1

Universitatea „SPIRU HARET” Facultatea de Psihologie şi Stiintele Educatiei Semestrul II Anul I de studii

METODLOGIA CERCETĂRII PSIHOLOGICE ŞI PEDAGOGICE I

conf. univ. dr. Marilena Ticuşan

1. Problematici metodologice

Omul este fiinţa care în viaţa de relaţie depinde în mod esenţial de ceilalţi şi în

virtutea acestui fapt formarea, fiabilitatea şi vocaţia sa nu pot fi explicate în afara

acestui aspect. Individul se formează şi îşi dezvoltă personalitatea în cadrul unui

proces continuu de asimilare a experienţei sociale într-o diversitate nelimitată de

conţinuturi şi forme. Înţelegerea poziţiei sale în diferite situaţii şi a adecvării

răspunsurilor sale, înseamnă surprinderea modului în care se prelucrează informaţiile

furnizate de mediul înconjurător. Perceperea celuilalt e mult mai bogată în conţinut şi

încărcătură afectivă. Imaginea noastră despre celălalt nu poate corespunde decât

parţial realităţii. Caracterul interactiv al percepţiei altei persoane este o sursă de

distorsiune, iar în relaţiile de interacţiune cu semenii sunt antrenate conjunctural

componentele naturii psihosociale ce pot fi exprimate în situaţia respectivă. Analizat

în totalitatea sa ca fiinţă psihosocială omul nu va putea fi înţeles decât prin abordări în

multiple planuri (cu tehnici variate şi complexe de examinare).

2

În realizarea obiectivelor ştiinţifice ale psihologiei metodele la care apelează

deţin un loc important. În ultimul timp se urmăreşte o explicaţie cât mai riguroasă şi

mai exactă a cunoaşterii şi descoperirii ştiinţifice ceea ce a condus la formarea,

transformarea şi perfecţionarea continuă a metodei ştiinţifice.

2. Delimitarea conceptuală

În orice demers ştiinţific, cercetătorul direcţionează cercetarea prin prisma

principiilor teoretice şi ştiinţifice de la care porneşte, al căror adept este. Fiecare

şcoală sau orientare îşi are propria metodologie de cercetare. Răspunsurile la toate

aceste întrebări deschid drumul către noi probleme: ce se întâmplă; ce semnifică, care

sunt determinanţii funcţionali ai comportamentelor etc. În unele concepţii

metodologice este considerată identică cu modelul de cercetare dintr-un studiu

incluzând informaţiile şi metodele utilizate pentru verificarea ipotezelor propuse

generând confuzie deoarece pot exista tot atâtea metodologii câte proiecte de

cercetare există. Pe de altă parte metodologia este construită pe baza principiilor

teoretice, oferind un ghid de cercetare, astfel încât ea rezultă din teorie şi nu din

modelul ce cercetare. Culegerea datelor s-a perfecţionat în ultimul timp cu ajutorul

tehnicii. Mărimea şi natura unităţilor alese poate fi variabilă în funcţie de scopurile

urmărite. Alegerea cercetătorului şi practicianului a unor metode de investigaţie este

condiţionată de: fidelitatea procedeului – două persoane abordând aceeaşi temă prin

aceleaşi metode trebuie să ajungă la rezultate similare, precum şi de economia

procedeului – interesul obţinerii rezultatului să fie în raport cu eforturile angajate.

Metoda nu este numai un simplu instrument de obţinere a unor date ci şi un demers

logic ce deschide calea cunoaşterii. Metoda de cercetare reprezintă modul specific de

investigare al realităţii şi scopul cunoaşterii şi transformării ei, având un caracter

instrumental de intervenţie, de informare, interpretare şi acţiune. B.D.Shmith

caracterizează metoda ştiinţifică: ca fiind sistematică, formală şi obiectivă urmărind

seturi de reguli prin care se menţine formalitatea ştiinţifică; este precisă pentru că

măsoară cu atenţie observaţiile, conducând la reproductibilitate ceea ce îi conferă

3

acurateţe şi sens.Metoda se conturează din permanentele întrebări – provocări ale unei

cercetări ştiinţifice, în care se găseşte „amprenta” personalităţii cercetătorului. Ea

contribuie la descoperirea ştiinţifică prin demonstrare. Metodele în cursul evoluţiei

ştiinţei s-au clasificat în funcţie de perioadele de timp necesare în cercetarea unei

metode: transversale – care se doresc descoperitoare între aspecte fenomene la un

moment dat şi metode longitudinale – desfăşurate pe perioade lungi de timp (folosite

în studiul de caz, biografia). Metodele în ştiinţele sociale şi comportamentele în

funcţie de numărul unităţilor sociale luate în studiu pot fi: metode statistice (anchete

socio-demografice, sondaje de opinie etc.) şi metode cazuistice – constituind studiul

integral al câtorva unităţi (biografia, studiul de caz) (Chelcea 1995).

Tehnica de cercetare se referă la operaţiunile concrete de colectare a

informaţiilor cu ajutorul unei metode. Procedeul constituie maniera de utilizare a

instrumentelor de investigare. Nu s-a realizat un acord unanim în ceea ce priveşte

utilizarea de „tehnică”, „metodă”, „proceduri”, deoarece o metodă poate fi utilizată ca

tehnică sau procedură (ex. chestionarul – metodă de cercetare poate fi inclus ca

tehnică de culegere a datelor în ancheta sociologică).

3. Teoria şi paradigma – cadru de referinţă

Teoria ştiinţifică este deci indispensabilul ferment al progresului cunoaşterii

chiar în măsura în care ea este pusă în discuţie. „De fiecare dată când încercăm să

dăm soluţia unei probleme, spunea Popper, ar trebui să încercăm mai degrabă să o

depăşim decât să o apăram”. Teoria devine un obstacol în calea acestui progres atunci

când cercetările pe care ea le suscită nu vizează decât să o perpetueze. Asupra acestui

aspect insista Kuhn în noţiunea de paradigmă. Thomas Kuhn (născut în 1922), istoric

şi filozof al ştiinţei, îşi datorează notorietatea, în afara cercului său de specialişti în

istoria ştiinţei, lucrării referitoare la Structura revoluţiilor ştiinţifice în care dezvoltă

conceptul de paradigmă în dinamica istorică a ştiinţelor. Îndepărtându-se de teoriile

evoluţioniste ale lui Popper, el propune o viziune mult mai haotică. O paradigmă este

o concepţie dominantă într-un câmp al cunoaşterii, fizica de exemplu, căreia i se

4

raliază comunitatea ştiinţifică la un moment dat. Ea este, evident, alcătuită dintr-un

ansamblu coerent de fapte şi interpretări teoretice, consolidat prin factori

extraştiinţifici şi, mai ales, cei ce sunt de resortul sociologiei ştiinţei - instalarea în

posturi cheie a savanţilor aderând la paradigma în cauză, finanţare privilegiată a

cercetării etc. Mecanica newtoniană a fost timp îndelungat paradigma fizicii, pînă la

prăbuşirea sa spre sfîrsitul secolului al XIX-lea provocată de noile concepţii în

termodinamică şi de teoria relativităţii. Paradigmele nu se transformă spontan, pentru

Kuhn, în paradigme modificate sau diferite, aşa cum se succed speciile unele altora în

procesul evoluţiei. Ele sunt, ca să spunem aşa, răsturnate, aşa cum sunt răsturnate

guvernele în timpul revoluţiilor, de opera oamenilor de ştiinţa marginalizaţi, adesea

continuă o perioadă fără sprijinul comunităţii ştiinţifice, uneori respinsă de ea. Luată

literă cu literă, teza lui Kuhn nu explică creşterea cumulativă a cunoştinţelor

ştiinţifice. Totuşi, ea a sedus specialiştii din domeniul ştiinţelor umane şi al

psihologiei, care s-au recunoscut în această descriere a propriului progres, în care şi

astăzi încă oamenii de ştiinţă se identifică puternic cu. modelul teoretic la care ei au

aderat. Întâlnim frecvent noţiunea de paradigmă în legătura cu revoluţia behavioristă

sau cu revoluţia cognitivistă. (Richelle, M. şi Parot, F., 1995, p. 190)

Conform definiţiei date de T.S.Kuhn (1962) în „The Structure of Scientific

Revolutions” paradigma constituie ansamblul elementelor epistemiologice, teoretice,

conceptuale, ce servesc drept cadru de referinţă comunităţii cercetătorilor dintr-o

anumită ramură ştiinţifică. Constituie un mecanism perceptiv şi cognitiv de selectare,

combinare şi recombinare prin care cercetătorul îşi construieşte obiectul ştiinţific al

cercetării sale.

Paradigma structural-expresivă

În cadrul paradigmei structural-expresive ”obiectul” de studiu îl constituie

acea organizare internă a psihicului exprimată prin personalitatea subiectului.

În cadrul acestei paradigme psihicul constituie un modelator în exprimările

subiectului iar comportamentul şi exprimarea verbală ale acestuia îşi au originea în

organizarea internă a psihicului, concepţiei preluată din psihanaliză.

5

Sistemul cel mai profund al unui individ în care se regăsesc dorinţele,

motivaţiile sau valorile fundamentale formează logica profundă ce serveşte drept grilă

de percepere determinând atitudini profunde ce declanşează predispoziţii pentru

„lucrurile din lume”. Atitudinile determină acţiunile subiectului, comportamentul său

după care vin opiniile ca expresie a dorinţelor şi valorilor sale.

Se poate deduce că sensul comportamentului trebuie interpretat.

Paradigma formal-tranzacţională – surprinde formele comunicării devenind în

mare măsură exterioară. Sunt puse în evidenţă modalităţi de conlucrare a stării

raţionale afectivă şi normativă. Subiectul apelează la situaţii analogice cu scopul de a

ajunge la un nivel al tranzacţiilor în diferite forme. Atitudinile subiectului pot trece

prin cele trei nivele: la primul nivel atitudini şi paralimbaje rigidizate datorate

efectelor educaţiei părinţilor asupra copiilor; al doilea nivel redat de personalitatea

adultului ce îşi ţine în frâu sentimentele şi al treilea nivel în care sentimentele sunt

lăsate să răzbată la exterior în toate stările psihologice.

Este un model al unei concepţii relaţionale depăşind modelul psihoanalitic

freudian subiectul apelează şi la situaţii analogice, cu scopul de a ajunge la un nivel al

tranzacţiilor în diferite forme.

Paradigma relaţional-sistemică – aduce în atenţie relaţia dintre indivizi.

Conform studiilor lui G.H.Mead. Eul nu există decât prin şi în interacţiunile sociale în

care procesul căutării, prin natura sa este interacţionist.

Paradigma fenomenologică şi praxeologică conduce la explicitarea

semnificaţiilor exprimate de subiecţi, cercetarea recurgând la metode de analiză

fenomenologică comprehensivă şi etnometodologică. Descrierea fenomenologică este

cauza investigării sistematice a subiectivităţii şi conţinuturilor conştiinţei prin care se

urmăreşte sesizarea sensului subiectiv şi intersubiectiv, pornind de la corelarea

instituţiilor altor indivizi cu propria noastră experienţă ca trăire empatică (A.

Mucchielli).

În analiza interacţiunii umane se recurge şi la un set de mize ale interacţiunilor

interpersonale: miza informativă ca primă modalitate de existenţă (transmiterea de

6

informaţii) miza de poziţionare legată de existenţa socială; miza de mobilizare (ca

tentativă de influenţare a celuilalt); miza relaţională (relaţia umană trece de la esenţă

la existenţă); miza normativă (se constituie ansamblul normelor ce vor fi activate în

interacţiunile viitoare).

Paradigma după alţi cercetători poate fi grupată în: paradigma pozitiviste, care

stau la baza interpretării pozitiviste şi paradigme care stau la baza interpretării

comprehensive.

Alţi cercetători clasifică paradigmele în alte trei categorii:

- pozitiviste, ce-şi au locul de bază în cadrul studiilor pozitiviste şi

neopozitiviste;

- interpretative – incluzând o teorie ale ştiinţelor sociale: etnometodologică,

psihanaliza, sociolingvistica, etnografia etc.;

- critice

Bibliografie:

Mucchielli, A., (2002) – Arta de a influenţa, Ed. Polirom, Iaşi.

