CAP. V ETNOGRAFIA ŞI FOLCLORUL P O R T U L Privind cu atenţie o fotografie de la începutul secolului XX observăm că în acea vreme igrişeni se mai îmbrăcau încă în portul popular. La bărbaţi, pe timp de vară se purta cămaşă cu mânecă lungă, din ţesătură de cânepă, sau cânepă şi bumbac, precum şi izmene din acelaş material ca şi cămaşa. Pe cap se purtau pălărie de pai, iar în picioare opinci din piele, la lucru în câmp şi în gospodărie. Când mergeau cu treburi prin sat, în picioare purtau „şlapi” (de la cuvântul german schlapen), o încălţăminte cu talpă din piele de bovină şi faţă din piele vopsită în negru, fiind decupată spre călcâi. În afară de opincile obişnuite, în Banat s-a mai purtat un tip de opinci, care aveau talpa din piele de bovine, iar faţa din piele vopsită în culoare neagră, care putea fi unsă cu cremă de ghete. Aceste opinci se numeau la Igriş „bricapţ”şi aveau formă rotundă atât în faţă cât şi în spate, fiind foarte comode la purtat. În zilele de sărbătoare se purta cămaşa albă de cinar, izmene albe din bumbac, pe cap purtau pălări de fetru, sau de pluş (pliş), iar încălţămintea erau şlapii. Când vremea era mai răcoroasă, peste cămaşă se mai purta un pieptar dintr-un material pluşat, negru sau maron. Iarna, în zilele de lucru, peste cămaşă purtau o cămaşă închisă până la gât, care era dintr-o stofă mai groasă, de culoare închisă, iar peste aceasta se îmbrăca o haină din ţesătură groasă de lână, numită „doroţ”, care putea fi de culoare albă, maron, sau neagră. Pe cap purtau căciulă din blană de oaie, iar în picioare ciorapi împletiţi din lână şi opinci. Unii gospodari purtau în loc de „doroţ”, un pieptar din blană de oaie, lung până la brâu şi care se încheia cu 3-4 nasturi, din piele, peste umărul stâng şi cu 6-7 nasturi sub braţul stâng, pe care igrişenii îl numeau „becheş” (Foto nr.12). Peste izmene purtau „şioareşi dă şubă” ( pantaloni din ţesătură groasă de lână), de culoare albă sau maron, mulaţi pe picior. În zilele de sărbătoare se purta aceeaşi îmbrăcăminte, dar cămaşa din stofă era de regulă din material pluşat, „doroţul” era, de regulă, de culoare albă, iar pantalonii tot din ţesătură groasă de lână albă, având cusut pe margini „şânior” din postav negru. Pe cap căciulă din blană de oaie, iar cei mai înstăriţi din blană de oaie astrahan (străgan). În picioare ciorapi (ştrinfi, de la cuvântul german schtrumpf) împletiţi din lână, iar ca încălţăminte şlapi sau cizme. Femeile aveau îmbrăcămintea mult mai variată decât bărbaţii. Pe timp de vară femeile purtau cămaşă din ţesătură de bumbac în amestec cu cânepă, numită „ spăşiel” şi poale din acelaş material ca şi cămaşa. În faţa şi spatele poalelor se purtau opregele, confecţionate dintr-o ţesătură de lână, de culoare neagră sau neagră cu dungi colorate, orizontale, iar ca încălţăminte purtau opinci, atunci când lucrau în câmp sau în gospodărie, iar când mergeau cu treburi în sat, purtau şlapi. Părul şi-l împleteau în cozi şi îl adunau pe cap cu ace speciale, numite „arnodiţe”, sau îl adunau în jurul unei coroane circulare, învelită cu material textil, numită „conci”, peste care se aşeza o ceapţă din pânză de bumbac, iar capul era acoperit cu năframă din ţesătură de bumbac. În zilele de duminici şi sărbători, „spăşielul” era din pânză fină de bumbac (sadă), cu mâneci largi, cu sau fără „pumnaş” (manşetă cu creţuri), având motive ornamentale de culoare neagră, roşie, sau roşu închis pe exteriorul mânecilor, sau chiar şi pe piept. La fetele mai bogate „spăşelul” avea motive florale de dimensiuni mari, cusute cu fir auriu. Poalele erau tot de culoare albă, având în partea de jos aceeaşi cusătură ca şi pe mâneci, iar peste poale se purta opregul, atât în faţă cât şi în spate, iar mijlocul erau înfăşurat cu brâul sau brăcirea. Pe cap se purta o „şiapţă”(în alte zone numită „conci”) cusută cu fir auriu sau argintiu, care uneori putea fi acoperită cu taleri din argint. (Foto nr. 1) Un alt fel de costum de sărbătoare era cel cu fotă, care la Igriş era mai rar. (foto nr.2). La ambele tipuri de costume, fetele mai înstărite purtau ca podoabă „salba cu galbeni”.(monede mari din aur de 24 de carate, având toarte pentru trecerea panglicii). În afară de cele două costumaţii amintite, mai erau încă două tipuri care au apărut mai târziu. La primul se păstrează „spăşielul” şi poalele, dar opregul este înlocuit de „cotrânţa” cusută cu fir auriu sau argintiu, având cusute şi frumoase motive florale, (Foto nr.3.) La al doilea model se păstrează doar „spăşielul”, poalele fiind înlocuite cu o fustă largă din mătase colorată, având pe rochie motive florale, obişnuindu-se să fie cusute şi două rânduri de cipcă colorată asortate cu materialul, iar la marginea de jos a poalelor se cosea „cârnel”de culoare neagră, având în faţă o „cotrânţă” tot din mătase. (Foto nr.3) La ambele

