CÂND SĂ SPUNEM NU COPIILOR - partea I -

Fragmente şi idei de reţinut din

 Robert Langis

CÂND  SĂ  SPUNEM  NU  COPIILOR  

       S-a observat că dificultatea de a spune nu sau de a nu şti cum să spui nu provoacă probleme

copiilor, ceea ce induce repercursiuni asupra întregii familii. Aceşti copii dezvoltă următoarele

probleme:

– o cunoaştere insuficientă a valorilor;

– aprecierea deficitară a lucrurilor pe care le facem pentru ei;

– lipsa de respect;

– tendinţa de a manipula;

– înclinaţia de a fi capricioşi;

– dispoziţii de violenţă verbală sau fizică în momentele în care nu le sunt satisfăcute capriciile;

– înclinaţii pronunţate spre egoism şi indiferenţă;

– ameninţări;

– nevoia de a li se repeta fără încetare.

A arunca cu acuzatii nu ajuta la nimic atunci când simţim că lucrurile ne scapă de sub control. Pentru a

educa mai bine copiii este esenţial să ştim cum să le spunem nu. Cu cât copiii sunt mai inteligenţi, mai

iuţi la minte şi reuşesc de la o vârstă fragedă „să ţină piept” adulţilor, cu atât mai uşor îşi vor manipula

anturajul.

Faţă de generaţiile trecute, schimbându-se vremurile, s-a schimbat şi modul de educare a copiilor. Cei

care au declanşat această schimbare îşi doreau să fie mai puţin autoritari cu copiii lor, în speranţa de a

putea:

–          să se apropie de copiii lor;

–          să se bucure de cele mai bune schimburi afective;

–          să trăiască alături de copii cărora să nu le fie mereu frică de bătaia părintească;

–          să aibi copii care se simt în largul lor alături de părinţi;

–          să dezvolte la maximum potenţialul copiilor lor;

–          să răspundă mai bine la nevoile copiilor în beneficiul unei mai bune dezvoltări a inteligenţei

acestora;

–          să aibă o relaţie frumoasă şi plină de învăţăminte.

În mod evident, fericirea copiilor noştrii este foarte importantă.

Dorinţa de a ne îmbunătăţi modul de viaţă este lăudabilă, acest lucru vine de la sine şi este perfect

normal.

De fapt, s-a trecut foarte repede de la o extremă la alta fără a se conştientiza că au fost neglijate mai

multe nevoi fundamentale ale copiilor. Şi, ca o consecinţă, au apărut alte probleme familiale şi

educaţionale.

 Copiii, tinerii din ziua de azi nu se mai tem de autoritate şi îi rezistă cu putere. Există patru factori care

determină acest comportament:

1. Copiii sunt din ce în ce mai inteligenţi şi au mintea foarte alertă, ceea ce le permite să înţeleagă

mult mai repede:

care sunt slăbiciunile adulţilor;

rupturile şi neconcordanţele mediului în care se regăsesc;

jocul manipulării pentru a obţine ce îşi doresc.

2.  Din punc de vedere psihologic, copiii devin tot mai precoce. Sunt capabili, de la o vârstă foarte

fragedă, să îşi arate aptitudinile şi să îşi demonstreze nivelul de inteligenţă. Astfel, chiar mici fiind,

sunt capabili să exploateze punctele menţionate mai sus, surprinzându-i pe părinţi şi pe educatori.

3. Copiii sunt din ce în ce mai puternici pe plan psihologic. Chiar dacă au sau nu dreptate, ei sunt

pregătiţi să ţină piept la tot ce nu face parte din sfera dorinţelor lor, printre care şi autoritatea.  

4. Copii sunt tot mai greu de manipulat cu ajutorul emoţiilor. Chiar dacă manifestă emoţii, nu acceptă

prea uşor să îşi schimbe comportamentul şi să facă ce le cerem, mai ales dacă invocăm motive de

ordin emoţional. Iată de ce rezistă foarte bine la genul de educaţie care foloseşte culpabilizarea,

care moralizează şi care face uz de prea multe raţiuni emoţionale, oricare ar fi acelea.

Educatorul canadian Daniel Kemp susţine că personalitatea copiilor s-a schimbat în jurul anilor ’60. El

vorbeşte despre o mutaţie şi numeşte aceşti mutanţi „copii teflon” descriindu-i drept egocentrişti şi

agresivi. Ei nu par să fie afectaţi de singurătate şi nu au sentimente de vinovăţie. Părinţilor le este greu

să se facă ascultaţi, nici pedeapsa, nici recompensa neavând efecte semnificative.