Richelle, M., Parot, F., (1995) – Introducere în psihologie. Istoric şi metode,

Ed. Humanitas, Bucureşti

Radu, I., (1993) – Metodologie psihologică şi analiza datelor, Ed. Sincron,

Cluj-Napoca

Chelcea ,S., (1995)Cercetarea sociologică, Editura Destin ,Deva

7

Cercetarea ştiinţifică aduce implicit în discuţie momentul în care cercetătorul

se întâlneşte cu subiectul uman , un moment complex în care au loc la nivelul

conştient şi inconştient, evaluări reciproce cu implicaţii în demersul şi desfăşurarea

acesteia în care simultan şi intens au loc schimburi verbale, nonverbale şi intuitive.

Definirea raportului cunoscut - necunoscut nu este completă fără intervenţia

evaluării. Pentru aceasta, sistemul de pertinenţă, cum sunt denumite în psihologia

modernă emoţiile şi nevoile (Schultz), va declanşa conduita imediată axată pe

binomul „bun", „rău" relativ la individul însuşi. Semnalele generate de calitatea

situaţiei de interacţiune sunt de natură paralingvistică - intuitivă: prin aceasta se vor

institui relaţiile binevoitoare şi amicale sau dimpotrivă ostile, ce-i vor permite

renunţarea la precauţii sau respectiv sporirea lor.

Evaluarea celuilalt se face automat şi spontan. Experimentele au arătat că

persoanele cu o slabă capacitate de identificare intuitivă cad uşor în superficialitate,

cu accesul la un număr restrâns de elemente selectate. Funcţia stabilirii identităţii

sociale rezidă în categorisirea, după statute şi roluri impuse sau acceptate în sistemul

de relaţii. După cum menţiona A. Mucchielli situând pe celălalt în raport cu noi înşine

8

consistenţa dă perspectiva relaţiilor ulterioare. Când întâlnirile devin banale, lipsite de

importanţă, momente în care îşi fac apariţia aşa numitele „formule de petrecere a

timpului", „o serie de tranzacţii complementare, simple, pe jumătate rituatizate,

dispuse în jurul unui singur nucleu material şi al cărui scop principal constă în a

structura un anumit interval de timp" după cum le defineşte Berne (1998).

2. Trebuinţele - factori constant modelatori ai personalităţii

Datorită permanentelor modificări prin expunerea la o diversitate continuă de

situaţii şi evenimente, personalitatea se transformă constant. În viziunea lui Rotter

sistemul trebuinţelor psihologice include 6 categorii:

• Trebuinţe de recunoaştere şi statut - pentru dobândirea unei poziţii precise

într-un grup;

• Trebuinţele de protecţie / dependenţă, caracterizate prin nevoia de apărare de

către ceilalţi în faţa frustrărilor sau pedepselor;

• Trebuinţele de dominaţie - implicate în permanentă controlare şi direcţionare

a acţiunilor celorlalţi;

• Trebuinţele de independenţă - conducând persoana de a hotărî modalitatea

de acţionare, timpul potrivit acesteia, valorizând capacitatea de a realiza singur

anumite lucruri;

• Trebuinţa de dragoste şi afecţiune, care va face omul acceptat, plăcut, va sta

la baza relaţiilor ce le va stabili ulterior, temporale sau permanente;

• Trebuinţa de confort fizic, care este o combinaţie, o asociere complementară

a satisfacerii fizice cu plăcerea şi securitatea (după Schultz, D., 1986).

Feedback-ul pozitiv încurajează desfăşurarea actului comunicaţional,

amplificând în cazul celui care comunică sentimentul eficacităţii de sine,

încurajându-l.

Feedback-ul negativ poate conduce la întreruperea comunicării, blocând

dorinţa de iuterrelaţionare.

9

S-au conturat în decursul cercetărilor, tehnici de feed-back care să permită

autocontrolul şi eficientizarea comunicării. Cele mai des folosite sunt următoarele:

1. parafraza - prin care cu propriile cuvinte încercăm să redăm ideile

formulate de interlocutor, pentru a ne convinge de corectitudinea interpretării noastre;

2. întrebarea directă scurtă - care poate oferi variante de răspuns de tipul da

sau nu;

3. întrebarea indirectă - încearcă crearea posibilităţii interlocutorului de a-şi

exprima o opinie sincer. Este folosită mult în psihoterapie.

4. întrebarea cu răspuns sugerat - prin care se conduce discuţia la obţinerea

răspunsului dorit.

5. ascultarea activă - este redată prin modul în care ne exprimăm acordul sau

dezacordul cu interlocutorul. Este însoţită de obicei de mişcări regulatorii ale corpului

care amplifică efectul produs de semnificaţia cuvintelor interlocutorului asupra

noastră.

Factorii distorsionanţi în perceperea celuilalt

Dintre factorii perturbatori menţionăm:

o probleme semnatice –

o distorsiuni perceptive

o diferenţe culturale

o alegerea greşită a canalelor sau momentelor, fiecărui mesaj corespunzându-

i canalul cel mai adecvat.

o lungimea excesivă a canalelor de comunicare face comunicarea mai lentă şi

mai susceptibilă la distorsiune.

o factorii fizici perturbatori

o absenţa feedbak-ului

o atribuirea de înţelesuri diferite

Există o multitudine de factori care pot cauza probleme şi de care trebuie să

fim conştienţi pentru a le depăşi sau pentru a le minimaliza efectul, la factorii

perturbatori amintiţi anterior se mai pot adăuga următorii:

10

• Diferenţe de percepţie

Diferenţele de percepţie sunt deseori numai rădăcina multor altor bariere de

comunicare.

• Concluzii grăbite

Deseori vedem ceea ce dorim să vedem şi auzim ceea ce dorim să auzim,

evitând să recunoaştem realitatea.

• Stereotipii

• Lipsa de cunoaştere

• Lipsa de interes

• Dificultăţi de exprimare

• Emoţii

• Personalitatea

Nu numai diferenţele dintre tipurile de personalităţi pot crea probleme ci şi

adeseori propria noastră percepţie a persoanelor din jurul nostru este afectată şi ca

urmare, comportamentul nostru influenţează pe cel al partenerului de comunicare.

Această „ciocnire a personalităţilor" este una din cele mai frecvente cauze ale

eşecului de comunicare.

Context situaţional şi limbaj gestual

Contextul situaţional are de asemenea, un rol important în dezvoltarea

cercetării.

Teritoriul în care are loc întrevederea are o semnificaţie aparte. Dacă

întrevederea are loc într-un birou, acesta are amprenta personalităţii individului care îl

ocupă, precum şi a statutului social al acestuia.

Spaţiul în contextul situaţional poate cuprinde: distanţa intimă de până la

aproximativ 40 cm, distanţa personală: în care între 45-74 cm reprezintă spaţiul

familiar iar între 75-125 cm au loc convorbiri neutre.

Relaţiile profesionale se desfăşoară în cadrul distanţelor sociale între 1,25 m -

2,10 m. Distanţele ierarhice se păstrează în limitele 2,10m - 3,60 m, dincolo de

11

acestea are rol social, întâlnită în relaţia profesor - elev (3,6 -7,50 m) sau dacă este

mai mare, are loc un discurs formalizat cu interlocutori pasivi.

Poziţia spaţială de faţă în faţă creează o relaţie de opoziţie, ca cea prezentă în

relaţia apărare - atac. Confortul sporit se realizează prin situarea interlocutorului în

unghi de 45° - 90°

Corpul uman

Intervine în comunicarea cea de toată zilele nu numai ca un obiect natural ci şi

ca un produs voluntar, travestit, metamorfozat. Psihanaliza ne-a învăţat că avem

multe dorinţe de care nu suntem conştienţi. în general le reprimăm. Până la o vârstă

de 7-9 ani copiii ştiu deja cum trebuie să vorbească, ce atitudine să adopte pentru a nu

se da de gol Nu mai duc mâna la gură, privirea în pământ nu mai e atât de expresivă

încât să-i demaşte că au spus un neadevăr. Femeia care îşi sprijină capul în mâini cu

coatele pe masă nu ne va duce în eroare niciodată că se distrează.

Faţa este cea mai expresivă. Dacă dorim să ştim ceea ce gândeşte cineva îi

vom privi faţa. Expresiile emoţionale ale feţei pot fi identificate cu uşurinţă chiar şi

de triburile care nu au mai avut contact cu civilizaţia europeană după cum spune Paul

Ekman într-un studiu (1970) realizat pe un trib din jungla Noii Guinee

Privirea noastră poate încuraja sau descuraja. Un contact vizual minim

semnalează un interes scăzut, iar cel prelungit poate induce un sentiment de

disconfort.

Funcţiile principale ale comunicării vizuale (după Mark Knapp - Nonverbal

Communication in Human Interaction apud. Minai Dinu, Comunicarea) sunt:

1. cererea de informaţii;

2. posibilitatea creată altor persoane de a lua cuvântul;

3. indicarea naturii relaţiei;

4. compensarea distanţei fizice.

Gesturile pot fi considerate simboluri cheie, care poartă amprenta şi

apartenenţa la o anumită cultură. „Habitus mentis enim in corporis stătu cognitur"

(într-adevăr starea minţii este dezvăluita de atitudinea corpului) după cum formula

12

sfântul Ambrozie succint, preocupările fiziognomice ale antichităţii în care profilul

bărbatului erou era de neconceput fără un mers cu paşii întinşi

Sărutul are semnificaţie simbolică de: salut, respect, prietenie, veneraţie,

instrument al păcii, dar şi de sărutul trădător (Iuda), de condamnare la moarte

(practicat de mafie), vindecare (sf. Martin vindecă leproşi); în funcţie de situaţiile în

care persoanele sunt implicate.

Palma omului transmite, de asemenea, mesaje prin care acesta poate fi investit

cu capacitatea de ai dirija pe alţii, de a cere îndurare sau de a solicita o favoare

Taxonomia funcţiilor semnalelor nonverbale

Mijloacele comunicării nonverbale sunt semne şi semnale. Ponderile şi

contextele utilizării lor constituie o temă de discuţie în lumea cercetărilor.

Tipuri specifice de ilustrări gestuale:

– bastoanele – exprimate prin mişcări care ritmează, accentuează sau

subliniază un cuvânt sau o frază;

– ideografele – exprimă mişcările gândirii prin trasarea intinerariului unui

parcurs logic ;

– mişcările spaţiale – deapănă o relaţie spaţială;

– kinetografele – constituie mişcări ce mimează o activitate corporală;

Semnalele nonverbale atenuează sau chiar modifică semnificaţia conţinutului

verbal.

Faţa emite semnele cele mai diferenţiate şi specifice ale emoţiilor particulare,

deşi gesturile, mişcările corporale şi posturile sunt la fel de importante în expresia

reactivităţii emoţionale.

Codajul vocal al emoţiilor specifice nu este încă bine cunoscut, receptorul

deducând stările emoţionale într-un grad înalt pornind de la configuraţii specifice ale

indicilor acustici. Se pare că există semnele nonverbale corespunzătoare atitudinilor

emiţătorului cu referire la obiect sau la o situaţie, unele dintre acestea servind ca bază

la descrierile verbale ale atitudinilor (ex. „a-şi băga nasul în treburile altora”).

13

Aceste semne nu au fost sistematic studiate cu excepţia dilatării pupilelor.

Studii numeroase s-au concentrat însă pe analizarea atitudinii interpersonale

conducând la o seamă de concluzii:

– afecţiunea pentru o persoană se exprimă printr-o distanţă interpersonală

redusă, înclinarea în faţă a capului şi o frecvenţă mai ridicată a contactului vizual;

– durata şi frecvenţa contactului ocular sunt determinate de factori

suplimentari cum ar fi subiectul conversaţiei, distanţa interpersonală, personalitate,

precum şi de factori situaţionali;

– atitudinile interpersonale sunt reflectate în egală măsură de patternurile

vocale şi lexicale;

– semnalele nonverbale funcţionează pentru exprimarea atât a statutului

emiţătorului, a motivaţiilor, scopurilor şi intenţiilor sale, cât şi a intenţiilor

comportamentale respectiv a anumitor atitudini: aprobarea, permisiunea, minţirea

partenerului.

Funcţiile reactive (feed-back) se manifestă prin semnale nonverbale ce indică

răspunsuri relative, scurte şi precise pentru asigurarea emiţătorului că mesajele sale au

fost recepţionate corect. Bibliografie:

Aristotel ,(1988)-Etica nicomahică, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti.

Chelcea, S.,coordonator(2004) Comunicarea nonverbală în spaţiul public, ed.

Tritonic, Bucureşti

Dinu, M., (1996) – Comunicarea, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti.

