CAND ROMANESC

No. 2

ANUL I IUNIE 1933

G Â N D R O M Â N E S C

M I T U L U T I L U L U I

E x i s t ă la toate neamurile cuvinte revelatoare de atitudini constante în faţa vieţii şi hotărîtoare pentru directivele generale a l e civilizaţiei lor. Repe ta te cu pers is tenţă şi monotonie de major i ta tea inteligenţelor unei naţiuni, le întâlneşti mai a les în discursuri le celor chemaţi — s a u celor cari se cred chemaţi, nu importă — s ă dec idă de destinele culturii ei. S tăruinţa robustă a acestor cuvinte în voca­bularul limbii şi poziţia afectivă ce-o iau spiritele gânditoare în fa ţa sensului ce ele închid, revelează anumite nevoi sufleteşti, anumite obiceiuri esenţiale de gândire şi de sentiment. Aces tea , la rândul lor, fiind expres ia semnificativă a unei întregi concepţii de viaţă. E x i s t ă , altfel spus, cuvinte cu destine glorioase. A t â t de glorioase încât, im-punându-se unei generaţii, sau mai multora, conţinutul lor nu s ă r ă ­ceşte prin folosire şi obosire — cum ar fi în legea lucrurilor — ci, dimpotrivă, sufere o cre scândă inflaţie de valoare . Ş i neliniştitoare inflaţie de va loare .

Astfe l de vorbe sunt în limba noas tră expresi i le: om de real i ­zări, talent organizator, om de acţiune, minte real istă, spirit pozitiv, şi — nu v ă speriaţ i ! — om de Stat . Ş i alte câteva, rude apropiate a le aces tora . Toate noţiuni ce intră în c la sa încăpătoare a catego­riei numită acţiune, ea însăşi înghiţită perfect de şi mai încăpătorul util.

Şi toate sunt cuvinte intrate cu vitalitate bruta lă în rândul vor­belor cu semnificaţie şi rol de mit. A s e m e n e a , ,kolossal"-ului nem­ţesc de pe vremea lui Wilhelm şi de pe vremea lui Hitler, asemenea ,,clar"-ului şi „precis"-ului francez de totdeauna şi-al naivului ş i ridicolului „cel mai mare din lume" american, „acţ iunea" şi „utilul" sunt cea mai economică expresie a unui mit care guvernează cu pre-ponderenţă destinul culturii româneşti . Aceas ta , dela începuturile europenizării noastre. Mai tiranic dela răsboi încoace. Exc lus iv şi barbar, totdeauna, în A r d e a l .

Impus generaţii lor cari a u făcut România Mică de eri şi R o ­mânia M a r e de azi cu o înţelegere destul de c lară a momentului

5 0 GÂND ROMÂNESC

istoric şi a nevoilor lui urgente, de unii dintre conducătorii destinelor culturale a le ţării, în A r d e a l mitul utilului, împreună cu scara de valori pe care el o implică, a fost acceptat — înainte de răsboi şi d u p ă — instinctiv, f ă r ă şovăire şi spirit critic, ca o dogmă intangi­bilă, dictată poate de instinctul de conservare al rasei .

Două generaţii de cu l tură — căc i nu e vorba aici decât de rolul şi rostul categoriei utilului în domeniul riguros al culturii propriu zise — a u trăit inspirate din aces t mit. Ş i din el ş i -au scos motive suficiente de activitate şi de entuziasm.

Problema pe c a r e a m vrea s'o d iscutăm în ce le ce urmează este d a c ă generaţ ia mea şi cele ce-i vor urma, trebue sau nu trebue să venereze şi mai d e p a r t e c a exclusiv diriguitor al destinelor civiliza­ţiei noastre de mâine mitul utilului; al utilului imediat şi al acţiunii d i r e c t e ? Ce at i tudine ia generaţia tânără — aceea mai a les care n'a putut colabora la c r e a r e a României M a r i — în faţa acestui m i t ? II acceptă ca pe un precept de scrosarictă înţelepciune naţională, sau v a c ă u t a să- i s l ăb iască domnia tiranică şi exclus ivă prin adoptarea unei a l te scări de va lor i?

De a c e a s t ă atitudine va depinde coloratura, mai mult: însăşi sub­stanţa culturii româneşti de mâine.

I.

Dar s ă privim lucrurile ceva mai de a p r o a p e . Ce vrem s ă spunem când af irmăm că generaţii le cari au făcut

R o m â n i a de eri şi de azi a u ascultat ca d e o dogmă revelată, în mod exclusiv în Ardea l , şi a p r o a p e exclusiv în România veche, de cate ­gor ia de gândire expr imată prin cuvintele „acţ iune" şi „ut i l"? Ce sens a r e constatarea pe c a r e o facem când susţinem c ă utilul a im­pr imat pecetea caracter is t ică tinerei noastre civilizaţii, şi când afir­m ă m că generaţii le car i a u crea t -o a u crezut cu tărie că găsesc în categoria utilului răspunsul cel mai mulţumitor la m a r e a întrebare: ce rost a r e v iaţa noas tră c a Români, şi v iaţa ca a t a r e ?

Credem că vom putea preciza sensul constatări lor noastre sub­liniind că la noi prin util se înţelege utilul imediat, utilul direct: O viaţă de R o m â n c â ş t i g ă un rost, e vrednică s ă fie t ră i tă numai atunci când es te utilă imediat nevoilor colective a l e momentului, ale zilei chiar. Ş i ea devine uti lă imediat prin acţiune directă în — s ă zicem o vorbă răsuf la tă , căci repetată p â n ă la sa turaţ i e — ogorul naţional.

Aceste i concepţii, expl icabi lă desigur şi justificată, poate , de contingenţe istorice specific româneşti , i se datoreşte faptul curios şi tulburător că, la noi, utilul direct, din domenii de activitate ome-

GÂND ROMÂNESC 51

neaseă unde-ş i are rostul de va loare determinantă (economie, poli­t ică) , a trecut, cu rol de categorie creatoare de ierarhie de valori, în •domeniul pur cultural (ştiinţă, artă , filosof ie, rel igie chiar) , domeniu unde n a r e ce c ă u t a şi unde, departe de a deschide orizonturi largi inteligenţei, încurcă şi întunecă lucrurile. S ă reţinem de altfel c ă faptul caracterist ic de care vorbim îl găs im şi la vecinii noştri imediaţi: Ia Unguri, la Cehi, la popoare le balcanice, neamuri cari a u trăit în con­diţii istorice a semănătoare cu cele ce -au prez idat la mersul istoriei noas tre naţionale.

Datori tă acestei extensiuni a utilului şi inflaţiei ne justif icate de v a l o a r e p e c a r e aces ta a suferit-o prin amintita extensiune, o anu­mită atmosferă spiri tuală a a p ă s a t , şi a p a s ă încă l a noi, a s u p r a con­ştiinţei insului, descurajând şi făcând s ă s e ve s t e j ească orice intenţie de creaţie în domenii a căror utilitate directă nu este întrevăzută imediat . Mediul nostru cultural — să- i zicem, prin abuz, intelectual — dar mai a les mediul ardelenesc a înăbuşit, şi continuă s ă înăbuşe, în germene, printr'o atitudine numită „bun simţ" şi „ s imţ de real i ­tate", exter ior izată când prin batjocură, c â n d prin exc ludere brutală, orice p r e o c u p a r e de gândire — ştiinţifică (ştiinţă p u r ă , nu a p l i c a t ă ) , artist ică, ori filosofică — ce nu p a r e a a v e a legături directe s a u in­directe cu preocupări le , s a u cu nevoile pre supuse a le zilei, specific româneşti , respective specific ardeleneşt i .

In Ardea l , teroarea exclusiv şi direct utilului a fost neasemănat m a i mare decât în Vechiul Regat , pentru excelentul motiv că A r ­dealul a fost, şi e, în domeniul care ne interesează aici, într'o f a z ă de evoluţia inferioară treptei p e care s'a. găsit şi se găseş te Vechiul

R e g a t . Pentru a caracter iza s tarea de spirit d e care vorbim, fac ape l la memoria şi exper ienţa naţ ională a cititorului — s a u chiar la con­

vingerea profundă a multora din conaţionali i mei — şi-i întreb d a c ă n'au constatat la major i ta tea conştiinţelor româneşti , p â n ă şi în mintea celor cu posibilităţi rea le — sau numai cu veleităţi — de a da direc­tive civilizaţiei noastre, înclinări intelectuale, nu totdeauna formu­late c lar şi precis, dar foarte înrădăcinate , şi car i se concretizează în nedumerirea ce cuprinde mintea Românului c â n d a u d e cuvintele „teorie pură", „f ire contemplativă", „ n a t u r ă visătoare", „ ideolog" şi, Doamne păzeşte , cuvântul „f i losofie"? Iar când sensul acestor no­ţiuni ia contururi precise cu ajutorul expresi i lor: „şt i inţă pentru ştiinţă", „teorie de dragul teoriei", „ a r t ă pentru artă" , „efort con­templativ f ă r ă aspiraţ i i către rezultate concret şi direct utile, sau n a ­ţional utile", Românul neaoş ş i cu bun simţ îşi surprinde în adâncur i le sufletului sentimente de dispreţ şi desgust — când e „deştept", sen­timente de revoltă s a u de spa imă — când e ceva mai puţin d e ş t e p t . . .

52 GÂND ROMÂNESC

Scurt: nu ex is tă în credinţa, c lar manifestată s a u ascunsă, a m e ­diului nostru cult, animal mai straniu şi mai vrednic de oprobriul p u ­blic ca intelectualul pur, ca intelectualul îndrăgostit de idee de d r a ­gul ideii. (Nu importă d a c ă acest intelectual de r a s ă se chiamă om de ştiinţă (neapl icată) , artist, poet s a u fi losof). Şi , d a c ă noi A r d e ­lenii, la cari a c e a s t ă a tmosferă spir i tuală este atots tăpâni toare , a m vrea s ă fim sinceri de tot, a m da tocmai noi formula pregnantă ş i cu destine glorioase care ar expr ima lap idar echivalenţa între noţiu­nea „intelectualitate pură", sau „intelectual itate gratuită" şi concep­tele „decadenţă", „boală" , „pervers i ta te" s a u a l te le şi mai c o m p r o ­miţătoare . A c e a s t ă formulă ar a v e a mare le merit s ă condenseze c u economie, într'o s ingură propoziţie, ca l i tatea dominantă şi determi­nantă a unei civilizaţii întregi. S a u , mai precis , a spiritului profund ce animează aspiraţ i i le permanente a le acestei civilizaţii.

S c a r a de valori imanentă mentalităţi i de c a r e e vorba, ar p u t e a fi stabil ită în modul următor: în frunte, s a u sus de tot, va loare su­premă, va loare providenţială, s t ă omul de Stat , s a u chiar numai omul politic; ar urma „organizatorul" de toate felurile, în cap , fireşte, cu „organizatori i culturali" (valoare descoperi tă de noi dela r ă s ­boi încoace) . A r veni apoi economistul şi financiarul, urmat d e inginer şi medic (oameni de ştiinţă a p l i c a t ă cu rezultate p a l p a ­bile şi cât se poate de imediate) . S a r acum câteva trepte pentru ca s ă pot întâlni şi valori inferioare ca: omul de ştiinţă neap l i ca tă (domeniu al ştiinţei cultivat de spirite „ m a i puţin dotate", l ip­site de „talentul realizărilor". Dotaţi în suprem grad nu sunt teo­reticienii puri, a d i c ă aceia cari descopăr .şi crează ceeace va fi apl i -oat pract ic mai târziu, ci mai înzestraţi decât ei sunt cei c e a p l i c ă ! ) . D e câteori nu mi s'a dat s'aud, la noi în Ardea l , pronunţată sen­tenţios şi fără drept de apel judeca ta : Greu e nu s ă inventezi teorii, ci s ă le apl ic i ! Lucru mare e nu s ă gândeşt i c lar şi lucid, ci s ă acţionezi! Şi, ca s ă nu uit nici t reapta cea mai de jos a scări i , aceea pe care se pot urca şi raţe le : aici sunt contemplativii puri, „visătorii", ad ică artişti i în sensul cel mai larg al cuvântului. C â t pentru filosofie, ea nici nu are loc pe scară , fiind exc lusă c a non-valoare . Aceas ta , cons iderată ca plictis itoare încureă-lume, şi crezută ca cea mai îndepărtată de real itate, e s te privită de sus de tot. Cu milă şi s i lă. Personal i tăţ i cu meritat şi mare rol cultural în istoria civilizaţiei româneşt i fac un merit din a c e a s t ă s i l ă şi dispreţ . A nu a v e a preocupări de ordin filosofic, a nu vrea să înţelegi rostul filosofiei în ansamblul preocupări lor intelectuale a le unui neam, a nega chiar acest rost, este echivalent cu a fi om deştept, cu a fi om cu mintea a ş e z a t ă la locul ei, om care ştie ce vrea şi nu-şi p ierde vremea cu

GÂND ROMÂNESC 53

copilării . Pentrucă, vedeţi Dvoastre , numai mari le popoare de cultură din Occident au vreme de risipit şi cu astfel de lucruri neserioase . . .

S ă menţionăm că toate categorii le înşirate mai sus intră în două mari c lase : fruntea scării este c lasa celor „activi", a oamenilor r e a ­lişti, utili; capul de jos a l scări i e ocupat de c l a s a mai puţin nume­r o a s ă — şi şi de aceea poate crezută mai puţin importantă — a celor „numai" intelectuali.

Reţineţi, vă rog, concesia expr imată de acest „numai".

# * #

Categor ia utilului direct şi imediat, transplantată , din domeniul economicului — unde-şi are rostul perfect justificat — în împărăţ ia culturii propriu zise ş i -a imprimat apoi timbrul ei specific şi Univer­sităţii româneşti . F a p t ce-1 constatăm de altfel şi la vecinii noştri amintiţi mai sus.

