contracurentului.comhttp://contracurentului.com/cand-intunericul-nu-este-destul-de-intunecat-ajutor-pentru-adultii-atrasi-de-copii/

admin

Când întunericul nu este destul de întunecat: Ajutor pentruadulţii atraşi de copii

de Bob Van Domelen

Introducere

„Un profesor local a fost arestat şi pus sub acuzare astăzi pentru molestarea unuiadin elevii săi. Se spune că pretinsul contact a avut loc pe parcursul câtorva luni, şipoate nu ar fi ieşit la iveală dacă victima nu s-ar fi confesat unui prieten. Prietenul araportat abuzul unui consilier şcolar, care a contactat poliţia.”

Anunţurile de această natură sunt auzite aproape zilnic în marile oraşe din toatăţara. Răspunsul comunităţilor este aproape întotdeauna şocul, urmat de o mânieintensă. Delincvenţii sexuali sunt profesori, slujitori ai bisericii, lideri de tineret,vecinii de alături, rude sau prieteni. Ideea că cineva sare din spatele unei tufe, estemai puţin obişnuită decât abuzul ca parte a unei relaţii.

Ceea ce nu se vede sau nu se aude sunt luptele indivizilor cu atracţie faţă de copii,dar care nu au exprimat-o în comportament. Nimeni nu îi laudă pentru autocontrol.Într-adevăr, dacă aceşti indivizi le-ar împărtăşi în mod deschis celor mai mulţioameni natura luptei lor, ar fi alungaţi ca perverşi. „Dacă aşa gândesc, trebuie să fimolestat”, ar fi răspunsul obişnuit.

Cum trecem peste mânia asociată cu adulţii care sunt atraşi de copii? Cum discutăm măcar despre o cale devindecare, când ideea unei pedepse corecte domină minţile celor cărora li se cere să întindă o mână de ajutor?Soluţia oferită cel mai des astăzi este închisoarea sau spitalul de psihiatrie, şi pentru un timp cu cât maiîndelungat, cu atât mai bine.

În ultimii 15 ani m-am focusat intens pe tema adulţilor care sunt atraşi de copii, fiindcă eu sunt unul dintre ei.Arestat în 1985 şi condamnat pentru un anumit timp la închisoare, urmat de 10 ani de supraveghere, de atunci amispăşit sentinţa tribunalului, totuşi legislaţia recentă, cunoscută ca Legea Megan, a adăugat la sentinţa mea alţi 15ani de „eliberare condiţionată”, şi nu ar fi o surpriză să văd că cei 15 ani devin pe viaţă, dat fiind climatul social încare trăim. Asemenea legi nu sunt fundamentul vindecării. Ele au ca scop să ofere un oarecare confort mintalpublicului.

Mi-am găsit parte din vindecare în întinderea unei mâni de ajutor altora, oferind speranţă şi încurajare, în ciudaanimozităţii şi descurajării cu care se confruntă delincvenţii sexuali, ca şi alţii care nu au acţionat ca cei dintâi, dincauza luptelor lor sexuale. Doar în ultimii câţiva ani le-am scris mii de scrisori celor care au contactat Broken YokeMinistries, căutând ajutor. Din scrisori a venit ideea unui newsletter bilunar, Into the Light, care discută variateaspecte ale atracţiilor adult/copil şi drumul spre eliberare. Aceleaşi scrisori stau în mare parte la baza acesteibroşuri.

Nu este intenţia acestei scurte scrieri să fie un răspuns legal cu autoritate, sau un răspuns medical la problemelecomplexe cu care se confruntă societatea cu privire la această topică. Broşura are ca intenţie să fie un mod de apromova cel puţin o anumită măsură de înţelegere, în timp ce oferă un instrument simplu pentru noi toţi cei carene confruntăm cu acest subiect atât de dificil. Fiindcă L-am văzut pe Dumnezeu ca centrul călătoriei mele sprevindecare, Dumnezeu va fi de asemenea chiar în miezul a ceea ce vă voi face cunoscut.

Să începem

Ca eu să scriu despre pedofilie şi efebofilie ar putea fi văzut ca o încercare de a găsi un mod de a scuza sauminimaliza gândurile şi acţiunile mele din trecut. Oamenii raţionali normali pot să se crispeze de mânie doar lasugestia de a afla sau de a citi despre un adult care este sau a fost atras de copii. Distanţarea proprie este adeseaprima reacţie, urmată de o indignare îndreptăţită.

Scriu cu speranţa că cititorul se află fie în poziţia de a-i păsa destul pentru a ajuta la aducerea schimbării pentrualtcineva, fie se luptă el însuşi, vrând să vadă cuvinte care descriu simţăminte de care este prea ruşinat pentru ale împărtăşi. Am învăţat din propria mea viaţă că discreţia sau tăcerea au făcut posibil genul de abuz pe careniciun copil nu ar trebui să-l îndure. În profunzimea rugăciunilor mele, Îl simt pe Dumnezeu rostind cuvintele:„Dacă nu mai sunt secrete, nu mai este abuz.”

Câteva definiţii de bază… aşa cum le înţeleg eu

Adulţii care au o atracţie adictivă faţă de copii sunt diagnosticaţi clinic ca pedofili sau efebofili. Diferenţa dintrecele două cuvinte este o problemă de vârstă şi de dezvoltare sexuală a copilului faţă de care sunt atraşi. Totuşi,„pedofil” pare să fie un termen universal acceptat pentru toţi adulţii care au atracţie faţă de copii.

Pedofilii sunt atraşi de copii prepuberali. Aceasta îi include pe toţi cei de la bebeluşi la adolescenţi, cu condiţia caacei copii să nu fi ajuns la pubertate. Efebofilul se focusează pe băieţi şi/sau fete care au ajuns la pubertate, auexperimentat unele din schimbările fiziologice comune pubertăţii, dar sunt mai mult ca un copil decât ca un adult.