costume se poartă pieptarul din piele colorată având şi mici oglinjoare încorporate în piele. Pe cap se purta „şiapţa”amintită mai sus, iar ca podoabă, salba cu galbeni. Ca încălţăminte s-au folosit opincile, iar mai târziu pantofii şi sandalele. La ţinuta de sărbătoare se mai obişnuia ca pe cap, imediat după frunte să fie aşezate două rânduri de bani de argint aşezaţi pe nişte bentiţe, iar după aceştia se aşeza o coroniţă cu flori de trandafir, confecţionate din hârtie creponată. (Foto nr. 7 ) După coroniţă erau aşezaţi bani de argint legaţi între ei, până la nivelul gâtului, iar sub nivelul gâtului erau aşa numitele „table”, două peste omoplaţi, lungi până spre mijlocul spatelui, şi una mai scurtă între cele două, toate fiind confecţionate din pluş negru cusute cu motive florale cu fir auriu, care aveau pe margini cipcă din fir auriu, sau ciucuri din fir auriu, având ca suport un carton. Pe la începutul secolului XX, pentru găteala de pe cap se mai foloseau şi „tufele”, un soi de înflorituri făcute din panglică, care erau aşezate la nivelul urechilor. (Foto nr. 8 )

O B I C E I U R I Naşterea avea loc la locuinţa de domiciliu a mamei şi era supraveghiată de către moaşa comunală. Până la botez apa rezultată la scăldatul copilului se arunca în acelaş loc, destinat numai acestui scop. În prima zi după naştere, moaşa mergea la preot şi primea apă sfinţită (molitvă), iar preotul comunica moaşei un nume pentru noul născut, care putea fi numele sfântului din ziua de naştere, sau numele unui sfânt dintr-o zi apropiată zilei de naştere. Acest nume nu era cel ce se dădea la botez, ci era aşa nu-mitul „nume dat din molitvă”. Se obişnuia ca moaşa să îmbăieze noul născut timp de 7 zile, punînd în apa de îmbăiere câteva picături din apa sfinţită primită de la preot. Botezul. Naşii copilului nou născut erau de regulă naşii de cununie ai părinţilor acestuia. În vremu-

rile mai vechi, în sec. XIX şi la începutul sec. XX, era obiceiul ca botezul să se facă în prima săptămâ-nă după naşterea copilului, pentru ca să nu moară copilul nebotezat. Mai târziu această durată s-a mărit, dar nu depăşeşte 4 săptămâni, iar botezul nu se poate face în perioada postului. La botez copilul este dus la biserică de o rudă apropiată. În timpul botezului copilul este ţinut în braţe de către naşă, care nu se permite a fi o femeie însărcinată. După botez copilul este dus acasă de către naş. Pe durata cât copilul este dus pentru botez, se obişnuia ca mama sa, să pună mâna pe câteva obiecte de uz gospodă-resc, dacă nou născutul e băiat, sau de uz casnic dacă este fetiţă, pentru ca aceştia să fie harnici când vor fi mari. Se mai obişnuia ca din banii primiţi la botez să se cumpere curând, un obiect de uz gospo-dăresc, seminţe pentru semănat, sau obiecte de uz casnic, după cum era cazul. Dacă se întâmpla ca unei mame să îi fi decedat unul sau mai mulţi copii la scurt timp după botezul acestora, se obişnuia să fie schimbaţi naşii, sau la întoarcerea de la botez naşul să dea copilul mamei sale prin fereastra casei. Mersul cu şinsta. După naştere, până la 6 săptămâni, se obişnuia ca rudele apropiate ale mamei şi ale tatălui noului născut, să meargă la acesta cu cadouri, ceea ce la Igriş se numea „a merge cu şinsta”. Cadoul era de regulă un tort sau o farfurie cu prăjituri, o găină vie şi o sumă de bani. Suma de bani se aşeza sub perna de la capul noului născut. În timp ce se aşezau bani, persoana respectivă rostea urmă-toarele cuvinte: „eu îi dau puţin, Dumnezeu să-i dea mult”, după care stătea de vorbă cu membrii fami-liei nou născutului. Nunta. Dacă un băiat şi o fată au parcurs o perioadă de prietenie şi ajungeau la concluzia că pot convieţui împreună, spuneau acest lucru părinţilor şi din acest moment începeu pregătirele pentru nuntă. În vremurile trecute mai era şi obiceiul ca părinţii să hotărască cine cu cine se poate căsători, dar acest gen de hotărâri se luau mai ales de către familiile înstărite care nu doreau ca averea să le scadă. Primul pas în vederea unei căsătorii era „peţitul”. Părinţii băiatului însoţiţi de câteva persoane dintre rudele apropiate, mergeau la părinţii miresei, care de asemeni aveau alături câteva rude, şi adresau acestora cererea în căsătorie. După peţit, cu 2-3 săptămâni înaintea nunţii avea loc „tocma”, care era o discuţie ce se purta în casa miresei, între părinţii miresei şi părinţii mirelui şi câteva rude apropiate ale ambelor familii. Înainte de tocmă părinţii fetei alegeau un tânăr necăsătorit şi destoinic, dintre rudele