In tendinţele ei fundamentale şi caracterist ice, Univers i tatea noa­s tră nu este mare le laborator unde s'ar face în primul rând ştiinţă pentru ştiinţă, ci mai întâi de toate e un m a r e institut de educaţie ,

N u m a i p e a l doilea plan ea e şi locul unde se e laborează ştiinţa teoretică. C a atmosferă generală, Univers i tatea noastră , a semenea celei ungureşti (ca să aduc un exemplu) , înclină s ă fie înainte de toate o prelungire pe plan mai înalt a şcoalei secundare şi primare, şi să sa t i s facă exigenţele practice p e car i şi aces tea căutau, prin însuşi rostul lor de altfel, să le sat i s facă .

S e întâlnesc, evident, între studenţii noştri şi de ace ia cari n'au venit la Universitate s ă găs ia scă exclusiv cunoştinţe date de-a gata şi ocazie bogată s ă - ş i exercite numai memoria. Dar numărul acestor e x e m p l a r e studenţeşti de lux e s te p â n ă azi destul de redus în p r o ­porţie cu numărul enorm a l celor ce obţin diplome. N u e deci mirare că aces te excepţi i n'au reuşit decât în m ă s u r ă disparent de mică s ă contrabalanseze efectele spiritului general c a r e domneşte în Univer­s i tatea noastră , ş i c a r e face ca a c e a s t a s ă ia mai mult aspect de şcoa lă de apl icaţ ie a ştiinţei decât de cetate unde s e crează ştiinţă teoretică şi se c r e s c intelectualii de r a s ă pentru z iua de mâine.

Atmos fera spir i tuală c r e a t ă de transplantarea utilului direct în domeniul pur intelectual expl ică apo i — în parte , căci a u acţionat aici şi cauze de ordin istoric, şi aces tea a u avut poate rol de prime cauze, cum vom încerca s ă a r ă t ă m mai jos — nu numai faptul că in­tel igenţa r o m â n e a s c ă s'a îndreptat în m ă s u r ă excepţional de mare către studiul istoriei, şi în special a l istoriei naţionale, dar a c e a s t ă a tmosferă spiri tuală expl ică şi felul anumit cum s'a făcut p â n ă bine d e curând istorie la noi — şi la vecinii noştri de altfel.

54 GÂND ROMÂNESC

Şi aici resortul ultim, vreau s ă zic: principal, a l cercetări lor n u p a r e a fi fost cunoaşterea pură şi obiectivă a trecutului, ci în pr imul rând credinţa în adevăru l vechiului a d a g i u c ă istoria ar fi învăţătoa­rea vieţii. Ş i la noi, c a şi la vecinii noştri, raţionamentul tezist p a r e a fi pr imat f a ţ ă de raţionamentul pur teoretic, singurul cu a d e v ă r a t ştiinţific. îndrumări înţelepte în vederea acţiunii ce-o rec lama pre ­zentul şi argumente pentru anumite teze de ordin practic, iată ce -au căuta t intelectualii români în cunoaşterea trecutului, ia tă ce-au cerut ei înainte de toate istoricilor noştri.

Motivele de sat is facţ ie sentimentală pe cari le-au cerut ei uneori trecutului intră şi ele în a c e a s t ă ordine de exigenţe neintelectuale.

Iar aceste servicii pract ice cerute istoriei, şi date de ea, ne-au obicinuit s ă credem cu tărie că istoria este cea mai r e a l ă dintre ştiinţe. Cea mai „obiectivă" şi mai „pozit ivă" dintre ştiinţe, cea mai problematică şti inţă! Aceas ta , pentru puternicul motiv că istoria ne-a a p ă r u t drept cea mai utilă ştiinţă pentru nevoile noastre specif ice!

Tot atmosfera intelectuală p e care încercăm s'o descriem în prezen­tele pagini expl ică faptul, — semnificativ, pentrucă frecvent la noi, — c ă oameni angajaţ i în tinereţe pe drumuri a l te le decât ace l ea ale cer­cetări lor istorice, îşi p ă r ă s e s c la un moment dat preocupări le iniţiale pentru preocupări mai mult sau mai puţin „istoriografice". A c e a s t ă trecere o fac de obiceiu în momentul când, părăs i ţ i de minunata şi sfânta beţie a tinereţii, nu mai a u forţa s ă m e a r g ă contra curentului dominant, şi, instinctiv, sau perfect lucid, se a d a p t e a z ă exigenţelor generale a l e mediului (acesta distruge organismele neadapta te când nu S u n t destul de tari să-1 transforme e l e p e e l ) . „ A d a p t a r e a " , c a r e cos tă mai puţin efort, es te botezată apoi , ipocrit s a u cu bunăcredinţă, „bun simţ", s a u şi „s imţ al realităţilor". Istoria fiind cons iderată ca o dis ­ciplină c e are l egătură mai directă cu real i tatea (cu rea l i ta tea româ­nească bineînţeles căci a l t a n u . . . interesează!) decât a l te discipl ine (fizica teoretică, sau filosof ia, d. ex . ) , un om cu simţul şi interesul realităţi lor, şi cu dorinţa de a acţ iona mai eficace şi direct a s u p r a acestor realităţi , va începe s ă facă i s t o r i e . . .

Categoria utilului direct — o categorie între multe a l te le a l e inteligenţei omeneşti — devenită categoric constitutivă de lege a spiritului nostru ardelenesc , mai expl ică şi faptul semnificativ pe care l -aş numi „supers t i ţ ia medicului". In c la sa cul t ivată arde l enească bine înţeles; nu e vorba de c la sa ţ ă r ă n e a s c ă unde fenomenul es te n a ­tural şi se întâlneşte în c lase le ţărăneşt i a le tuturor neamurilor. F a p ­tul că medicina a p a r e c a ştiinţa cea mai direct uti lă şi cu efecte pract ice imediate împrumută celor ce^o cultivă un prest igiu de care nu se bucură la noi nici o a l tă categorie de oameni de ştiinţă. E lucru

GÂND ROMÂNESC 55

ştiut că în societăţi le primitive medicul este m a g dotat cu lumini s u p r a ­naturale şi c a a t a r e poate fi foarte util, ca ş i extrem de primejdios . L a noi, medicul a încetat s ă a ibă prest igiu de mag, are prestigiu ceva mai mic, dar numai ceva mai mic.

Sunt însă semne cari prevestesc înlocuirea „superst i ţ ie i medicu­lui", cu „superst i ţ ia inginerului". A c e a s t ă nouă e t a p ă a istoriei cul­turii noastre p a r e a fi tocmai la începuturile ei.

E s t e mai departe natural şi inteligibil ca un mediu intelectual astfel t imbrat în însăşi subs tanţa lui s ă condamne şi, pe cât posibil, să elimine ca steri le şi inutile, căci fără aplicaţi i directe la rea l i ta tea zilei trecătoare, orice interes p r e a pronunţat pentru real i tăţ i şi pro ­bleme ce par a fi în legătură p r e a îndepărtată , s a u în nici o legătură, cu problemele şi nevoile noastre locale. „ X s tudiază instituţiile unei ţări cu care n'avem nici o legătură, Y vrea s ă scrie o c a r t e d e s p r e Inzi, Z., prof. universitar, a întrebat pe-un student la examen d e s p r e constituţia Austra l i e i şi n'a p u s nici o întrebare despre constituţia Românie i ! ! Dar de ce folos pot fi aces te străduinţi şi interese pentru luminarea şi des legarea problemelor n o a s t r e ? " Ia tă judecăţ i pe cari le întâlneşti la f i e care ,pas ş i moment!

R ă m â n â n d pe a c e l a ş i p lan de gândire, înţelegem şi scuzăm feno­menul straniu care a fost discuţia de pe vremuri în jurul întrebării: Cine e poet mai mare, Eminescu s a u C o ş b u c ? Cum s'a putut pune a c e a s t ă problemă de m ă s u r ă între două valori incomensurabi le? P ă i Coşbuc a cântat cătrinţa şi satul românesc, p â n ă când Eminescu n'a cântat cătrinţa românească şi a cântat , întâmplător, satul fără nici un epitet.

#

In rezumat, constatări le noas tre pot fi concentrate în propoz i ­ţiile: Prin înclinaţiile lui profunde, spiritul general ce an imează efor­turile noastre de cultură es te analog spiritului din care s'au inspirat eforturile culturale a le popoarelor ce locuesc teritoriile fostei monarhii habsburgice şi peninsula balcanică. Aces t spirit dă civilizaţiilor aces tora coloratură pragmat i s tă .

A m avut ş i continuăm s ă avem obiceiuri de raţionament ş i j u d e ­c a t ă pragmat i s tă . Suntem un fel de pragmat iş t i prin instinct, a d i c ă pragmat i ş t i c a r e # s e ignorează pe ei înşişi. Căci, s ă fim sinceri ş i s ă recunoaştem că în conştiinţa majorităţ i i zdrobitoare a conaţionalilor noştri cu bacalaureat , utilul tinde s ă se confunde cu adevărul , întoc­mai cum confuzia a c e a s t a este făcută — principial aici — în ce lebra filosofie a americanului J a m e s .

N u cred s ă fie cetitori pare s ă nu fi întâlnit în gura sau condeiul

56 GÂND ROMÂNESC

atâtor oameni ce-şi simt p e umeri povara de diriguitori ai culturii româneşt i faimosul argument în favoarea ortodoxiei: Trebue să fim recunoscători ortodoxiei, căci ea ne-a conservat individualitatea na­ţ ională! In ochii intelectualului nostru, cu s a u fără pretenţii, dar mai a le s în ochii celui cu pretenţii, ortodoxia nu este va loare spiri tuală venerabi lă pentru c'ar fi e x p r e s i a adevărului , s ingura expres ie a a d e ­vărului, ci este va loare pentru noi, şi'n primul rând pentrucă — aţi auzi t — ne-a fost utilă.

Adevărul , Domnii mei, este ceeace ne serveşte, s a u ne-a servit. S ă a ş e z ă m deci în fruntea ierarhiei de valori pe slujitorii adevăru­rilor utile.

N e putem întreba acum d a c ă aces t mit al utilului — mit care ne-a fost util! — nu este oare expres ia celui m a i hotărît material ism et ic? în trebare pe care o pun cetitorului în treacăt , cadrele prezen­tului articol nepermiţându-mi alte desvoltări .

II-

Evident c ă atmosfera spir i tuală cu toate aspecte le ei anal izate în cele ce preced îşi are , ca orice fenomen, cauze le ce-o explică, şi expl icând-o, o scuză. A c e s t e cauze pot fi, eventual, multe şi nu de ace laş i fel. E u voi reţine aici una de ordin şi istoric şi biologic-psiho-logic, ş i a l ta de ordin pur istoric. C e a dintâi e autohtonă, cea din u r m ă a acţionat de departe .

Cea dintâi e constituită de condiţiile istorice speciale în car i a m trăit şi crescut ca popor. Condiţii, cum ştim, ex trem de vitrege. Nu ne -am putut înjgheba un S t a t care s ă fie expres ia na tura lă şi robustă a întregului trup a l neamului, decât abia în zilele noastre . A m avut trup îmbucătăţit şi n'am avut răgaz , da, răgaz , s ă ne gândim se­cole dearândul la suflet, cum a u putut face naţiunile din Occident. L ibertatea de mişcare, t rupească şi sufletească, ne-a lipsit.

D a r cultura adevăra tă , cultura va loare autonomă, urmărind sco­puri proprii şi l iberate de nevoile instinctului ş i -a le utilului biologic, e rodul răgazului şi-al libertăţii. E s t e lux, ieşit, ca orice lux, din prisos de energie v i ta lă şi suf letească. Sub biciul permanent al ne­voilor dictate de instinctul de conservare a l rasei , nu n c - a putut r ă ­mâne energie de prisos . Ş i când a m început s ă achiziţionăm valori spirituale, ne-am văzut nevoiţi s ă le căutăm cu grabă apl icări ime­diate şi utile.

E s t e lucru prea ştiut şi greu de contestat c ă rădăcini le şi imbol­duri le iniţiale a le culturii, a le oricărei culturi, vin din adâncuri , din substratul biologic al fiinţei omeneşti. într'o fază de desvoltare rudi-

GÂND ROMÂNESC 57

mentară — a fost şi cazul nostru — inteligenţa în special şi cultura în general este în serviciul comandat al instinctului de conservare . Pe a c e a s t ă t reaptă de desvoltare nu poate fi vorba de cunoaştere des interesată , şi nici de a r t ă autonomă. Individul învaţă pentru a-ş i fi util sieşi şi colectivităţii, a căre i fracţiune nu prea persona lă este în epoca acestor începuturi de cultură. Adevăru l se confundă cu utilul.

Problemele de existenţă şi neexistenţă ce ni le -au pus p â n ă az i împrejurăr i le istorice n e - a u menţinut, în specia l aici în Ardea l , pe o treaptă de civilizaţie p e c a r e spiritualul devine mij loc pentru scopul suprem aici: conservarea biologicului. A c e s t a îşi c rează adevăruri le lui specifice: P e ace l ea care-1 a j u t ă s ă pers i s te în fiinţă.

î m p r e j u r ă r i istorice, independente de voinţa ş i fiinţa noastră, au contribuit deci la constituirea fizionomiei specifice a civilizaţiei noa­stre, fizionomie schi ţată sumar mai sus şi concret izată în s c a r a de valori de c a r e a fost vorba. Fizionomie-rezultat, care, la rândul său, a întărit şi mai mult jocul cauzelor istorice, creind obiceiuri intelec­tuale şi sentimentale ce-ar putea eventual s ă nu mai a ibă rost I n noua e t a p ă de desvoltare în care ne a n g a j ă m .