Manualul de Diagnostic şi Statistică a Tulburărilor Mentale (DSM-IV) oferă următoarele criterii pentrudiagnosticarea pedofiliei:

În mod repetat, pentru cel puţin 6 luni, pacientul are intense dorinţe, fantezii sau comportamente sexuale cuprivire la activitatea sexuală cu un copil imatur sexual (de obicei în vârstă de 13 ani sau mai puţin). Aceastacauzează o nefericire importantă şi aduce prejudicii muncii, funcţionării sociale sau personale. Pacientul are 16ani sau mai mult, şi este cu cel puţin 5 ani mai în vârstă decât copilul.

Pe baza sutelor de scrisori pe care le-am primit în misiune, de la bărbaţi care se află în prezent în închisoarepentru molestarea copiilor, există o diferenţă apreciabilă în intensitatea dorinţelor lor sexuale pentru copii. Uniideţinuţi au raportat că au avut foarte puţin interes şi/sau dorinţă sexuală pentru copii, înainte de a-i da curs în fapt.Alţii au împărtăşit că de-abia dacă s-au gândit la altceva în fiecare zi.

Prin urmare primul grup nu ar îndeplini inevitabil cerinţa frecvenţei din DSM-IV, şi prin definiţie nu ar trebui să fiedefiniţi ca pedofili. În cazul meu, atracţia şi dorinţa de a fi cu băieţi ieşea la suprafaţă cel mai adesea în perioadelede stres şi izolare, dar era aproape inexistentă când viaţa mergea bine.

Totuşi, eticheta diagnosticării ca pedofil este pusă în general oricui sugerează sau iniţiază un contact sexualnepotrivit cu un copil. Dacă restaurarea şi schimbarea sunt un rezultat dorit al tratamentului, practica prezentă deetichetare face procesul mai dificil, iar în unele cazuri imposibil. Ofer acest comentariu fiindcă lumea medicalăcrede în prezent că nicio schimbare nu este posibilă pentru pedofilul diagnosticat clinic. Sistemul de convingeriformează nucleul multor programe de tratament.

Totuşi, dacă eticheta descrie cu acurateţe un individ, ar trebui acest diagnostic să dicteze o viaţă fără speranţăpentru schimbare? Ar trebui cineva care nu s-a exprimat în comportament, să devină delicvent sexual doar fiindcănu are altă alegere, dat fiind diagnosticul? Întâlnind pe unii care nu s-au exprimat în comportament, am un marerespect pentru ei şi i-am încurajat puternic să continue pe calea pe care au ales-o.

Bruce McCutcheob a scris o broşură excelentă în seria produsă de Exodus International, intitulată „Consiliereapedofilului”. Scrisă mai mult pentru cei care consiliază, broşura oferă cu adevărat o tratare aprofundată adefiniţiilor clinice şi este foarte utilă.

De ce eu?

Indiferent cât de mult citesc despre subiectul pedofiliei şi efebofiliei, indiferent cât de multă cunoaştere simt cădobândesc, întrebarea de bază rămâne: „De ce eu?” Cele mai multe scrisori pe care le primesc şi conversaţiile pe

care le port cu alţii care se luptă cu aceasta, includ în cele din urmă această întrebare. Poate că alţii şi eu sperămcu adevărat că răspunsurile ar face ca lupta să dispară. Răspunsurile în sine nu vor aduce libertatea, dar vor facecălătoria mai uşoară.

Deci cum am ajuns aşa?

În inima fiecăruia care este atras de copii, există un copil pierdut. Ceva s-a întâmplat acelui copil, ce nu ar fi trebuitsă se întâmple. Cu adevărat, nu cred că pedofilia sau efebofilia sunt caracteristici genetice. Aceste caracteristicisunt produse secundare a ceea ce alţii au ales să ne facă, ca şi a ceea ce noi am ales să ne facem nouă înşine.Toate alegerile sunt soluţii, uneori bune şi uneori rele, dar întotdeauna, un răspuns la o nevoie legitimă.

Când eram copil, am fost învăţat că Dumnezeu m-a făcut după chipul şi asemănarea Sa. Acea legătură cuDumnezeu a eliminat orice posibilitate că El ar crea o stare/persoană care nu ar avea altă alegere decât să lefacă rău altora. Acceptarea acestei convingeri mi-a permis să-L văd pe Dumnezeu ca sursa schimbării, fiindcă nua fost niciodată intenţia lui Dumnezeu să devin molestator.

În opinia mea, rădăcina pedofiliei şi efebofiliei este esenţialmente aceeaşi: un copil este cumva separat de sine întimpul copilăriei, crescând la maturitatea biologică, dar blocat fie în nevoia de a găsi conexiune cu copii (şi cupropria copilărie pierdută), fie în inabilitatea de a exista în lumea adulţilor.

„Niciun bărbat normal (sau nicio femeie normală) nu ar trebui să facă un asemenea lucru!” este un comentariu pecare îl aud de la oameni care îşi exprimă dezgustul faţă de ultimul caz raportat de molestare a unui copil. Dacă iauacest comentariu după ceea ce pare a fi, trebuie să examinez ce l-ar face pe individ să nu fie normal.

Separarea violentă

„B” a scris: „Întreaga mea copilărie a fost plină de teamă. Tatăl meu mă controla prin mânie şi intimidare. Nu m-aforţat niciodată fizic să mă supun lui, dar m-a forţat cu adevărat să pretind că îmi plăcea ceea ce îmi făcea, şi căvroiam să o facă.

Cred că inabilitatea mea de a-mi exprima adevăratele sentimente despre ceea ce mi se întâmpla şi despre faptulcă eram forţat să mă comport ca şi cum îmi plăcea, m-a lăsat cu multe răni emoţionale profunde. Puţinele dăţicând am încercat cu timiditate să vorbesc sincer despre situaţia mea, au fost devastatoare. Reacţia violentă atatălui meu, gălăgia şi delirul lui au fost atât de înfricoşătoare pentru mine, încât am învăţat repede să fac oricespunea, fără obiecţii.

Teama era tovarăşul meu constant: teama de tatăl meu, teama de a fi expus, teama că mama mea ar afla ce seîntâmpla, teama de a avea prieteni şi apoi de a-i pierde, şi teama de a fi singur.”