lor apropiate, care urma să se ocupe de primirea rudelor mirelui, care veneau la tocmă, acesta era numit „givăr de mână”. El avea datoria de a întâmpina oaspeţii şi a da mâna cu fiecare, iar mireasa stătea ală-turi de el şi săruta pe cei cu care acesta a dat mâna. „Tocma” era o discuţie între familia mirelui şi miresei cu privire la zestrea pe care o vor da tinerilor. Dacă se înţelegeau asupra zestrei, care putea fi formată din terenuri agricole, bunuri de uz gospodăresc, sau bunuri de folosinţă îndelungată, se discuta apoi şi despre organizarea nunţii. Pentru invitarea rudelor şi prietenilor la nuntă, erau aleşi câţiva tineri necăsătoriţi, numiţi „giveri”, care urmau să meargă să invite la nuntă. „Giverii” erau îmbrăcaţi în costum popular şi mergeau călare pe cal, sau în căruţe vopsite în culoare galbenă şi împodobite cu panglici colorate, iar la cai panglicile colorate erau împletite în coamă. „Giverii” purtau pe cap, în funcţie de anotimp, pălării sau căciuli de astrahan împodobite cu panglici tricolore, taler şi pană de fazan. Ei mai aveau o „şiutură” (ploscă) cu răchie de prună, din care erau invitaţi să bea cei chemaţi la nuntă. Dacă era iarnă cu multă zăpadă, deplasarea „giverilor” se făcea cu sănii „cu ladă” (cu pereţi din scândură) vopsite în culori pastel şi frumos împodobite cu panglici. În timp ce circulau prin sat giverii „urezau” (chiuiau), atrăgând atenţia localnicilor. În perioada dintre „tocmă” şi nuntă, mirele aducea, duminica şi la sărbători, mireasa „la jioc”, adică la hora satului, care, începând cu anul 1937, se desfăşura la Căminul cultural. Nunţile erau programate doar în perioada dintre posturi şi se desfăşurau mai ales în zilele de duminică, dar uneori şi în zile de sărbători din zile lucrătoare (ex. Înălţarea Domnului). Nunta avea loc atât la locuinţa mirelui, cât şi la locuinţa miresei, fiecare având invitaţii săi. Mirele însoţit de câţiva din invitaţii săi mergeau şi conduceau pe naşi la casa miresei, de unde luau mireasa, după care alaiul de nuntă mergea la primărie pentru cununia civilă, oficiată de notarul comunal, iar de aici la biserică pen-tru cununia religioasă. La biserică mireasa era condusă la altar de către un tânăr necăsătorit, rudă cu mi-reasa. Pe tot timpul cununiei, mirele şi mireasa purtau pe spate un material textil prins de umărul drept al mirelui şi umărul stâng al miresei. După oficierea cununiei mireasa era condusă spre ieşirea din biserică de către mire, fiind urmaţi de naşi. Lumea adunată la ieşirea din biserică se adresa naşului cu următoarele cuvinte: „Ches (buzunar) nănaş”, repetate de mai multe ori, iar naşul, în replică, arunca peste capetele celor adunaţi câteva zeci de monede de diferite valori. După cununia religioasă, alaiul de nuntă mergea la casa miresei, mirele fiind însoţit de câţiva din invitaţii săi, care participau la masa ofe-rită de socrii mici (părinţii miresei), unde se petreceau până aproape de miezul nopţii. Apoi mirele şi mireasa, însoţiţi şi de câţiva din invitaţii miresei, mergeau la casa mirelui şi erau poftiţi la masă. Pe la ora 3.00, veneau şi ceilalţi invitaţi ai miresei la casa mirelui, pentru „a juca mireasa pe bani”. Aceasta însemna că cel ce dorea să danseze cu mireasa trebuia să plătească. Nunta continua la casa mirelui până pe la orele 5.00 sau 6.00. La nuntă muzica era asigurată de „banda de muzicanţi ai satului”, care era formată din un violonist, un bracist, un taragotist sau clarinetist, un acordeonist şi un broncaş (contraba-sist). În anul 1951, Ioan Crista (Bolocan) a înfiinţat o orchestră având 8 membri, care a activat până în anul 1965 (vezi „Înfiinţarea orchestrei). La Igriş era un obicei, care s-a păstrat până pe la jumătatea sec. XX, ca la nuntă să fie un animator care era numit „tărisfat”. Acesta era un bărbat bun de gură, isteţ şi glumeţ. Rolul acestuia devenea deosebit de interesant în momentul oferirii cadourilor pentru tinerii căsătoriţi, moment denumit „ striga-tul şinstelor”, când „tărisfatul” avea pregătită o scurtă alocuţiune pentru fiecare ofertant de cadou, în care insera şi unele glume la adresa acestora. (Ex.: Unuia care era cunoscut în sat ca fiind afemeiat, „tă-risfatul” îi putea spune: „X ştiind de ceva timp că va fi invitat la nuntă, o mai rărit-o cu cadourile la mândre şî o pus ban pă ban ca să poată şinstî pă mire şi mireasă”. Alt ex.: La un nuntaş care era cunoscut ca un priceput împletitor de coşuri de nuiele, tărisfatul îi spunea: „Ăsta are dă unge să-i şinstască pă cineri, că dă fuga până la Nadlăc, cu o coşie dă coşări şi să umple de bani”. În ziua următoare nunţii se obişnuia ca rudele miresei să meargă la aceasta cu „pogaşea”.