Nicola, G., (2004) – Mentoratul. Un ambient pentru excelenţă, ed. Psihomedia, Sibiu

Pease, A., Garner, A. (1995) – Limbajul vorbirii, Ed. Polimark, Bucureşti

Pease, A., (1993) – Limbajul trupului, Ed. Polimark, Bucureşti

Schultz, D., (1987) – Theories of personality Book, Cole Publishing Company Pacific

Grove

Săucan, Doina – Ştefana, (2001) – Comunicarea Didactică, Ed. ATOS Bucureşti.

Ticuşan, M., (2005) – Personalitate şi problem solving, ed. Psihomedia, Sibiu.

14

Cercetarea ştiinţifică implică o serie de norme etice, care trebuie respectate. În

unele ţări normele etice sunt prevăzute prin lege, iar începerea unor cercetări este

condiţionată de obţinerea avizului unei comisii specializate.Codurile deontologice în

cercetarea pe subiecţii umani prevăd, în general, datoria cercetătorului în psihologie

să pună la curent în mod cinstit subiecţii

Milgram, specialist american în psihologia socială, a invitat subiecţii, printr-

un anunţ în ziare, să participe ca voluntari la o experienţă. Psihologul a primit în

acelaşi timp doi dintre candidaţi şi le-a explicat ce se aştepta de la ei. Unul urma să fie

elevul supus învăţării unei liste de perechi de cuvinte şi la fiecare răspuns greşit urma

să primească un uşor şoc electric. Celălalt urma să fie profesorul însărcinat să

furnizeze partenerului primele cuvinte ale fiecărei perechi şi mai ales să-i

administreze pedeapsa, în caz de nevoie. Elevul a fost instalat într-un compartiment

experimental, legat solid de un scaun şi prevăzut cu electrozi la încheieturi; profesorul

a fost instalat în compartimentul său de supraveghere, în spatele unui geam de

observare cu sens unic şi cu comenzi ale unui generator de şocuri, permiţându-i să

dozeze pedeapsa trecând progresiv de la 15 la 450 de volţi pe măsură ce subiectul

comitea erori.

La primele erori, subiectul a primit şocuri cu o intensitate minimală fără

reacţii marcate, dar a trecut rapid la o tresărire, apoi la manifestări de durere din ce în

ce mai intensă şi la protestări verbale din ce în ce mai vehemente, implorând clemenţa

călăului său, pe măsură ce acesta din urmă, fidel instrucţiunilor care îi fuseseră date,

mărea intensitatea şocurilor, atingând eventual maximul autorizat de aparatul

generator în ciuda indicaţiilor de risc posibil menţionate în faţa comenzilor cores-

punzătoare .

15

Dintre cei doi protagonişti, numai profesorul era un subiect voluntar recrutat;

„elevul” era un figurant al experimentatorului, antrenat să joace comedia suferinţei la

primirea şocurilor imaginare; generatorul comandat de subiect nu trimitea nici un şoc.

Marea majoritate a subiecţilor lui Milgram nu au ezitat să folosească, şi

adesea până la maximul posibil, puterea care le era acordată pentru pedepsirea

partenerului lor (65 % i-au trimis şocuri de 450 de volţi!). Manifestau ei predispoziţii

agresive care zăceau adormite şi nu aşteptau decât pretextul ca să se exprime ? Erau

ei preocupaţi numai de reuşita în sarcina cerută, adică să-şi determine elevul să

înveţe lista de cuvinte ? Doreau ei să se conformeze pur şi simplu autorităţii

cercetătorului ştiinţific care îi recrutase şi îi plătise pentru colaborarea lor ?

În legătură cu natura experienţei. Dacă trebuia să se respecte literalmente

această regulă, experienţa lui Milgram nu ar fi putut, pur şi simplu, avea loc: ea

presupunea de fapt ca şocurile să fie fictive, ca elevul să fie un figurant comediant, ca

subiecţii să ignore ceea ce se petrecea în realitate şi, mai ales, ceea ce se încerca să se

pună în evidenţă. În consecinţă este oare nevoie să se renunţe la acest gen de

experiment ? Nu ar fi mai util, totuşi, să ne cunoaştem mai bine ca să putem preveni

această formă de derivă care apare ocazional în societăţile noastre aparent civilizate ?

Dar nu ar trebui să ţinem seama de şocul moral pe care l-ar putea antrena chiar la

subiecţi faptul de a fi servit experienţei ?

Să vedem mai îndeaproape cum încearcă regulile deontologice să răspundă

acestor probleme şi să definească marjele de libertate ale psihologului.Recrutarea

voluntarilor este adesea însoţită de plata unei mooeste indemnizaţii financiare.

Subiecţii tentaţi de acest tip de mici câştiguri sunt obligatoriu recrutaţi dintr-o

anumită populaţie - există puţine şanse să se prezinte oameni foarte ocupaţi şi foarte

bine plătiţi în profesia lor. În sfârşit, voluntariatul este însoţit în mod normal de

libertatea lăsată subiectului, explicit menţionată înaintea experimentului, de a renunţa

la el oricâd doreşte. În multe din cazuri subiecţii nu uzează de această libertate,

nevăzând nici un motiv să nu ducă la bun sfârşit contractul încheiat cu cercetătorul.

16

Dar se întâmplă ca ei să nu reziste stresului sau neplăcerilor situaţiei şi să simtă

nevoia de a renunţa.

Asociaţia Americană de Psihologie a formulat principii generale referitor la

cercetările cu subiecţi umani.

- obligaţia de a verifica gradul de acceptabilitate din punct de vedere etic, iar

în cazul în care se constată derogări de la respectarea valorilor ştiinţifice şi umane se

va solicita asistenţă etică în vederea protejării tuturor participanţilor la cercetare.

- Subiectul sau subiecţii umani participanţi la cercetare vor fi analizaţi şi

evaluaţi, astfel încât vor fi „subiecţi cu risc major” sau „subiecţi cu risc minimal”.

- Cercetătorul îşi asumă reponsabilitatea de a trata corect din punct de vedere

etic participanţii şi toţi colaboratorii pe tot parcursul cercetării.

- Înaintea începerii cercetării se va stabilii un acord clar cu subiecţii, prin care

se vor clarifica responsabilităţile şi obligaţiile fiecăruia. Angajamentul va fi respectat

întocmai de către cercetător, iar subiecţii vor fi informaţi asupra tuturor aspectelor

cercetării.

- În cazul în care cerinţele metodologice presupun ascunderea sau falsificarea

unor aspecte, ce trebuie dezvăluite subiecţilor, se va verifica justificabilitatea acestor

tehnici. De asemenea se mai pot studia şi alte proceduri care nu apelează la

falsificarea acestor aspecte ale cercetării.

- Subiecţii vor avea libertatea de a participa precum şi de a se retrage din

cercetare în orice moment. Această libertate va fi respectată de cercetător, iar acesta

nu-şi va folosi poziţia pentru a influenţa în vreun fel subiecţii.

- În cadrul cercetărilor nu vor fi folosite proceduri de investigare cu risc de

vătămare gravă sau de durată a subiectului, astfel încât participanţii să fie maxim

protejaţi.

- După colectarea datelor cercetătorul va informa participanţii despre datele

obţinute, astfel încât să se înlăture erorile ce ar putea să apară din interpretările

subiecţilor.

17

- În cazul în care iau naştere consecinţe nedorite pentru subiectul participant,

cercetătorul are responsabilitatea de a corecta, îndepărta aceste consecinţe.

- Rezultatele sunt confidenţiale în ceea ce priveşte indicarea participării

subiecţilor.

Din punct de vedere al psihologului practician, acesta trebuie să aibă în

vedere:

- Prima grijă: de a nu dăuna şi a nu aduce prejudicii demnităţii persoanei.

- Orice acţiune sau investigaţie care prezintă acest risc, va fi sistată imediat.

- Responsabilitatea muncii sale. Orice eroare de diagnoză poate dăuna

personalităţii subiectului.

- Evitarea exprimărilor jignitoare, precum şi a exprimărilor ce pot da naştere

la interpretări eronate sau tendenţioase.

- Evitarea apelării la principiul autorităţii.

- Respectarea principiului confidenţialităţii.

- Respectarea secretului profesional.

- Cunoaşterea limitelor şi posibilităţilor sale, folosind doar acele cunoştinţe şi

tehnici pe care le stăpâneşte.

- Testele şi tehnicile trebuie utilizate doar de persoane calificate pentru a putea

fi aplicate şi interpretate corespunzător.

- corectitudinea rezultatelor, claritatea; corectitudinea datelor de identificare;

- corectitudinea autorilor.

- Psihologul îşi va exercita profesia în domenii legate de calificarea sa, care va

fi apreciată în funcţie de formarea sa universitară fundamentală şi aplicată de nivel

înalt în psihologie, prin formaţiile specifice, prin experienţa practică şi lucrările sale

de cercetare. El va lua hotărâri şi va acţiona în funcţie de competenţa sa.

- Psihologul le va impune celorlalţi să respecte specificitatea exercitării

profesiunii şi autonomia sa tehnică. El le va respecta pe cele ale altor profesiuni.

- Psihologul va accepta doar misiunile pe care le va estima ca fiind

compatibile cu competenţele, tehnica şi funcţiile sale.

18

- Pentru un psiholog, faptul de a fi legat în exercitarea profesiei sale de un

contract cu orice întreprindere privată sau orice organism public nu modifică

îndatoririle sale profesionale şi în special obligaţiile legate de secretul profesional şi

independenţa în alegerea metodelor şi deciziilor sale.

- Psihologul se va asigura de consimţământul celor care îl consultă sau

participă la o evaluare, cercetare sau expertiză. El îi va informa asupra modalităţilor,

obiectivelor şi limitelor intervenţiei sale.

- În toate situaţiile de evaluare, psihologul le va reaminti persoanelor implicate

că au dreptul de a cere o contra-evaluare. În situaţiile de cercetare, el le va informa că

au dreptul de a se retrage în orice moment.

- În situaţiile de expertiză judiciară, psihologul va trata în mod echitabil cu

fiecare dintre părţi, conştient că misiunea sa are scopul de a lămuri justiţia asupra

problemei care i-a fost pusă şi nu pe acela de a aduce probe.

- Psihologul poate examina, la cererea lor, minori sau majori protejaţi de lege.

Intervenţia asupra acestora va ţine cont de statutul, de situaţia lor şi de dispoziţiile

legale în vigoare.

- Psihologul este singurul responsabil de concluziile sale. El va ţine cont de

metodele şi instrumentele utilizate şi le va prezenta concluziile într-o manieră

adaptată diferiţilor interlocutori, în aşa fel încât să păstreze secretul profesional.

Cei interesaţi au dreptul să obţină o prezentare comprehensibilă a evaluărilor

care îi privesc. Atunci când aceste concluzii sunt prezentate terţilor, ele vor răspunde

strict la întrebările formulate şi nu vor cuprinde elementele de ordin psihologic pe

care se întemeiază decât dacă acest lucru este necesar.

- Psihologul nu se poate prevala de funcţia sa pentru a garanta un act ilegal şi

titlul său nu îl dispensează de obligaţiile legii de drept comun. Conform dispoziţiilor

legii penale în materie de neasistare a persoanei în pericol, el are obligaţia să

semnaleze autorităţilor judiciare însărcinate cu aplicarea Legii orice situaţie despre

care ştie că pune în pericol integritatea persoanelor.

19

În cazul în care deţine informaţii cu caracter confidenţial, care îi indică situaţii

susceptibile de a atenta la integritatea psihică sau fizică a persoanei care îl consultă

sau a unui terţ, psihologul va evalua în cunoştinţă de cauză atitudinea pe care urmează

să o adopte, ţinând cont de prescripţiile legale legate de secretul profesional şi de

asistenţă a persoanelor în pericol. Psihologul îşi va putea clarifica decizia cerând

sfatul colegilor experimentaţi.

- Documentele eliberate de un psiholog (atestat, bilanţ, certificat,

corespondenţă, raport etc.) trebuie să cuprindă numele acestuia, funcţia, ca şi

coordonatele sale profesionale, semnătura şi menţionarea exactă a destinatarului.

Psihologul nu va accepta ca altcineva să modifice, să semneze sau să anuleze

documente relevante ale activităţii sale profesionale.

- Psihologul îşi va sprijinii colegii în exercitarea profesiunii. El va răspunde

favorabil cererilor lor de consultaţie şi ajutor în situaţii dificile, contribuind mai ales

la rezolvarea problemelor deontologice.

- Psihologul nu va face concurenţă în mod abuziv colegilor săi şi va apela la

aceştia dacă va estima că sunt mai în măsură să răspundă unei solicitări.