C u a l te cuvinte, datori tă anumitor împrejurăr i istorice, d a c ă din punct de vedere social a s i s t ă m la o diferenţiere progres ivă de c lase , din punctul de vedere al înclinaţiilor intelectuale a m r ă m a s — cu excepţii neînsemnate — ţărani cu toţii: judecăţ i le noas tre de va loare se mişcă şi acum pe planul pe care se mişcă mintea „ s ă n ă t o a s ă " a ţăranului de pretutindenea. A m zis „ s ă n ă t o a s ă " , „ s ă n ă t o s " fiind v a ­loarea biologică prin excelenţă şi utilul suprem.

*

L a întărirea efectului acestor cauze autohtone a u colaborat, spu­neam mai sus, şi cauze îndepărtate . A c e s t e a din urmă sunt imanente faptului, întâmplător de altfel, că noi am „descoper i t" E u r o p a şi a m inaugurat merituosul efect de a-i as imila civil izaţia tocmai în momen­tul când E u r o p a occidentală descoperise la rândul ei o mare şi poate fa ta lă abstracţ ie : pe homo oeconomicus. Abs trac ţ i e care, de-atunci, mit diriguitor a l civilizaţiei europene aimericanizante, a devenit, cum se ştie, categorie de interpretare a evenimentelor istorice. Printr'o i luzie natura lă şi* proprie omului de totdeauna, o tendinţă tiranică a zilei fu proectată în trecut şi găs i tă pretutindenea ca factor deter­minant şi expl icat iv al evenimentelor hotărîtoare a l e istoriei univer­sale .

Ş t im foarte bine c ă principiul economic îşi scoate puterea de agent activ în mersul evenimentelor din cultul satisfacţiei personale ,

58 GÂND ROMÂNESC

a i satisfacţiei instinctului celui mai puţin controlat şi controlabil a l n a ­turii omeneşti, din cultul dorinţei de p lăcere ifizică în .sensul cel mai larg al cuvântului, din veneraţia utilului celui mai concret şi mai exclusiv în ace laş i timp. Ideea omului economic, a ş a cum a fost e a e laborată în cursul secolului al X l X - l e a , are drept corolar însoţitor r id icarea utilului direct la rangul de principiu determinant şi expl i ­cativ al tuturor activităţilor omeneşti. De aici pasu l spre dec lararea utilului c a supremă va loare şi sens al vieţii s'a făcut natural şi cu uşurinţă.

Ceeace ne interesează aici sunt numai ace le elemente implicate în ideea de homo oeconomicus cari a u găsi t în chip natural şi nece­sar teren prielnic de influenţă rodi toare la noi.

Unul din aces te elemente este maşinismul . A c e s t a s ă nu fie con­fundat cu e x p l o a t a r e a s implă a maşinii. Maşinismul este o întreagă concepţie de viaţă, concepţie c a r e presupune un fel anumit de a face uz de maşină, căci ceeace importă, nu e folosul p e care omul îl trage din maşină, ci at i tudinea afect ivă ce-o ia fa ţă de maşină. Pornind de la gândul, lămurit s a u obscur, c ă sensul vieţii trebue căutat şi găs i t în augmentarea nesfârş i tă a confortului fizic şi în mult ipl icarea cres ­cândă a trebuinţelor economice, maşinismul este concepţia care c r e d e că economicul o d a t ă reglementat în chip perfect, fericirea omului e real izată , şi rostul vieţii împlinit.

A c e a s t ă atitudine în fa ţa vieţii a a t r a s după sine o răs turnare a scării de valori religioase^filosofice — deci s c a r ă d e valori emina­mente sp ir i tua lă — venerată de E u r o p a p â n ă în secolul trecut. R ă s t u r n a r e pe care aş vrea s'o caracter izez cum urmează: Din scop ce era , v iaţa a devenit mijloc, iar mij loacele de trai a u devenit scop. Omul a devenit sclavul mij loacelor de trai ş i ş i -a pierdut viaţa pro­priu zisă, p ierzându-ş i p â n ă şi gustul de viaţă, putinţa d e a-ş i trăi v ia ţa în profunzime.

In civilizaţia europeană anter ioară maşinismului au primat, timp de secole multe, valori de ordin pur spiritual: valori religioase, uma­niste, artistice, filosofice. Gândiţ i -vă la prestigiul pe care l-au avut,, p â n ă şi la curţile capetelor încoronate a le Europe i de pe vremuri, un Descartes , un Leibnitz, un Voltaire, un Diderot, un Goethe. Maş in i s ­mul, şi filosofia impl icată în el, t inde s ă a s e r v i a s c ă spiritul şi valori le autentice a l e acestuia . S i tuaţ ia în care sunt puşi azi toţi aceia a l e căror interese şi preocupări nu sunt în s l u j b a utilului direct, întăreşte destul de semnificativ a c e a s t ă af irmaţie .

Ş i i a tă c ă întâmplarea a făcut ca noi s ă ne îndreptăm privir i le spre E u r o p a tocmai în momentul când caracterul dominant al civili­zaţiei ei t inde s ă devie maşinismul. Astfel , faza în care se g ă s i a

GÂND ROMÂNESC 59

cultura europeană descoperi tă de moi a venit şi vine să în tăr iască efectul cauzelor locale. Căci era natural ca dintre elementele consti­tutive a le aceste i E u r o p e capita l i s te şi maşiniste să ne izbiască ima­ginaţia mai tare armatura ei ex ter ioară şi oarecum gă lăg ioasă , şi s ă ne scape componentele vechi şi mai ascunse a l e spiritului european, componente înăbuşite de c a r a p a c e a exterioară, ce e drept, dar încă pline de sevă şi vital itate. Popor s ă r a c în ţ a r ă bogată, nu e r a inteli­gibil s ă visăm, d u p ă exemplul dascăl i lor la şcoa la cărora ne a n g a j a m , economie şi iar economie? Utilul, pentru E u r o p a o categorie a mo­mentului istoric, categorie de altfel — fie spus în treacăt — nu eternă cu necesitate, a intrat în spiritul nostru de popor de ţărani cu v a ­loare umflată de categorie iniţială şi constitutivă a inteligenţei ome­neşti de totdeauna.

In rezumat: o atmosferă spir i tuală general europeană şi con­t imporană începuturilor civilizaţiei noastre a venit să întărească obi­ceiuri de gândire şi simţire implicate în natura treptei e lementare de cultură pe care tocmai ne af lam.

I I I .

Dar, spre deosebire de noi — şi deosebirea este cap i ta lă — în Occident mitul utilului imediat, împrumutat dela homo oeconomicus, şi epoca istorică ce-i corespunde, nu e decât o ultimă porţiune, ş i încă relativ scurtă , dintr'o foarte lungă curbă de evoluţie. In epoca de cimentare a fundamentului culturii sale, Occidentul ş i -a a d u s m a ­terialul de construcţie sol idă de pe alte meleaguri decât cele unde mitul utilului direct domneşte cu suveranitate necontestată. Spiritul în c a r e s 'a p l ă m ă d i t substanţa pr imă a civilizaţiei occidentale n'a fost cel din care a luat naş tere maşinismul cu miturile ş i superstiţ i i le lui. Homo oeconomicus, a c e a s t ă abstracţ ie care a r idicat dorul de sat i s ­facţie mater ia lă la va loare de necesitate mondială, nu se n ă s c u s e încă. E x e m p l a r u l uman ideal c a r e expr ima aspiraţ i i le profunde ale civili­zaţiei europene a fost, înainte de homo faber americanus , rând p e rând, omul religios, cavalerul , umanistul , filosoful, omul de şti inţă des interesată .

Toate a c e s t e a sunt expresi i cari, pe planuri numai la a p a r e n ţ ă diverse, implică a unică şi minunată af irmaţie: primatul spiritualului. Primat ce, l a rândul său, f ixează cu forţă o s c a r ă de valori ce se găseş te la antipozii aceleia de care a m vorbit a tâ ta p â n ă acum.

Venerarea , de secole multe, a altui fel de homo decât cel oecono­micus şi a idealuri lor impuse de el, a creat în Occidentul luminat o anumită tradiţ ie intelectuală. E a s'a exteriorizat într'o a tmosferă

60 GÂND ROMÂNESC

spir i tuală cu înclinaţii afective şi de gândire ce t indea s ă elimine din domeniul creaţiei spirituale categoria utilului direct. In orice caz, o împingea pe al doilea şi al treilea plan. Ş i cu toată t irania ce-o exer­cită de un secol economicul, spre fericire, obiceiurile intelectuale şi înclinaţiile afective de cari vorbesc n'au dispărut nici azi . O e x p e ­rienţă persona lă de zece ani ne face s ă credem c ă nici nu vor dis­părea , deşi t eroarea mitului satisfacţiei mater ia le va mai dura. E a nu va putea dura însă etern, căci prin ce decret a l divinităţii a fost d e c l a r a t ă a c e a s t ă categorie a activităţii omeneşti ultimă, definitivă şi exc lus ivă?

Trad i ţ ia intelectuală de care e vorba are drept t r ă s ă t u r ă funda­menta lă un ce imponderabil , dar foarte real . Aces t ce se face simţit într'o at i tudine de s impatie şi încurajare pe care o ia inteligenţa occidentală f a ţ ă de „inutil". V r e a u s ă zic: fa ţă de ceeace e desinte-resat , „gratuit". Activităţi le spirituale neaservite utilului sunt consi­dera te ca valori omeneşti supreme. A c e a s t a , prin înclinaţie intrată în instinct. Teorie pentru teorie, a d i c ă ştiinţă pentru ştiinţă, a r t ă pentru artă , ad ică a r t ă neaservită unor scopuri streine de ea însăşi, s e face ş i az i multă în Occident, cum s'a făcut şi acum trei şi pa tru sute de ani. Ş i a m credinţa — la care nu voi putea renunţa nic iodată — că at i tudinea de s impat ie ş i de încurajare a „inutilului" a fost şi e prin­cipalul agent creator de cul tură înaltă. A fost în Antichitatea elină şi e în m a r e a civilizaţie europeană, pe care nu homo oeconomicus a creat -o .

* *

Aici voiam s ă ajung. L a aces t discurs în favoarea „inutilului" Discurs care va r isca eventual s ă a p a r ă , în ochii spiritelor „pozit ive" şi îndrăgost i te de energiile real izări lor imediate, incoherent şi fără rost. P a r a d o x a l poate . D a r nu importă!

In cele ce urmează aş vrea să arăt , în schiţă, două mari virtuţi a l e „inutilului".

1. R ă m â n â n d p e planul de judecată a l economicului, s ă ară t cum „gratui tul" poate s ă devină cauză creatoare a utilului.

2. S ă arăt , în a l doilea rând, cum omul s'a descoperit pe sine ca fiinţă cal i tat iv deosebită de celelalte vieţuitoare numai în momentul când a descoperit gratuitul, creindu-1; numai în momentul în care inteligenţa lui homo faber — animal mai tare c a cele lal te animale, şi atât — născut sub a p ă s a r e a t iranică a nevoilor biologice cari se supun umil utilului, din servi toare a intereselor animale a le speţei devine s lu j i toarea proprii lor ei nevoi, devine inteligenţă a lui homo sapiens . Altfel spus, a ş dori, în al doilea rând, s ă a r ă t că nu ex is tă

GÂND ROMÂNESC 61

condiţii suficiente de naştere şi desvol tare a unei culturi înalte pro ­ducătoare de valori universale decât acolo unde es te înţelegere s im­pat ică pentru rostul şi m a r e a va loare a inutilului; decât în m ă s u r a în care ex i s tă într'o ţ a r ă o a r e c a r e gândire des interesată .

1.

D a c ă deschidem istoria ştiinţelor şi a filosofici — istoria inteli­genţei, cu a l te cuvinte — constatăm un fapt care, repetându-;se, i a va loare de lege ce s e verifică în toate mar i l e momente de evoluţie a culturii omeneşti.

I a t ă faptul: ştiinţă r e a l ă n a putut face omul decât în momentul când a ştiut s ă f a c ă abstracţ ie dela apl icaţi i le utile eventuale a l e ştiin­ţei pe c a r e voia s'o constitue. O ştiinţă care nu ştie s ă d e s p a r t ă aces te categorii e condamnată s ă r ă m â n ă în s tare de desvoltare rudimentară. Condiţii superioare de desvol tare nu sunt create decât atunci când, utilul imediat înlăturat, gândirea e condusă de scopul desinteresat de a cunoaşte pur şi simplu, când se face ştiinţă pentru ştiinţă.

Astfel , ştiinţa orientală, nefiind în s tare s ă se ridice d e a s u p r a preocupări lor uti l itare şi grăbită s ă facă apl icaţ i i pract ice imediate, a r ă m a s rudimentară şi a fost depăş i tă r e p e d e de ştiinţa elină care , în teză generală, n'a căutat decât indirect — şi pe deasupra — s e ­cretele unei acţiuni posibile în speculaţ ia raţ ională des interesată .

Deasemenea, d a c ă ştiinţa Evului Mediu a r ă m a s fragmentară şi e lementară, faptul se datoreşte metodei greşite de cercetare . D a r a c e a s t ă metodă îşi a r e cauza ult imă în caracterul interesat al ştiinţei medievale . Interesat, în sensul că ea urmărea scopuri streine de ea însăşi, aservi tă fiind dogmei. Şti inţa modernă, reală , pozitivă s'a con­stituit în momentul când suflul l iberator al Renaşteri i a sugerat ştiinţei obiective de cercetare desinteresată.

Tot astfel, se ştie că biologia, în sensul larg al cuvântului, nu ş i -a putut câşt iga caracter de ştiinţă a d e v ă r a t ă decât în momentul când s'a diferenţiat de medicină. A d i c ă în momentul când a renunţat Ia rezultate imediat utile, la aplicaţii , supunând organismele vii investi­gaţiei condusă de gândul desinteresat al cunoaşterii pure.

Şi cazul se va r e p e t a în ce pr iveşte raporturi le dintre sociologie şi politică.