Decesul. Înştiinţarea sătenilor despre decesul unui consătean se face prin intermediul sunetului clo-potelor de la biserică. Pentru a anunţa decesul unei femei se trage clopotul mare de două ori, timp de două-trei minute, iar apoi cu toate clopotele, aceeaş durată. Pentru a anunţa decesul unui bărbat se trage de trei ori cu clopotul mare şi odată cu toate clopotele. Până inclusiv în ziua înmormântării se trag toate clopotele dimineaţa şi seara înainte de plecarea preotului la efectuarea slujbei numită „Panihidă” (o slujbă prescurtată a slujbei de înmormântare). Înmormântarea are loc a treia zi de la deces, numărând şi ziua decesului. Cu câteva minute înainte de ora fixată pentru înmormântare se trag toate clopotele, anunţând sătenii despre adunarea pentru slujba de înmormântare. Slujba de înmormântare se făcea în trecut în biserică. Cu mulţi ani în urmă, pe o vreme călduroasă, corpul unui decedat a intrat în stri-căciune şi a lăsat urme în biserică. De la cea dată, cu mici excepţii, slujbele de înmormântare se fac în curtea casei decedatului. La slujba de înmormântare participă alături de preot şi cantorii (cântăreţii bi-sericeşti), iar în unele cazuri participa şi corul bisericii, care la Igriş era acelaşi cu corul satului. Cu durere în suflet trebuie să amintesc faptul că numărul coriştilor s-a redus drastic, din falnicul cor al Igrişului, în anul 2008 fiind în viaţă mai puţin de 10 membri. După încheierea slujbei de înmormântare, cortegiul funerar porneşte spre cimitir şi opreşte la fiecare intersecţie stradală, iar preotul citeşte câte o evanghelie. Când cortegiul se pune în mişcare se trag toate clopotele, timp de 2-3 minute. Ajunşi la locul de veci se oficiază ultima slujbă. După încheierea slujbei se obişnuieşte să se arunce peste sicriul aşezat în mormânt, cu monede sau cu bulgări mici de pământ. Transportul mortului la cimitir se făcea în trecut de către 6 bărbaţi, care duceau pe umeri un suport de lemn pe care era aşezat sicriul. De prin anul 1970, sătenii au cumpărat un car mortuar, tras de cai. În cazuri rare decedatul este transportat cu mijloc de transport auto. Ca un fapt inedit, între anii 1945-1995, din iniţiativa consăteanului nostru Arcadie Popovici (1922-2004), la unii dintre decedaţi, A. Popovici scria câte o poezie în care erau prezentate aspecte din viaţa decedatului, pe care dânsul o cânta pe o melodie proprie, având o bună voce de tenor. (Ex. la finele acestui capitol.) La înapoierea de la cimitir se oficia slujba de sfinţire a pomenii. Erau sfinţite coliva de grâu sau cu-cia (bucăţele de măr de cca, 1 cm. cub), colacii şi mâncarea pregătită ca pomană. La pomană rămânea preotul şi cântăreţii, rudele decedatului, vecinii. Se mai dădea pomană şi unor oameni nevoiaşi. Timp de 9 zile după înmormântare se merge la cimitir, cu jar din lemn, dus într-o oală din pământ ars şi tămâie. Se tămâiază mormântul prin ocolire de trei ori. În ziua a noua, oala în care a fost dus jarul se sparge lângă crucea mormântului. Căratul izvorului este un obicei, care constă în desemnarea de către familia decedatului a unei femei (de regulă o văduvă), care aduce de la o pompă apropiată, începând cu prima zi după deces, timp de 6 săptămâni, câte o cană cu apă potabilă, la casa decedatului şi varsă câteva picături pe ţâţâna (bala-maua) uşii de la intrarea în casă, iar apa rămasă este luată acasă şi folosită de către persoana care cară izvorul. Cana cu care se cară izvorul este de regulă din sticlă şi este cumpărată de familia decedatului, iar în prima zi când se cară izvorul, familia celui decedat dă femei un prosop şi un colac pe care femeia le aşează pe cana cu apă când vine de la fântână, iar după ce a udat ţâţâna de la uşa de intrare în casă, femeia duce acasă atât prosopul cât şi colacul, acestea fiind considerate pomană pentru sufletul celui decedat. În restul zilelor, până în penultima zi, femeia aduce doar cana cu apă. În ultima zi femeia care cară izvorul va lua în afară de cană şi un băţ dintr-un măr şi un cuţit sau briceag şi va merge la fântână, unde va pune apă în cană şi apoi o va vărsa de 44 ori, însemnând pe băţul de măr numărul acestor ope-raţii. După care merge pentru ultima dată la casa decedatului pentru a uda ţâţâna uşii. Ca mulţumire pentru „căratul izvorului” femeia este invitată la pomana de 6 săptămâni, după care i se mai dă ca pomană un obiect, sau un material textil, sau o piesă de îmbrăcăminte. Parastase şi pomeni se fac la apoi la jumătate de an, la un an şi în fiecare an până la al şaptelea an, inclusiv. Apoi din 7 în 7 ani. Po-meniri ale morţilor indiferent de data la care aceştia au decedat se mai fac în anumite zile din anul bise-ricesc, când pot fi pomeniţi mai mulţi morţi ai unei familii.

Alte obiceiuri legate de sărbători În noaptea de Revelion se obişnuia să se aprindă un foc la intersecţia stradală de lângă biserica or-todoxă, iar după ce focul se mai potolea, feciorii mai curajoşi săreau peste foc. Tot în această noapte se obişnuia ca posesorii de arme de vânătoare să tragă focuri de armă. Trasul cu treascurile. La marile sărbători, din calendarul ortodox, se obişnuia să se tragă cu treascurile. Treascurile sunt nişte sfere din fier, cu diametru de cca. 10 cm., prevăzute cu un orificiu cu diametru de 2-3 cm. şi o adâncime de 5-6 cm., în care se punea praf de puşcă. Apoi cu ajutorul unui drug de fier care avea la un capăt o îndoitură de cca. 5 cm., iar în celălalt capăt un mâner, căruia i se înroşea în foc partea îndoită, aceasta era introdusă în orificiul cu praf de puşcă declanşând explozia şi implicit bubuitura deosebit de puternică. Jîjăcul. În seara duminicii premergătoare începerii Postului Sf.Paşte, se obişnuia ca să se aprindă un gen de făclie aşezată în vârful unui băţ lung de cca. 3 metri, făclia fiind confecţionată din material textil îmbibat cu petrol. De regulă aceste făclii erau ţinute de copii, în stradă în faţa porţii, fiind asistaţi de toţi membrii familiei. Se stătea în stradă pe tot timpul cât făclia ardea. La alte case se aşezau în mijlocul străzii coceni de porumb sub forma unui con, cărora li se dădea foc. Balul de zăpost. În seara duminecii premergătoare începerii Postului Sf. Paşte se ţinea un bal la care participau atât tineri cât şi vârstnici, întrucât pe toată perioada postului nu se mai ţinea „jiocul”, (hora). Procesiunile religioase se desfăşurau în sâmbăta Floriilor, în ziua a doua a Sf. Paşte şi ziua a doua a Sf. Rusalii. Deasemeni mai aveau loc procesiuni religioase în caz de secetă, pentru ploaie, în caz de calamităţi, precum şi în cazul apariţiei unor epidemii pentru încetarea acestora. La toate aceste procesiuni preotul citeşte rugăciunile cuvenite pentru respectivul eveniment, iar credincioşii îl urmează pe preot, purtând prapuri, cruci şi intonând cântări religioase. După instaurarea regimului comunist şi până la finele anului 1989, aceste procesiuni au fost interzise. Procesiunea religioasă din sâmbăta Floriilor era prima procesiune de primăvară şi era aşteptată cu mare bucurie atât de către copii, cât şi de oamenii maturi. Fiecare familie care avea copii pregătea pentru ei haine şi încălţăminte noi şi îi îmbrăcau cât mai frumos. Deasemeni le cumpărau, sau luau cu împrumut de la rude sau de la vecini clopoţei pentru fiecare copil. În dimineaţa sâmbetei respective câ-ţiva membrii ai consiliului parohial mergeau dincolo de dig şi tăiau crenguţe de salcie, pe care le aşezau în snopi pe coasta digului. Procesiunea religioasă pornea de la Biserica ortodoxă, pe strada dintre biserică şi căminul cultural, până la prima intersecţie şi continua, la stânga, până la dig. Pe tot parcursul erau intonate cântări religioase. Ajunşi la dig, preotul oficia slujba cuvenită, iar corul, sau cântăreţi bisericeşti dădeau răspunsurile. După încheierea rugăciunii, cortegiul pornea pe dig până la strada principală, coborând de pe dig şi mergând pe această stradă până la biserică. Mai mulţi dintre bărbaţii din cortegiu luau câte un braţ de crenguţe de salcie pe care îl aduceau la biserică. Pe tot parcursul acestei procesiuni copii scuturau clopoţeii, umplând văzduhul cu clinchetul acestora. Prima procesiune după revoluţia din decembrie 1989, a avut loc în sâmbăta Floriilor din aprilie 1990, când alături de preotul titular Ioan Jurca, a fost invitat şi preotul pensionar Eftimie Şoşdean (fiu al Igrişului), care trăia atunci în Timişoara, la fiica sa Doina Mihalca. Procesiunile religioase de Sf. Paşte şi Sf. Rusalii. Aceste procesiuni aveau de regulă două trasee. Unul din trasee pornea de la Sf. biserică, pe strada principală până la troiţa de pe drumul Sânpetrului,