“Neal Miller, psihofiziolog american, ataşat şcolii din Yale, dominată pe

atunci de Clark Hull, a participat prin anii 1940 la eforturile acestui grup pentru a

apropia teoria învăţării de teoriile psihodinamice de inspiraţie freudiană. El şi-a făcut

simţită prezenţa prin lucrări experimentale de bună calitate privind învăţarea,

motivaţia, anxietatea. Prin anii '60, ataşat de Institutul Rockfeller, el a întreprins cu

echipa sa un important program de cercetare privitor la posibilitatea de a condiţiona

după modelul numit operant al reacţiilor viscerale, precum accelerarea sau încetinirea

ritmului cardiac, creşterea sau reducerea contracţiilor intestinale etc. În aceste

experienţe, realizate pe şobolani, creşterea sau diminuarea ritmului cardiac, de

exemplu, antrena o întărire pozitivă sub forma unei stimulări electrice în „zonele

cerebrale ale plăcerii”. Rezultatele pe diverse organe s-au dovedit în întregime

pozitive. Ele căpătau o faţetă teoretică considerabilă, aducând o soluţie unei vechi

dezbateri privitoare la zonele fiziologice specifice celor două tipuri de condiţionare în

20

plus, ele deschideau o cale nouă de cercetare psihosomaticii experimentale, în care s-

au angajat de îndată mai mulţi cercetători doritori să cearnă, într-un model animal,

transpozabil la om, raporturile dintre factorii psihologici şi funcţionarea, eventual

patologia, organelor interne. Din nefericire, toţi au eşuat în reproducerea rezultatelor

lui Miller. Într-o primă fază, ei au început să se îndoiască de propria competenţă de

experimentatori, având în faţă omul de ştiinţă renumit care era maestrul american.

Acesta s-a lovit şi el de imposibilitatea de a-şi regăsi propriile date. Acolo unde, din

păcate, alţi cercetători ar fi urmat, discret, o altă cale, lăsându-le ghinioniştilor

îndoiala asupra competenţei personale, Miller şi colaboratorul său, Dworkin, s-au

înverşunat să analizeze cauzele acestui eşec, sau cauzele aparentei reuşite iniţiale. Ei

au publicat rezultatul negativ al lucrărilor lor într-un articol care ar putea să figureze

într-o antologie a problemelor de etică ştiinţifică. (B. R. Dworkin şi N. E. Miller,

„Failure to replicate visceral learning in the acute curarized rat preparation”,

Behavioral Neuroscience, 100, nr. 3,p. 299-314, 1986)”. (Richelle, M. şi Parot, F.,

1995, p. 148)

21

Problemele care fac obiectul studiilor de cercetare nu numai în psihologie dar

şi în celelalte ştiinţe îşi au originea în:

- viaţa cotidiană, în care sursă nesecată de teme de cercetare o constituie

relaţia interumană;

- activitatea curentă: selecţia şi orientarea profesională; restructurările din

cadrul unităţilor economice şi nu numai, reintegrarea profesională, eşecul şcolar,

abandonul şcolar, integrarea în învăţământul de masă a persoanelor cu handicap etc.

sunt la baza demarării cercetărilor;

- teoriile existente aplicate la continua evoluţie şi oamenilor;

- finalitatea cercetărilor care deschid de asemeni drum către alte investigaţii.

Problematica cercetării cristalizează temele ei predilecte:

- violenţă domestică

- eşec şi abandon şcolar

- inadaptarea şcolară şi delincvenţa juvenilă;

- consecinţele existenţei manualelor alternative în şcoli

- tulburări de conduită

- crizele adolescentului

- supradotarea şi supradotatul

- educaţia vocaţională

- integrarea copiilor deficienţi

- integrarea minorităţilor: în şcoală, la locul de muncă

- divorţialitatea: influenţă asupra copilului;

- evoluţia relaţiilor de cuplu după divorţ

- creativitatea către o mai mare pondere în educaţie

- diferenţa dintre generaţii

- familii multiple

22

- imaginea de sine

- prizonierii calculatorului

- calculatorul – „singurul prieten”

- suicidul: adulţi, adolescenţi

- mirajul drogurilor

- copiii abandonaţi: ce şansă au aceştia în societate

- cluburile sportive – între existenţă şi desfiinţare

- religie

- profesorul – mentor

- profesorul – imposibil

- evaluare şcolară

- promovarea către o treaptă superioară a ciclului de învăţământ

- testare a cunoştinţelor sau testare aptitudinală etc.

Toate acestea constituie o fracţiune din temele posibile. Fiecare din subiecte

pot fi abordate din mai multe puncte de vedere din prisma: părintelui, copilului,

societăţii. Fac de asemenea obiectul cercetării pentru procese psihice, cognitive,

sociale, a implicaţiilorpsihoafective existente în relaţiile sociale. Pot contribui, de

asemenea, la găsirea unor soluţii de ameliorare şi îmbunătăţire a situaţiilor existente.

Etapele cercetării ştiinţifice

Cercetarea psihopedagogică poate fi considerată ca un demers raţional,

organizat, în vederea surprinderii relaţiilor funcţionale şi cauzaledintre variabilele

acţiunii educaţionale practice (după Drăgan, I. şi Nicola, I., 1993).

Planul de cercetare reprezintă aranjamentul condiţiilor pentru colectarea şi

analiza informaţiilor. Demersul cercetării ştiinţifice se realizează parcurgând

următoarele etape: alegerea temei de cercetare, documentarea teoretică; stabilirea

scopului şi a obiectivelor; stabilirea ipotezelor, delimitarea universului populaţiei;

23

eşantionarea; elaborarea instrumentelor, preancheta (ancheta pilot); colectarea

datelor; prelucrarea informaţiilor; analiza datelor; redactarea raportului de cercetare.

Alegerea temei de cercetare - tema de cercetare poate fi comandată sau aleasă

de cercetător. Ea trebuie formulată riguros şi precis deoarece numai evitând

ambiguităţile putem căuta un răspuns demonstrat ştiinţific la o problemă socială clar

delimitată Documentarea teoretică - se realizează fie direct prin demersuri proprii sau

indirect prin valorificarea rezultatelor oferite de alte studii. Se foloseşte literatura de

specialitate, cea istorică şi beletristică, jurnale de călătorie, memorii, statistici, anuare,

recensăminte, mass-media ş.a.

Stabilirea scopului şi a obiectivelor - în funcţie de aspectul epistemologic ce

caracterizează scopul cercetării există două tipuri de studii:

studiile exploratorii - care au ca scop familiarizarea cu fenomenul

cercetat, descoperirea de noi puncte de vedere în legătură cu acesta,

formularea mai precisă a temei de cercetare sau dezvoltarea ipotezelor,

studiile descriptive - cele care urmăresc cu acurateţe fie caracteristicile

unui individ, ale unei situaţii sau ale unui grup, fie frecvenţa cu care

apare un fenomen.

Stabilirea ipotezelor. Acestea sunt formulate în vederea verificării lor prin

cercetarea de teren. A. Mihu consideră că ipoteza rezultă din observaţia directă sau

indirectă pe care fiecare dintre noi o facem la nivelul societăţii. Acelaşi autor atrage

atenţia că ea nu este doar un produs al unei activităţi constatative ci o construcţie

mentală imaginativă. Ipotezele sunt formulate sub forma unor enunţuri predictive;

afirmative sau negative de genul „dacă .... atunci” sau „cu cât ... cu atât” (ex. „Cu cât

veniturile băneşti sunt mai ridicate cu atât satisfacţiile personale sunt mai mari”).

Orice ipoteză trebuie să îndeplinească două condiţii: să fie verificabilă şi să aducă

ceva nou.

Eşantionarea - reprezintă selecţia unei părţi dintr-un întreg (universul

populaţiei) în scopul realizării de inferenţe asupra întregului cu un grad de eroare

acceptabil. Modalităţi de eşantionare:

24

a. neprobabilistică: în care subiecţii nu au şanse egale de a fi selectaţi.

b. probabilistică: în care fiecare unitate a populaţiei are şanse egale de a fi

inclusă în eşantion.

Elaborarea instrumentelor. O cerinţă metodologică fundamentală a cercetării

psiho-pedagogice o constituie adecvarea tehnicilor şi metodelor de cercetare la

obiectivele studiului, la specificul problematicii investigate. În acest sens se ţine cont

de: ipotezele de lucru, natura fenomenelor studiate, specificul socio-cultural al

populaţiei. Ancheta pilot urmăreşte testarea instrumentelor de cercetare elaborate în

faza anterioară. Ea are în vedere: adecvarea metodelor şi tehnicilor la obiectivele

cercetării, verificarea fidelităţii şi validităţii instrumentelor, formularea unor noi

ipoteze sau reformularea celor vechi, estimarea bugetului de timp alocat cercetării.

Prelucrarea informaţiilor - această etapă presupune: codificarea şi numerotarea

dalelor obţinute de la fiecare subiect, transpunerea tor sub formă tabelară şi

prelucrarea lor propriu-zisă. În cele mai multe cazuri informaţia este de natură cifrică

ceea ce face posibil calculul statistic şi matematic. Analiza datelor - pe baza tabelelor

de corelaţie, a coeficienţilor şi indicilor statistici, a graficelor, a altor date obţinute în

etapa anterioară, cercetătorul analizează cantitativ sau calitativ toate informaţiile

obţinute stabilind măsura în care ipotezele de lucru au fost confirmate sau infirmate.

Redactarea raportului de cercetare - se face în scopul comunicării rezultatelor.

Se poate prezenta sub următoarele variante: notă de cercetare, studiu în revistă de

specialitate, referat, comunicare la manifestările ştiinţifice (accent pe comunicarea

orală), carte ştiinţifică.

Bibliografie

Drăgan, I., Nicola, I. (1993) – Cercetarea psihopedagogică, Tipomer, Tîrgu

Mureş

Muster, D., (1985) – Metodologia cercetării în educaţie şi învăţământ, Ed.

Litera, Bucureşti.

25

Huluban, H., (1994) – Tehnica cercetării ştiinţifice, Ed. Graphix, Iaşi

Parot, F., Richelle, M. (1995) – Introducere în psihologie. Istoric şi metode.,

Ed. Humanitas

Scopurile constituie punctul de plecare potrivit al oricărei cercetări

psihologice pentru ideea care se doreşte investigată. Pentru aceasta trebuie cunoscut

obiectivul investigaţiei, ce se vrea investigaţia de cercetare în cauză să încerce să

descopere.

Ipotezele – generare şi formulare

Ipoteza decurge cel mai adesea dintr-un ansamblu mai vast sau dintr-o teorie.

Claude Bernard consideră că teoria nu e decât o ipoteză verificată de un număr mai

mult sau mai puţin considerabil de fapte

Ipoteza este un discurs coerent, o formulare de relaţii între fenomene,

sprijinindu-se de pe fapte cunoscute. În vederea formulării unei ipoteze de cercetare

corecte e necesar ca informaţiile cu privire la tema de studiu să fie corecte şi cât mai

complete. Acest lucru implică cunoaşterea teoriilor ştiinţifice existente în domeniul în

care se încadrează studiul. Ipoteza este un enunţ cu caracter probabilistic, pe baza ei

fiind determinate şi delimitate domeniile de cercetare. Pentru ca o ipoteză să fie

corect formulată ea trebuie să respecte anumite criterii (Radu, I. şi colaboratorii,

1993).

1. criteriul generalităţii: ipotezele trebuie formultate astfel încât relaţia dintre

variabile să fie adevărată indiferent de condiţiile spaţio-temporale;

26

2. complexitatea: (enunţurile ipotezelor pot să privească relaţia dintre două

sau mai multe variabile. În acest fel putem întâlni: ipoteze de nivel 1 în care vom găsi

două variabile şi ipoteze de nivel 2 cu trei sau mai multe variabile.

3. specificitatea: reprezintă claritatea în care sunt definite variabilele

prezentate în ipoteză, precum şi numărul de valori pe care le poale avea fiecare

variabilă;

4. determinarea se referă la gradul de corectitudine al enunţului. Ipoteza este

cu atât mai corectă cu cât reflectă mai bine realitatea psihologică;

5. falsifiability (falsificabilitatea) implică formularea ipotezei în manieră clară

fără a induce dubii sau erori;

6. testabilitatea: ipoteza trebuie să poată fi testată;

7. predictibilitatea: ipoteza este corectă, dacă descrie şi explică anticipativ

desfăşurarea unor fenomene psihice;

8. comunicabilitatea: enunţul unei ipoteze trebuie făcut dar astfel încât oricine

o citeşte să o interpreteze identic;

9. reproductibilitatea: ipoteza să poată fi verificată şi în urma altor cercetări;'

10. utilitatea: în raport cu realitatea, ipoteza se poate confirma sau nu, dar

ipoteza neconfirmată este neutilizată.

