justificative primite. În principiu avem doua categorii de bunuri care se evaluează:

Evaluarea elementelor patrimoniale se face în diferite momente ale desfăşurării activităţii economice:- la intrarea bunurilor în patrimoniu;- la ieşirea lor din patrimoniu.

Evaluarea bunurilor la intrarea în patrimoniuEvaluarea se realizează funcţie de modul de dobândire a bunurilor: bunurile aduse ca aport în natură cu ocazia constituirii sau fuziunii unor unităţi patrimoniale: se evaluează la

valoarea prevazută în actul de evaluare, valoare determinată prin expertiza tehnica şi denumită valoare de aport;

bunurile dobândite cu titlu gratuit sau prin donaţie: se evaluează la valoarea de utilitate, funcţie de preţul pieţei, starea sau amplasarea bunurilor; valoarea de utilitate reprezintă preţul presupus pe care îl acceptă un client, funcţie de utilitatea bunurilor pentru afacerea respectivă;

bunuri dobândite cu titlu oneros, deci contra plată: se evaluează la costul de achiziţie; bunuri obţinute din producţie proprie: se înregistrează la cost de producţie efectiv; creanţele şi datoriile: sunt evaluate şi înregistrate la valoarea nominală, înscrisă în documentele justificative în

care se consemnează dreptul de creanţă sau datoriile. Aceste valori cu care se înregistrează bunurile la intrarea în patrimoniu se numesc valori de intrare sau valori de

înregistrare contabilă sau costul istoric.

Evaluarea la ieşirea din patrimoniu sau trecerea în consumBunurile pot ieşi din întreprindere prin următoarele căi: vânzare, donaţii, lipsă la inventar, distrugeri, retragerea

asociaţilor, calamităţi, consum etc., astfel: bunurile iesite din unitate sau din depozite, respectiv vândute sau consumate, se evaluează şi se înregistrează,

se scad din gestiune, la valoarea de intrare; deoarece preţurile unitare şi implicit, valoarea de intrare pentru acelaşi bun, pot diferi de la o intrare la alta şi

apar dificultăţi la stabilirea valorii de intrare pentru bunurile ieşite:o ordinea ieşirilor poate să difere de ordinea intrărilor;o se pune problema alegerii preţurilor unitare care să fie utilizate pentru evaluarea acestora, în

acest scop se poate utiliza una din metodele de evaluare prevăzute de actele normative.

9.3.2. Evaluarea periodică

Evaluarea periodică se efectueaza în două momente: la inventarierea elementelor patrimoniale: evaluare de inventar; cu prilejul întocmirii bilanţului contabil: evaluarea bilanţieră.

La inventariere, evaluarea se efectuează la valoarea de inventar, valoare care este considerată expresia valorii actuale, estimată funcţie de preţul pietei şi de valoarea de utilitate, adică preţul presupus a fi acceptat de un client.

Pentru creanţe şi datorii valoarea de utilitate se stabileste funcţie de valoarea probabilă de încasat, respectiv de plătit.

La încheierea exercitiului, elementele patrimoniale se evaluează şi se reflectă în bilanţ la valoarea de intrare în patrimoniu (valoarea contabilă), pusă de acord cu rezultatele inventarierii şi cu valoarea de utilitate, aplicând principiul prudenţei.

La anumite perioade şi pe baza unor dispozitii legale, este utilizată în economia inflaţionistă reevaluarea elementelor patrimoniale. În cadrul acestei acţiuni, valorile contabile sunt înlocuite cu valorile reevaluate, respectiv actualizate, determinate funcţie de preţurile pieţei sau de noile valori de utilitate. În urma reevaluării, mijloacele economice, atât creanţele cât şi datoriile firmei sunt actualizate, valorile putând fi diferite de valorile cu care au fost înregistrate în conturi.

Evaluarea elementelor patrimoniale cu ocazia inventarierii se execută la valoarea actuala de utilitate, denumită şi valoare de inventar.

Valoarea de intrare, respectiv valoarea contabilă sau costul istoric, se compară cu rezultatele inventarierii. În acest scop valoarea de intrare se compară cu valoarea de utilitate stabilită. Din comparaţie pot rezulta plusuri sau minusuri de valoare.

Aceste diferenţe se soluţioneaza diferit pentru active respectiv pasive: elementele de activ:

diferenţele constatate în plus nu se înregistrează iar activele se menţin înregistrate în contabilitatea curenta la valoare lor de intrare sau cost istoric;

diferenţele constatate în minus între valoarea de inventariere şi cea de intrare reprezintă o depreciere care poate fi:- ireversibilă, când se înregistrează ca amortizare iar imobilizările depreciate se menţin la

valoarea lor de intrare;

- reversibilă, specifică stocurilor de active circulante în materiale, pentru care se constituie provizioane, stocurile rămân înregistrate în contabilitate la valoarea lor de intrare.

elementele de pasiv: diferenţele constatate în plus se înregistrează prin constituirea unui provizion iar pasivele

respective se menţin în contabilitatea curentă la valoarea lor de intrare; diferenţele constatate în minus nu se înregistrează, evaluarea se efectuează la închiderea

exerciţiului financiar.