Separat de propria lui masculinitate din cauza abuzului sexual din partea tatălui său, acest bărbat a devenit izolatşi de grupul tovarăşilor de aceeaşi vârstă. A devenit deconectat, iar în cele din urmă a devenit el însuşi molestator.Alţii, ca „B”, se văd în cele din urmă ca murdari şi de neiubit, fiindcă şi-au pierdut inocenţa cu cineva care a avutputere asupra lor.

„R” mi-a explicat odată cum a trecut linia de la a fi doar atras de copii, la a-i abuza în acest fel. „Când mă uitam laea, tot ce puteam să văd era inocenţa ei. Simplul fapt că eram cu ea, mă făcea să mă simt bine. Dar aceasta nu adurat. Am descoperit că după un timp am devenit supărat fiindcă ea era inocentă, iar eu nu eram. Dumnezeu num-a protejat când am avut nevoie de protecţie, deci am decis să-i fac ei ceea ce mi se făcuse mie.”

„E” a împărtăşit: „Trăind în iad toată viaţa mea, este dificil să-mi imaginez vreun fel de paradis. Amândoi părinţiimei erau alcoolici. Tatăl meu m-a abuzat sever din punct de vedere fizic, mental şi emoţional, din fragedăcopilărie, până ce mama mea s-a despărţit de el când eu aveam şapte ani. Ea a intrat într-o relaţie sexuală cumine când eram în vârstă de opt ani. Această «relaţie» a fost progresivă şi a continuat paisprezece ani, până lamoartea ei din cauza unei boli a ficatului legată de alcool.”

Cele trei exemple pe care vi le-am făcut cunoscute au toate un lucru în comun – copilăria pierdută. Niciunul dinaceşti indivizi nu aşteptă să fie iertat pentru actele de molestare doar fiindcă ei înşişi au fost abuzaţi, dar toţi trei

au învăţat să recunoască că amploarea răului făcut lor a fost semnificativ pentru propriile lor tipare abuzive.

Separare ne-violentă

Ar fi incorect şi grotesc de fals să afirm că toţi cei care sunt atraşi de copii au fost rezultate ale abuzului şi neglijăriiextreme. Am întâlnit părinţi ai unor molestatori aflaţi în prezent în închisoare – oameni care au rămas lângă fiii lorcând toţi ceilalţi au fost surzi la orice fel de cerere de ajutor. În general, mulţi părinţi ai molestatorilor poartă opovară de vină care poate sau nu să fie întemeiată. Niciun părinţe totuşi nu este un părinte fără defect; toţi părinţiifac greşeli; şi toate greşelile au consecinţe.

Fiecare copil este respins la un moment sau altul când creşte, fie acasă, fie pe terenul de joacă sau în clasă.Trebuie doar să priveşti copiii la joacă, pentru a vedea că înşişi copiii sunt capabili să le facă rău altor copii şi să-irespingă şi să-i ostracizeze pe alţii, dacă nu pentru un alt motiv, măcar pentru că nu îi plac. Obiectul dispreţuluieste împins în afara societăţii copilăriei, împreună cu alţii care au fost respinşi. Ani de zile mai târziu, amintirilecelor puşi deoparte evocă durerea şi poate mânia.

„M” s-a confruntat cu provocări fizice când era mic şi a trecut prin operaţii de mai multe ori pentru a corecta ovarietate de probleme. Şi-a acceptat limitările fizice şi a supravieţuit, dar supravieţuirea a venit cu un cost. Nu eraca băieţii din jurul lui. Nu putea face toate lucrurile pe care le făceau ei.

A început să fumeze la o vârstă fragedă şi a trecut la droguri. Nu a durat mult până „M” a avut probleme laşcoală, în cele din urmă fiind exmatriculat pentru o vreme. „M” a scris că era intim din punct de vedere sexual atâtcu băieţi cât şi cu fete, dar că interesul lui principal era pentru băieţi. Ca în cazul multor altora, „M” a crescut, întimp ce atracţiile lui sexuale şi ocaziile pentru intimitate s-au fixat asupra băieţilor. Arestarea şi închisoarea au fostdoar o chestiune de timp.

În cazul meu, activitatea sexuală nepotrivită iniţiată de băieţi mai mari a început să aibă loc când eu aveam şapteani, şi a continuat în anii adolescenţei, când am participat cu mai multă plăcere, sau eu am iniţiat activitatea.

Primul an la liceu l-am petrecut la un seminar şi a fost, în multe privinţe, unul din cei mai fericiţi ani ai tinereţiimele. Totuşi, cu o săptămână înainte de terminarea anului şcolar am fost exmatriculat din cauză că m-ammasturbat cu alţi elevi, fiind văzut ca iniţiatorul activităţii şi cerându-mi-se să plec. Tatăl meu a plâns – o amintirecare rămâne cu mine până în ziua de astăzi.

Victimele mele aveau în general 14-16 ani – o focalizare despre care terapeuţii mi-au spus că este direct legatăde evenimentele pe care tocmai le-am descris. Părinţii mei nu m-au abuzat, nici nu au dat greş în a-mi împlininevoile, dar eu am văzut comportamentul meu şi ruşinea pe care le-am adus-o ca pe o breşă între noi.

Aveam şaisprezece ani când a murit tatăl meu. În unele moduri, dizgraţia mea a fost ca o pată pe care nu amputut-o spăla, iar moartea lui a închis uşa pentru genul de comunicare de care aveam atâta nevoie din partea lui.

Raportarea la lumea adulţilor

Există variaţii în genul de separări pe care tocmai le-am descris, dar cele mai multe diferenţe pot fi atribuitecircumstanţelor caracteristice ale unui anumit copil. Alte separări devin evidente când copilul caută să-şi ocupelocul în lumea adulţilor. Atât timp cât viaţa este luminoasă şi tensiunile sunt la un minim, să fii adult nu este rău.

„W” a venit dintr-o familie destul de disfuncţională, făcuse nişte greşeli ca adolescent, dar a crezut că starea de afi căsătorit i-ar da în sfârşit respectabilitate ca persoană, ceea ce vroia atât de tare.