În prezent, având în vedere că familiile sunt mai restrânse, copilul se bucură de mai multă atenţie.

Trăieşte în propriul regat. Descoperă foarte repede că, acasă, părinţii îi sunt la dispoziţie. Observă că i

se acordă multă importanţă, iar acest lucru îi dă o anumită forţă, putere chiar. Chiar dacă e mic,

realizează deja acest lucru.

În plus, atunci când părinţii lucrează în afară, caută să îşi răsfeţe copilul pentru a compensa absenţa

lor. Şi asta pentru că, dacă nu ar ceda în faţa dorinţelor lui, ar trăi cu impresia că nu sunt buni părinţi.

Există şi un alt tip de părinţi, cei care nu au nevoie să fie absenţi pentru a-şi răsfăţa copiii, având o

înclinaţie naturală spre satisfacerea capriciilor celor mici.

Dacă copilul este obişnuit să primească multă atenţie şi dacă părintele nu ştie cum să refuze unele

cereri sau cum să gestioneze un anumit comportament al copilului, acesta va descoperi rapid că el

este, în felul lui, regele şi stăpânul.

Dacă ştiţi să îi spuneţi nu copilului dumneavoastră, atunci acesta va putea:

să conştietizeze că nu totul e gratuit;

să descopere caracterul oamenilor;

să aprecieze cât de valoroşi sunt părinţii lui;

să realizeze ce se face pentru el;

să înţeleagă bogăţia materială;

să îşi facă o idee despre valoarea banilor.

Nimic nu este gratuit, orice are un preţ. Iar acest preţ se plăteşte cu bani, efort sau timp, în funcţie de

situaţie. Însă întotdeauna există un preţ, iar copilul trebuie să descopere foarte repede acest principiu.

Dacă nu este conştient de acest lucru, nu va putea să perceapă valoarea lucrurilor şi să le respecte

adevărata însemnătate.

Copiii înţeleg foarte repede ceea ce li se explică în mod corect. Odată ajunşi la vârsta la care înţeleg

cuvintele, putem începe să le arătăm valoarea lucrurilor din jur. În acelaşi timp, copilul nostru ne va

respecta dacă în primul rând ne conştientizăm propria valoare. Odată ce am reuşit să o facem, va fi

destul de uşor să i-o comunicăm şi copilului nostru.

Să ştiţi cum şi când să îi spuneţi nu copilului implică, în primul rând, ideea că nu sunteţi obligaţi să îi

spuneţi de fiecare dată da. Mai ales când nu prea apreciază ce facem pentru el şi când adoptă o

atitudine necorespunzătoare faţă de noi.

Pe deasupra, acest refuz îi permite să înţeleagă că nu totul i se cuvine.

Odată stabilite, aceste două principii pregătesc deja terenul pentru inducerea respectului la copil.

Când explorează lumea, copilul ne descoperă limitele psihologice, astfel că trebuie să îi arătăm clar:

da, cu acest lucru sunt de acord; nu, acesta nu e bine. Şi trebuie să ne menţinem poziţia atât timp cât

suntem îndreptăţiţi s-o facem.

Dacă noi ne cunoaştem foarte bine limitele, atunci şi copilul le va cunoaşte foarte bine pe ale sale în

cadrul familiei.

Pentru a-l determina pe copil să ne respecte limitele, trebuie să începem printr-un nu convingător şi

perspicace, care va fi luat în serios de acesta.

Cele trei reguli de respectat pentru ca un copil să se deprindă să aprecieze:

1. copilul nu trebuie să creadă niciodată că lui i se cuvine totul;

2. trebuie să îl învăţăm pe copil valoarea lucrurilor;

3. copilul trebuie să fie „convins” că suntem capabili să spunem nu.

Permisivitatea nu ne garantează dragostea lor. Dacă nu le vom spune nu copiilor, nu înseamnă că ne

vor iubi mai mult.

Există două tipuri de părinţi prea buni: părinţii „bombonică” şi părinţii „prea indulgenţi”.