9.4. Reguli de evaluare

La baza evaluării patrimoniale stau o serie de reguli de evaluare care au în vedere atât forma cât şi momentul efectuării acesteia.

Ţinând cont de marea diversitate a elementelor patrimoniale, pentru a le putea evalua corect, regulile de evaluare trebuie corelate cu mijloacele economice şi resursele economice.

Valoarea unui element patrimonial este măsura de apreciere a acestui bun, care depinde nu numai de bunul respectiv, ci şi de contextul în care este considerat:

• valoarea de întrebuinţare: apreciază utilitatea bunurilor;• valoarea de schimb: se are în vedere posibilitatea de achiziţionare a altor bunuri în contrapartidă, într-

un schimb;• valoarea de înlocuire: reprezintă preţul care ar trebui plătit pentru înlocuirea unui bun la un moment dat cu un

bun similar cu cel avut în vedere;• valoarea actualizată: reprezintă valoarea de scont a unei tranzactii;• valoarea contabilă: valoarea bunurilor la intrarea lor în patrimoniu;• valoarea rămasă: reprezintă valoarea bunurilor care rămâne după ce din valoarea lor contabilă initială se

scade uzura, respectiv amortizarea;• valoarea de inventar: înseamna valoarea elementului patrimonial stabilită cu ocazia inventarierii;• valoarea de lichidare: reprezintă valoarea maximă care se poate obţine în condiţiile vânzării respectivului

bun, în acel moment, la lichidarea afacerii;• valoarea de piaţă: este dată de vânzarea bunului în piaţă la un moment dat, în starea în care se află şi în

condiţiile de utilitate din acel moment;• valoarea reziduală: reprezintă valoarea care mai rămâne totuşi în condiţiile în care bunul este casat, după

ieşirea lui din circuitul economic.

9.4.1. Reguli de evaluare curentă

Acest tip de evaluare a patrimomiului este o activitate efectuată în mod uzual, legată de intrarea sau ieşirea din evidenţe a unor elemente patrimoniale.

În mod curent se evaluează active şi pasive, cheltuieli şi venituri, creanţe şi datorii, etc.Evaluarea curentă este legată de două momente importante:

la intrarea în patrimoniu, din afara societăţii sau din producţie proprie; la ieşirea din patrimoniu, după anumite reguli bine stabilite.

Intrarea în patrimoniu. Regulile de evaluare contabilă stabilesc cu precizie modul în care se procedează la intrarea elementelor de activ şi de pasiv în patrimoniul firmei:- capitalul social: se evaluează şi înregistrează în contabilitate pe baza actelor de constituire a societăţii şi a

documentelor justificative privind vărsămintele de capital;- mijloacele fixe: se evaluează la intrarea în patrimoniu la valoarea de intrare, care poate fi costul de achiziţie,

costul de producţie, valoarea de întrebuinţare;- titlurile de participare şi alte titluri imobilizate: se evaluează la costul de achiziţie, adică preţul de cumpărare;- materiile prime, materialele consumabile, obiectele de inventar, marfurile, ambalajele: se evaluează la costul

de achiziţie;- producţia în curs de execuţie, semifabricatele şi produsele finite , obiectele de inventar, ambalajele şi alte bunuri

produse de unitatea patrimonială: se evaluează la costul de producţie;- animalele şi păsările: se evaluează şi înregistrează la costul de achiziţie dacă sunt procurate cu t i t lu oneros sau la

costul de producţie dacă sunt rezultatul propriei activităţi, etc.

Ieşirea din patrimoniu. La ieşirea din patrimoniu sunt avute în vedere mai multe metode de evaluare, utilizate în practica activităţii contabile:

metoda FIFO (prima intrare-prima iesire): bunurile ieşite din gestiune se evaluează la costul de achiziţie sau costul de producţie, al primei intrări, după caz; pe măsura epuizării lotului, bunurile ieşite din gestiune se evaluează la costul de achiziţie sau de producţie al lotului următor, în ordine cronologică, după caz;

metoda LIFO (ultima intrare-prima iesire): presupune ca evaluarea ieşirilor din gestiune se face la costul de achiziţie sau de producţie al ultimei intrări; pe măsura epuizării lotului, bunurile ieşite din gestiune se evaluează la costul de achiziţie sau de producţie al lotului anterior, în ordine cronologică;