Primii ani ai căsătoriei au mers bine. El şi soţia lui au devenit părinţii unei fetiţe ale cărei nevoi erau insistente şidincolo de ceea ce fiecare părinte gândea că putea împlini. Certurile erau un eveniment zilnic, iar „W” a începutsă bea ca să scape. Soţia lui dorise un cavaler în armură strălucitoare, un bărbat care ar fi lucrat atât de mult încâtea să poată avea o căsuţă la ţară. Faptul că el bea o dezgusta, avansurile lui în dormitor erau tot mai nedorite.

Într-o noapte când fiica lor avea cam cinci ani, soţia lui a ieşit în oraş seara şi i-a spus să aibă grijă de copil pânăla întoarcerea ei. Câteva beri nu vor face niciun rău, şi-a spus sieşi, şi s-a aşezat să privească la televizor – cu

fiica lui în poală. Aceea a fost noaptea când a început totul. Aceea a fost noaptea care avea să continue mai multde un an, până ce fata i-a spus mamei ei.

Liber de efectele continue ale alcoolului, „W” a recunoscut în sfârşit vătămarea pe care o produsese fiicei şi soţieilui. Şi-a văzut comportamentul nepotrivit cu fiica lui ca un mod de a ajunge din nou la soţia lui fiindcă îi respinseseavansurile sexuale. Iar când nu era băut, agoniza.

„Nu am făcut nimic!”

Când eram băiat, un profesor m-a luat la o parte, arătând ceva ce alţii au spus că făcusem greşit. Când amprotestat că nu făcusem ce sugera el, a răspuns: „Unde este fum, este foc.” Au trecut mulţi ani din acea zi, daracel comentariu rămâne o afirmaţie puternică despre atitudinile pe care le au oamenii pe baza a puţin mai multdecât observarea vizuală a altora.

Uneori când vorbesc unui grup despre molestarea copiilor, fac afirmaţia că sunt bărbaţi care îmi scriu pentruajutor, care nu au acţionat niciodată conform sentimentelor lor sexuale faţă de copii. Doar câţiva din audienţă nuau nicio reacţie. Restul ridică o sprânceană, se mişcă în scaune, se uită unul la celălalt sau îmi aruncă o privirecare afirmă clar: „Pur şi simplu nu este posibil.” Dar mi-aş menţine afirmaţia, fiindcă eu cred în aceşti bărbaţi carese luptă.

„C” mi-a vorbit prima oară în urmă cu cinci sau şase ani. În timp ce stăteam lângă el pe veranda din faţă a uneiclădiri aşteptând să înceapă, se uita la mine ca şi cum îşi aduna curajul necesar. Când în cele din urmă a făcut-o,povestea lui a ieşit într-o năvală de cuvinte.

Pe când era la sfârşitul adolescenţei, i s-a cerut să ajute cu tinerii bisericii lui şi să predea un studiu biblic copiilormai mici. Cei mici, a spus el, erau încrezători şi iubitori, cuprinzându-l cu braţele pe după gât sau vrând să stea înpoala lui. Spre marea lui nefericire, s-a trezit de multe ori excitat sexual în acele momente. I-a spus pastorului cese întâmpla şi au fost de acord să pună capăt implicării lui cu copiii.

„C” nu făcuse nimic, dar aceea era doar o parte a problemei, o parte mică. Principala lui preocupare era chiarfaptul că avea sentimente nedorite. Totuşi, cea mai mare teamă a lui era că ar putea abuza un copil. A trecut cevatimp de când am auzit de „C”, dar când mă gândesc la el, rugăciunea mea este ca Dumnezeu să-i dea suficienthar ca să reziste ispitei nedorite.

Am cunoscut un alt bărbat, „D”, de câţiva ani. Nu suntem în contact apropiat, dar am reuşit să vorbim de câtevaori pe an. Prima mea întrebare pentru el este de obicei: „Ce mai faci?” şi amândoi înţelegem că întrebareaînseamnă: „Ai trecut graniţele pe care ţi le-ai stabilit?” Răspunsul lui este un „Nu” ferm, dar urmează o scurtădescriere a vremurilor bune şi a celor nu atât de bune din viaţa lui. Precum „C”, acest bărbat blând dă înapoi defrică la simplul gând că ar putea abuza un copil.

„D” vede în mod regulat un terapeut în care are încredere, şi simte că face un progres. Un progres important aavut loc ca rezultat al unei relaţii pe care a stabilit-o cu un membru în vârstă al bisericii lui. Bărbatul în vârstă(descris ca un „tip de bunic”, plin de înţelepciune şi nejudecându-i pe alţii) i-a făcut lui „D” un compliment în unadin conversaţiile lor recente. Efectul a fost diferit de tot ce cunoscuse „D” înainte. Bărbatul în vârstă confirmaselocul lui ca bărbat în relaţia lor, distrugând fărâmă cu fărâmă inabilitatea lui de a se accepta ca bărbat.

Există un tipar?

Oricare ar fi cauza de bază a pedofiliei sau efebofiliei, văd într-adevăr un tipar care există în aceia dintre noi carese confruntă cu atracţia faţă de copii (vezi diagrama). Cu cât mă uit mai mult la acest tipar, cu atât sunt maiconvins că în designul său se află răspunsul pentru vindecare semnificativă şi schimbare.

Un adult care este atras de copii nu se naşte cu aversiune faţă de adulţi, dar în timp ajunge să se simtă respins înlumea lor. Aceasta s-ar putea datora tipurilor de abuz şi separare menţionate mai devreme. Este de asemeneaposibil ca eforturile făcute pentru a deveni parte integrală din lumea adulţilor să fie primite cu respingere –adevărată sau percepută. Respingerea nu este nimic nou; rădăcinile ei sunt ferm ancorate în copilăria individului.

Carcasa care înconjoară lumea adulţilor este o structură impunătoare pentru o asemenea persoană; nu vor existaeforturi de a pătrunde prin ea. Lumea copiilor are şi ea graniţele ei, dar din cauza poziţiei unui adult în acea lume,este posibil să intri fără prea multă dificultate. Copiii au încredere în adulţi pentru protecţie şi recunosc că pentru aavea nevoile împlinite, adesea trebuie să se supună autorităţii unui adult.

Nu durează mult ca adultul să realizeze că nevoile lui sunt împlinite înlumea copiilor mult mai uşor decât ar fi vreodată împlinite în lumeaadulţilor. Totuşi, încrederea trădată de asemenea adulţi, este o încrederecare va fi dificil de restaurat.