Părinţii „bombonică” sunt cei care îşi răsfaţă în mod exagerat copiii, fie cumpărându-le prea multe

jucării, cadouri sau bomboane, fie acordându-le prea multe favoruri. Vorbim aici despre părinţii care le

dau prea multe copiilor lor din simpla bunătate.         

Părinţii „prea indulgenţi” sunt cei care îşi răsfaţă copiii pentru că sunt incapabili să spună nu. Şi pentru

că sunt prea permisivi cu copiii lor, îi lasă să facă orice vor ei sau aproape orice. Există numeroase

motive care ne pot împiedica să spunem nu devenind astfel părinţi „prea indulgenţi”:

vrem să le câştigăm afecţiunea, lăsându-i să facă orice;

ne este greu să suportăm anumite reacţii din partea lor (durere, lacrimi, crize, ameninţări etc.);

ne este greu să suportăm anumite decizii care ar putea să ne facă să părem severi sau să îi facă

pe copii să creadă că suntem părinţi răi.

Putem să ne iubim foarte mult copiii, dar într-un mod mai mult sau mai puţin bun. Pentru o educaţie

mai bună şi pentru o dragoste mai sănătoasă, este nevoie să ştim să le spunem nu.

 Potenţialul pozitiv al lui nu

Dacă ştim să-l folosim corect, cuvântul nu reprezintă:

un instrument esenţial ce permite unei autorităţi să nu fie abuzivă, precum cea din vremurile

trecute, ce încă mai există;

un instrument esenţial care permite impunerea unei autorităţi eficace, nu prin teama suscitată

copiilor, ci prin respectul pe care îl inoculează;

este necesar pentru ca unii copii să conştientizeze că au partea lor de sarcini de îndeplinit atât în

casă, cât şi în afara ei;

se dovedeşte fundamental pentru descoperirea de către copii a valorii oamenilor şi a lucrurilor;

ajută la construirea unei relaţii copil-părinte echitabilă, în care nimeni nu pierde;

le permite copiilor să ne cunoască în mod clar limitele, pentru a le putea respecta mai bine;

îi ajută pe copii să descopere valoarea lucrurilor pe care le fac părinţii pentru ei, pentru a le

aprecia corespunzător;

îi învaţă pe copii valoarea lui da, pentru a-l putea aprecia;

generează o exteriorizare mai sănătoasă a dragostei;

contribuie la formarea unui caracter sănătos la copii;

întăreşte buna conduită şi o disciplină sănătoasă, pentru fericirea întregii familii.

                                                                               Robert Langis „CÂND  SĂ  SPUNEM  NU

COPIILOR”  

                                                                                                                        editura Polirom,

Iaşi, 2010

CÂND SĂ SPUNEM NU COPIILOR - partea II -

Continuăm cu o serie de idei ce merită să fie reţinute şi de care să ţinem cont în multe din situaţiile de

zi cu zi pe care le petrecem cu copiii noştri.

Cum să spunem NU

De ce trebuie să-i explic?

Este important să spuneţi nu, însă este esenţial să ştiţi cum să o spuneţi.

Prin explicaţii copilul înţelege mai bine adevăratele motive pentru care părinţii îi spun nu. Astfel, el

poate accepta mai uşor autoritatea. …copilul va înţelege foarte repede că părinţii săi acţionează în

temeiul unor motive exacte şi logice, bazate pe valorile umane.

…explicaţiile îl ajută pe copil să se dezvolte, deoarece poate parcurge firul nostru logic pentru a se

gândi la situaţie şi pentru a învăţa lecţiile care decurg din ea.

Există şapte tipuri de probleme care pot apărea dacă suntem autoritari faţă de copil fără să-i oferim

vreo explicaţie. Sunt aceleaşi probleme pe care le întâlnim zilnic în familie, la grădiniţă, la şcoală şi pe

stradă.

1. Copilul riscă să nu înţeleagă motivele pentru care ar trebui să respecte interdicţia.

Fără a-i oferi suficiente explicaţii, este posibil ca un copil să nu înţeleagă problemele şi pericolele cu

care s-ar putea confrunta atunci când nu respectă interdicţiile.