iar al doilea traseu pornea de la Sf. biserică spre vest, până la troiţa situată pe drumul de câmp care duce spre zona Vâna Mare. În perioada dinainte de anul 1947 aceste procesiuni erau o adevărată încân-tare. La acea dată participanţii la procesiune erau numeroşi, căci nu începuse încă depopularea localităţii. În plus, corul şi fanfara contribuiau din plin la crearea sentimentului de înălţare spirituală. Eram copil, dar parcă aud şi acum glasurile preotului şi ale coriştilor, cântând „Hristos a înviat!”, precum şi acordurile fanfarei intonând „Înviind Iisus din mormânt” şi alte cântece religioase. Ruga (serbarea hramului Sf. Biserici ortodoxe române). Sf. Biserică ortodoxă română are hra-mul Sf. Mihail şi Gavril, la data de 8 noiembrie. Din cele păstrate în memoria colectivă se ştie că în pe-rioada de la începutul secolului XX, şi igrişenii ţineau ruga. Dar după anul 1930, la o serbare a rugii s-a iscat o bătaie între nişte igrişeni mai arţăgoşi. Pe atunci serviciile divine erau oficiate de preoţii Virgil Negru şi Ioan Hălmăgian. În acel an slujba de rugă a fost oficiată de preotul Virgil Negru. Aflând despre cele întâmplate la rugă, a adus la cunoştinţă enoriaşilor, că datorită gestului necugetat al celor care s-au certat, cât dânsul va mai fi preot în Igriş nu va mai oficia slujba pentru rugă şi aşa s-a şi în-tâmplat. A venit perioada războiului, apoi instaurarea regimului comunist, cu tot cortegiul de necazuri, şi igrişenii n-au mai serbat ruga. După instalarea ca preot în Igriş a părintelui Ioan Jurca, în anul 1978, la scurt timp s-a reluat şi sărbătorirea rugii. Până la acea dată igrişenii au înlocuit vechea rugă cu un fel de sărbătoare, ocazionată de târgul anual, care se ţinea în prima duminică din luna septembrie, locul de desfăşurare fiind în sânul naturii, în vecinătatea terenului de fotbal al localităţii. În acea duminică veneau rudele igrişenilor din comunele învecinate: Saravale, Şeitin, Nădlac, Secusigiu, Pesac, etc. Vremea de început de toamnă era de cele mai multe ori foarte frumoasă, aşa că se putea petrece în condiţii foarte bune, organizându-se în fiecare an şi câte unul sau două meciuri de fotbal. Colindatul. La Igriş spre deosebire de alte zone din ţară, era obiceiul de a colinda doar în ajunul Crăciunului. Copiii până la vârsta de 14 ani colindau în grupuri formate din doi până la patru membri. Ei începeau colindatul de pe la ora 17, pînă spre miezul nopţii, mergând pe la neamuri (rude), cunoscuţi şi vecini. Copiii primeau în dar mere, nuci şi bani. Când era vorba de copii mai nevoiaşi li se mai dădea şi câte o bucată de cârnaţ şi colac. Se mai formau, de către învăţători, grupuri de colindători, care mer-geau cu „Steaua” sau cu „Irod”. Aceste grupuri mergeau pe la notabilităţile satului (director şcolar, pro-fesori, preot, învăţători, medic, primar, notar, perceptor) precum şi la casele celor care formau grupul şi la familii mai înstărite. Elevii de liceu formau şi ei câte un grup vocal, iar uneori asociindu-se cu corişti din sat realizau chiar un cor de colindători. Un astfel de cor a fost format şi condus prin anii 1940-1945 de către Simeon Brindescu, elev la Şcoala Normală din Timişoara. În repertoriul colindătorilor din Igriş erau cuprinse numai colinde cu caracter religios. Iată câteva titluri de colinde: O, ce veste!; Dumnezeu e Domnul; Trei păstori; Steaua sus răsare; Veniţi astăzi credincioşi; Moş Crăciun cu plete dalbe; Doamne a Tale cuvinte; Nouă azi ne-a răsărit; Astăzi s-a născut Hristos; Mărire întru cei de sus;La nun-ta din Cana Galileii; Umblă Maica după fiu; Ah, ce nebunie!; Împăratul Romei, August stăpânea. Alte obiceiuri Jocuri în Postul mare. Se obişnuia ca în Postul mare tinerii să se adune în grupuri de fete şi băieţi şi să se joace diferite jocuri cu mingea. Mingea era confecţionată având un miez dintr-o rămăşiţă de material tricotat din lână peste care se înfăşura fir de lână până mingea ajungea la un diametru de 5-6 cm. Apoi mingea era cusută pentru a fi împiedecată deşirarea firului de lână. Iată câteva nume de jocuri cu mingea: „Lopta-n grad”; D-a strâgacea”; „Truşca” (un joc asemănător cu oina). În afară de jocurile cu mingea se mai obişnuia improvizarea unui gen de „Carusel”, care la Igriş era numit „Ţimbarată” sau „Ringhişpil”. Caruselul improvizat era format dintr-un stâlp solid de lemn, pe care se lega cu sârmă rezistentă, o osie de căruţă, pe care se aşeza roata din spate a unei căruţe (coşie). De spiţele roţii se legau două hamuri (harnaşament) de la cai, care erau folosite ca şezut. Două persoane se aşezau în