Paşi spre libertate

Confruntarea cu trecutul

Dintre toate barierele în calea vindecării unui adult atras de copii, niciunanu este mai dificil de tratat decât confruntarea cu trecutul, fie ca victimă, fieca abuzator. Se spune despre delincventul sexual care eşuează în a oface, că se află în negare, refuzând să accepte responsabilitatea pentruvătămarea făcută lui sau victimei lui. Pentru cei aflaţi în programele detratament din închisoare, legea cere ca delincventul sexual să fie făcut sărecunoască copilul abuzat, să caute moduri de a evita o recădere şi sărecunoască semnele riscului potenţial în viaţa de zi cu zi. Din nefericire, nuexistă un tratament unitar care recunoaşte abuzul prin care un delincventsexual a făcut să sufere un copil. Într-adevăr, orice recunoaştere aabuzului făcută de un infractor în cadrul tratamentului, este adesea etichetată ca negare.

Scriptura spune: „Mărturisiţi-vă unii altora păcatele şi rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi.” (Iacov 5:16Italicele îmi aparţin.) În momentul în care o persoană mărturiseşte că a păcătuit faţă de cineva, legătura secretuluieste ruptă şi povara ruşinii este ridicată. Nu sugerez ca o asemenea confesiune este vreodată un lucru uşor defăcut, fiindcă nu este.

Puţine comportamente sau stări sunt ţinute atât de mult în întuneric personal şi în secret, ca faptul de a fi atrassexual de copii. Motivele pot să includă:

• Teama de respingere şi alienare faţă de familie, prieteni şi societate în general

Cei care îşi fac cunoscută lupta unui specialist sau membru de familie, în speranţa de a primi ajutor, se tem că vorfi priviţi cu suspiciune şi trataţi ca incapabili de a menţine graniţele potrivite. Nu multe familii ar fi capabile să sedescurce suficient de bine cu această problemă, pentru a oferi ajutorul căutat.

• Închisoare/puşcărie

În timp ce eu sunt pe deplin de acord cu drepturile societăţii şi cu o sentinţă dreaptă de închidere a celor caremolestează, cei care nu şi-au exprimat sentimentele în comportament se tem să-şi facă cunoscute luptele cuiva,din cauza potenţialului unor acuzaţii nejustificate. Cei care le-au exprimat în comportament, trebuie doar săcitească ziarul sau să asculte ştirile ca să afle ce îi aşteaptă probabil. Ajutorul vine foarte repede când te confrunţicu realitatea.

• Teama de a te găsi faţă în faţă cu copilăria ta abuzată

Adulţii care au fost abuzaţi nu sunt niciodată complet liberi de efectele acelui abuz, şi confruntarea cu abuzulpoate fi extrem de dureroasă. Încrederea pe care au avut-o în cineva a fost trădată; trupurile lor au fost violate; iardreptul lor la o înţelegere sănătoasă a sexualităţii a fost pus în pericol. Când ei înşişi se luptă cu gândurinepotrivite faţă de copii, copilul din interior nu este niciodată departe de miezul acelor gânduri, deşi s-ar putea caei să nu fie conştienţă că este aşa.

• Convingerea că un pedofil/efebofil „nu se poate schimba”

Pentru cineva care se luptă cu o atracţie nepotrivită faţă de copii, atracţia nu este ca atunci când te trezeşti avândgripă. Un drum la doctor şi nişte medicamente de la farmacie ar putea aduce înapoi sănătatea, dar niciunuimedicament universal nu i se face reclamă pentru această stare. Atracţiile pe care le simt ei suntînspăimântătoare în ramificaţiile lor – destăinuirea este văzută ca amplificând problema, în loc de a o rezolva.Fiindcă mass-media şi de asemenea lumea medicală spun: „Nu se poate face nimic”, cel care se luptă întreabă:„De ce să agravez lucrurile devenind cunoscut în mod public ca «unul din acei oameni dezgustători»?”

• Convingerea greşită că asemenea atracţii sunt normale

Chiar am vrut să omit aceasta ca motiv, dar nu am putut să o fac. Asociaţia Nord-Americană a DragosteiBărbat/Băiat (NAMBLA) de exemplu, susţine în mod public că relaţiile sexuale adult-copil sunt „sănătoase”. Ţelullor este să „pună capăt opresiunii bărbaţilor şi băieţilor care au relaţii consensuale reciproce”. Mi-ar plăcea să credcă asemenea indivizi nu există, dar există, deşi în general nu îşi fac cunoscute convingerile.

Un exemplu personal

Prima dată când am molestat un băiat, nu puteam crede ce am făcut. Nici nu am putut scăpa de senzaţia degreaţă pe care o aveam în stomac. Când a avut loc abuzul, nu am putut să-i spun viitoarei mele soţii, deşi vroiamfoarte mult să o fac. Imaginea ei despre mine era cea pe care o creasem pentru ca ea şi alţii să o vadă; ceea cefăcusem, era cealaltă latură a mea, „secretul meu”. Cele două laturi se luptau pentru control, dar amândouă eraude fapt locuri ale întunericului, şi singura lumină pe care am „văzut-o” se găsea în panica pe care o simţeam. Eratotuşi o lumină, dar ar fi putut la fel de bine să fie descrisă ca o voce interioară. Ea mă chema să resping ceea cefăceam.

Mi-am mărturisit cu adevărat păcatul, dar mărturisirea a purtat marca secretului. Cu timpul, teama şi panica pecare le-am avut în acea zi au făcut loc unei atitudini aproape delăsătoare, de genul „asta nu se va mai întâmpla”.Exista totuşi o bunătate de bază în lucrurile pe care le căutam. Vroiam să fiu un bărbat care să fie un profesordedicat, un frecventator credincios al bisericii şi un soţ/tată iubitor. Uneori ştiu că reuşeam în acele domenii, darcel mai adesea făceam lucruri bune pentru a primi recunoaştere şi acceptare. Cu alte cuvinte, prea adesea ceeace spuneam şi făceam era pentru spectacolul public şi câştigul personal.