2. Copilul poate fi tentat să încalce în lipsa noastră interdicţiile impuse. El poate să ne asculte doar

când suntem prezenţi, pentru a nu fi certat, dar să nu o mai facă atunci când lipsim

3.  Copilul riscă să acumuleze inutil sentimente de frustrare, respingere şi mediocritate.

Din cauza faptului că părinţii nu vor să discute împreună cu el motivele impunerii unor anumite reguli

de conduită, copilul îşi poate face tot felul de idei “Nu au încredere în mine;” “Ei cred că nu pot

înţelege;” “Nu îşi fac niciodată timp să vorbească cu mine”; “Oare merit?”. Astfel, copilul poate

dezvolta sentimente negative în ceea ce îl priveşte, precum frustrarea şi mediocritatea.

4. Copilul se poate revolta împotriva autorităţii.

Fără explicaţii, copilul riscă să dezvolte sentimente de respingere faţă de autoritate şi să îi reziste. O

poate percepe doar ca pe un simbol al puterii exercitate împotriva sa, pur şi simplu pentru că nu este

justificată de motive plauzibile.

Îşi va forma, cu vârsta, o tărie de caracter care îi va permite să sfideze într-un mod tot mai deschis şi

mai puternic această autoritate.

5. Copilul riscă să fie limitat pe planul emancipării personale şi a dezvoltării sale intelectuale.

Neoferindu-i explicaţii plauzibile, părinţii nu îşi exprimă punctul de vedere în privinţa evenimentelor.

Aceasta înseamnă că nu îi permit copilului să beneficieze la maximum de experienţa lor.

6. Copilul riscă să dobândească un model greşit de comunicare.

Atunci când părinţii nu îi oferă îndeajuns de multe explicaţii, riscă să îi dea un exemplu defectuos în

materie de comunicare. Copilul nu învaţă să dialogheze, venindu-i foarte greu să se familiarizeze cu

acest instrument minunat. Dimpotrivă, există şanse foarte mari ca dialogul cu părinţii săi să fie

deficitar şi să întâmpine dificultăţi pe acest plan pe tot parcursul vieţii.

7. Copilul poate să spună la rândul lui nu fără nici o justificare.

Copilul cu suficient de multă tărie de caracter poate, în aceeaşi măsură, să decidă să acţioneze în

acelaşi mod ca părinţii lui, nejustificându-şi nici faptele, nici vorbele. Aste înseamnă că va spune nu şi

atât! În acest moment, refuzul se transformă într-un instrument de sfidare a autorităţii. În plus, se

creează şi un raport de forţe în care cel mai încăpăţânat câştigă, fie că are dreptate sau nu. Plecând de

aici, relaţia se deteriorează şi devine nocivă pentru toţi.

Iată o listă cu 15 consecinţe positive şi avantaje ce decurg din abordările explicative, ce însoţesc

manifestarea autorităţii în faţa copiilor.

1. Copilul înţelege mai bine motivele intervenţiilor şi interdicţiilor.

2. Copilul respectă mai uşor restricţiile, chiar şi în lipsa părintelui sau a unei alte personae cu

autoritate.

3. Există mai puţine riscuri ca un copil să se revolte contra autorităţii.

4. Părintele este mai bine înţeles.

5. Copilul îşi respectă mai mult părinţii.

6. Comunicarea dintre părinte şi copil devine mai constructivă şi mai educativă.

7. Între părinte şi copil se stabileşte mai uşor o relaţie benefică, clară şi transparentă.

8. Copilul acceptă mult mai uşor să devină complicele părinţilor săi decât să rămână indifferent.

9. Copilul acceptă mult mai uşor valorile familiei şi ale societăţii.

10. Copilul înţelege mult mai repede că nerespectarea acestor lucruri îi poate aduce diverse restricţii

impuse de părinţi.

11. Copilul dobândeşte un model de comunicare de calitate, care îi permite să îşi împărtăşească mai

efficient sentimentele şi gândurile.

12. Copilul trăieşte mai puţine frustrări.

13. Copilu se simte mai iubit.

14. Copilul se bucură de o mai mare încredere în sine şi în părinţii săi.

15. Copilul beneficiază de un mediu familial care îi permite o mai bună dezvoltare intelectuală şi

emoţională.

Dar:

1. Explicaţiile nu sunt întotdeauna de ajuns, trebuie să şi acţionăm!

2. Nu este bines ă repetăm neăncetat aceleaşi explicaţii.

Dacă copilul are sub 2 ani, mai este nevoie să-i explic?

În psihologie este foarte cunoscut faptul că de la 0 la 5 ani copiii trec prin momentele de educaţie cele

mai marcante pentru viitorul lor. Emanciparea şi dezvoltarea lor intelectuală depind aproape în

totalitate de ceea ce învaţă în această perioadă.