costul mediu ponderat (CMP): se calculează după fiecare intrare sau lunar, ca raport între valoarea totală a stocului iniţial la care se adaugă valoarea intrărilor, împărţit la suma cantităţii iniţiale din stoc plus cantiăţile intrate; costul astfel obţinut se înmulţeşte cu cantitatea ieşită şi se obţine valoarea ieşirilor;

preţuri standard (prestabilite): evaluarea bunurilor materiale de natura stocurilor se face la preţuri stabilite anterior, pe baza preţurilor medii ale bunurilor respective, cu condiţia evidenţierii distincte a diferenţelor de preţ faţă de costul de achizitie sau costul de producţie, după caz; diferenţele de preţ trebuie repartizate atât asupra valorii bunurilor ieşite cât şi asupra stocurilor, prin coeficientul de repartizare.

Deoarece metoda folosită poate influenţa rezultatele exerciţiului financiar, agenţii economici trebuie să utilizeze aceeaşi metodă în cadrul aceluiaşi exerciţiu financiar sau de la un exerciţiu financiar la altul.

9.4.2. Reguli de evaluare periodică

Evaluarea periodică se poate realiza cu prilejul inventarierii curente sau la încheierea exerciţiului, în vederea întocmirii bilanţului contabil.

a) Reguli de evaluare la inventariereEvaluarea periodică efectuată la inventarierea patrimoniului, numită evaluare de inventar, se efectuează cu

prilejul controlării prin inventar, cel putin odata la 12 luni, a existenţei fizice şi valorice a activelor şi pasivelor patrimoniului societăţii. Se bazează pe valoarea de utilitate a fiecărui element, considerată valoare de inventar, ţinând seama şi de preţul pieţei, de utilitatea bunului pentru desfăşurarea activităţii firmei, starea şi amplasarea bunului. În cazul creanţelor şi datoriilor se stabileste valoarea probabilă de încasat sau de plată a sumei.

La data inventarierii putem avea două situaţii de existenţă a elementelor patrimoniale:• elemente patrimoniale care nu prezintă nici o depreciere, valoarea de inventar fiind egală cu valoarea

din contabilitate;• elemente patrimoniale depreciate fizic sau moral faţă de starea de intrare în patrimoniu, care se

evaluează la valoarea de întrebuinţare.Faţă de natura şi caracteristicile elementelor patrimoniale, valoarea de inventar are semnificaţii concrete

pentru fiecare categorie în parte:• imobilizări necorporale şi corporale: valoarea de inventar este, de regulă, egală cu valoarea contabilă de intrare minus amortizarea cumulată;• stocuri: valoarea de inventar se stabileste prin una din metodele prezentate, dar este stabilită de obicei funcţie de valoarea ultimului lot intrat în stoc;• creanţele şi datoriile: au valoarea de inventar egală cu valoarea nominală actualizată în funcţie de termenii clauzelor din contracte, a dobânzilor, disconturilor;• valuta: are valoarea de inventar stabilită funcţie de cursul de schimb la finele exerciţiului financiar;• titlurile imobilizate şi titlurile de plasament: se apreciază funcţie de cotaţia de piaţă de la sfârşitul exerciţiului;• disponibilităţile băneşti: au valoarea de inventar egală cu valoarea contabilă de intrare.

b) Reguli de evaluare bilanţierăEvaluarea bilanţieră a elementelor patrimoniale constituie o acţiune complexă, care se efectuează la

finele exerciţiului, cu prilejul închiderii conturilor, în vederea întocmirii bilanţului contabil.

Pornind de la valoarea contabilă şi valoarea de inventar stabilită cu ocazia întocmirii bilanţului, aplicând principiul prudenţei, se compară cele două, alegându-se valoarea cea mai mică în cazul activelor şi valorea cea mai mare în cazul pasivelor.

Dacă în cazul inventarierii se constată diferenţe cantitative, în plus sau în minus, între situaţia scriptică din contabilitate şi situaţia faptică de pe teren, se fac înregistrările în contabilitate pentru punerea de acord cu realitatea şi se fac recuperările de la cei responsabili.

Dacă se constată diferenţe valorice, rezultate din compararea valorii contabile şi a valorii de inventar a elementelor patrimoniale, conform principiului prudenţei acestea sunt tratate astfel:

activele: rămân mai departe inregistrate la valoarea contabilă, iar diferentele constatate în plus nu se înregistrează, diferenţele constatate în minus se înregistrează pe cheltuieli, pe amortizări sau provizioane;

pasivele: se menţin la valoarea de intrare, diferenţele constatate în minus nu se înregistrează în contabilitate, diferenţele constatate în plus se înregistrează pe seama cheltuielilor, pe provizioane, valoarea acestor elemente menţinându-se la valoarea de intrare.