Incapabil să mă raportez la alţi bărbaţi, împins de adicţia pentru pornografie, şi manipulând pe alţii pentru a împliniceea ce credeam eu că erau nevoile mele legitime, viaţa mea devenea tot mai deprimată. Lumina era încă acolo,arătându-mi ceea ce făceam cu o claritate dureroasă. În loc să privesc, mi-am ferit ochii şi mi-am şters lacrimile.

Ultimul lucru pe care vroiam să-l fac era să admit faţă de cineva adâncimile depravării mele. Când am fost arestatîn 1985, cele două imagini ale mele au intrat în coliziune în presă, în biserica mea, şi cel mai dureros, în familiamea. Secretul nu mai era un secret, dar drumul spre vindecare începuse, chiar dacă nu părea foarte vindecător laînceput. Fiindcă nu fusesem capabil să-mi mărturisesc deschis păcatele pe cont propriu, alţii au făcut mărturisireainiţială pentru mine. Pe cât de dureros poate să fie, pe cât de înspăimântătoare pot fi consecinţele, dezvăluireaeste uşa prin care trebuie să treacă toţi cei care au atracţie nepotrivită faţă de copii. Secretul este legătura caretrebuie ruptă, iar confruntarea cu trecutul este oglinda pe care o va folosi Dumnezeu pentru a aduce adevăr şivindecare.

Găsirea unui terapeut/Găsirea unui sistem de sprijin

Avocatul meu a sugerat un terapeut; un bărbat care era un membru respectat al comunităţii medicale şi care aveaşi ceva experienţă cu tribunalul. Totuşi, eu văzusem un terapeut diferit cu câţiva ani înainte, o persoană plăcută şiîncurajatoare, dar una prea dornică să mă lase să perseverez în atitudini la care ştiam că trebuia să renunţ. Cândmi-a devenit clar că lucrurile nu se vor schimba cu adevărat, pentru mine şedinţele şi-au pierdut mare parte dinsens, şi au încetat câteva luni mai târziu.

Pe baza experienţelor mele şi ale celor care mi-au scris, le-aş oferi următoarele sugestii celor care caută ajutor:

• Întreabă oamenii în care ai încredere (pastori, medici etc.) pe cine ţi-ar recomanda. Nu trebuie să spui mai multdecât că treci printr-un stres serios în viaţa ta şi ţi-ar plăcea să primeşti ajutor de la un psiholog sau psihiatru. Unprofesionist nu ar trebui să trateze niciodată o asemenea cerere cu uşurinţă, iar cei mai mulţi ar încerca să-ţi dea

numele cuiva pe care s-au bazat în trecut.

• Cei mai mulţi terapeuţi oferă o şedinţă de „tatonare” – un timp în care tu pui întrebări iar terapeutul află ce nevoieai. Recomand ca o declaraţie despre ţelurile tale să fie prezentată printr-o simplă întrebare. De exemplu: „Mă luptde ceva timp cu atracţie nepotrivită pentru copii şi vreau eliberare de aceasta. Cred că împreună cu Dumnezeutoate lucrurile sunt posibile, dar ştiu că rădăcinile acestei stări pot fi adânci. Nu am dat curs acestor sentimente.Mă poţi ajuta să-mi ating ţelul?” Dacă răspunsul arată lipsa oricărui succes consistent în tratament, ascultă ce ţise spune, dar caută un alt terapeut. Terapeutul meu a admis adesea că nu este de acord cu tot ce cred eu, darîmi este alături şi mă asistă, făcând tot ce poate ca să mă ajute să-mi împlinesc aceste ţeluri.

• Dacă nu simţi că poţi împărtăşi afirmaţiile de mai sus într-un cadru faţă în faţă, telefonează dintr-o cabinătelefonică.

• Unii dintre cei mai frumoşi oameni din lume sunt cetăţenii în vârstă, care au văzut multe în viaţă şi cunoscrealitatea luptei prin care treci. Ia în considerare stabilirea unei relaţii cu cineva pe care îl respecţi; petrece timp cuacea persoană, fără să scoţi la suprafaţă lupta ta prea devreme. Poate îţi aminteşti de „D” dintr-o secţiune de maisus a acestei broşuri, şi de speranţa pe care a experimentat-o el printr-o asemenea relaţie.

Orice spui poate şi va fi…

Din câte cunosc eu, nu există state unde cunoaşterea despre molestarea unui copil poate fi ascunsă fărăconsecinţe legale negative. „F” a scris: „Dacă aş fi ştiut că pastorul meu va chema poliţia pentru mine, nu i-aş fispus niciodată nimic.” În scrisoarea mea de răspuns, am încercat să-l fac pe „F” să înţeleagă legea cu privire laasemenea chestiuni, şi am încercat să-l fac să se concentreze pe ciclul abuzului, care trebuia oprit.

Precum am afirmat mai devreme, primirea ajutorului vine imediat pentru cei care au dat curs atracţiilor, când seconfruntă cu realitatea unei arestări şi a unei posibile perioade de închisoare. Să fii raportat pentru că ai admiscontactul sexual cu un copil, poate să pară chiar ca o trădare a încrederii. O foarte nefericită realitate a dezvăluiriieste că nu există garanţia unui suport pe termen lung din partea nimănui (terapeut, familie, prieteni sau membri aibisericii), dacă ar avea loc o arestare. Dar când nimeni nu pare să fie acolo, Dumnezeu este. „Nu te teme, căci Eusunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeul tău; Eu te întăresc, tot Eu îţi vin în ajutor. Eu tesprijin cu dreapta Mea biruitoare.” (Isaia 41:10)

„Este prea mult”

Cu câţiva ani în urmă, într-o seară am primit un apel. Bărbatul s-a prezentat şi a început să-mi spună desprerecenta arestare a fratelui său mai mic pentru molestarea unui copil, şi despre disperarea profundă care îicuprinsese pe toţi în familie. Am vorbit cam o oră – cel mai mult despre ce simţea fratele lui, despre lipsa oricărorindicii aparente că aceasta era o problemă pentru fratele lui, şi despre trecutul meu. Conversaţia s-a terminat curugăciune şi cu speranţa că fratele lui va suna a doua zi. Nu a făcut-o.