Dar tocmai» a c e a s t ă uitare a aplicaţiei utile a făcut apoi posibile progrese le acce lerate a l e ştiinţelor apl icate de c a r e e vorba. Medicina ar fi r ă m a s ar tă rudimentară şi r i s ca tă f ă r ă concursul pe c a r e i 1-a dat şi i-I dă biologia emancipată de sub tutela ei înăbuşitoare. Ş i n'am avea azi tehnica orgol ioasă pe c a r e o avem dacă nu s'ar fi

6 2 GÂND ROMÂNESC

putut constitui matematica şi fizica teoretică. F ă r ă Maxwel l n'ar ex is ta Marconi.

I a t ă deci câteva exemple cari ne a r a t ă cum inutilul şi gratuitul devine util negratuitului, utilului.

* *

F a p t u l este psihologiceşite explicabil: cu gândul la folosul even­tual, inteligenţa cea mai lucidă se s trâmtează . Reţine din real i tatea ce-o supune cercetări i numai elementele c a r i servesc scopul util, cele­la l t e îi s c a p ă ; şi e natural s ă fie a ş a . S e prea poate însă că ceeace i -a s c ă p a t a fost elementul esenţial a l porţiunii de real i tate s tudiată. Ş i lucrurile se întâmplă de ce le mai multe ori tocmai a ş a . Iar în mo­mentul în care a c e a s t ă inteligenţă uti l i tară vrea s ă schimbe real i tatea c e crede c'o cunoaşte, se a r a t ă neputincioasă, pentru excelentul mo­tiv că nu cunoaşte real i tatea,

N u ex i s tă deci acţ iune ef icace în m ă s u r ă m a r e decât acolo unde, m a i înainte, inteligenţa cea m a i des interesată a luminat cu raze le « puternice drumurile şi ţintele. D u p ă cele desvol tate p â n ă acum, pu­tem spune f ă r ă s ă d ă m eventual impresia că ne jucăm cu cuvintele: nu ex is tă util mare fără inutil premergător .

I a t ă de ce, cu tot mitul şi cultul utilului naţional pe care-1 întâl­n im la noi, continuăm s ă fim nişte neput incioş i Ş i vom mai continua a t â t a vreme câ t nu vom înţelege că oameni de acţiune eficace de pri­mul plan, oameni de real izări într'adevăr mari , nu se nasc decât în medii le culturale car i fac pos ibi lă naş t erea intelectualilor „numai" intelectuali. N u ex i s tă generaţii de acţiune rea lă — care nu e tot una cu acţiunea lui I l iuţă al lui C a r a g i a l e — decât acolo unde a u putut şi pot trăi generaţi i de intelectuali puri. De aceşt i „numai" intelectuali, consideraţi , în mediile culturale nu p r e a evoluate, cu o a r e c a r e . . . condescendenţă.

D a c ă vom continua s ă credem, cu mintea „ s ă n ă t o a s ă " a ţăranului d e pretutindeni, că gândirea şi valori le create de ea n'au va loare d e c â t în m ă s u r a în care ele sunt trambulină de acţiune directă, dacă vom continua s ă a r ă t ă m neînţelegere şi d i spreţ pentru o gândire ce ş i -ar trăi v iaţa proprie, independentă de nevoile pract ice (individuale sau naţ ionale) , nu vom ajunge niciodată s ă facem să se n a s c ă a c e a

a tmosfera spir i tuală specifică c a r e a r da putinţă şi ocazie insului ro­mân s ă descopere sat isfacţ i i le minunate ce le d ă exerciţiul gân­dirii des interesate . Cel mai îmbătător „ j o c " dintre toate jocurile.

Ci, conaţionalii noştri continuând s ă c r e a d ă că numai „acţ iunea" te face s ă trăeşti cu intensitate, vor continua, chiar şi atunci când vor fi fost chemaţi să fie intelectuali de rasă , s ă p ă r ă s i a s c ă ogorul

GÂND ROMÂNESC 63

în aparenţă sterp al .inteligenţei neapl icate ş i „neactive", pentru ace la a l acţiunii cu aparenţe de activitate foarte directă care este: politica. A c e a s t a p a r e a fi una din cauzele psihologice a le politicianismului ro­mânesc .

C a u z a p r i m ă a lui trebue însă căutată p e plan sociologic. Ş i anume în acea a tmos feră genera lă creată de mitul utilului şi al acţiunii, el însuşi datorit cauzelor istorice amintite mai sus. Atmos feră care p l a n t e a z ă în -fruntea ierarhiei d e valori p e a ş a numiţii „oameni de real izări". E natural deci ca mediul românesc astfel colorat s ă r ă s p l ă t e a s c ă — în toate sensurile — m a i îmbelşugat p e purtători i valorii supreme a lui. Individul găseş te ast fe l în „acţ iunea" polit ică ce-o întreprinde şi motivele de sat isfacţ ie amintite adineaori şi mo­tive de încura jare venite d e l a mediu.

Cu a l te cuvinte, nu un anumit fel de a fi al insului român, nu indivizii sunt la noi creatorii politicianismului, ci aces ta , expres ie a mitului ce guvernează cu preponderenţă societatea r o m â n e a s c ă — şi exclusiv pe cea din A r d e a l , — . e s t e oel ce crează indivizii politician!. A c e a s t a expl ică de ce dorinţa de af irmare — s a u s ă zicem: de p a r ­venire — inerentă majori tăţ i i oamenilor de toate rasele , la noi, spre deosebire de mediul occidental, îşi face loc în chip preponderent, prea preponderent, p e plan politicianist.

2.

In al doilea rând, spuneam c'aşi dori s ă ară t că nu ex i s tă con­diţii suficiente d e desvoltare a unei culturi creatoare de valori uni­versa le decât acolo unde „uti lul" este înlăturat din fruntea scări i de Valori şi înlocuit cu „inutilul".

S ă prec izăm c ă nu ignorăm de loc faptul că inteligenţa şi toate funcţiunile sufleteşti a l e omului sunt de provenienţă biologică. Sunt instincte vitale subţiate, ca s ă zicem a ş a . Sunt instrumente în serviciul utilului, cu al te cuvinte. D a r s ă nu se uite p e de a l t ă p a r t e nici f a p ­tul de exper ienţă r e a l ă c ă inteligenţa şi a l te funcţiuni sufleteşti, ca ş i rezultatele activităţi i lor, d u p ă ce a u atins o t reaptă relativ înal tă de evoluţie, încep oarecum s ă t r ă i a s c ă pentru sine, creându-ş i domenii de scopuri proprii. Din instrumente ce-au fost la începuturi, devin scopuri autonome. L u â n d naştere sub pres iunea bruta lă a unor nevoi

streine de el însuţi căci exter ioare şi, deci, prin însăşi natura lor, f a ­tale, spiritul se desprinde, la un moment dat al creşteri i lui, de aceste că tuşe şi-şi cheltueşte o p a r t e din forţa lui pentru scopuri create de el, gratuite. In momentul a c e s t a se naş te omul creator de cultură în sensul strict al cuvântului.

64 GÂND ROMÂNESC

Eforturi le cari tind către rea l i zarea acestor scopuri — ce nu sunt de loc fatale , căci omul ar fi putut foarte bine s ă continue s ă t ră ia scă ca membru al regimului zoologic, fără s ă fi inventat aceste tu lburătoare obiective a l e voinţii lui de creaţie — şi rezultatele p r o ­gresive atinse constituesc ceeace se chiamă cul tură adevărată .

In a c e a s t ă concepţie a noastră , cultura nu e deci o prelungire a biologicului.

F ă r ă îndoială că ceeace face din om animalul cel mai tare, este supleţa cu care ştie s ă s e a d a p t e z e la ce le mai complexe şi mai ne­favorabile condiţii de viaţă. Privită din acest punct de vedere, inteli­genţa noas tră nu e decât o prelungire şi o a f irmare a biologicului. Dar a c e a s t ă supleţă a inteligenţii sa le nu-1 diferenţiază pe om de animal decât cantitativ. Ceeace-1 diferenţiază calitativ es te darul blestemat p e care-1 are uneori de a gândi şi p lăsmui în chip gratuit . F ă r ă si lă exterioară, fără a fi terorizat de .porunca oarbă a nevoilor de conservare, ci împins de un imbold interior care se a s e m ă n ă întru­câtva cu mobilul sufletesc care a creat jocul.

A c e a s t ă construcţie ideologică s a u p las t ică poate fi instinctivă. D a r nu a c e a s t a ne interesează aici, ci creaţ ia ideologică şi p las t i că perfect lucidă. S ingura absolut liberă; singura, operă a lui homo s a -piens.

Scopuri le aces tea autonome şi „inutile" pot fi real izate în forme cari se numesc: formă artistică, filosofică s a u ştiinţifică. A c e s t e a din u r m ă sunt condiţionate de cea dintâi, de preexis tenta celei dintâi. Devin însă, la rândul lor, isvoare de sevă hrănitoare pentru cea dintâi. A r t ă producătoare de valori universale n'a ex i s ta t decât acolo unde a exis tat şi gândire mare ş i . . . des interesată . Ş i viceversa. A r ­tiştii m a r i sunt în felul lor şi gânditori mari . Ş i viceversa.

Convingerea noas tră profundă este că s ingure aceste creaţii des -interesate dau vieţii omeneşti un rost şi un sens. Prin e le s ingure omul este om. Astfe l încât, inversând o s c a r ă de valori p r e a vene­rată , şi p ă s t r â n d formele de stil folosite p â n ă acum, îndrăsnesc s ă af irm: ceeace importă ^nainte de toate, e s te inutilul. Utilul nu a r e va loare şi sens decât în m ă s u r a în c a r e serveşte inutilului. Utilul, în toate formele lui (acţiune politică, economică, organizaţie — oricum s'ar numi e a ) , nu e într'adevăr util decât în m ă s u r a în c a r e poate servi drept mij loc pentru crearea gratuitului.

S ă prec izăm însă. A m zis c ă ceeace importă înainte de toate es te inutilul. Prin a c e a s t a e c lar că nu ne gândim s ă preconizăm o aban­donare complectă a utilului. Nu ne gândim de loc să af irmăm că acesta este non-valoare; cu atât mai puţin cu cât experienţa pe care o face de treizeci de ani încoace întreaga p lanetă ne a r a t ă cât este

GÂND ROMÂNESC 65

de determinant utilul, a tâ t de determinant d e efecte încât poate omorî v iaţa spir i tuală.

In general deci, ne d ă m perfect de bine seama c ă utilul nu poate fi negl ijat . Mai a les de noi cari avem şi'n a c e a s t ă privinţă a t â t a de făcut. Ceeace cerem este o schimbare de accent: s ă înţelegem că uti­lul, sub toate formele lui, e, cum ne a r a t ă anal iza logică a însuşi con­ceptului lui futil pentru ceva), mijloc, nu scop. Şi, d u p ă credinţa noas tră adâncă , el e mijloc pentru crearea unor valori de ordin spiritual.

Tocmai a c e a s t ă natură a lui de a fi mijloc pentru valori supe­rioare face din el o va loare . Dar o valoare-condiţ ie , o va loare sub­ordonată.

*

L a lumina celor susţinute aici nu va p ă r e a , cred, absurd s ă af irm că generaţ ia cu adevăra t uti lă culturii româneşti , generaţie rea l creatoare , va fi o generaţie de contemplativi puri: artişti , gânditori şi savanţi netehnicieni, şi nu o generaţie de „oameni de acţiune". A c e a ­sta, pentrucă sunt convins, că generaţia de „numai" intelectuali, f ă r ă s ă caute s ă acţioneze direct a s u p r a destinelor noas tre naţionale, l e -ar servi in cel mai înalt grad . A m încercat să ară t mai sus cum inteli­genţa neaservită scopurilor imediat practice, inteligenţa desinteresată, întăreşte forţele şi eficacitatea inteligenţei căutătoare de real izări pract ice . Căci nu e lucru întâmplător faptul c ă popoare l e cari sunt mai tari în domeniul utilului sunt totodată şi popoare le cu speculaţ ie filosofică şi ştiinţifică originală şi mare .

P e p lan spiritual, cuvintele lui I sus p a r a avea va loare de lege eternă: Ingrij iţ i -vă mai întâi 'de ce le sufleteşti, căci cele lalte vi se vor a d ă u g a vouă!

D e altfel, se ştie că neamurile cari crează istoria, ad ică ace lea a l e căror real izări p e teren spiritual m â n ă mersul lumii mai departe , sunt cele cari au creat valori de cultură universale. D a r aces tea nu se pot crea decât unde ex i s tă l ibertate spirituală, unde spiritul se con­s ideră pe sine drept scop şi nu mij loc pentru utilul local, s a u a l te feluri de util. Ş i noi, când vom intra în istoria civilizaţiei universale, vom intra — din perspect iva pe care ne-a plăcut s'o a d o p t ă m aici — cu „Mioriţa", cu Eminescu, cu'n Luchian şi nicidecum cu Mihai Vi ­teazul s a u cu Brat ianu, oricât de mari a r fi meritele lor pentru noi.

Şi'n a c e a s t ă legătură, îmi vine în minte o comparaţ ie pe care a m putea-o face, sub specie aeterni, între doi oameni mari de tot şi contimporani, între Napoleon şi Goethe.

Ş i unul ş i altul au fost cauze de fermentaţie mare în dura ta

9

66 G Â N D R O M Â N E S C

r e a l ă a epocii lor. C u toate acestea, din „ tu lburarea" istorică produsă de Napoleon ce-a r ă m a s ? Ce va rămâne pozitiv, în câteva secole, din „organizăr i le" şi „desorganizăr i le" enorme pe care le-a făcut? Nimic, sau a p r o a p e nimic: amintirea abs tractă . P â n ă când „ tu lburarea" isto­rică p r o d u s ă de Goethe va dăinui a t â t a vreme cât va ex is ta cultură pe a c e a s t ă p lanetă! Opera lui va continua să fie isvor de trăire este­tică şi de precept de supremă înţelepciune a tâ ta vreme cât inteligenţa omenească nu se va întuneca cu t o t u l . . . !