Tipuri de ipoteze de specialitate:

Au fost definite mai multe tipuri de ipoteze:

- ipoteza de lucru sau generală:

- ipoteza de cercetare

- ipoteza statistică

- ipoteza alternativă

- ipoteza nulă

Etapele formulării ipotezelor:

a) formularea ipotezelor de lucru sau generale;

b) formularea ipotezelor de cercetare;

c) formularea ipotezelor statistice.

27

a) în cazul începerii unei cercetări în momentul în care nu există suficiente

informaţii pentru o formulare clară şi precisă se pot formula mai multe ipoleze de

lucru sau generale;

b) ipoteza de cercetare este mai concretă iar formula ei respectă regulile

logicii formale: ele trebuie să fie operaţionale, adică să precizeze activităţile,

operaţiile concrete ce trebuie efectuate pentru determinarea apariţiei fenomenelor şi

modului de evaluare a acestora; riguroase din punct de vedere ştiinţific, astfel încât să

evite predicţii de tip cantitativ la evoluţia unor variabile; originile în măsura în care

informaţiile reprezintă o noutate reală pentru ştiinţă; valabilă în momentul în care

enunţul este confirmat pe parcursul studiului.

c) prin intermediul statisticii se pot cuantifica reacţii şi stabili relaţia dintre

stimuli şi reacţie.

Bibliografie

Cardwell, M., Clark, Liz, Mèldrum Claire –(2004) Psychology, Harper, Collins –

Publishers limited.

Chelcea, S. (1995) – Cunoaşterea vieţii sociale. Fundamente metodologice, Editura

Institutului Naţional de Informaţii Bucureşti.

Radu, I. Şi colaboratorii (1993) – Metodologie psihologică şi analiza datelor, Editura

Sincron, Cluj-Napoca

28

Observaţia este una dintre cele mai vechi metode de cercetare nu numai în

domeniul psihologiei şi pedagogiei ci şi a altor ştiinţe. Ca prim demers în exploatarea

realului, după cum menţionează Parot şi Richelle (l995), în forma sa elementară se

reduce la o simplă cercetare

Dintr-o dată observatorul se găseşte confruntat cu o problemă dificilă. Ce fel

de unităţi descriptive să adopte ? Cum să detaşeze realitatea observată într-un mod

care să fie în acelaţi timp comod şi util pentru folosirea ulterioară a faptelor culese ?

Dar care ar fi unităţile pertinente pentru psiholog ? Conduitele se înlănţuie cel

mai adesea ca un flux continuu; cum să-1 subdivizi pentru a vedea clar în el ? Este

oare nevoie să-1 subdivizi?.” (Richelle, M. şi Parot, F., 1995, p. 156 - 157)

Printre aspectele fundamentale ale observaţiei după Mucchielli sunt:

- atenţia acordată comportamentelor şi atitudinilor, analiza contextuală a

comportamentelor observate şi empatia fără ca trăirile altora să fie integrate în propria

noastră afectivitate. Toate acestea constituie sensul psihologic impus fiecărui

observator în câmpul ştiinţific pe care îl ocupă (Mucchielli, 1974).

Pentru a diferenţia observaţia ştiinţifică de cea empirică trebuie clarificate

anumite aspecte legate de modalitatea de culegere a datelor, descrierea clară a

comportamentului în contextul real, formularea ipotezelor precum şi identificarea

relaţiilor existente între variabilele cuprinse în ipoteze.

Ca metodă de culegere directă a datelor, evenimentelor se pot distinge

observaţia calitativă şi cantitativă a căror diferenţă majoră constă în sistematizarea şi

codificarea materialului observat, care se face pe parcursul cercetării selectându-se

29

caracteristicile relevante pentru viaţa de ansamblu a colectivităţii, pattern-urile

comportamentale şi valorice. Observaţia calitativă permite evaluarea unui grup de

indivizi, cea cantitativă axându-se pe observarea comportamentelor unei persoane.

Observaţia mai poate fi naturală în condiţiile în care observatorul nu modifică

comportamentul subiecţilor în mediul lor de viaţă, sau controlată în care subiecţii

sunt confruntaţi cu diferite sarcini ce au menirea de a provoca comportamentul ce se

doreşte a fi studiat. Autoobservaţia, deşi a fost criticată prin faptul că alterează actul

observaţiei, nesesizându-se decât fenomene psihice conştiente, aducând în lumină

incapacitatea de obiectivare, poate furniza informaţii inaccesibile altei persoane

(imagini, afecte, etc),

Se mai pot întâlni şi alte forme de observare clasificate după prezenţa sau

absenţa observatorului, distingându-se observaţia directă - cu participarea

observatorului în rândul subiecţilor conştienţi de acest fapt, observaţie indirectă sau

mediată în cursul căreia actul observaţional se derulează fie prin intermediul apelării

la mijloace electronice: camere video sau televiziune cu circuit închis, fie mai simplu

în spatele oglinzilor în vedere unilaterală.

Caracterul sistematic al observaţiei este susţinut de grila de observaţie

întâlnită şi sub numele de ghid, protocol de observaţie, obişnuit în metoda clinică

unde se lucrează cu protocoale tip pentru psihologia normală, patologică, etc.

Acestea conţin mai multe unităţi de comportament ce urmează a fi observate.

Numărul de unităţi din grila de observaţie trebuie limitat în funcţie de obiectivele

cercetării.Personalitatea cercetătorului este instrument fundamental deoarece prin

intermediul acestuia sunt înţelese, prelucrate şi organizate informaţiile. Acest fapt

asigură în egală măsură resurse şi limite (Dafinoiu, 2002).

Încă din 1948 Merton vorbea de „profeţia care se autoîmplineşte" (prin

anticipare, şansa evenimentului de a se produce creşte; expectaţiile ridicate pentru

anumite persoane duc la supraevaluarea acestora).

Alte erori cauzate de observator sunt: lipsa de cunoştinţe referitor la

fenomenul ce trebuie studiat, lipsa de interes cauzată fie de o neadaptare la grupul de

30

cercetare, respingere a acestora sau chiar a subiectului de cercetat, fie de o lipsă a

cointeresării materiale; lipsa de experienţă; dorinţa de afirmare.

Modalităţi de prevenire a erorilor

Pentru obţinerea unui grad mărit de obiectivitate şi evitare pe cât posibil a

apariţiei erorilor se recomandă respectarea anumitor reguli:

- planificarea riguroasă a cercetării, stabilirea exactă a tehnicilor de cercetare,

alcătuirea unei grile de observaţie cât mai complete, alegerea observatorilor în funcţie

de experienţă, instruirea acestora pentru a ne asigura că toţi dispun de cunoştinţele

necesare efectuării studiului.

Avantaje şi dezavantaje ale metodei observaţiei

Principalele avantaje sunt: cost relativ scăzut, selectarea relativ simplă a

subiecţilor de cercetare, permite înregistrarea comportamentelor în condiţii naturale;

Dezavantajele principale ale acestei metode

- nu poate pătrunde în profunzimea unor comportamente intime;

- nu se pot identifica relaţii cauzale pentru determinarea comportamentelor

grupurilor mari;

- ridică probleme etice cu privire la observarea indivizilor fără

consimţământul în prealabil al acestora;

- inegalitatea distributivităţii atenţiei cercetătorului pe toată durata observaţiei;

- modificarea comportamentului celor studiaţi prin reacţii de apărare socială

aceştia pendulând între anxietate paralizantă, docilitate şi exhibiţionism;

- interpretarea greşită a informaţiilor furnizate de comportamentul nonverbal,

etc;

- focalizarea atenţiei pe anumite detalii în detrimentul altora.

Protocolul de observaţie

Protocolul de observaţie reprezintă o modalitate sistematică de a înregistra

datele unui subiect sau subiecţi, continuând mai multe unităţi de comportament ce

urmează a fi observate.

31

Pe parcursul înregistrării notelor de observaţie nu se vor face caracterizări, nu

se vor trage concluzii, faptele vor fi prezentate fără nici un fel de comentarii din

partea cercetătorului.În momentul în care s-a încheiat observaţia, notele de observaţie

trebuie revăzute şi transcrise citeţ. După retranscriere se pot consemna comentariile,

concluziile noastre referitor la cele observate, la tema de cercetare.În final, în funcţie

de atingerea sau nu a scopului, se poate relua observarea, după analiza sistematică a

erorilor obţinute, în vederea eliminării acestora.

În cazul unei fişe de observaţie alcătuită în scopul de a înregistra atitudinea în

faţa probelor se pot consemna: atitudinea generală faţă de sarcina de lucru (siguranţă,

nesiguranţă, aroganţă, agresivitate, etc.), capacitatea de adaptare la situaţii noi,

modalitatea de înţelegere a instrucţiunilor, rigurozitatea în execuţie, rezistenţă la

oboseală, evoluţia randamentului, ritmul de lucru, atitudinea faţă de eroare, aspecte

temperamentale, aspecte caracteriale, etc.

Bibliografie

Dafinoiu, L, (2002) - Personalitatea. Metode calitative de abordare. Observaţia şi

interviul, Ed. Polirom, Iaşi

Chelbea, S., (2001) - Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative şi

calitative, Ed. Economică; Bucureşti

Chelcea, S., Mărgineanu, I , Cauc, I., (1998) - Cercetarea sociologică, Ed. Destin,

Deva

Iluţ,P. (1997) – Abordarea calitativă a socioumanului, Ed. Polirom, Iaşi.

Zlate, M., (1996) - Introducere în psihologie, Casa de editură Şansa, Bucureşti

32

Ancheta –metoda de cercetare în psihologie şi pedagogie

Ancheta, ca metodă de cercetare psihopedagogică, diferită de ancheta

judiciară sau ziaristică, presupune recoltarea sistematică a unor informaţii despre

viaţa psihică a unui individ sau a unui grup social, ca şi interpretarea acestora în

vederea desprinderii semnificaţie lor psihocomportamentale. Două caracteristici sunt

esenţiale pentru noţiunea de „anchetă”, ca metodă de cercetare:

1. caracterul ei metodic, în sensul că trebuie să satisfacă unele cerinţe

riguroase şi să permită recoltarea unor informaţii cuantificabile;

2. caracterul particular al realităţii asupra căreia se apleacă: universul

personal, intim al celui cercetat, părerile lui personale despre el sau despre alţii

(ancheta psihoindividuală); universul social, instituţionalizat (ancheta socială);

universul psihic colectiv, supraindividual, latent sau activ, conştient sau inconştient

(ancheta psihosocială). În cercetarea psihologică sunt utilizate două forme ale acestei

metode pe care le prezentăm în continuare.

Ancheta pe bază de chestionar

Ancheta pe bază de chestionar este una dintre cele mai laborioase metode ale

psihologiei şi pedagogiei, informaţii despre ea putând fi găsite în diverse lucrări de

specialitate (S. Chelcea, 1975; F. Bacher, 1982; Claude Javeau, 1985 etc). Folosirea

ei ştiinţifică presupune parcurgerea mai multor etape (asemănătoare cu cele

prezentate în capitolul al II-lea): 1. stabilirea obiectului anchetei; 2. documentarea; 3.

formularea ipotezei; 4. determinarea populaţiei (universul) anchetei; 5. eşantionarea;

6. alegerea tehnicilor şi redactarea chestionarului; 7. pretestul (pentru a vedea dacă

chestionarul a fost bine elaborat); 8 redactarea definitivă a chestionarului; 9. alegerea

metodelor de administrarea a chestionarului (prin persoane special destinate acestei

operaţii sau prin autoadministrare); 10. despuierea rezultatelor; 11. analiza

33

rezultatelor obţinute în raport cu obiectivele formulate; 12. redactarea raportului final

de anchetă. Dintre toate acestea, etapele 6 şi 8 au o mare importanţă.

Chestionarul constituie instrumentul esenţial al acestei forme de anchetă. Din

păcate nu există o unanimitate de păreri în definirea lui. Mucchielli are dreptate atunci

când afirma că „un chestionar nu trebuie să fie considerat ca o listă de întrebări”

(Mucchielli, 1968, p. 9), aşa cum, din nefericire, se mai procedează şi astăzi.