cele două hamuri, iar o a treia persoană se aşeza lângă stâlpul pe care era legată osia şi începea să învârtă roata, trăgând de spiţele acesteia. Păpăruga. În zilele toride de vară, când se instala seceta, pentru aducerea ploii, tineri sau tinere (mai ales ţigani), erau îmbrăcaţi în frunze de „boz” şi mergeau din casă în casă spunând următorul catren: „Păpărugă rugă/ Ieşi dă ne udă/ Cu găleata – leata/ Păstă toată gloata.” Persoana care primea „Păpăruga”, avea pregătită o găleată cu apă pe care o arunca asupra acesteia, dându-i apoi şi nişte bani sau ceva merinde (pâine, clisă, fructe). La terminatul secerişului, secerătorii împleteau în câmp o cunună de spice pe care o aduceau cu ei acasă şi o aşezau pe unul din stâlpii coridorului, ca semn că secerişul a fost încheiat. Tot la terminatul secerişului se obişnuia ca un membru al familiei să stea pregătit lângă poarta de intra-re în curte şi să arunce asupra secerătorilor aflaţi în căruţă, cu apă curată. Pomana porcului sau tăiatul porcului. În funcţie de starea vremii, dacă vremea se răcea, tăiatul porcilor începea după 1 decembrie şi ţinea până aproape de Crăciun. La tăiatul porcilor erau invitate rude apropiate, ca fraţi, surori, unchi, mătuşi şi chiar verişori. Uneori pentru tăierea a doi porci se adunau chiar şi peste 10 persoane, în afară de gazde. Programul începea pe la ora 7.00 şi se încheia seara pe la orele 23.00. Porcul tăiat era de regulă pârlit cu paie, iar în cazuri mai rare se obişnuia să fie opărit în apă fiartă. După pârlire şi spălare porcul era aşezat pe spate, i se taia capul, iar apoi era despicat începând de la gât spre piept şi burtă. După ce i se scoteau măruntaiele, se taia în două părţi, în lungul şirei spinării, pe mijlocul acesteia. Din porc se făceau şunci, bucăţi de slănină, acestea fiind puse la saramură timp de 6 săptămâni, iar apoi se puneau la afumat. Se mai prepară cârnaţi, caltaboşi şi tobă, iar din rămăşiţele de la slănină se prăjesc jumere şi se obţine untura. Condimentele folosite în preparatele amintite erau: sarea, piperul măcinat fin, usturoiul şi boiaua de ardei dulce. Mai rar se foloseau enibaharul, sau maioranul. Până în ora 10.00 oaspeţii servesc ţuică de prună fiartă cu zahăr ars, (numită de igrişeni „crampă”) şi o gustare, apoi prânzul compus din ciorbă, varză fiartă cu bucăţi de slănină şi momiţe, precum şi papricaş din carne de porc, cu cartofi fierţi. La cină se servea o supă de găină, friptură din carne de porc, carnea din supa de găină şi cârnaţ prăjit. La friptură se servesc murături şi compot de prune, struguri, sau alt fruct. Ca desert se servesc gogoşi (la Igriş se numesc turce) peste care se presară zahăr farin. Seara pe la ora 20.00 când lucrul era terminat, în timp ce femeile se ocupau de pregătirea cinei, bărbaţii mai gustau câte un păhărel de ţuică şi discutau fel de fel de subiecte, dar şi politică. În timpul prigoanei comuniste, câte unul din bărbaţi mai ieşea din casă pentru a vedea dacă nu este vre-o iscoadă prin preajmă. După cină urma partea cea mai frumoasă a acestor întâlniri; începeau cu toţii să colinde, căci se apropia Sf. sărbătoare a Naşterii Domnului. Prin anul 1970, autorul acestor rânduri a înregistrat pe bandă de magnetofon, în casa părintească, câteva colinde cântate de rudele aflate la „pomana porcului”, pe care le ascult cu mare plăcere în fiecare an. Mare păcat că aceste minunate obiceiuri, rămân doar o frumoasă amintire, deoarece multe din sate-le noastre se depopulează şi odată cu dispariţia lor, dispar şi aceste minunate obiceiuri. Voi încheia acest capitol cu o poezie, închinată celui mai iubit fiu al Igrişului, Dr. Ilie Jebeleanu, de către Arcadie Popovici, şi cântată de dânsul, după încheierea slujbei Prohodului şi înainte de punerea în mormânt a decedatului.