In concluzie: avem convingerea cea mai fermă că a t â t a timp cât activitatea spir i tuală gratuită va fi cons iderată de mediul românesc ca va loare de ordin secund sau chiar drept n ion -valoare, nu vom pu­tea avea cultură superioară, cultură creatoare de valori spirituale universale. S e impune deci ca generaţia românească c a r e intră acum în viaţa românească s ă lupte pentru întronarea altei scări de valori în conştiinţa neamului nostru. S c a r ă de valori care, departe de a elimina din întinderea ei utilul de toate genurile, ar proc lama cu hotărîre primatul spiritualului.

C e atitudine va lua a c e a s t ă generaţie în f a ţ a problemei ce-o pu­nem a ic i? A r fi greu să facem prognosticuri sigure. E s t e neîndoios însă că substanţa şi cal i tatea culturii noastre de mâine şi locul ce ea îl va ocupa în cultura europeană, vor depinde de aceas tă atitudine.

închin aceste pagini de gând românesc lui Bucur Ţincu şi lui Grigore Popa , foşti elevi ai subsemnatului în cele filosoficeşti.

D. D. R O Ş C A .

C U R A J ?

Cum trecusem în cursul superior de liceu îmi şi pusesem o tresă de aur la mijlocul bandei de cat i fea co lorată ce încingea şapca . Pes te câteva zile, mâhnit c ă faptul nu fusese remarcat de nimeni, plecai de vacanţa m a r e acasă , într'un orăşel , unde de curând s e mutaseră părinţii mei. E r a prima o a r ă când vedeam a c e a operă edil i tară, a l că ­tuită după normele tradiţionalei noastre pasiuni pentru igienă, rân-duială şi confort.

De la g a r ă se'ntindea spre centru, „bulevardul", care făcea im­pres ia — mai cu s eamă după ploaie — a unui râuşor ce curgea molatec între două trotuare făcute din glodul bătut de tălpi le cetă­ţenilor necăjiţi . De o parte şi de a l ta a străzi i , c a p e maluri le ori­cărui smârc mocirlos, s tăteau diverşi copaci în atitudini joviale, cu totul dep lasa te faţă de priveliştea, ce putea fi şi tristă. D e a s u p r a bu­levardului a târnau ici, colo, globuri de st iclă mată ce aş teptau cu resemnare noaptea de 10 Mai, ca să lumineze din nou ş i să facă deci concurenţă lunei pe care o foloseau domnii dela primărie, pen­tru mulţumirea locuitorilor şi just i f icarea bilanţului uzinei electrice.

In a f a r ă de bulevard, care era — după cum s'a înţeles — mân­dria urbei, venia grădina publică din „centru", care s tătea ziua amorţ i tă şi-şi ofilea petuniile la dogoreala soarelui, iar noaptea se înviora, f i indcă-şi recâşt iga reveneala şi publicul, pe care-1 cinstea cu praful ridicat de pe alei şi cu mirosul florilor umile de prin ron­duri.

Intre zidurile oraşului, care în real itate erau mormanele de gu­noaie svârl ite de droagele primăriei, se mai af la bustul unui domn cu „muscă", despre care nimeni nu ştia p e cine vrea să reprezinte, un chioşc unde o fet işcană nostimă vindea ziare şi ţigări, parcul cimitirului şi i apa colonelului Dăscă lescu ce d a n s a „ c a o tipesă, dom­nule", când începea muzica mil itară să cânte.

In fine mai erau ofiţerii de roşiori, cu sau fără monoclu, c a r e d ă d e a u orăşelului enervări de ordin pasional ce mergeau p â n ă la scandalur i , adultere şi d u e l u r i . . .

68 GÂND ROMÂNESC

C a s a în care s tă teau părinţii mei era izolată l a marginea o r a ­şului, dincolo de oborul de vite şi în apropiere de parcul cimitirului»

In primele zile m'am simţit foarte nenorocit, căci după ce a tre­cut p lăcerea de a-mi fi văzut părinţii m'a îmbâcsit numai decât pl ic­t iseala. Ca s ă scap de s ingurătate, care pentru mine e grozav de supărătoare , m ă silii s ă fac cunoştinţe şi să -mi procur distracţii . De aceea, în primul rând, începui s ă frecventez grădina de-alături . D u p ă amiază, când trecea că ldura cea mare, pâlcuri de orăşeni, doritori de umbră şi de spectacol, veneau în parcul ce se termina în c o a m a dealului cu o c a p e l ă în jurul căre ia s e îngrămădeau crucile modeste de lemn, ce l ă s a u loc între ele monumentelor funerare mai preten­ţioase.

L a început cit irea epitafelor m ă distra foarte mult, deşi vrâs ta şi cultura nu-mi p r e a s tă teau într'ajutor. S p r e exemplu, s u b o foto­grafie pol icromată, făcută p e marmoră, ce reprezenta o cocoană cu părul buclat şi creţ la frunte şi cu mâneci umflate la umeri, era scris, cu litere de aur:

Stelele'n cer A r d depărtări lor . Printre ele arz i acum şi tu Ş i m'a a r s s o a r t a pe mine, L ă s â n d u - m ă f ă r ă tine.

A l tău G u t ă iubit.

Sau , sub fotografia unui copil cu coroana într'o mână şi cu de ­getele celeilalte vârâte între foile unei cărţi:

Copil genial, noi te-am iubit! T u pe noi ne-ai părăs i t ! Premiul întâi şi nota zece! Ai avut ş i -acum eşti rece!

Doritorii de u m b r ă şi de distracţii veneau în parc , unde s t ă t e a u p e câte-o bancă d ă r ă p ă n a t ă , pe trunchii de copaci tăiaţi sau pe câte-o pătură a d u s ă d e - a c a s ă . Ici, colo, vre-un intelectual tânăr îşi sprij inea capul între mâini şi s tă tea tolănit pe pământul umed, citind câte-o carte interesantă ale căre i pagini însă nu se întorceau mai n i c i o d a t ă ! . . .

Spectacolul pe care îl a ş t e p t a mulţimea era ace la ocazionat de înmormântarea vr'unui creştin ce-şi făcea p lăcerea postumă de-a procura distracţi i concetăţenilor şi de a lă sa încurcături celor ce-1 urmau în atitudini de jalnici.

GÂND ROMÂNESC 69

Şi nu trebuia s a pleci din parc, ca să te distrezi, fiindcă fanfara comunală şi uneori chiar şi muzica militară, d u p ă o serie de marşur i funebre, pe c a r e le executau urcând dealul, cântau la sfârşit şi unul d e defilare, care de multe ori era chiar „ D e ş t e a p t ă - t e române", pre­cum şi câ te -o ar ie la care răposatu l ori r ă p o s a t a ţinuse mult în timpul vieţii.

M a i curios era faptul c ă oamenii din urbea aceea p ă r e a u foarte grăbiţi s ă ia loc în spec tacu loasa t răsură cu geamuri mari şi cu îngeri bucălaţ i , ca s ă nu se întrerupă cumva lanţul distracţii lor, aş teptate cu a t â t a nerăbdare de cei ce se încăpăţânau s ă r ă m â n ă în v iaţă . F i e c a r e se s i lea s ă lase cu „ l imbă de moarte" s ă i s e cânte cutare vals , tanigo ori romanţă favorită, încât începuse între răposaţ i o a d e ­v ă r a t ă întrecere în ceeace priveşte numărul şi felul ariilor ce -aveau s ă le fie cântate la înmormântare.

în tâmplarea , oare m'ajută întotdeauna la vreme de nevoie, făcu s ă cunosc p e d-1 Pintilie, copist la tribunal. Mă'ntâlneam cu el în parcul în care copacii umbreau mai mult prin tufele de vâsc c ă ţ ă r a t e p e crăngi decât prin frunze proprii . E r a un tânăr de vre-o 24 de ani, absolvent — d u p ă câ te -am af lat — a vre-o p a t r u c lase gimnaziale, deşi l ă s a s ă se înţeleagă că era cel puţin baca laureat . S lab , încât oase le de-abia încăpeau în pie lea gă lbej i tă ce l e căptuşea , copistul tuşea grozav o tuse buhnită din a d â n c , r epe ta tă şi întretăiată de şuierături .

E r a un nelipsit vizitator al parcului . C â n d îl vedeai printre mor­minte şi cruci îţi făcea impresia unui reprezentant al celor ce se odih­neau în racle , însărcinat cu inspecţia onorifică a locaşurilor lor eterne.

— Ş i zici că eşti în cursul super ior? — D a . . . în c l a s a şa sea , spusei , f ără măcar s ă cl ipesc. S ă r i s e m pes te o c la să şi minţeam a t â t de neruşinat, fiindcă

voiam s ă p a r mai om decât eram în real itate, deci mai apropiat de interlocutorul meu.

— îmi p a r e bine c ă ţ i -am făcut cunoştinţa! . . . Ştii, mai s t ă m din când în c â n d de vorbă, mai discutăm şi ne mai spunem opiniile despre unele chestii. C ă aici, în oraşul ă s t a — drept să- ţ i spun — n u p r e a ai cu cine discuta. Toţi nişte inculţi! Cei mai mulţi a u câte trei, p a t r u c lase gimnaziale , de ţi-i s c â r b ă s ă stai de vorbă cu a ş a nişte epigonii caraghioase , pline de banal i tăţ i le cele mai de rând . D a c ă sunt ofiţeri, apoi sunt nişte îngâmfaţi şi proşt i ! . . . Ofiţerul, d u p ă p ă r e r e a mea, e un fel de curcan care se umflă'n pene, se gro­zăveşte , dar care e a ş a de tâmpit încât ca lcă r a ţ a de-o boşorogeşte, c rezând că- i c u r c ă ! . . . Auz i acolo! . . . Pentru mine, domnule, nu e

70 GÂND ROMÂNESC

decât o forţă brută ce nu ştie s ă fie decât atletic şi m a t e r i a l . . . Crede -mă! . . . De-a ia am un dispreţ faţă de fizic, fiindcă la om nu trebue s ă existe decât intelectualul minţii, d a c ă se pretinde o m . . . altfel e bun de măgar la cărămidăr ie ! . . . A i spus c e v a ? !

— N u ! . . . Aveţ i perfectă dreptate . — Păi , te cred! . . . E u ştiu s ă reflectez cu j u d e c a t ă severă când

vorbesc, nu mă iau după emoţii şi impresii banale , că, s lavă Domnului, a m citit şi răscit it multe în viaţa mea! . . . Iţi p lace l i teratura ?

— Cum s ă nu! — Ei, bravo! S e cunoaşte că eşti băiat cu apl icări clasice. O s ă

ne împrietenim, sunt sigur! . . . Dar poezia îţi p l a c e ? — P ă i sigur c ă d a ! — F o a r t e bine! A s t a înseamnă că eşti un melancolic-sensibil

şi-mi pare bine, fiindcă şi eu de felul meu sunt poet. — D a ? ! . . . Ş i -a ţ i publicat c e v a ? — Fer i t -a S f â n t u l . ' . . . fiindcă mie nu-mi p lace s ă fac poezii ca

toţi nătărăi i , care cred c ă e m a r e lucru de ei că s g â n d ă r ă din c o a d ă nişte vorbe-acolo! Ori, la reviste numai de-a lea se publică, nu chestii de avanpost cum vreau eu! Mie, domnule, îmi p lace s ă rumeg miezul filozofic al chestiei şi să pricep lucrurile prin eternitate şi devenire, care va să z ică mai ideal , mai optimist! O d a t ă şi-o d a t ă o s ă s tăm niţel mai subtil de discuţie şi o să-ţ i a r ă t atunci părer i le mele a p a r t e . . .

T u ş e a contrapunctâ fiecare frază, iar scânteerea ochilor lui mari lumina p a r c ă din când în când capul ace la de momie egipteană, în­verzită la aer.

— Nu vrei s ă mergem d i seară la grădina pub l i că? — B a cum s ă nu! — N'am mai fost de nu se mai ţine minte! Singur nu-mi p r e a

vine, că drept să-ţ i spun mi-i oarecum s ă trec prin obor la miezul nopţii, mai a le s de când a m auzit că se cam aţin dezertorii şi ţiganii la drum. D a c ă ne'ntoarcem amândoi, e a l tă vorbă! M a i discutăm şi ne trece de urât . O să-ţ i a r ă t atunci cum înţeleg eu, cu totul aparte , pe Eminescu, necunoscut încă de nimeni în ţ a r a a s t a atât de înapoiată în chestii mai super ioare .

— Bine! — Şi fiindcă s tăm în apropiere , a ş t e a p t ă - m ă c ă trec să te iau.

Cum se'nseră începui s ă m ă pregătesc de marele eveniment ce-mi d ă d e a emoţii şi îngrijorări supărătoare . E r a vorba s ă îmbrac primul

G Â N D R O M Â N E S C 71

meu costum civil, deci să pun pe mine c ă m a ş ă cu piept tare , guler scrobit, etc. Nici n'am mâncat! De mâncare-mi a r d e a m i e ? Gulerul îl imuiasem cu desăvârş ire înspre cheutoare; colţurile i le boţisem şi cu toate a s t ea tot nu parvenisem să-1 închei în butonul ce-mi intra din ce în ce mai tare în carnea g â t u l u i . , . M ă trecuseră toate n ă d u -ş e l i l e ! . . . D a r c r a v a t a ? ! . . . T a t a mă'nvaţă cu chiu cu vai s'o fac, dar afurisita se s t râmba când din faţă , când eşea din butonul dela spate , când se des făcea din nod. D e manşete nici nu mai vorbesc! . . . Uf! cine a mai inventat a t â t a chinuială pe capul bietului o m ?

Când în fine fusei gata, eram transpirat , ca şi când aş fi ieşit dintr'un cuptor fierbinte. Primii p a ş i prin o d a e m ă făcură să-mi dau s eama cât e r a m de scorţos şi de împăiat, încât îmi venea să mă des -brac, să mă trântesc în pa t şi să- i t rag un plâns în lege.