Dimpotrivă, arată el, toate mijloacele de cercetare a răspunsurilor (întrebări propriu-

zise, alegeri de imagini şi desene, modalităţi de măsurare a atitudinilor, tehnici de

relevare a personalităţii) pot fi folosite într-un chestionar. Nu trebuie însâ să

confundăm chestionarele anchetei psihologice cu chestionarele sau inventarele de

personalitate care au scopuri psihodiagnostice. Reţinând această diferenţiere,

Septimiu Chelcea defineşte chestionarul ca fiind „o succesiune logică şi psihologică

de întrebări scrise sau de imagini grafice cu funcţie de stimuli, în raport cu ipotezele

cercetării, care prin administrarea de către operatorii de anchetă sau prin

autoadministrare, determină din partea celui anchetat un comportament verbal sau

nonverbal, ce urmează a fi înregistrat în scris” (Chelcea, 1975, p. 140).

Clasificarea chestionarelor

Din punct de vedere al calităţii se pot distinge două tipuri de chestionare (S.

Chelcea 1998).

- chestionarele de date factuale – de tip administrative referitoare la

fapte obiective ce pot fi observate direct şi verificate.

- - chestionarele de opinie - se obţin date imposibil de observat direct.

Cu ajutorul acestora se încearcă cunoaşterea şi intensitatea opiniilor, se pot

studia interese, motivaţii, atitudini, înclinaţii, etc.

După cantitatea informaţiei putem avea:

- chestionare speciale cu o singură temă, mai greu de realizat, se aplică în

general când se doreşte obţinerea unei păreri referitoare la un cotidian, revistă, carte,

etc.

34

- chestionare “omnibus” cu mai multe teme; se obţine o cantitate mai mare de

informaţii.

După forma întrebărilor se pot distinge:

- chestionare cu întrebări închise (precodificate) în care gradul de

libertate în alegerea răspunsurilor este limitat, doar la variantele

propuse de cercetător.

- - chestionare cu întrebări deschise (libere postcodificate) în care

persoanele chestionate au libertatea de exprimare.

Acest fapt îngreunează codificarea dar aduce un plus de cunoaştere.

După modul de aplicare al chestionarului putem avea:

- chestionare autoadministrative presupun înregistrarea răspunsurilor de

către însăşi persoanele incluse în eşantionul investigat

- - chestionare administrate de operatorii de anchetă, oferă avantajul că

se pot da lămuriri suplimentare indiferent de nivelul de şcolarizare în

ciuda faptului că sunt mai costisitoare.

Structura chestionarelor

Chestionarele cuprind diferite tipuri de întrebări, care după funcţia lor au:

- contact – întrebări introductive

- trecere la o nouă problemă din cuprinsul chestionarului - întrebări de trecere;

- oprire în răspunderea la întrebările succesive a unor categorii de subiecţi –

întrebări filtru;

- separare a răspunsurilor “pro” şi “contra” dar nu împiedică urmărirea

succesiunii în răspuns a subiecţilor – întrebări bifurcaţie;

- ajută la explicarea diferitelor poziţii ale subiectului - întrebările “de ce?”;

- verificarea opiniei exprimate precum şi a consistenţei acesteia - întrebări

control;

- de analiză a răspunsurilor din chestionare – întrebări de clasificare.

35

Întrebările din chestionar nu sunt stimuli izolaţi, se raportează unele la

celelalte, se presupun şi se influenţează reciproc în funcţie de succesiunea şi poziţia

lor. (Chelcea 1998, p. 236).

În elaborarea chestionarelor se parcurg mai multe etape:

- etapa de pregătire – în care se alege tema, tipul chestionarului şi stilul de

consemnare a răspunsurilor;

- elaborarea proiectului de chestionar care poate avea mai multe întrebări

decât vor răspunde în final;

- analiza critică şi eliminarea întrebărilor neadecvate sau reformularea lor;

- stabilirea formei finale;

- pretestarea în care prin aplicarea pe un număr mic de subiecţi se analizează

răspunsurile şi eventualele observaţii;

- revizuirea chestionarului în vederea definitivării acestuia şi aplicarea pentru

cercetarea temei propuse.

Avantajele chestionarului

- poate fi aplicat cu uşurinţă;

- păstrează anonimatul subiecţilor;

- permite colectarea de informaţii într-un timp relativ scurt;

Limitele chestionarului

- nu se pot culege informaţii suplimentare;

- identitatea subiecţilor nu e cunoscută;

- nu se pot da lămuriri suplimentare;

- nu se poate verifica în cazul unui chestionar prin poştă dacă răspunsurile

sunt ale unui singur membru al familiei sau a mai multor.

Bibliografie

36

Chelcea, S., Mărginean, I., Cauc, I. (1998) – Cercetarea sociologică. Metode

şi tehnici, ed. Destin, Deva.

Chelcea, S.,(1975) Chestionarul în investigaţia sociologică, ed. Stiinţifică şi

enciclopedică, Bucureşti

Mucchielli,R.,(1968) Le questionaire dans l-enquete psycho-sociale, Libraires

Techniques, Paris

Radu, I. Şi colab (1993) - Metodologia psihologică şi analiza datelor, Editura

Sincron, Cluj-Napoca.

Zlate, M.,(2000)Introducere in psihologie, Ed. Polirom,Iaşi

Este o metodă universală a ştiinţelor sociale şi socioumane. Este o metodă des

utilizată de psihologi, pedagogi, sociologi, asistenţi sociali. De aici apar diferenţe în

privinţa definirii acestei metode. Ancheta pe bază de interviu presupune raporturi

verbale între participanţii aflaţi faţă în faţă, centrarea asupra temei cercetate, direcţia

37

unilaterală, de acţiune, fiecare participant păstrându-şi locul de emiţător sau de

receptor. Interviul, deşi strâns legat de alte fenomene (întâlnirea, convorbirea,

dialogul, interogatoriul) se deosebeşte net de ele. Astfel, interviul presupune

întâlnirea, fără ca întâlnirea să presupună neapărat interviul. între ele se stabilesc

relaţii ca de la mijloc la scop. În întâlnire, interviul este unul dintre scopurile posibile.

În convorbire avem schimb de informaţii în ambele sensuri persoanele schimbându-şi

permanent locurile, fapt care nu este posibil în interviu. Dialogul şi interviul se

presupun reciproc, prin ele făcându-se trecerea, de la o stare la alta, totuşi interviul

este mai mult decât un dialog pentru că în el se capătă informaţii pe care nu le

cunoaştem dinainte. În fine, atât interogatoriul cât şi interviul vizează strângerea de

informaţii, ambele fiind de tip maieutic, totuşi în interogatoriu există conştiinţa

faptului că o forţă exterioară impune obţinerea unui răspuns, în timp ce în interviu se

lasă la alegerea subiectului posibilitatea de a răspunde sau nu. În calitatea sa de

strategie de culegere a informaţiilor interviul poate fi conceput ca metodă integrată

altor metode mai largi sau ca metodă de sine stătătoare, cu legile şi caracteristicile lui

proprii. Există interviuri individuale şi de grup.

Multe dintre problemele acestei forme de anchetă sunt comune cu cele ale

anchetei pe bază de chestionar sau chiar cu cele ale metodei convorbirii, de aceea, nu

mai stăruim asupra lor.

Ambele forme de anchetă permit investigarea unui număr mare de subiecţi

într-un timp relativ scurt, recoltarea unui material extrem de bogat ca şi prelucrarea

lui rapidă (mai ales atunci când avem de a face cu răspunsuri precodificate la

întrebări). Datele anchetei se pretează la o analiză cantitativă în vederea surprinderii

unor legităţi statistice. Ca metodă de cercetare, ancheta psihologică are însă şi o serie

de limite. Datorită faptului că, pe de o parte, presupune relaţia dintre operatorul de

anchetă şi subiectul investigat, iar pe de altă parte, recurge la autocunoaşterea

subiectului, ea nu este, scutită de intervenţia unor deformări subiective. Se poate

întâmpla ca subiecţii, bine intenţionaţi, să creadă că ne furnizează mărturii sincere,

„adevărate” din punctul lor de vedere, dar, din cauza operării cu o imagine pasageră,

38

episodică, superficială, care induce o falsă conştientizare, să ne furnizeze, de fapt,

informaţii iluzorii, neadevărate în raport cu fenomenul însuşi (Golu, 1989, p. 188).

Ancheta psihologică fiind supusă riscurilor deformării necesită măsuri de protecţie

speciale (instruirea şi formarea operatorilor, standardizarea chestionarelor etc).Din

punct de vedere metodologic are la bază interview în limba engleză, folosit în sensul

de întrevedere, întâlnire. În franceză „entrevue” cu sens de întâlnire sau entretien cu

sensul de conversaţie, convorbire. Preluând o idee avansată de R. Daval et al (1967)

mulţi autori (M. Zlate, S. Chelcea, I. Mărginean) fac distincţia între interviu şi alte

fenomene psihosociale asemănătoare: întâlnirea, convorbirea, dialogul şi

interogatoriul. Astfel, interviul presupune întâlnirea, dar nu se confundă cu aceasta. În

convorbire, datorită schimbului de informaţii, persoanele participante nu pot schimba

replici decât pe baza unui dialog prin care obţinem o îmbogăţire a paletei de

informaţii. Interogatoriul presupune o necesitate de a răspunde fiecărei întrebări în

parte, fără a da posibilitatea subiectului de a se eschiva. În domeniul cercetării

psihopedagogice termenii de convorbire şi interviu pot fi consideraţi sinonimi.

1. Situaţia de interviu psihologic este situaţia în care are loc un schimb

conversaţional între două sau mai multe persoane cu scopul culegerii de informaţii

într-un cadru specific amenajat în acest scop.

2. În cercetarea ştiinţifică se disting trei categorii de scopuri pe care această

metodă le poate avea (apud S. Chelcea et al., 1998) şi anume un scop explorator – în

care se identifică variabilele şi relaţiile dintre acestea; scop de recoltare a

informaţiilor în vederea testării ipotezelor; scop de recoltare suplimentară de

informaţii obţinute prin alte tehnici şi metode.

Avantaje:

– unul din principalele avantaje constă în flexibilitate, deoarece se pot obţine

răspunsuri specifice la fiecare întrebare;

– asigurarea răspunsurilor la toate întrebările fără omisiuni;

– se observă direct comportamentul nonverbal, ceea ce sporeşte calitatea

informaţiilor;

39

– se pot aborda teme mai complexe;

– se pot obţine păreri personale argumentate referitor la cele exprimate;

– poate completa alte metode în vederea obţinerii de informaţii relevante;

– se poate realiza cu mai multe persoane etc.

Dezavantaje:

– costul realizării unui interviu este ridicat, datorită selecţiei şi pregătirii

operatorilor de interviuri;

– desfăşurarea unui bun interviu necesită timp mai îndelungat, uneori chiar o

continuare a acestuia la o dată ulterioară, ceea ce e dificil în cazul persoanelor

angrenate în diferite activităţi şi funcţii;

– apar erori datorită subiectivităţii interpretării de către operatorii de interviu a

răspunsurilor obţinute;

– numărul mare de răspunsuri şi părerile personale sunt mai greu de structurat;

– lipsa asigurării anonimatului , adresa şi numărul de telefon fiind cunoscute;

– lipsa standardizării întrebărilor etc.;

Putem spune că interviul psihologic favorizează întâlnirea într-un context

specific, pe o anumită temă, a două persoane între care are loc un schimb de relaţii, pe

fundalul unui obiectiv.

Diversitatea situaţiilor, scopurilor şi obiectivelor întâlnite în practica

psihologică şi pedagogică contribuie la o diversitate mare de tipuri de interviuri.

Acestea se pot clasifica după mai multe criterii.

Astfel, după gradul de libertate de care dispune operatorul în formularea

întrebărilor, putem întâlni:

– interviuri nondirective – caracterizate de un număr relativ redus de întrebări,

a căror durată este teoretic nelimitată , în urma căruia se obţin din partea

intervievatului răspunsuri complexe, particulare, dar uneori greu de structurat;

– interviuri directive – caracterizate de întrebări închise, prestabilite într-o

ordine rigidă şi limitată în timp.

40

Între aceste orientări îşi au locul: interviul clinic, interviul cu răspunsuri

libere, interviul cu întrebări deschise, interviul cu întrebări închise (Chelcea 1998).