Câteva zile mai târziu bărbatul a sunat din nou, ca să-mi spună că fratele lui s-a sinucis. Am vrut să rostesccuvine care să aibă sens pentru el, dar ele nu au venit. M-am simţit ca un ipocrit în ceea ce privea chemarea meala această misiune, fiindcă nu a urmat o rugăciune. Amândoi am spus doar că ne vom ruga unul pentru celălalt şiapoi am închis.

Mânie. Confuzie. Tristeţe adâncă. Aceste emoţii şi altele s-au amestecat, în timp ce mă gândeam la tânărul carenu a crezut că va putea supravieţui la ceea ce credea el că va deveni viaţa lui. Alţii au făcut aceeaşi alegere deneschimbat, şi mulţi alţii, inclusiv eu, s-au gândit la sinucidere, ca urmare a expunerii celei mai secrete ruşini a lor.

De fiecare dată când mă gândesc că este nevoie să-mi zugrăvesc casa, treaba aproape că mă copleşeşte. Atâtde multă muncă. Atât de mult timp preţios, care ar putea fi folosit mai bine pentru relaxare sau pentru a face cevreau eu să fac. Apoi este scara pe care trebuie să o mânuiesc, şi orele în care îmi voi ţine trupul strâns lipit debare, cu degetele unei mâini albite din cauza încleştării, şi cu cealaltă mână cufundată într-o găleată, şiîmprăştiind apoi cât de multă vopsea pot, înainte de a repeta procesul. Dar este câte o scândură o dată, câte olatură o dată, şi treaba este făcută.

Nu cunosc nicio persoană care se luptă împotriva unei atracţii nepotrivite faţă de copii, care nu doreşte caproblema să dispară pur şi simplu. Unii văd tratamentul şi paşii pentru schimbare, totuşi, ca pe un motiv de a da lao parte orice şi pe oricine din calea ţelului lor. Ei anunţă prin acţiunile lor că au pus de o parte „viaţa normală”,până ce vor simţi că scopul lor a fost atins.

Viaţa nu este aşa. Viaţa merge înainte. Dacă am învăţat ceva în umblarea mea, este că Dumnezeu creeazălocaşuri de vindecare când eu sunt cel mai capabil să particip. Uneori când scriu o scrisoare unui deţinut, Domnulîmi deschide ochii la ceva ce nu înţelesesem înainte. Ocazional imaginea uneia din victimele mele vine înainteamea, şi vreau să fug de ea. Există prea multă durere evidentă în ochii acelei victime, este prea mare nevoie sărecunosc că eu am fost cauza acelei dureri. Dumnezeu îmi dă curajul să-mi mărturisesc vina şi apoi îmi aminteştecă în timp ce El m-a iertat, victima poartă consecinţele acţiunilor mele. Nu pot să schimb aceasta, dar mă pot rugapentru victimă.

Acum încotro?

Unul dintre cele mai frustrante aspecte ale acestui gen de luptă este sentimentul aproape complet de izolare careo înconjoară. Din când în când cineva îmi aminteşte că în anii de început, AA s-a confruntat cu luarea în derâderedin partea celor care nu beau. Visul pentru cumpătare a prevalat. Există o întâlnire AA în fiecare oraş important,iar în fiecare minut al fiecărei zile, undeva în lume cineva care se luptă cu alcoolismul ia legătura cu un iniţiator.

Pentru cineva care se luptă cu o atracţie nepotrivită pentru copii, o cădere este mai mult decât doar o „alunecare”care poate fi dată la o parte cu un gen de răspuns: „Chiar nu am vrut asta. Hai să uităm ce s-a întâmplat.” Înacelaşi timp, tratamentul se bazează adesea pe ideea că o cădere este inevitabilă şi că menţinereacomportamentului, nu schimbarea, este ţelul.

Sistemul meu de convingeri vede schimbarea venind şi prin tratamentul tradiţional: stabilirea graniţelor potrivite,definirea şi implementarea unui plan de prevenire a căderii, şi stabilirea dării de socoteală. Toate acestea cerauto-sinceritate brutală. În acelaşi timp, credinţa îmi dă convingerea că identitatea mea nu este cea a unuimolestator de copii, ci a unui bărbat capabil de molestarea copiilor. Viziunea asupra lumii din prezent, în opiniamea, mă defineşte ca acelaşi bărbat arestat în 1985, fără nicio speranţă de a avea vreodată o identitate separată.

Dat fiind această etichetă descurajatoare, aceia dintre noi care se luptă cu o atracţie nepotrivită faţă de copii (fiecă am dat curs atracţiei sau nu), trebuie să ne ţinem strâns de adevărul dragostei transformatoare a luiDumnezeu, de iertarea păcatelor noastre făcută posibilă prin moartea lui Isus pe cruce, şi de realitatea prezenţeiDuhului Sfânt în vieţile noastre. „Nu te teme de nimic, căci Eu te izbăvesc, te chem pe nume: eşti al Meu.” (Isaia43:1)

În momentele când frustrarea şi disperarea caută să-mi invadeze inima, Dumnezeu îmi aminteşte de dragosteaLui. El îmi aminteşte de asemenea că schimbarea în care cred nu se va întâmpla fără o participare activă dinpartea mea. Scriptura confirmă aceasta. Isus a spus: „Dacă rămâneţi în Cuvântul Meu, sunteţi în adevăr uceniciiMei; veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi.” (Ioan 8:31-32)

Perspective personale

Cred ferm în modurile unice în care Domnul aduce vindecare copiilor Lui. Niciunul dintre noi nu este exact caaltcineva, deci nu ar trebui să fie o surpriză când văd că ceva funcţionează pentru altcineva, dar nu funcţioneazăpentru mine. În acelaşi timp, destăinuirea dă naştere speranţei, iar speranţa este un rezultat direct al credinţei.Deci iată câteva lucruri care continuă să fie importante în călătoria mea spre vindecare.