In timpul ace la auzii de -a fară : — Domnule Constantinescu, eşti g a t a ? 0 aruncătură de ochi în oglindă m ă convinse definitiv a s u p r a

maniei p l imbăreţe a cravatei a l cărei nod o luase iarăşi rasna spre ceafă.

In fine armat pentru control cu o og l injoară rotundă, din ace lea ce a u la spate câte un negru cu dinţii rânjiţi , în c a r e trebue s ă intre nişte mărge luşe albe, plecai c u amicul meu la grădina publică.

— A p r o a p e s ă nu te mai cunosc! Ei, bravo! A ş a - m i placi, cu toate că, drept să- ţ i spun, uniforma te făcea mai savant, mai aparte , crede-mă! Dar n'are a face! N u haina face pe om, ascu l tă -mă p e mine . . . Proverbe le? . . . Prost i i băbeşt i de superstiţi i! Croitorul face haina, domnule, prin urmare o m u l . . . E u s ă fiu mai m a r e în lumea a s t a aş face o haină pentru toţi ş i -aş spune fiecăruia: Ia s ă te văd, muţunache, (lui acolo!) cu ce te deosebeşt i de c e i l a l ţ i ? . . . H a i ? . . . A u d ? . . . Arde-1, d e c i ! . . . Ori, ofiţerului colorat ca o sorcovă: P ă i cum ne fu vorba, neică, unde ţi-i superlativul d - t a l e ? . . . H a i ? . . . A u d ? . . . Arde-1 deci! . . . Atunci s'ar cunoaşte cine e cu doxă la cap şi cine e numai cu prost ia cât el de mare şi'n văzul tuturor, ne a scun­s ă sub haine î m p o p o ţ o n a t e . . .

Tot vorbind a ş a a junserăm şi la grădina publică. A c e a s t a era un fel de manej unde se d ă d e a u la c o a r d ă zeci de vieţuitoare în cari clocoteau pasiuni de tot felul. Muzica mil i tară din chioşcul dela mijloc îşi sublinia existenţa prin toba mare, ambiţ ioasă prin excelenţă, ce duruia cât o luâ gura, când îi t răgea toboşarul cu băţul în pie lea întinsă şi f ardată . î n c o l o . . . vorbe de dragoste , clevetiri, minciuni, bucheţele de flori, tuberoze greu mirositoare şi scrisorele „ r o s e " s tre ­curate d i s c r e t . . .

Către miezul nopţii, după ce amicul meu s fârş i se caracter izări le

72 GÂND ROMÂNESC

celor ce se 'nvârteau prin faţa noastră, p lecarăm spre casă . Pe drum poetul c ă u t a s ă - ş i documenteze interpretarea „ a p a r t e şi originală" ce-o d ă d e a poezii lor lui Eminescu. E r a antrenat. Glasu l însă stins devenea din ce în c e mai sepulcral , iar tuşea lui îmi aducea aminte de c ă d e r e a bulgărilor pe capacul cosciugului. F i g u r a paşmogi tă era şi mai verde la lumina lunei pline, ce ne pr ivea de sus cu oarecare ironie, iar eşiturile oaselor pe sub piele p ă r e a u tivite de lumina r a ­zelor ce se a b ă t e a u triste pe pielea umezită de-o sudoare rece.

C â n d m ă uitam din când în când la el m ă treceau fiori, iar inima mi se s t rângea dureros, fi indcă mi s e p ă r e a că merg p a s în p a s cu moartea . Umbletul îi e r a împleticit ş i - a ş a a d u s de spate , cu oasele ce căutau s ă s t răpungă haina, făcea impresia că din cl ipă în c l ipă a v e a s ă s e prăbuşească . In fine se opri, scoase o bat is tă din buzunar, îşi ş terse sudoarea de pe frunte şi de pe oase le feţei şi zise pierdut:

— A m cam o b o s i t ! . . . N'am mai stat de multă vreme a ş a de târziu! Şti i ! . . . eu a m un fel de bronşită, care câte-o d a t ă m ă necă­jeş te r ă u de tot! Noroc c ă plămâni i îmi sunt sănătoş i ! Bronş i ta a s t a îmi vine din fumat, fi indcă a l t ă d a t ă fumam mult şi t răgeam şi'n piept. Da-mi trece; a s t a e f loare la ureche!

E u m ă minunam, fiindcă mai văzusem pe un frate al unei gazde , c a r e cu toate c ă nu era a ş a de prăpădit , totuşi murise foarte repede de oftică.

T r a v e r s a m în fine oborul de vite ce la ora aceea era absolut pustiu. înaintea n o a s t r ă mergeau una lângă a l ta , alungite, deformate, umbrele noastre ce-ş i tremurau făpturile, una de boală, iar a l ta de frică.

Discutam aprins a s u p r a poeziei lui Eminescu, iar prietenul se cufunda tot mai a d â n c într'o controversă a s u p r a înţelesului ce trebuia s ă se dea versurilor:

P e lângă plopii fără soţ A d e s e a a m trecut. M ă cunoşteau vecinii toţi, T u nu mai cunoscut.

— P l o p i ! . . . C e plopi, d o m n u l e ? ! . . . A c o l o e vorba de un ce cu mult mai filozofic şi mai ironic de cum cred fiinţele banale . Omul incult şi f ă r ă ştiinţă d e carte zice plop şi g a t a . . . dar însă vezi că nu-i de loc a ş a ! . . . Plop, poate s ă zică şi Burbea , aprodul nostru, dar filozofia lucrului e a l tă chestie şi a l t ă mâncare de peşte! . . . A ş a - i că n liceu nu v'a spus nimeni cum ar fi s ă se pr i ceapă poezia cu p l o p i i ? . . . T e cred! Cine s ă vă s p u n ă ? ! Tâmpiţ i i de profesor i? Ăia

GÂND ROMÂNESC 73

habar n'au! Nişte fleacuri de rând, care se cred mai superiori şi cu gândire mai nobilă, de! . . . fiindcă au o p a t a l a m a la mână dar în­colo . . . v a x ! . . .

— D a ' . . . d-ta cum comentezi versurile lui Eminescu, întrebai eu foarte intrigat?

— C u m ? . . . Iaca bine! Numai că nu-i a ş a de uşor de înţeles, t inere! . . . Pentru a s t a îţi trebue inspiraţia unui spirit, care pe l ângă că trebue s ă fie înainte de toate foarte cult şi citit, dar se mai cere s ă aibă şi un ce sublim, care să-1 pună în extaz iere şi s ă pă trundă a d â n c în priceperea lucrurilor de filozofie psihologică. A i înţe les? E l impede. Ş i -acum:

P e lângă plopii f ă r ă soţ A d e s e a am trecut.

— Ce-i a s t a ? Ce vrea să'nsemne a s t a ? . . . S ă - ţ i spun eu! E m i ­nescu era un geniu de talent mare, care credea în spiritele şi'n ne­murirea sufletului. C a probă e că a scris Strigoii, Luceafărul , Călin ş i altele. A ş a e ? T e cred! E i ! . . . atunci în (filozofia minţii lui, D u m ­nezeu, care Dumnezeu cunoaşte tot şi ştie tot, a dat lumii fericirea şi p e d e a p s a . Abso lut ! D a r în S fânta Scr iptură s tă scris că după şapte ani de secetă vor veni a l ţ i şapte de belşug, după cum s'a tă lmăcit visul cu şapte vaci grase şi şapte s labe . Pr icep i? Atunci, „ p e lângă plopii f ă r ă soţ" e fericirea omului, a d i c ă cele şapte vaci grase , iar „ a d e s e a a m trecut" a r fi o aluzie pe care Eminescu o face, c 'adicâ el numai a trecut pe lângă fericire, d a r a avut p a r t e numai de su­ferinţă şi de pesimismul cel mai trist ce s'a văzut vre-o dată . Vezi a c u m a cum vine ches t ia? Absolut lămurită. N u ? . . . Ş i p ' o r m ă . . . „ m ă cunoşteau vecinii toţi". M ă rog, care vecini? C ă n'o fi vrut s ă spună, cogeamite Eminescu vre-o aluzie, vorba lui, la ceva „bulgăroi cu ceafa l a t ă " ! . . . Şi-aici e tot miezul filozofiei Iui. A s c u l t ă numai şi î n v a ţ ă . . .

In cl ipa aceea de după un m a l d ă r de pietre a p ă r u cu totul pe neaş tepta te un jăvlan ce p ă r e a grozav de m a r e sub raze le lunei; era probabi l un dezertor. A r ă t a r e a a v e a în mână o b â t ă cât toate zilele. Repez indu-se spre noi str igă o d a t ă fioros:

— Stai! O frică grozavă îmi îngheţă tot sângele în mine cum n'am mai

păţit nici o d a t ă în viaţa mea. Voiam s ă fug, s ă s cap de moartea ce-o vedeam cu ochii, dar mă'mpietrise ceva p e loc şi nici un muşchi nu mai îndrăsnea s ă se mişte.

O voce baritonală, autoritară, ce nu îngăduia replică, s tr igă:

74 GÂND ROMÂNESC

— Mâinele sus! E r a vocea prietenului meu, care după ce-şi trecuse repede mâna

prin buzunar, o scoase şi o întinse înspre găligan. O minune se des ­făşură atunci sub privirile mele înspăimântate: poetul se m ă r e a enorm, iar m â n a lui întinsă se prelungea cu umbra ei p â n ă în pieptul agresorului , care r idicase braţele în sus lă sând să-i c a d ă la p ic ioare ciomagul.

— C e vrei, bandi tu le? întrebă aceeaş i voce pl ină de s tăpânire de sine şi de autoritate .

— N u m ă omorî, domnule, că c ă u t a m o v a c ă ! — Vacă , după p ie tre? H a i ? Ţ i - a r ă t eu ţie vacă . D a c ă n o ştergi

p â n ă număr trei, te'mpuşc, ca pe-un câine! . . . U n a ! . . . Două . . . Ş i „banditul" dispăru, ca şi când l-ar fi înghiţit cimitirul din faţă . Poetul l ă s ă mâna în jos şi împleticindu-se căzu pe mormanul

de pietre. Revenindu-mi puţin din groază, m ă dusei la el şi-i spuss i : — D a ' . . . bine c ă avuseş i revolver, domnule, c'altfel ne omora! — Ce revo lver?! . . . Şi-mi a r ă t ă mâna goală cu degetele cr i spate ca pe un trăgac i

i n v i z i b i l . . . Imediat după aceea se prăbuş i după maldăru l de petre, jos, pe

iarba înălbită de praf. — Domnule Pintilie! Domnule Pintilie! Vai de mine, domnule

Pintilie, ţi-i r ă u ? Nici un răspuns . Prietenul meu nu mai mişca! îngrozit, dădui

fuga p â n ă a c a s ă , c a r e nu era departe , sculai p e ta ta şi pe servitoare şi toţi trei ne duserăm să d ă m ajutor celui pe care îl socoteam a p r o a p e mort. S p r e m a r e a noastră uimire însă domnul Pintilie nu mai era nicăieri.

A doua zi, când mă întâlnii cu el în parcul cimitirului, îmi s p u s e indignat şi privindu-mă de sus:

— Nu te c r e d e a m a ş a de fricos, amice, s'o ştergi şi s ă m ă laşi s ă mă lupt singur cu bandiţii! A s t a nu-i frumos! . . .

S E R A F U R P A .

ION AGÂRBICEANU

In Septembrie , anul trecut, Ion Agârbiceanu a intrat în al cinci-zecilea an al vieţii. Două art icolaşe , prizărite într'un ziar şi o revistă locală — iată cum a înţeles opinia noastră publ ică să onoreze, la m a r e a răspânt ie a vârstei lui, pe acest om, care treizeci de ani a îm­bogăţit fără întrerupere, cu condeiul lui neobosit, energiile sufleteşti ale neamului său. D a c ă Ion Agârbiceanu ar fi fost un politician zur­bagiu, s a u cel puţin un isteţ organizator de ceaiuri l iterare, de a d ­miraţie mutuală , atunci corul osanalelor interesate ar fi umplut, cu acest pr i le j , văzduhul. Prin firea şi concepţia lui etică însă el n'a putut fi nici unul, nici celălalt , ci a r ă m a s totdeauna ace laş i muncitor în via Domnului şi în ogorul neamului, de o modestie împinsă p â n ă ia anonimat.

Dar dacă opinia publică românească , în total i tatea ei, a uitat s ă dea cinstirea cuvenită scriitorului, care a îmbogăţit patrimoniul li­teraturii române c u a tâ tea opere d e înaltă valoare , noi Ardeleni i a m face un p ă c a t de neiertat d a c ă ne-am pur ta la fel. Pentru că în v a s t a lui operă, Ion Agârb iceanu a oglindit ca puţini alţii, sbuciumările, virtuţile, energiile acestei provincii. Ochiul şi inima lui au fost ne­întrerupt deschise, pentru a surprinde frământări le Ardea lu lu i româ­nesc în toată a m p l o a r e a lor, sau natura lui cu frumseţile-i severe şi grandioase . Chiar d a c ă nu tot ceeace a intrat în acest ochiu şi a c e a s t ă inimă a primit transf igurarea artei, opera a c e a s t a r ă m â n e printre cele mai bogate şi mai autentice documente sufleteşti a le Ardealulu i , de la a c e a s t ă răscruce istorică.

Dar Ion Agârb iceanu n'a fost numai oglindă reproducătoare , ci şi izvor de sănăta te etică şi etnică, a t â t prin opera cât şi prin v iaţa iui. I a t ă un motiv mai mult pentru care noi tinerii, grupaţ i în jurul Astrei , — pe care scriitorul ardelean a servit-o şi o serveşte cu o muncă de a d e v ă r a t benedictin, — am socotit de cuviinţă s ă evocăm personal i tatea lui; chiar d a c ă a trecut a p r o a p e un an de când Ion Agârbiceanu a atins a c e a s t ă culme de vârstă .