Folosind drept criteriu numărul de persoane implicare în interviu putem

întâlni:

– interviu individual – întrebările sunt puse unei singure persoane de către

intervievator;

– interviu de grup – în care mai multe persoane aflate în acelaşi timp, în

acelaşi spaţiu, interacţionează prin răspunsuri aduse subiectului de discuţie.

După gradul de repetabilitate al interviurilor, putem avea:

– interviuri unice – nerepetabile;

– interviuri repetate – presupun convorbiri repetate între intervievator şi

intervievat, des întâlnite în psihoterapie şi consiliere.

În funcţie de scopul lor, mai putem întâlni:

– interviuri de evaluare;

– interviuri de angajare;

– interviu clinic

– interviu de examinare a stării mentale.

Surse de eroare întâlnite în cursul unui interviu:

– „halo effect” – descris de Thorndike, dă corelaţii mai crescute decât ar fi în

mod normal de aşteptat. O impresie favorabilă sau halo pozitiv, va îngreuna sarcina

intervievatorului de a vedea părţile negative, la fel ca şi în cazul helo negativ –

intervievatorul va tinde cu greu să accepte părţile pozitive ale intervievatului.

– tendinţa de generalizare similară efectului halo, în care pe baza unei

caracteristici se cade în capcana generalizării;

– erori datorate diferenţelor, etnice, culturale şi diferenţelor de clasă socială.

Erorile reduc gradul de obiectivitate al intervievatorului, a cărui judecată este alterată,

la fel ca şi validitatea evaluării sale.

41

Bibliografie

Chelcea, S., Mărginean, I., Cauc, I., (1998) – Cercetarea sociologică, Metode şi

tehnici, ed. Destin, Deva

Dafinoiu, I. (2002) – Personalitatea. Metode de abordare clinică. Observaţia şi

interviul, ed. Polirom, Iaşi.

Daval, R. Şi colab. (1967) – Traite de psychologie sociale, P.U.F. Paris

Zlate, M.,(2000)Introducere în psihologie, Ed. Polirom, Iaşi

Testul psihologic

Alături de celelalte metode de cercetare oferă o modalitate rapidă de evaluare

a comportamentului, abilităţilor mentale, caracteristicilor de personalitate ale

subiectului. În privinţa definiţiei nu s-a ajuns la un consens, fiecare autor căutând să

definească testul prin aspectele care i s-au părut mai relevante. Elementele definitorii:

este o probă instrument – metodă standardizată datorită conţinutului testului,

condiţiilor de administrarea modalităţii de evaluare a răspunsurilor şi modului de

interpretare a rezultatelor; serveşte la diagnoză psihologică; serveşte la predicţia unor

comportamente;

nu evaluează toate comportamentele datorită timpului strict delimitat de aplicare ci

doar a unui eşantion de comportamente;

Testele putem spune că sunt utilizate pentru a lua cele mai bune decizii în: a

orienta subiecţii în alegerea unei cariere; a găsi persoana potrivită la locul potrivit în

selecţia profesională; pentru diagnoza psihologică; pentru evaluarea cognitivă a

influenţei diferitelor modificări asupra relaţiilor interpersonale, intrapersonale; pentru

autocunoaştere; pentru a ajuta la dezvoltarea diferitelor cercetări

42

Condiţii de utilizare

Testele psihologice pot fi utilizate doar de persoane calificate. În ţara noastră

prin Statutul psihologului se precizează că doar psihologii pot efectua testări

psihologice.

Testarea psihologică efectuată de alte persoane poate cauza interpretări

eronate cu efecte negative atât pentru subiect cât şi pentru cel care a cerut

examinarea.

Clasificarea testelor

Testele se pot clasifica după mai multe criterii:

după modul de executare a sarcinii de către subiect

-teste orale - cer răspunsuri verbale;teste scrise – în care răspunsul se dă în scris;teste

de performanţă - necesită o dotare complexă cu materiale, instrumente, aparatură în

condiţii de laborator, unde subiecţii pot fi atent controlaţi şi supravegheaţi.

● după gradul de utilizare a limbajului în rezolvarea sarcinilor impuse de test

avem:-teste verbale – cer răspunsuri orale; teste nonverbale – în care utilizarea

limbajului este redusă: de exemplu teste non-verbale în care numai răspunsul este

nonverbal în timp ce instructajul testului a fost explicat cu voce tare de către

examinator, teste non-verbale şi în instrucţiuni, în care prezentarea sarcinii se înţelege

de către subiect.

● după modul de procesare implicat putem întâlnii:-teste de eficienţă în care

sunt analizate:aptitudini generale – teste de inteligenţă;aptitudini speciale (tehnică,

muzică etc.) – teste de aptitudini;aptitudini multiple;nivelul de cunoştinţe atins – teste

de cunoştinţe în achiziţia de informaţii; stimularea situaţiilor reale – teste situaţionale;

nivelul atins în anumite profesii – probe de lucru ;teste de personalitate

includ:chestionare de personalitate ,chestionare de adaptare, chestionare de interese

,chestionare de atitudini; teste proiective – folosite la identificarea componentelor de

personalitate ; teste obiective de personalitate

● după modul în care variază conţinutul testului de la o administrare la alta

avem:

43

-teste cu conţinut fix – ales special pentru subiect; teste cu conţinut variabil generate

în momentul examinării subiectului în funcţie de comportarea acestuia din categoria

cărora care fac parte - testele idiografice şi testele adaptative

● după modul de administrare distingem:

-în funcţie de tipul de execuţie ;teste de viteză; teste de randament – cu limită de timp;

fără limite de timp;după numărul persoanelor examinate, teste individuale,teste de

grup

Teste individuale

Prin testele individuale o singură persoană poate fi supusă unei analize

minuţioase. Este necesar un singur examinator care va aplica instructajul standardizat

al testului. Acesta va comunica pe un ton calm toate indicaţiile necesare, iar după ce

s-a convins că subiectul a înţeles despre ce este vorba poate porni cronometrul dacă e

vorba de probă cu limită de timp. În cele mai multe teste individuale, examinatorul

caută să elimine nervozitatea, spaima, necooperarea subiectului încurajându-l. Marele

avantaj al testelor individuale este acela de a permite examinatorului observarea

directă a subiectului, a comportamentului acestuia în situaţii standardizate. Sunt

folosite în special în psihodiagnoza clinică şi consiliere.

Teste de grup

Examenul în cadrul acestor teste este strict nestandardizat. Condiţiile de

desfăşurare trebuie să fie aceleaşi pentru toţi participanţii. În urma aplicării acestor

teste se obţin într-un timp relativ scurt o cantitate mare de date, dar nu se pot face

aprecieri individuale la modul de adoptare la sarcină, implicare, oboseală, etc.

Marele avantaj al testelor de grup este costul scăzut deoarece într-un timp

scurt pot fi examinaţi mai mulţi subiecţi. Testele de grup sunt utilizate în şcoli, licee,

de asemeni extinse în domeniul militar, industrie, etc. Pot fi utilizate la selecţii

profesionale, vocaţionale, pentru a depăşi diferite abilităţi specifice pentru ocuparea

unui post în numeroase domenii. Scorurile joase obţinute la testele de grup pot fi

indicatorul unei înţelegeri defectuoase a instrucţiunilor, lipsa de experienţă sau

abilitate scăzută a examinatorului de a explica sarcina la care sunt supuşi subiecţii,

44

interes scăzut din partea subiecţilor, probleme de ordin emoţional.Standardizarea –

este caracteristica principală a testelor care exprimă faptul că proba este identică atât

din punctul de vedere al conţinutului, a formei de prezentare, a modului de aplicare şi

modului de cotare. Libertatea examinatorului este eliminată, acestuia fiindu-i

permise doar: instructajul, demonstrarea şi observarea. Scorarea şi interpretarea sunt

standardizate astfel încât este redusă la minim influenţa factorilor externi, obţinându-

se un grad mare de obiectivitate.Testele pot fi aplicate pe un număr mare de oameni

într-un timp relativ scurt şi cu costuri minime.

Calităţi psihometrice

Fidelitatea – reprezintă caracteristica importantă a testului în urma căruia

indiferent de examinatorul prezent se obţine aceleaşi scoruri la aceeaşi persoană.

Validitatea testului – este dată de gradul în care acel test măsoară ceea ce şi-a

propus să măsoare. În cazul în care testul conţine un număr de itemi care acoperă cât

mai bine domeniul ca validitatea de conţinut. Validitatea de construct reflectă

modalitatea în care scorurile unui test sunt în acord cu unitatea măsurată. Validitatea

în raport cu un criteriu reprezintă măsura în care scorurile corelează cu o altă măsură

directă şi independentă pe care testul este construit să o măsoare. În cazul în care pe

baza unui test se poate prezice o performanţă, reacţie, comportament, avem

validitatea predictivă. Sensibilitatea – reprezintă capacitatea discriminativă a unui

test, realizată pe baza itemilor ce selectează componente pentru diferenţierea de fineţe

a subiecţilor. Scorul la un test este influenţat de variabila pe care testul o măsoară dar

şi de alţi factori ce acţionează ca agenţi perturbatori, cum ar fi: caracteristicile

situaţiei în care are loc testarea, dispoziţiile subiectului, modul de administrare a

testului, instructajul, sarcina impusă. Eroarea este rezultanta acţiunii unor factori care

influenţează măsurarea şi nu pot fi recunoscuţi nici înţeleşi, afectând scorurile

obţinute la teste şi interpretarea acestora (Albu, M. 1998).

Cauzele erorilor de măsurare în testările psihologice:

- starea de oboseală; starea de boală; stresul; anxietatea generată de situaţia de testare;

motivaţia subiectului; mediul în care are loc testarea; forma de prezentare a testului;

45

itemii testului conţin cuvinte pretenţioase inaccesibile subiectului; formularea itemilor

cu cuvinte polisemantice .... subiectul la înţelegerea corectă a sensului dorit de

examinator; itemi cu răspuns sugerat ;în formularea itemului sunt prezentate: două

sau mai multe întrebări

Tipuri de design experimental

Cele mai utilizate tipuri de design-uri utilizate în experimente sunt designul

multigrup şi cel monogrup.

Grupurile sunt selectate în scopul de a manifesta aceleaşi caracteristici astfel

încât diferenţa de comportament să fie datorată doar variabilei independente şi nu

caracteristicilor intrinseci diferenţiatoare ale populaţiei de studiu. Acest tip de

experiment presupune respectarea a două condiţii: prima în care variabila

independentă se aplică de două ori având intensităţi diferite şi a doua cu care

măsurarea diferenţelor de reacţie corespund evoluţiei variabilei dependente. Grupurile

sunt formate în funcţie de caracteristicile variabilei independente.

Eşantionarea aleatoare corespunde selecţiei unuia sau mai multor grupuri de

subiecţi din aceeaşi populaţie. Se asigură în acest fel validitatea internă a

experimentului precum şi calitatea rezultatelor asigurându-se reprezentativitatea

grupurilor. Este specifică psihologiei descriptive ce îşi propune cunoaşterea unei

populaţii prin cercetarea unor segmente ale acesteia. Eşantionarea multistadială

presupune o selecţie a persoanelor ce formează eşantionul pe baza selecţiei anterioare

din grupurile cărora le-au aparţinut. Acest tip de eşantionare este specifică

psihologiei experimentale. Este de preferat ca grupul de subiecţi să rămână constant

pe întreg parcursul cercetării. Numărul de subiecţi din grup poate fi variabil fie din

cauze naturale (subiectul are un accident şi nu mai poate fi apt pentru a participa,

mutarea în altă localitate, decesul), fie din cauza cercetătorului care nu selectat optim

grupul de subiecţi (persoanele din grup sunt nereprezentative).

Design-ul grupurilor corespondente

Numărul subiecţilor din cadrul grupurilor experimentate trebuie să fie

suficient de mare astfel încât diferenţele individuale să se încadreze în media

46

performanţelor grupului. În acest caz avem designul grupurilor. În cadrul grupurilor

corespondente selecţia subiecţilor se face fără a se apela la tehnici de eşantionare

utilizându-se corespondenţei (asemănării) sau similarităţii subiecţilor. Se mai pot

selecta subiecţi prin tehnica pretestării în cadrul căreia subiecţii sunt supuşi unui

examen preliminar, astfel încât să se faciliteze alegerea ulterioară a persoanelor.