Crede cel mai bine despre tine

Prin harul lui Dumnezeu, mă trezesc în fiecare dimineaţă cu o imagine de sine pozitivă. Aceasta nu este la fel cu aspune: „Sunt reparat, să continuăm viaţa.” Nici nu am încetat procesul de predare, care în cele din urmă a începutîn ziua arestării mele. Înseamnă, totuşi, să privesc în oglindă şi să văd reflectarea dragostei lui Dumnezeu. Pot săaleg să cred în lume, sau pot să aleg să cred în Dumnezeu. Să crezi în planul lui Dumnezeu înseamnă să crezi înprodusul terminat, fără să ştii exact cum se va realiza acel proiect. Cineva care crede în Dumnezeu nu este nici înnegare. Dumnezeu nu-mi va permite să fug de consecinţele păcatelor mele; Dumnezeu mă va ajuta să le

confrunt.

Ispita nu este păcat, este ispită

Ţelul oricărui tratament nu este absenţa ispitei, ci abilitatea de a mânui ispita. Cu mulţi ani în urmă, am ales maidegrabă să dau curs fanteziilor, decât să le resping sau să le confrunt. Cineva a scris: „Când comiţi orice păcatprima dată, faci din acel păcat o opţiune pentru tot restul vieţii tale”, şi cu aceasta mă confrunt de atunci –învăţând să fac alegeri potrivite.

Să ai încredere exagerată în tine, totuşi, poate fi foarte periculos. În viaţa mea aceasta s-ar putea întâmpla dacămi-aş spune că mă pot deda la fantezie, sau să fiu în locuri unde fantezia ar putea fi alimentată. „L”, de exemplu,a scris că nu se exprima cu adevărat în comportament când ceda fanteziilor, fiindcă nu atingea cu adevăratcopilul. Răspunsul meu la acel comentariu a fost să-i spun că se afla doar la o oportunitate distanţă de a o face.

Ispita mă forţează să fac o alegere între ceea ce cred că este bine pentru mine (de obicei o decizie care ţine contdoar de nevoile mele la un anumit moment) şi cea ce ştiu că este bine pentru mine (o decizie luată numai după cemă uit la consecinţele alegerii pe care sunt pe cale să o iau, şi le potrivesc cu Cuvântul lui Dumnezeu). Suntdestul de realist ca să ştiu, totuşi, că dacă nu mă antrenez zilnic, nu voi fi pregătit să mânuiesc ispita când vine.Antrenarea zilnică include, dar nu este limitată la:

§ Timp petrecut învăţând despre Dumnezeu prin Cuvântul Lui

§ O viaţă de rugăciune activă

§ Scrierea gândurilor mele într-un anumit mod (Un jurnal de rugăciune, scrisori etc.

§ Ascultarea altora când îmi oferă sfaturi

§ Punerea de întrebări altora, când ele apar

§ Transparenţa înaintea lui Dumnezeu şi a omului

Recunoaşterea faptului că mă aflu „în proces”

Uneori primesc scrisori de la bărbaţi din închisoare anunţându-mă că au fost eliberaţi – nu mai au ispite şi nu maiau dorinţă nepotrivită faţă de copii. Ei îşi exprimă marea bucurie, iar eu celebrez împreună cu ei exaltarea pe careo simt. Luni de zile mai târziu vine o a doua scrisoare, plină de remuşcări şi chiar dispreţ de sine, fiindcă individul acedat fanteziei nepotrivite sau s-a masturbat la amintirea unui prilej de abuz. Împărtăşesc tristeţea pe care o simtei, dar îi încurajez să ceară iertare de la Domnul.

Ceea ce fac cunoscut aici nu are intenţia să accentueze inutilitatea atingerii ţelului schimbării, la fel de mult cumnu are intenţia de a arăta că libertatea se câştigă doar spunându-le altora despre victorie. Libertatea se câştigă îndeciziile zilnice pe care le fac eu pentru a respinge orice fantezii nepotrivite, şi prin faptul că eu cred că fiecaredecizie pe care o iau întăreşte hotărârea mea pentru viitor. Libertatea este acceptarea faptului că sunt maidegrabă o lucrare în proces, decât un produs terminat. Mai degrabă strigă de bucurie că eşti încă în luptă! Cinevacare a renunţat la luptă este destinat unei vieţi de izolare, personală sau instituţională, ca şi la faptul de acondamna victima la aceeaşi soartă.

Şi toţi oamenii lui Dumnezeu au spus: „Amin!”

Nu este nimic simplu cu privire la această problemă, nu există reparaţii rapide pentru cel care se luptă cupedofilia, şi cu siguranţă nu este nimic uşor pentru cei care îl susţin în lupta lui. Este vorba de a crede în puterealui Dumnezeu de a aduce viaţă nouă acolo unde moartea este adesea preferată. Iar din experienţa mea de pânăacum, cel mai clar este vorba de a vedea dincolo de limitări – ale noastre şi ale altora – şi de a te mişca în luminăcâte un pas o dată.

Unul din psalmii mei favoriţi declară: „Îmi pusesem nădejdea în Domnul, şi El S-a plecat spre mine, mi-a ascultatstrigătele. M-a scos din groapa pieirii, din fundul mocirlei; mi-a pus picioarele pe stâncă şi mi-a întărit paşii. Mi-a

pus în gură o cântare nouă, o laudă pentru Dumnezeul nostru. Mulţi au văzut lucrul acesta, s-au temut, şi s-auîncrezut în Domnul.” (Psalmi 40:1-3) Aceasta este ceea ce face Domnul pentru mine şi pentru toţi cei care Îl caută.Nu există bucurie în faptul de a avea de dus o asemenea luptă, nu este nicio mângâiere în faptul de a te simţi atâtde singur în lume. Dar eu nu sunt niciodată cu adevărat singur, nu-i aşa? Şi există bucurie.

Informaţii de contact:

Bob Van Domelen

Broken Yoke Ministries

PO Box 5824

De Pere, WI 54115-5824

www.brokenyoke.org

Bob@brokenyoke.org

Bob Van Domelen, When Darkness Isn’t Dark Enough: Help for Adults Attracted to Children. Copyright © Bob VanDomelen. Tradus şi publicat cu permisiunea autorului. Pentru articolul în engleză, vezi www.brokenyoke.org.

Clic aici pentru mărturia lui Bob Van Domelen!