LA DECESUL DR. ILIE JEBELEANU De Arcadie Popovici Sună clopotele-n sat Veniţi nurorile mele Domnul Doctor a plecat De mă sărutaţi cu jele Lăsând satul în durere Şi voi scumpi nepoţi iubiţi Familia fără mângâiere. Azi de „Bunul” despărţiţi. Cu studii-n Bucureşti făcute De-acum acas când veţi sosi Dorind pe bolnavi să-i ajute Pe „Bunul” nu-l veţi mai găsi El nu a ocolit norodu Căci a plecat din astă lume S-a prezentat la Grojdibodu. Dar v-a lăsat vouă un „nume”. Comuna mare din câmpie Veniţi, dragi neamurile mele Ţinea la Doctorul Ilie Că v-am adus mare jele Căci El, cu sufletul său mare N-am crezut c-aşa curând L-a ajutat pe fiecare. Mă va lua Domnul sfânt Curând sătenii l-au pierdut Veniţi, a mele vecine Fiindcă războiul a-nceput. Cu care m-am înţeles bine Pe front pe mulţi i-a vindecat Şi-mi daţi ultima sărutare Şi s-a întors nevătămat, De v-am greşit să-mi daţi iertare. Căci Domnul a veghiat de sus Veniţi colegii mei iubiţi De l-a scăpat şi l-a adus De mine azi vă despărţiţi În Secusigiu-nvecinat, Voi pentru mine-aţi alergat Iar mai apoi la noi în sat. Dar vindecare n-am aflat. În satul său cât a servit Pentru tot vă mulţumesc N-a fost nici-un nemulţumit Acum când vă părăsesc Pe toţi cu drag El i-a tratat Mihăilescu, iubit frate, I-a vindecat şi ajutat. M-ai servit până la moarte. La fel ca şi în satul său Voi săteni care-aţi venit A fost şi în Sânnicolau Să mă petreceţi la mormânt Nu a fost om să nu îl ştie Ziceţi toţi din inimioară: Pentru-a sa mare omenie „Fie-i ţărâna uşoară”! Veniţi iubiţii mei copii Adio IGRIŞ, sat iubit Că astăzi plec dintre cei vii În care am copilărit Veniţi şi mă sărutaţi În tine eu îmi găseam tihna Şi vă rog nu mă uitaţi Dă-mi şi acum pe veci odihna. Veniţi dragi copiii mei Prea cucernice Părinte, Căci rămâneţi singurei Mai am o mare rugăminte Orfani de tată şi de mamă Roagă-L pe bunul Dumnezeu Dumnezeu vă aibă-n seamă Să-mi ierte şi sufletul meu!

Foto nr.1 Floare Casapu (născ. Fumor) Foto nr. 2 Finie Murar (născ. Ionescu) gătită în costum popular cu opreg gătită în costum popular cu fotă

Foto nr. 3 Surorile Floare (st.) şi Doina (dr.) Foto nr. 4 Floare Jebelean (1920 – 1998),

Micşa mama autorului acestei monografii

Foto nr. 5 Dimitrie şi Elena Gaşpar Foto nr. 6 Ioan şi Sofia Miu

Foto nr.7 Paraschiva Jebelean gătită cu Foto nr. 8 Iuliana (Giula) şi Iulian Ionescu. cunună şi spăşiel cu flori cusute cu fir auriu Iuliana este gătită cu „tufe”

Foto nr. 9 Vioara Marcovici Foto nr. 10 Chiţa şi Ioan Brindescu (Bătăroane)

Foto nr. 11 Pavel şi Albina Crista Foto nr. 12 Fraţii Cuzman, Arcadie şi Ioan Cionca, în anul 1923, la vârsta de 20 ani. în ţinută de iarnă, cu „becheş”(pieptar din blană de Spăşielul Albinei are mâneci cu alesături. oaie) şi „Şioareşi”(pantaloni) de şubă (dimie).

Foto nr. 13 Gavril şi Ana Ionescu cu Foto nr. 14 Gavril şi Sofia (Sosa) Galu fiica lor Ana

Foto nr. 15 Dr. Ilie Jebeleanu între vecinele sale Ana Brindescu şi Ana Roşu.

Foto nr. 16 Agatia şi Ioan Cionca, doi dintre fiii Foto nr. 17 Sofia Crista şi fiul Pavel (care la celei mai înstărite familii din Igriş. Ioan, fiind maturitate va fi numit de fiica sa Florica, trimis la studii, s-a fotografiat în ţinută de oraş. „Tata Pali”), în anul 1908.

Foto nr. 18 Mihai (Mia) Jicu cu prima soţie Foto nr. 19 Eftimie şi Ana Brindescu, bunicii Floare Jiva (decedată tânără) şi copiii Floare, autorului monografiei, din partea mamei. Chiril (Cira) şi Gheorghe, decedat copil mic.

Îmbogăţirea acestui capitol cu un număr sporit de fotografii, cu igrişeni îmbrăcaţi în costume popu-lare, o datorez doamnelor Ana Chiţa Găleancu, Alina Micşa şi Ica Oarşă, care mi-au pus la dispoziţie aceste fotografii, precum şi doamnei Maria Micşa (născută Drilea), care mi-a pus la dispoziţie fotogra-fia cu mama sa, la războiul de ţesut cilimuri. Între ultimile prezentări în public a frumoaselor costume populare ale igrişenilor au fost două impor-tante parade ale acestor costume care au avut loc în anii 1968, la Buziaş şi în 1970, la Timişoara. În 12 mai 1968, o Paradă a costumelor populare din Banat s-a desfăşurat în Parcul băilor din Buziaş. Iată un extras dintr-un articol mai amplu apărut în ziarul „Drapelu Roşu” din 14 mai 1968, sub semnătura doa-mnei Antoaneta Pintea: „Înrudite cu portul popular din celelalte zone ale Banatului, dar cu specific aparte în ceea ce priveşte fondul pe care se aplică cusătura, prin tendinţa de a trece de la motivele orna-mentale geometrice, la cele fitomorfe, le vedem la costumele populare din Igriş şi Saravale”. În ziarul „Drapelul Roşu” din 25 iunie 1970, găsim în articolul „Zilele folclorului timişan” următoarea afirmaţie: „Timişoara va cunoaşte începând de astăzi, sclipirea de aur şi pietre preţioase a acestei -lacrimi- a su-fletului poporului, care sete folclorul.” În acelaş ziar, dar din data de 01.07.1970, găsim sub o fotogra-fie a Vioricăi (Eva) şi Ioan Găleancu (soră şi frate), următoarele cuvinte: „Ecourile sărbătorilor folclo-rice încă nu s-au stins. Imortalizate pe peliculă de film, imaginile acestor zile readuc în memoria timişorenilor, farmecul şi bogăţia creaţiilor populare din câmpia timişeană”