…trebuie să ne comportăm cu micuţii noştri ca şi cum ar fi capabili să înţeleagă chiar tot ce le spunem.

Trebuie să le dăm ocazia să înveţe singuri. Să le oferim explicaţii simple, într-un limbaj pe care să îl

poată înţelege sau cel puţin pe care să îl poată deprinde într-o perioadă scurtă de timp. În acest fel,

chiar dacă nu înţeleg pe moment sensul cuvintelor noastre, acestea măcar vor fi foarte folositoare

pentru procesul de învăţare.

Explicaţiile joacă, în general, un rol foarte important în educaţia copiilor. Dar, cu toate acestea,

primează intervenţiile directe, cum ar fi atingerea (tot cu blândeţe), privirea, o diversiune sau o mică

interdicţie verbală, care rămân cele mai eficiente în cazul copiilor de vârste mici.

Cele mai bune motive pe care le pot oferi copilului meu

Pe plan educaţional, abilitatea de a putea oferi explicaţii uşor de acceptat de către copil se dovedeşte

un atuu.

Cele mai bune explicaţii pe care le putem oferi copiilor noştri sunt, de obicei, cele care:

se bazează pe o anumită logică;

sunt coerente;

se bazează pe fapte şi pe consecinţe;

îl pot învăţa ceva pe copil şi nu îl culpabilizează.

O metodă simplă de a verifica dacă copilul a înţeles

…este important să verificăm dacă copilul a înţeles ceea ce tocmai am spus.

Această verificare are ca scop asigurarea că a ascultat cu atenţie şi că nu va interpreta mesajul greşit.

După ce i-am oferit explicaţăă, trebuie să îl rugăm să ne explice- cu propriile cuvinte- ceea ce tocmai i-

am spus.

În timpul acestui exerciţiu, trebuie să fim atenţi ca el să nu repete exact cuvintele folosite de noi, fiind

de fapt cu gândul în altă parte.

…Dacă nu poate discuta pe acel subiect cu propriile cuvinte, nici măcar într-o mică măsură, înseamnă

că nu a înţeles.

Dimpotrivă, dacă copilul ne explică în mod corect şi cu propriile cuvinte mesajul e semn că a înţeles

foarte bine.

Este normal ca un copil să insiste

Capacitatea de a spune nu măreşte foarte mult eficacitatea intervenţiilor noastre, permiţând astfel

maximizarea rezultatelor bune: supunere, respect, instruire, colaborare, emancipare etc. Dar copilul

rămâne copil şi nu trebuie să uităm acest lucru!

De aceea, trebuie să ne fie foarte clar că, în pofida autorităţii, copiii oricum vor uita uneori restricţiile

sau explicaţiile noastre. Din când în când vor încerca să facă după cum îi taie capul – este metoda lor

de a verifica dacă interdicţiile încă mai sunt valabile.

Chiar dacă este normal ca unii copii să aibă momente când nu sunt ascultători, noi trebuie să fim

consecvenţi în trasarea limitelor.

Dacă într-o zi îi interzicem un anumit comportament, iar într-o altă zi i-l permitem, atunci copilul nu se

va schimba niciodată. Sau cel puţin, nu datorită nouă. Deci este foarte important să intervenim ori de

câte ori o problemă reapare (excepţie făcând cazurile când există motive întemeiate să o facă).

De altfel, cu copiii este nevoie de o anumită doză de flexibilitate şi răbdare.

Pentru a fi ascultat în adevăratul sens al cuvântului, nu este bine să repetaţi prea des aceleaşi lucruri.

Ci, dimpotrivă, trebuie amintite doar în anumite momente, când este cazul. Astfel spus, trebuie să ştiţi

că nu este indicat să abuzaţi.

Iar autoritatea se poate exprima prin cuvinte, dar şi prin gesturi. Pentru a spune nu, trebuie să găsiţi

echilibrul între cele două.

…pentru a ne face ascultaţi, este bine ca uneori să fim mai fermi. Copilului nu trebuie să i se lase loc

de alegeri. Uneori trebuie să forţăm nota, trecând “mai degrabă” la acţiune, în loc să-i repetăm fără

încetare acelaşi lucru.