Acest tip de desing poate prezenta ca dezavantaje:

- dezacordul subiecţilor de a fi supuşi mai multor testări;

- grupul ales datorită similarităţii nu poate fi reprezentativ pentru întreaga

populaţie;

Design-ul grupurilor naturale

- se bazează pe variabilele-subiect considerate ca variabile independente. Se

mai numesc şi cercetări colaterale deoarece presupun analiza corelaţiilor existente

între caracteristicile subiectului şi performanţele sale. Rezultatele obţinute în urma

acestui tip de design nu permit raţionamente de inferenţă.

Design-uri monogrup

În cadrul utilizării unui singur grup de subiecţi putem vorbi de design-uri

monogrup.Ca avantaje prezintă o simplicitate în alegerea subiecţilor. Datorită faptului

că numărul de subiecţi este unic se poate forma mai uşor grupul experimental şi într-

un timp mai scurt. Design-ul monogrup are şi anumite limite generate de necesitatea

în cadrul experimentelor de a se aplica repetat aceleaşi tipuri de probe, conducând la

erori generate de oboseală, învăţare, pierderea interesului. În cadrul design-urilor

monogrup se diferenţiază : design-uri monogrup complet şi design-uri monogrup

incomplet. Design-urile monogrup complet se desfăşoară sub acţiunea unei singure

variabile independente a cărei niveluri de intensitate variază. Design-ul monogrup

incomplet presupune anularea erorilor prin aplicarea diferitelor niveluri ale variabilei

independente pe subiecţi diferiţi.

Design-uri complexe

Cel mai des utilizate deoarece promit evaluarea simultană a două sau mai

multe variabile. Ca avantaje menţionăm posibilitatea verificării practice a teoriei şi

47

crearea posibilităţii de măsurare a efectelor mai multor variabile asupra

comportamentului.

Experimentul Definirea metodei experimentale:

Metoda experimentată este în esenţă o modalitate de investigare provocată în

care cercetătorul controlează variabilele pentru depistarea relaţiilor dintre ele.

Indiferent de modalitatea de definire a experimentului acesta apare ca procedeu de

investigare a relaţiilor dintre o cauză şi un efect, iar esenţialul constă în controlul

acestor variabile ce influenţează rezultatele.

Controlul – însumează condiţiile necesare pentru asigurarea repetabilităţii

rezultatelor indiferent de câte ori se reia cercetarea şi independent de persoana

cercetătorului. Vizează factorii introduşi în experiment care contribuie declanşarea

unor comportamente specifice dar şi factori ai căror influenţă urmează a fi eliminată.

Esenţa experimentului în ştiinţă este dată de capacitatea de a exercita controlul

asupra variabilelor care influenţează rezultatele experimentului .

Variabila reprezintă o influenţă măsurabilă asupra comportamentului. O

caracteristică importantă a variabilei este aceea de a fi perceptibilă astfel încât să facă

posibilă determinarea sau măsurarea ei legând în acest fel planul mintal de cel real.

Variabilele pot fi clasificate în diverse moduri:

- Variabile explanatorii (experimentale, interne) – dependente sau independente,

raportate doar la planul experimental, creând conexiunea dintre cauză şi efect. Se

disting două tipuri de variabile: dependente – variabile ce depind de alte variabile,

care sunt variabile independente. Variabilele independente sunt date de factorii

introduşi în experiment de către cercetători, ai căror parametrii sunt modificaţi în

timp: intensitate, durată, frecvenţă etc. Variabilele dependente au valori diferite

datorită influenţei asupra lor a variabilelor independente. În urma modificărilor

produse de variabilele independente asupra celor dependente se pot realiza inferenţe

ştiinţifice valide.

48

Allen L. Edward a introdus distincţia cantitativ-calitativ pentru variabilele

explanatorii. Cele cantitative variază în cantitate iar cele calitative sunt neordonabile

unidimensional.

- Variabile exterioare controlate – aduc în prim plan un alt aspect al situaţiei

experimentale. În afara factorilor ce îşi modifică parametrii există o serie de alţi

factori, exteriori relaţiei care pot interveni şi trebuie controlaţi - variabile exterioare

controlate.

- Variabile exterioare necontrolate-Datorită numărului mare de factori

exteriori cercetătorul omite intenţionat unele variabile a căror menţinere la acelaşi

nivel este mai diferită datorită diverselor cauze. Acestea sunt şi surse de eroare ce

sunt direct proporţionale cu numărul variabilelor neluat în calcul.

- Variabile exterioare necontrolate care dau erori randomizate, la care

influenţă în experiment le face să se anuleze reciproc.Mai poate fi adăugată la cele

patru tipuri de variabile şi variabila de intervenţie reliefată de B. D. Smith (1998) ce

leagă în manieră ipotetică presupunerea cercetătorului asupra modalităţii de

conexiune dintre variabilele independente de cele dependente. Experimentul ideal ar

trebui să aibă toate variabilele externe controlate.

Controlul variabilelor- Variabilă dependentă

Un bun experiment presupune ca variabila dependentă să aibă grad mare de

stabilitate, adică repetarea experimentului în condiţii identice să conducă la aceleaşi

rezultate, să fie sensibilă la variaţiile variabilei independente, să fie uşor de definit,

uşor măsurabilă, iar efectele ei să fie statornice în timp, adică să dea dovadă de

fiabilitate.

Grupul experimental cuprinde totalitatea subiecţilor asupra cărora cercetătorul

acţionează variabila independentă. Grup de control – este grup martor ce serveşte

pentru compararea rezultatelor şi asupra căruia nu acţionează variabila independentă.

Situaţia experimentală cuprinde totalitatea subiecţilor participanţi la experiment:

cercetători, personal auxiliar; împreună cu aparatura necesară producerii şi

înregistrării reacţiilor, precum şi condiţiile desfăşurării experimentului.

49

Tipuri de experimente: experimentul natural în care situaţia este oferită de

natură şi ,experimentul artificial în care situaţia este creată special de către cercetător;

experimentul proiectat – în care cercetătorul creează situaţia şi experiment - ex post

facto în care situaţia furnizată de natură serveşte la analiza legăturii cauzale dintre

variabile care nu au fost introduse în experiment. Se mai întâlneşte experimentul de

teren în care cercetătorul manevrează o variabilă independentă într-o situaţie socială

reală, având două tipuri: experimentul de teren pasiv, în care cercetătorul se limitează

doar la sesizarea situaţiei şi înregistrarea reacţiilor subiecţilor şi experiment de teren

activ, caracterizat prin manipularea variabilelor în condiţii naturale. Alegerea

variabilelor explanatorii urmează etapei de stabilire a problemei supusă

experimentului. În funcţie de variabilele alese se optează pentru experiment de

laborator sau de teren. Se stabilesc subiecţii participanţi în grupele experimentale şi

de control, urmând desfăşurarea experimentului prin mărirea variabilelor. Datele

experimentale obţinute urmează a fi prelucrate statistic şi redactarea raportului de

cercetare.

Studiu de caz

Prezentat ca una din cele mai provocatoare eforturi de cercetare după Yin

Robert, metoda permite cercetătorilor să abordeze caracteristicile evenimentelor din

viaţa reală, schimbările intervenite pe parcursul timpului, atât în ceea ce priveşte viaţa

socială cât şi influenţele acesteia asupra subiectului etc. Avantajele metodei precum

studiul situaţiilor rare şi atipice, testarea de noi tehnici de psihoterapie, modificarea

unor teorii general acceptate. Nu trebuie omis că poate fi o sursă de idei pentru alte

studii. În vederea realizării unui studiu de caz cât mai obiectiv posibil se poate

recurge la prelungirea perioadei de culegere a datelor, concluziile se pot amâna până

la apariţia unor fapte relevante. Pentru a elimina cât mai mult posibil subiectivitatea

cercetătorilor se pot efectua verificări prin mai multe surse ce acţionează în paralel.

Metoda studiului de caz este utilizată cu succes în domeniul afacerilor,

managementului, economie, ştiinţe politice, asistenţă socială, psihologie, sociologie.

50

Se pot întâlni:– studii de caz intrinsec – în care investigarea este efectuată minuţios,

fără tendinţe de generalizare; studii de caz instrumental – în care pentru alămuri un

aspect mai general, cazul particular este analizat în amănunt; studii de caz multiple

(colective) – alese în vederea înţelegerii unui fenomen social (Stoke 1994). Studiul de

caz este o metodă prin care se investighează fenomenul în contextul său social şi

presupune o strategie atotcuprinzătoare de cercetare, incluzând cursul logic al

designului, tehnicile de colectare a datelor şi analiza acestora. Designurile de

cercetare cuprind succesiuni logice ale diferitelor etape în urma cărora cercetătorul

poate formula concluziile sale, avansând astfel de la întrebările de studiu, la ipoteze,

la unităţile de analiză, la modul în care se leagă acestea de ipotezele formulate şi

analiza datelor obţinute în vederea conturării concluziilor finale.

Designul de caz individual este justificabil în următoarele situaţii :

-este crucial pentru o teorie existentă; o situaţie rară sau unică; analizează un caz

reprezentativ; are scopuri revelatoare; face obiectul unei cercetări longitudinale (de-a

lungul timpului).Designurile pentru studiile pe cazuri multiple solicită mai multe

resurse şi timp mai îndelungat. Dovezile acestora sunt considerate mai convingătoare

şi de aici şi impresia de rigurozitate crescută. Folosirea designului pentru studii pe

cazuri multiple trebuie să urmeze o logică de replicare, adică de a replica rezultatele

cercetării prin realizarea unui al doilea, al treilea ... sau a mai multor experimente

ulterioare.

Protocolul unui studiu de caz contribuie la obţinerea unei fidelităţi crescute a

investigaţiei şi serveşte ca ghid în colectarea datelor. Datele la care se apelează într-

un studiu de caz pot proveni din numeroase surse: documente, arhive, interviuri,

fotografii, casete audio, video, observaţie directă, participativă, artefacte fizice, etc.

Metoda biografică

Metoda biografică implică analiza tuturor datelor referitoare la trecutul unei

persoane, reconstituind de fapt istoria personală a acesteia. Metoda implică studierea

tuturor faptelor şi evenimentelor importante, astfel încât înlănţuirea lor cronologică

oferă o cât mai reală interpretare. Este un studiu al trecutului unei persoane în care

51

avem indici importanţi care au dus în timp la modelarea şi conturarea personalităţii

individului.

Sunt prezentate de asemenea şi relaţiile cu membrii familiei, evenimente care

au influenţat într-un fel sau altul comportamentul persoanei.

O metodă ce vine în sprijinul biografiei este metoda produselor activităţii.

Metoda produselor activităţii

Omul poate fi supus cercetării şi prin ceea ce face. Însuşirile, capacităţile

psihice se exteriorizează şi în compuneri, desene, construcţii proprii, redecorări

interioare, activităţi ştiinţifice etc. Universul copilului sau tânărului este mai uşor de

dezvăluit prin intermediul propriilor produse. Printre producţiile sale două au suscitat

interesul: desenul – cu funcţie psihodiagnostică ridicată sub aspect dual proiectiv –

cognitiv şi producţiile literare dintre care menţionăm compunerile şi jurnalul. Desenul

constituie un limbaj privilegiat, copilul în desenul său povesteşte realitatea fără a

include cuvintele. Desenele vorbesc prin liniile lor continue, discontinue, frânte,

omisiuni, culori ţipătoare sau pale, armonice sau dizarmonice. Desenul ca funcţie

psihodiagnostică s-a impus în „Testul desenului omuleţului” elaborat de F.

Goodenough, „Testul casei” a lui Ribant, „Testul familiei”, menţionând doar câteva

din probele de inteligenţă la copii. Testul de desen Goodenough-Harris urmăreşte să

măsoare maturitatea intelectuală, percepţie, abstracţie şi generalizare. Se adresează

vârstelor 3 – 15 ani, dar de preferat 3 – 10 ani. Este unul din cele mai simple, mai

rapide şi mai uşor de administrat. Are cost scăzut necesitând ca materiale de lucru

doar o foaie simplă de hârtie, neliniată şi un creion. Sarcina subiectului este de a

desena un omuleţ. În cotare sunt prevăzute 73 de itemi (51 propuşi de Goodenough şi

22 adăugaţi de Harris).Culorile utilizate au şi ele funcţie psihodiagnostică:

Desenarea casei reprezintă un mijloc de redescoperire a personalităţii şi

caracterului copilului. Conţine numeroase simboluri: adăpost, căldură familială,

deschidere spre lumea exterioară. Orice construcţie din punctul de vedere al copiilor

posedă o faţă, o gură, urechi, funcţii diverse şi chiar şi un suflet. Copiii desenează

casa ca pe o persoană exprimându-şi prin intermediul ei construcţia propriului eu.

52