Foto nr. 20 Floare (Ica) Oarşă şi Ioan Găleancu Foto nr. 21 Floare (Ica) Oarşă, Constantin Crista, la Parada portului popular, la Buziaş, 12 mai 1968 Ana Sâmbotean şi Vasile Jebelean, Buziaş, 12 mai 1968.

Foto nr. 22 Ana (Chiţa) Găleancu şi fiul Ioan. Foto nr. 23 Viorica (Eva) Găleancu şi vărul său, Ioan (Nelu) Jebelean

Foto nr. 24 a) şi b) Ana (Chiţa) Găleancu, cu detalii de pe costumul său popular deosebit de frumos. (vezi şi foto nr. 27 color)

Foto nr. 25 Fete din Igriş, la Parada portului popular, de la Timişoara, în august 1970. De la st. spre dr.: Floare Prodan, Maria (Miri) Mărcucean, Ana Jebelean, MariaCrişan, Maria Trifan, Floare (Ica) Jebelean, Eva Vernica, Ana Miu, Viorica (Eva) Găleancu.

Foto nr. 26 Femei din Igriş la Parada portului popular, Timişoara, august 1970. De la st. spre dr.: Ana Stoicănescu, Ana (Chiţa) Găleancu, Vioara Jebelean, Zamfira Micşa.

Foto nr. 27 Ana (Chiţa) Găleancu Foto nr. 28 Ana Crista (născ. Băcşan), în mijloc, şi două prietene.

Foto nr. 29 Eleva de liceu Alina Micşa cu costum Foto nr. 30 Andrei Bogdan Micşa, fiul popular igrişan şi colegul său Lucian Ardelean, la Alinei Micşa, care va duce mai departe un concurs din 1984, la Liceul din Sânnicolau Mare, tradiţia păstrării frumosului costum la care a a fost clasată pe primul loc. popular bănăţean.

Foto nr. 31Gavril Cionca senior şi soţia sa Lina, pe scaune, între ei fiind o nepoată din Secusigiu. În picioare, de la st. spre dr. : fiicele Saveta (căsăt. Găleancu), Ana (căsăt. Crista, Lălău), nora Zila (născ. Găleancu), fiii Gavril şi Ioan, fiicele Floare (căsăt. Jebelean, Lăzuţa) şi Agatia (căs. Cionca şi apoi Jicu) precum şi şase nepoţi şi nepoate. (Fotografie realizată în anul 1907, la fel şi foto nr. 16)

Foto nr. 32 Înv. Vasile Dăian şi un grup de colindători „Irozi”, în ajunul Sf. sărbători a Naşterii Domnului din anul 1930.

Foto nr. 33Cotrânţă cusută cu fir argintiu (st.) şi cotrânţă din lână decorată cu flori cusute cu fire de lână colorate (dr.), proprietatea Corneliei Crista (n. Ionescu)

Foto nr. 34 Cotrânţe cusute cu fir auriu date ca zestre Sofiei Ionescu, căsătorită Galu. Azi în proprietatea nepoatelor sale Ica Radu (stânga) şi Ica Todor (dreapta)

Foto nr. 35 Cojoc femeiesc cu bumbi şi motive florale cusute cu fir de lână colorată (numit şi burdic sau pieptar), pentru ţinută de sărbătoare.

Foto nr. 36 Cojoc femeiesc din blană de oaie pentru ţinută de sărbătoare

Foto nr. 37 Cilim din fire de lână colorate, modelul „cu biserici”

Foto nr. 38 Cilim din fire de lână colorate, cu motive florale, pe fond maron.

Foto nr. 39 Cilim din fire de lână colorate, cu motive florale, pe fond alb, ţesut de Ana Minda.

Foto nr. 40 Cilim din fire de lână colorate, cu motive florale, pe fond verde.

Foto nr. 41 Cilim din fire de lână colorate, cu motive florale, pe fond roz.

Foto nr. 42 Două modele de cilimuri din fire de lână colorate, vechi de peste 100 ani

Foto nr. 43 Creatoarea de „cilimuri” Eva Drilea (1914 – 1990) împreună cu strănepotul său Florin Micşa în anul 1985. Notă:Se cuvine să amintesc aici că, în secolul XX, au mai fost în Igriş şi alte creatoare de cilimuri. Şi anume: Ana Minda născ.Zombor (1909 – 1999), Elisabeta (Veta) Obrad (1911 – 1995), Ana Ionescu născ. Miu (1913 – 2001), Axenia (Sena) Vânăţescu (1912 – 1987), Maria Crista (a lu Priculan) (1919 – 199 ), Ana Roşu (a lu Ria) (1924 – 2005), Floare Galu (a lu Domnu), precum şi alte femei din Igriş, care au ţesut asemenea cilimuri pentru zestrea fiicelor lor (ex. Ana Brindescu (1904 – 1990) pentru fiicele sale Sofia, Nuţa şi Floare).

Foto nr. 44 Pat gătit cu cilimuri şi tocuri (perne) din camera de oaspeţi (soba mare), din casa familiei Efta şi Elisabeta Brindescu.

Foto nr. 45 Port popular igrişan. De la st. spre dr. : Irimie Roşu, Floare Roşu, Saveta Roşu , Floriţă Fumor(vezi şi foto nr.1), Ana Roşu şi fetiţa Carolina Roşu, în curtea casei lui Irimie Roşu.