# * *

76 GÂND ROMÂNESC

Ion Agârbiceanu s'a născut la 19 Sept . 1882, în Cenade, sat fruntaş, din apropierea B l a j u l u i 1 ) . T a t ă l lui e originar din Agârbici , comună fruntaşă şi aceasta , de pe T â r n a v a M a r e . A t â t satul de ori­gine al tatălui , câ t şi satul natal al povestitorului sunt locuite de ţăran i înstăriţi, cari în timpul copilăriei lui Ion Agârbiceanu erau într'o luptă, tot mai îndărătnică, pentru cucerirea independenţei eco­nomice. Adversar i i , în aceas tă luptă, erau grofii latifundiari, Saş i i — pe care Agârbiceanu i-a cunoscut în propriul s ă u sat — funcţio­narii de stat maghiari , sau evreo-maghiari . P e nici unul din aceşt ia scrii­torul nu-i va privi cu simpatie, în opera sa . Pe când ecourile energiei în creştere a ţărănimii, vor răsuna mereu, în vas ta ei întindere.

De altfel icoana aceste i energii Ion Agârb iceanu o avea în c a s a păr intească . Din supraveghetor la o p ă d u r e a Metropoliei Blajului , ta tă l s'a ridicat, în urma unui examen, făcut la v â r s t ă înaintată, la rangul de vigil peste pădur i l e a trei sa te . F ă r ă îndoia lă că nu numai calităţi le precoce a le fiului, ci şi ambiţ ia de ţăran, între cei dintâi, a tatălui , va fi contribuit la înscrierea la liceul din B l a j , a lui Ion Agârbiceanu.

D a c ă tatăl a dat scriitorului încrederea în puterile şi perseve­renţa ţăranului ardelean, m a m a i-a sădit în suflet religiozitatea, a doua însuşire fundamentală a caracterului său. Cu toate c ă neşt iutoare de carte, m a m a ştia o mulţime de rugăciuni, p e c a r e cei opt copii a i ei trebuia s ă le înveţe cu toţii. Credinţa mamei se ridica p â n ă la evlavia l a r g ă şi generoasă, dincolo de îngrădiri le confesionale, pe care o vom întâlni şi în opera fiului.

Sa tu l natal , cu oamenii ş i natura lui, constituie cel dintâiu s trat de impresii puternice, c a r e s'a a ş e z a t în sufletul scriitorului. P e oa­meni a m văzut cum i-a primit Agârbiceanu în sufletul s ă u ; întrucât priveşte natura, e a a găsit la scriitor m a i mul tă înţelegere decât la oricare dintre prozatori i ardeleni . Din copi lăria îndepărta tă i-a r ă m a s neş tearsă mai a le s amintirea păduri i , cu murmurul ei tainic şi mires­mele ei tar i : „ E u de p e la v â r s t a de cinci ani p ă z e a m pr imăvara şi v a r a oue ; le p ă ş t e a m în jurul păduri i şi prin p ă d u r e . S imt şi acum mireasma pădurii , începând cu mirosul lugerilor tineri şi a l florilor de pr imăvară şi p â n ă la a r o m a ei de toamnă. A p r o a p e cu ziua de cap e r a m singur cu oile şi cu p ă d u r e a " 2 ) .

P e aces t fond de impresii din satul de pe Târnave , s e va supra­pune, în epoca maturităţii , imaginea satului de munte — Bucium-

! ) D a t e l e b i o g r a f i c e le iau dintr'o s c r i s o a r e a u t o b i o g r a f i c ă a poves t i toru lu i , p u b l i c a t ă în Făt-Frumos, A n u l V I I (1932) , p p . 259—263.

2) Ibidem, p . 260.

GÂND ROMÂNESC 77

S a ş a — unde Agârbiceanu ş i -a început cariera preoţească şi cea a satului, mai bogat şi mai viguros, din jurul Sibiului — Or latul — unde Agârbiceanu ş i -a încheiat car iera de preot de sat. Din s u p r a ­punerea celor trei imagini se va alcătui conceptul de sat a l scri ito­rului ardelean, cel mai cuprinzător şi mai viu din întreaga lui operă.

E r a m , de altfel , într'o epocă de adevăra t cult pentru satul ro­mânesc. P e băncile liceului din B l a j , între studenţii români din B u d a ­pesta, în mediul intelectual şi politic, în lecturi, Ion Agârbiceanu a fost urmărit mereu de acest cult. L a B l a j , a petrecut a lături de feciori de ţărani ca şi el, cari s e îndesau acum tot mai numeroşi în bănci, a l ă ­turea de odras le l e preoţilor şi a le învăţătorilor. D a c ă tinerii aceş t ia citeau cu drag poveşti cu haiduci şi piei roşii, pe Alecsandri , E m i -nescu, G a n e şi Slavici , cel care i-a „ îmbătat" — expres ia es te a scriitorului — a fost Coşbuc, cu ţăranii lui robuşti şi veseli, cu l imba lui răsunătoare ca un clopot, plină de cea mai autentică sevă r u s t i c ă 3 ) . 1

In timpul petrecut la B u d a p e s t a cultul pentru sat a primit un nou avânt în mediul Luceafărului, întemeiat în acel timp, căruia în lot decursul existenţei lui glorioase, Agârb iceanu i-a fost s tâ lp pu­ternic. Dela Bucureşt i venea îndemnul, tot a tâ t de cald , al Sămănă-t or ului, pe care Agârbiceanu îl citea cu pasiune, în paginile c ă r u i a a publicat, de criticii căru ia a fost lăudat .

Dar din anii petrecuţi în oraşul de p e malul Dunării i-a m a i r ă m a s scriitorului o amintire puternică. In seminarul de acolo ş i -a găsit, d u p ă îndelungate şi chinuitoare frământări sufleteşti, vocaţ ia lui de p r e o t 4 ) . F ă r ă îndoială c ă firea lui meditativă, apo i moştenirea şi îndemnurile mamei a u pregătit eclosiunea acestei vocaţii. Pentru ca să p u n ă însă s tăpânire depl ină pe sufletul lui, p â n ă a face din el un model de preot, a trebuit s ă pr imească botezul de foc a l unor puternice zguduiri interioare, la vârs ta când se iau mari le hotărîri a le vieţii.

Aces tea sunt izvoarele de căpetenie car i s'au întâlnit în sufletul povestitorului. Cele câteva şuviţe mai subţiri, cari li s'au adăugat , n'au făcut decât s ă a d â n c e a s c ă şi s ă l impezească caractere le funda­mentale amintite. C a întreaga lui generaţie europeană, Agârbiceanu a sorbit cu pas iune pe Ruş i : Gogol, Tolstoi, Dostoiewski. Aceş t ia a u

« 3 ) C â t de mult 1-a „ î m b ă t a t " C o ş b u c p e A g â r b i c e a n u se p o a t e v e d e a d in

poez i i l e cu c a r e a debuta t în l i t e r a t u r ă . C e a m a i r e u ş i t ă d in tre ele: Legendă slavă, ( p u b l i c a t ă în Sămănătorvl, I I , p. 814) e s te o b a l a d ă de f a c t u r ă c o ş b u c i a n ă t ip ică .

4) Ibidem, p. 263.

78 GÂND ROMÂNESC

învăţat pe creştinul din el s ă se aplece cu şi mai multă iubire a s u p r a desmoşteniţilor vieţii. Tot dela Ruşi , precum şi dela B a l z a c şi F l a u -bert a primit gustul pentru real i sm şi anal iza psihologică, tot mai pronunţată în opera din timpul maturităţi i .

Cele dintâi volume editate de Luceafărul, încă pe când era la B u d a p e s t a , a u fost Poeziile lui Oct. G o g a şi Dela ţară de Ion A g â r ­biceanu. Primul vestea o surprinzătoare şi v iguroasă înflorire a poeziei, iar al doilea o răsăr ire proaspătă , după o îndelungată secetă, a prozei ardelene. Chiar dacă prozatorul nu se af irma cu originalitatea poe­tului, în volumul lui se putea surprinde un povestitor, cu sufletul plin, a d ă p a t din real i tăţ i le localului. A t â t Oct. G o g a — mai ales în întâiele două volume — cât şi Ion Agârbiceanu, în numeroasele iui schiţe, nuvele şi romane, vor fi îmbibaţi de seva solului natal . A m â n ­doi sunt scriitori profund regionali. Primul, cu temperamentul lui vulcanic va pune, în fresca pe care va face-o Ardealulu i , linii mai frământate , tonuri mai violente; al doilea, fire meditativă, profund creştină, idilică, v a a v e a linii mai mulcome, culori mai blânde. Ceeace nu s c a d e însă cu nimic din autenticitatea regională a operei lui.

Intr'adevăr, cele pes te treizeci de volume a l e părintelui A g â r ­biceanu sunt, înainte de toate, un document sufletesc al Ardea lu lu i dela începutul agitat de evenimente epocale, al acestui veac al X X - l e a . Un nesfârşi t şir de ţărani şi ţărance, de toate vârste le şi categoriile sufleteşti, cu caracterele lor s imple dar robuste, cu bucu­riile şi dramele lor individuale sau coilective, în luptă a s p r ă cu naţiunile înconjurătoare, cu viaţa de toate zilele, cu pasiunile şi p ă ­surile lor sunt încrustaţi în a c e a s t ă operă în linii blânde, patr iarhale , de idilă coşbuciană, s a u în contururi de basoreliefuri grave şi sumbre. Ţ ă r a n u l arde lean este tipul cel mai frecvent şi mai just din opera povestitorului Agârbiceanu. Lui îi urmează preotul, un preot cam idealizat , nu mai puţin ardelean însă. In locul al trei lea urmează, în culori mai pal ide, intelectualul. De altfel acest intelectual ardelean nu avea atunci caractere burgheze, bine definite. Poate de aceea şi icoana lui suf letească e mai puţin concretă în opera scriitorului.

In aceste tipuri, în acţiunile lor şi în mediul în care se desfă­şoară, părintele Agârbiceanu a pus mult din propria lui viaţă, Mai a le s cele trei romane ale lui mai întinse cuprind pagini întregi de autobiografie, dela anii plini cu joc ai copilăriei p â n ă la vârs ta băr­băţiei răsco l i tă de pasiuni şi de mari le probleme ale vieţii şi a îe morţii. In Legea trupului ş i -a povestit, cu amănunte bogate, v iaţa de

GÂND ROMÂNESC 79

elev de liceu la B l a j ; în Legea minţii v iaţa c laus tra lă dela seminarul din B u d a p e s t a cu hotărî toarea revelaţie a concepţiei creştine de viaţă; şi tot în aces ta din urmă, şi în Arhanghelii, ş i -a însemnat viaţa de preot de sat, luptător pentru românism şi evanghelie.

F ă r ă îndoială că o însemnată parte din a c e a s t ă operă, fiind le­g a t ă de o anumită epocă, îşi va scutura farmecul, o d a t ă cu a fundarea aceste ia în istorie. Generaţ ia părintelui Agârb iceanu s'a regăsit în opera lui p â n ă la amănuntele cele mai neînsemnate. Generaţ ia noa­s tră o înţelege încă, în liniile ei fundamentale , pentru că a mai prins frânturi din a c e a s t ă epocă sau îi găseş te amintirea în gura înaintaşi­lor, în v ia ţă încă. Generaţ ia născută şi crescută după Unire va în­ţelege mai greu a c e a s t ă parte , limitat istorică, din opera scriitorului. Ţăranul este s t ă p â n astăz i definitiv pe pământul pentru care luptă cu dârzenie în a tâ tea din povestirile părintelui Agârbiceanu; groful şi funcţionarul strein sunt numai o tr istă amintire; luptele pentru c â ş ­t igarea unui loc în consiliul comunal sau a unui scaun de deputat, din naţionale cum erau atunci s'au transformat în urîte lupte de p a r ­tid; rivalităţi le dintre preot şi învăţător nu mai au, în viaţa satului, răsunetul de odinioară; burghezia, din puţ ină şi în dibuirea unor con­tururi sufleteşti proprii cum era atunci, este as tăz i mai numeroasă şi mai bine definită.

In opera lui, părintele Agârbiceanu a pus, ca puţini alţi scriitori români, o concepţie de viaţă, hrănită de puternice convingeri şi de o bogată experienţă. Nu este nouă aceas tă concepţie; dimpotrivă, e veche de a p r o a p e două mii de ani. E a a r e însă o vigoare şi o mira­culoasă putere de renaştere , pe care vremurile n'au putut-o secătui. In sufletul preotului Agârbiceanu ea a renăscut cu a tâ ta forţă încât nu odată scriitorul i s'a supus ei, că lcând canoanele estetice.

Intre Tolstoi din a doua epocă a vieţii şi între Ion Agârbiceanu este multă a semănare . Ace laş i tezism moral se s trecoară în opera amândurora . Bine înţeles că creştinismul părintelui Agârbiceanu este mai optimist, mai înfipt în viaţa pe care n'o neagă, ci o mobilează. Chiar dacă uneori este învăluit şi el de nimicnicia vieţii, acest pes i ­mism nu merge niciodată p â n ă la nihilismul marelui гид.

Cu tot acest tezism etic artistul Tolstoi n'a putut fi înăbuşit de predicatorul din 61, — s ă ne gândim la învierea şi Puterea întune­ricului, — cum nu este înăbuşit nici de preotul Agârbiceanu. Chiar d a c ă desnodământul din Legea trupului, Stana sau Biruinţa este for­ţat, valorile etice încarnate în personagii le lor sunt zugrăvite cu o intensitate care cucereşte. Puterea distructivă a păcatului , suverani-

80 GÂND ROMÂNESC

ta tea conştiinţei curate , inanitatea vieţii mater ia le fa ţă d e frumseţa celei spirituale, trăire întru adevăr: iată tot a t â t e a teme cari se în­carnează mai mult sau m a i puţin viu în personagii le lui Ion A g â r ­biceanu. E l e se pot reduce la una singură: dual i tatea carne—spiri t , în c a r e cel din urmă iasă biruitor s a u se răzbună când e că lcat în picioare.