În pofida rigorii pe care părintele trebuie să o impună şi să o exercite, să nu uităm că şi delicateţea

este importantă. Nu este nevoie să recurgem la metode brutale. Trebuie doar să fim hotărâţi.

Cum să spuneţi   nu   şi să fiţi convingători

Pentru ca intervenţiile noastre să fie cât mai eficiente, trebuie să respectăm pe cât posibil

recomandările care urmează:

1. Copilul trebuie să fie atent, ascultându-ne.

2. Trebuie să oferim un exemplu sau cel puţin nişte motive întemeiate, care să ne justifice

atitudinea….Un adult care aplică în viaţa de zi cu zi sfaturile pe care le dă şi copiilor este mult mai

credibil. Şi e normal. Este foarte greu pentru un copil să accepte sfaturile noastre, dacă nu facem

pentru noi înşine ceea ce le cerem lor să facă.

3. Pentru ca un copil să ne asculte, trebuie să poată trăi ca un copil…Nu le putem cere copiilor să

aibă un comportament care contravene naturii lor. Acţionând împotriva ei, ne facem sarcina mai

dificilă. Ne chinuim foarte mult muncind “contra curentului”, pentru că un copil nu va putea să ne

respecte exigenţele.

4. Pentru ca un copil să fie ascultător, trebuie să se poată distra.

5. Pentru ca un copil să ne asculte, trebuie să îşi poată exprima liber opiniile.

6. Mesajul nostrum nu trebuie transmis pe un ton de reproş. Pentru a ne face înţeleşi, este de

preferat să nu îi facem reproşuri copilului. Această tactică ne permite evitarea reacţiilor care pot

întrerupe comunicarea.

7. Mesajul trebuie să culpabilizeze cât mai puţin.

8. Mesajul nu trebuie să fie ameninţător…în loc să îl ameninţăm atunci când nu ascultă, este mai

bines ă facem în aşa fel încât să îşi poată asuma responsabilităţile, adică să plătească singur preţul

nerespectării. Asta doar dacă aceste responsabilităţi nu implică vreun pericol, bineînţeles.

9. Trebuie să fim atenţi să nu dramatizăm amploarea evenimentului. …de fapt, dacă exagerăm o

problemă, ea devine mult mai dificilă ca la început. În consecinţă, mult mai greu de rezolvat.

10. Trebuie să spunem NU fără a determina copilul să ne sfideze.

Unii specialişti vorbesc despre copiii “elastici”: “Din secunda în care îi lăsăm, se întorc la punctul de

plecare, la locul interzis”.

Există foarte multe modalităţi de a trece la un alt moment, pentru a evita lansarea unei

provocări:gâdilându-l, glumind, vorbind despre altceva etc.

11. Trebuie să evităm să îi vorbim despre mai multe probleme în acelaşi timp….Odată ce am rezolvat

o problemă, trecem la următoarea. E o chestiune de eficacitate.

12. Trebuie să evităm să îi vorbim în acelaşi mod.

13. Trebuie să fim Fermi şi consecvenţi în fiecare zi. Pentru ca un copil să creadă în autoritatea

noastră, este nevoie să o exercităm în mod continuu şi ferm de fiecare dată când acesta se abate

de la reguli.

Dacă într-o zi e Nu, iar a doua zi e Da, dacă îi interzicem ceva, iar a doua zi îi permitem acel lucru fără

motive întemeiate, atunci lucrurile nu vor merge “ca pe roate”. Şi asta deoarece copilul îşi va încerca

şansele de fiecare dată când poate, pentru simplul fapt că, într-una din două ocazii, regulile nu se

aplică.

De altfel, la început, dacă copilul nu este obişnuit cu fermitatea, va fi tentat să I se opună. Aşa că va

încerca tot felul de şiretlicuri manipulatoare, obişnuite sau enervante: crize de plans sau de furie, mici

dureri nesemnificative, tentative de nesupunere, afronturi verbale sau ameninţări. Singura metodă ca

să ne ia în serios şi să înceteze cu acest tip de comportament e să recurgem la calm şi tenacitate.

14. Trebuie să îl facem să înţeleagă că nu suntem obligaţi să stăm la dispoziţia lui şi că nu vom mai fi,

dacă nu ne respectă.

Şantajul poate merge foarte departe, sub diverse forme: ameninţare verbală, fizică, ameninţarea cu

sinuciderea, cu renunţarea la şcoală etc.

Nu trebuie să acceptăm nici un fel de şantaj, încă de la început. Acest principiu este fundamental. Din

momentul în care am cedat primelor şantaje, ne-am creat singuri capcana în care vom cădea mai

târziu. Văzând că şantajul funcţionează, copilul va abuza de el.

                                 Fragmente şi idei din   de Robert Langis

CÂND SĂ SPUNEM NU COPIILOR– partea a III-a --

,

Câte o problemă pe rând

…când suntem copleşiţi de mai multe probleme simultan şi nu mai ştim cum să le facem faţă, există o

soluţie strategică care ne poate scoate din impas: să ne ocupăm de fiecare în parte.

Este mult mai eficient. După ce rezolvăm o problemă, trecem la următoarea şi tot aşa.

Niciodată nu trebuie să încercăm să rezolvăm mai multe situaţii problematice în acelaşi timp.

Ce e important în viaţa mea?

Ce rezolvăm prima dată?

Pentru a găsi răspunsul la această întrebare, trebuie în primul rând să stabilim foarte clar care sunt

dificultăţile pe care le avem în relaţia cu copilul.

Apoi, după identificare, trebuie să le ordonăm în funcţie de importanţă, pentru a le putea rezolva în

mod eficient.

Tabelul priorităţilor problemelor

Problemele prioritare

De rezolvat urgent.

1. Tot ce reprezintă un pericol imediat pentru viaţa copilului sau a altei persoane.

Problemele secundare

De soluţionat prima dată, dacă viaţa copilului nu este în pericol.

1. Absenţa comunicării.2. Relaţie proastă, cum ar fi: lipsă gravă de respect, violenţă fizică, ameninţări verbale etc.3. Prea multe reguli şi resticţii, care sufocă relaţia şi armonia.4. Orice reprezintă un pericol, pe termen lung, pentru viaţa copilului sau a celor din preajmă.

Celelalte probleme

Următoarele probleme variază ca importanţă, în funcţie de caz. Sunt mult mai uşor de soluţionat, când

problemele precedente au fost deja soluţionate. Indiferent de problemă, trebuie să ne ocupăm de ea, dar

întotdeauna pe rând.

Lipsă de respect, dar la un nivel mediu. Apatia copilului. Rezultate şcolare proaste. Furtul, impoliteţea, probleme privind curăţenia etc.

Nu e o chestiune de dispoziţie

Emoţiile au un rol foarte puternic în intervenţiile noastre. Dacă sunt foarte puternice, ne determină să

reacţionăm într-un mod diferit, rareori în favoarea tuturor.

Pentru ca emoţiile să nu devină dăunătoare, trebuie să înţelegem şi să respectăm următoarele două

principii:

1. Regulile trebuie să se bazeze pe principii logice, adică în funcţie de aspectele pe care le pot

ameliora în viaţa noastră. Nu trebuie să impunem niciodată restricţii doar pe baza sentimentelor şi

emoţiilor, cum ar fi dispoziţia, gusturile, dorinţele individuale, temerile şi neliniştile

2. În general, regulile trebuie respectate în mod constant, nu în funcţie de dispoziţia noastră.

Copilul bun   versus   copilul rău

Copilul bun:

ascultă foarte atent;

colaborează;

ajută;

este generos;

este respectuos;

este temperat şi calm atunci când trebuie;

îi place să înveţe;

îşi exprimă inteligenţa creativă.

Copilul rău:

îi manipulează voit pe cei din jur;

este agresiv sau violent;

nu este capabil să asculte;

nu îşi recunoaşte greşelile;

nu vrea să colaboreze;

nu este respectuos;

are un caracter urât;

este prea orgolios;

este foarte dur;

îşi pune inteligenţa în serviciul lucrurilor absurde.

… atenţie, părinţii nu sunt singurele persoane care educă copiii; mai există televiziunea, prietenii,

şcoala şi mediul pe care îl frecventează. Copiii au propriul caracter, cu emoţiile aferente.

Pentru a avea rezultate, copilul trebuie valorizat atunci când se manifestă bine; în plus, trebuie să îl

facem să vadă că poate fi o persoană plăcută.

De asemenea, trebuie să îi înfrânăm partea proastă atunci când se manifestă, lasându-i cât mai puţin

loc pentru a se exprima liber. Astfel, când copilul rău apare, trebuie să îi spunem nu şi să fim foarte

fermi. Apoi, pentru a-l ajuta să regăsească copilul bun, trebuie să îi explicăm de ce nu vrem să se

manifeste în acest fel.

Când trebuie să spunem   DA

… dorinţa de a-l face pe copil să respecte foarte multe valori (sau principii) poate crea mai multe

probleme, care nu vor duce la nici un rezultat. De aceea, trebuie să fim atenţi să nu impunem prea

multe reguli, care l-ar obliga pe cel mic să respecte cuvânt cu cuvânt toate valorile impuse.

Primele valori pe care trebuie să i le transmitem sunt plăcerea de a trăi, fericirea, buna comunicare şi

blândeţea. Toate acestea îi vor permite să îşi dezvolte pofta de a învăţa şi respectul.

…există un principiu care nu se schimbă niciodată: un copil nu poate fi perfect, din toate punctele de

vedere, dacă cerem prea mult de la el.

Oricum ar fi, nu trebuie să uităm niciodată că valorile importante necesită timp pentru a fi asimilate…

şi sunt primele care trebuie transmise copilului

Care sunt momentele când îi putem spune da copilului?

1. Atunci când ne cere o permisiune corectă şi este respectuos cu noi. Dar chiar dacă cere în mod

respectuos, nu înseamnă că putem spune da oricărei cereri. Aceasta trebuie să fie acceptabilă,

bineînţeles.

2. Atunci când îşi exprimă bunăvoinţa, adică tot ce este bun, frumos şi inteligent la el. în momentul în

care îşi arată una dintre aceste feţe, trebuie încurajat în mod regulat, pentru a continua pe acest

drum. Nu trebuie să fie o exploatare. Putem să o facem pentru orice acţiune sau cuvânt bun pe

care îl face sau spune.

Da poate avea mai multe forme. Poate fi o apribare, o privire blajină, un cuvânt de încurajare,un

compliment, o exprimare a bucuriei sau a mândriei etc.Există atât de multe gesturi şi cuvinte pe care

le putem comunica atunci când este cazul!

Cum să îmi preţuiesc copilul

Este foarte important să ne preţuim copiii. Trebuie să le arătăm că au şi părţi bune pentru a crede, nu

doar la şcoală ci şi acasă, la orice vârstă. Nu trebuie să aşteptăm ca lucrurile să se înrăutăţească

pentru a începe. Nu e obligatoriu să trecem prin acest stadiu.

Auzim de multe ori la tinerii din ziua de azi că e “jalnic” să fii printe primii din clasă. Această atitudine

devine rapid foarte populară şi se răspândeşte ca un virus. Destul de des copiii se simt jenaţi după ce

au spus ceva inteligent, frumos sau bun în faţa altor tineri. Aceste  gânduri ating apogeul în

adolescenţă. Se pare că pentru a fi iubiţi şi acceptaţi (de către grupuri şi liderii lor) trebuie să facă mai

ales lucruri rele sau să spună numai prostii, etc.

Tinerii se preţuiesc între ei mai ales din cauza comportamentelor negative. Mai bine zis, se

devalorizează. Şi într-o aşa măsură încât unii dintre ei nu vor să ia note bune la şcoală sau să facă

lucruri frumoase pentru că ar fi văzuţi prost de anumiţi prieteni.

Avem cu toţii avantajul de a revaloriza calităţile fiinţei umane: inteligenţă, frumuseţe, serviabilitate,

transparenţă şi reuşită.

Copiii trebuie să înţeleagă că sunt mult mai fericiţi atunci când exprimă ceea ce au bun şi corect în ei.

Trebuie să fim foarte clari în această privinţă. Trebuie să fie convinşi că este în avantajul lor să îşi

exprime inteligenţa şi calităţile. Şi pentru ca aceste lucruri să fie clare în mintea lor, trebuie să fim buni

cu ei atunci când şi ei sunt buni. Această atitudine le va dovedi deja că se merită să fii bun.

Trebuie să întărim caracterul pozitiv al copiilor noştri. Excelenţa în educaţie se realizează în mod

esenţial datorită abilităţii de a nu interveni doar asupra trăsăturilor negative, ci şi asupra celor pozitive.

A şti să spuneţi nu este o artă pe care oricine o poate dobândi…cel mai important este să perseverăm.

Astfel, dăm cel mai bun din noi. Copilul trebuie să facă restul.