Mai a les pe intelectuali i-a privit scriitorul în funcţie de con­cepţia lui creştină. Ţărani i , cu sufletul lor mai elementar, sunt zu­grăviţi mai obiectiv. Pasiuni le lor nu iau însă niciodată proporţ i i le pe cari le găs im la Rebreanu s a u chiar la Slavici . Preotul pune surdină pe ele. D a c ă pat ima erotică sau aceea pentru pământ n'are, în opera părintelui Agârbiceanu, accentul răscolitor c a la ceilalţi doi scriitori ardeleni , el i-a întrecut pe aceşt ia în zugrăvirea satului patr iarhal ardelen, în care biserica şi preotul sunt funcţiuni puternice. Pentru prinderea în r a m a artei a acestui aspect rea l al vieţii ardelene, t re ­bue să- i fim recunoscători povestitorului.

C â t de d r a g ă îi este lui a c e a s t ă icoană de sat patriarhal , cu mi­ros de tămâie şi busuioc a dovedit-o în Popa Man, d a r mai a le s în Luncuşoara în paresimi, două din povestirile ele mai reuşite, în acest gen, din l i teratura noastră . Luncuşoara este a lcătui tă dintr'o succesiune de scene şi t ipuri de sat, de obiceiu bătrâni, toate de o puritate biblică. Sunt momente când oamenii se desprind din real i ­tatea satului pentru a intra în legendă, transf igurare, care creşte v a ­loarea estet ică a povestirii . Amintiţi-vă, de pi ldă, din aces t poem, de o nobleţe mistral iană, de Vavilon, c lopotarul satului,' c a r e a r e nenorocul s ă fie dus la lăcaşul de veci în S â m b ă t a Paşti lor, când clopotele, p e care le-a t r a s o v ia ţă întreagă, sunt mute. I a t ă însă c ă în momentul când tăcutul cortegiu funebru se apropie de mormânt, pe o spăr tură din gardul cimitirului năvă leş te un cârd de miei, cu clopoţei l a gât. „ In zburdatul lor mieluşeii îşi scuturară clopoţelele şi un picurat dulce s e înă l ţă în văzduhul l impede a l primăverii". Clo ­potarul Vavilon a avut astfel parte de cel mai curat g las de c l o p o t e . . .

Critica noas tră a mers de altfel prea departe în condamnarea acestei păr ţ i din opera scriitorului arde lean . E a a văzut predică şi acolo unde era a r t ă de înaltă cal i tate. Crit ica a c e a s t a nu vrea s ă admită că problemele de conştiinţă sunt mai umane şi merită mai multă atenţiune decât cele de un erotism libidinos. Oare prin ce s tă mai pre jos, p e s cara valorilor estetice, /frământarea Stanei , din r o m a ­nul cu ace laş i nume, împinsă p â n ă la proporţi i simbolice, decât ex­hibiţiile sexuale , cu s a u fără interpretare freudiană, din a tâ tea ro ­mane moderne?

GÂND ROMÂNESC 81

încă de pe când era preot în B u c i u m - S a ş a , Ion Agârb iceanu s'a întors cu tot mai multă s impat ie spre desmoşteniţi i soartei, s p r e ţ ă ­rani şi ţărance într'o să lbatecă încleştare cu o viaţă, c a r e nu le d ă decât dreptul de a munci p â n ă la istovire, s a u spre paral i t ic i ş i cer­şetori, pentru c a r i existenţa este un coşmar hidos. II îndemna la a c e a s t ă milă f a ţ ă de cei simpli şi nenorociţi sufletul lui profund creş ­tin, precum şi lecturile lui din mari i tragici ruşi . în t reaga l i teratură europeană era, de altfel , îmbibată de a c e s t umanitarism, pornit din Rus ia . Valul a a juns p â n ă în Ardea lu l românesc , unde Oct. G o g a a trecut dela evocări le patr iarhale din Poezii la proletari i ţărani , cu furtuna răzbunări i în inimă, din Ne chiamă pământul. In ace laş i t imp când poetul Luceafărului publ ica Clăcaşii, Un om, Cosaşul, şi ce le la l te poezii, cari sunt o culme nu numai pentru opera lui poetică, c i pentru întreaga l i teratură românească , prozatorul revistei scr ia pe Fefeleaga, Luminiţa, Prăginel, Copilul Chivei, Fişpanul şi ce le la l te t ipuri dintr'o sumbră şi mi şcă toare galerie. Cunoaşteţ i cu toţii poves tea a m a r ă a Fefe leagăi , a tâ t de tragică în s impl i tatea ei. D a r d a c ă l-aţi uitat pe Teleguţ, s a u n'aţi făcut nic iodată cunoştinţă cu el să-1 căuta ţ i f ă r ă întârziere. C a şi Fe fe l eaga el nu-ş i găseş te tovarăş decât între animale , într'o zi a găsit un câine p r ă p ă d i t şi cu gr i ja pentru el ş i -a umplut îndată s ă r a c a lui viaţă. Când, întorcându-se o d a t ă acasă , ş i -a găs i t tovarăşul mort, s'a spânzurat şi el de g r i n d ă . . . Deasemenea s ă cu­noaşteţi fără întârziere şi pe paralit icul Prăginel , prieten a l copiilor, ca şi prinţul Mâşkin din Idiotul lui Dostoiewski. O d a t ă Prăginel nu ş i -a mai putut despr inde piciorul olog din glodul cleios al unei uliţi dosite şi s'a prăbuş i t în a p a m u r d a r ă a şanţului din apropiere , unde s'a sfârşit v iaţa lui chinuită. „ L a îngroparea lui creştinii veniră puţini, dar cât ce au p lecat cu mortul de a c a s ă şi dintr'o u l i ţă şi dintr'alta se s trecurară copiii sub opt anişori şi porniră, cu pă lăr iuţe le în mână, d u p ă sicriu. C â n d a u a juns la cimitir se a d u n a r ă a p r o a p e toţi copi­laşii satului şi s tă teau tăcuţi, privind sicriul sărac , unde odihnea P r ă ­ginel. D u p ă des legarea groapei, cei mai cutezători se a p r o p i a r ă s'a-runce o mână de ţărână, iar preotul bătrân, când îşi luă patraf irul voi s ă spună ceva copiilor, dar nu putu, ci bolborosi ceva în barbă, pe când ochii i se umplură de lacr imi" 5 ) .

Toate aces te portrete ar putea s ă poarte drept motto preceptul evanghelic: „Fer ic i ţ i cei sărac i cu duhul c ă a lor este împărăţ ia ce­rurilor". V a l o a r e a lor u m a n ă s tă tocmai în nobleţă de inimă a oame­nilor zugrăviţi în ele. C e este mai curat şi mai profund omenesc de­cât iubirea de copii a Fefe leagăi , pentru care biata femeie munceşte

•>) In întuneric. B u c u r e ş t i , 1910, p. 178.

3

82 GÂND ROMÂNESC

o v ia ţă întreagă cu o resemnare atât de bărbătească ; decât dragos tea de copii a lui Prăginel; decât dorinţa bătrânei din Luminiţa, de a muri creşt ineşte la pâlpâir i le unei lumânări ; sau decât iubirea de m a m ă a surdo-mutului din Copilul Chivei?

Duioşia scriitorului, mila pentru nenorociţii aceşt ia este strecu­r a t ă cu o discreţie de m a r e artist . Sti lul este a d a p t a t şi el fondului, ca în nici una din scrierile lui Agârbiceanu. S impl i tatea , sărăc ia , a s ­primile lui sunt admirabi l dozate. In schiţele ace s t ea — a l căror nu­m ă r este mult mai m a r e decât cel înşirat aici — ş i -a dat Agârbiceanu suprema m ă s u r ă a darului său de povestitor. Umani ta tea lor pro ­fundă v a mişca oricând o inimă simţitoare.

A c e a s t ă umanitate de nobilă cal itate este, de altfel, nota cea mai de preţ a operei lui Ion Agârbiceanu. Pentru manifestarea ei, adeseori , scriitorul a negl ijat compoziţia şi stilul. Cei cari nu caută în l i teratură decât p e a c e s t e a din urmă îl socotesc pe autorul Fefe-leagăi un scriitor învechit. Pentru cei în inima cărora umanul v ibrează cu intensitate, el va fi mereu actual .

I O N B R E A Z U .

CU MÂINILE, CU UMERII RAZIM..

îmi sguduie poarta furtuni de 'nflorire Culori le lor îmi înăbuşe drumul, D a r florile de ce-mi par fără vreme şi veştede Ş i de ce aştept să - ş i p iardă, zadarnic , par fumul !?

Pe ramuri a târnă fructe cu miile, O, miezul lor, chipul, de chihlimbar . . . ! Dar, d a c ă sfâşiu din carnea lor crudă, D e ce sucu-mi pare sălciu şi a m a r ! ?

Aevea- i s a u închipuire, va rămâne o taină, C e nu ni-e dată nouă, celor de jos: Un demon ascuns îndărătu-'nfloririi Va'nchide o omidă în tot ce-i frumos . . .

I -aud râsul oblic, ca pe-o l a m ă de coasă , Dar nepăsătoare lumea i se d ă r u e . . . Ţip şi cu mâinile, cu umerii razim Turnuri şi ziduri ce s tau să se n ă r u e . . . !

T E O D O R M U R Ă Ş A N U .

U N I F I C A R E A L E G I S L A T I V Ă

E s t e de netăgăduit c ă a x a vieţii sociale, în orice societate civili­zată , o ,constitue dreptul. T o a t e acţiunile omenirii sunt prinse în r e ­ţ eaua imensă şi compl icată a dreptului, totul e încadrat în vastul lui angrenaj : personal i tatea noastră, produsul inteligenţei noastre, bunu­rile noastre . Atr ibute le cele mai de s e a m ă ale unei fiinţe umane, acel a l existenţei ş i al libertăţii, sunt garanta te în fiinţa lor de organismul dreptului, acest factor social de primul ordin în evoluţia societăţilor omeneşti, „ a c e a s t ă expres ie puternică şi continuă a vieţii sociale".

Profanul îşi închipuie c ă dreptul se rezumă la procesele din fa ţa instanţelor judecătoreşt i . Es te , d u p ă comparaţ ia eminentului jur is ­consult ,belgian E d m o n d Picard , ca şi cum s ă n ă t a t e a şi igiena s 'ar concepe numai sub forma boalelor şi a spitalelor. In real i tate , p r o ­cesele sunt numai manifestări de conflicte între indivizii unei .socie­tăţi, e dreptul în s tare de criză c a r e c a u t ă o soluţionare în sent inţa judecătorului . Dreptul însă, în manifestări le s a l e organice, e reflexul vieţii şi ca a t a r e îl găs im pretutindeni, „viu, concret, exteriorizat î m ­p r e j u r a i nostru, în mulţ imea furnicând de detali i a colectivităţilor omeneşti".

Caracter is t ica esenţ ia lă a dreptului este constrângerea soc ia lă , expr imată sub îndoitul a spec t a l protecţiei a c o r d a t ă de societate t i ­tularului dreptului lezat şi acel al constrângerii persoanei care a violat aces t drept, la restabi l irea situaţiunii juridice anterioare sau la reparaţ iunea cuvenită persoanei lezate.

Statul , în accepţ iunea sa modernă, de reprezentant al voinţei colective a unei naţiuni, pentru a putea impune prin autoritatea s a a c e a s t ă protecţie-constrângere, ca forţă socia lă organizată, persoane­lor ce compun o naţiune, e laborează legile, c a r e constitue dreptul na­ţional scris, a d i c ă prescripţiunile obligatorii, cu carac ter general şi permanent, c ă r o r a le sunt supuse relaţiunile sociale a l e cetăţenilor.

Deci dreptul organizat este cristal izat în societăţile moderne în forma sa legislativă, care e manifestarea de v iaţă pozitivă a drep­tului, ca rezultat al evoluţiunii acestuia dela s tarea cutumieră din.

GÂND ROMÂNESC 85

timpul societăţi lor primitive, trecând prin faza intermediară a jur i s -prudenţei s a c e r d o t a l e sau laice.

E s t e dela sine înţeles c ă întrucât legale sunt expres ia suverani­tăţii Statului , concepţia aces tora trebue s ă fie uni tară ca şi voinţa de la c a r e ele emană . N u se poate deci concepe c a legi diferite, în acelaş i domeniu juridic, s ă guverneze raporturi le de drept a l e cetă­ţenilor acele iaş i ţări, căci a c e a s t ă situaţiune a r infirma ideea de s u ­veranitate a Statului şi ar anihila pretenţiunile acestuia de S t a t uni­tar şi indivizibil.

Ş i totuşi a c e a s t ă situaţie juridică anacronică dăinueşte la noi de pes te 15 ani dela unirea provinciilor alipite, astfel că avem în fiecare din aces te provincii, cu excepţ ia Basarab ie i , unde este ext insă le­gis laţ ia din /vechea ţară , alte legi, deci a l te norme de drept. Suntem s ingura ţara , dintre ace lea ce ş i - a u întregit teritoriul în hotarele lor naturale; c a r e trăim încă sub regimuri juridice deosebite, moştenite, în major i ta tea lor dela state le c ă r o r a noile provincii româneşt i le -au fost înglobate, c a o s f idare a dreptăţ i i istorice, p â n ă la unire, — sin­gura ţ a r ă care - ş i a ş t e a p t ă unificarea legislativă. Căci la înfăptuirea aceste i importante opere sociale s'a lucrat, credem, cu o regretabi lă încetineală, deşi a fost înfiinţată în acest scop şi instituţiunea Con­siliului Legislativ, cu atribuţiunea principală de a e labora anteproiec­tele legilor de unificare.

Consecinţele dăunătoare a l e lipsei de unificare legis lat ivă s e resimt în ţ a r a noas tră în mod dureros şi a u diferite a spec te a s u p r a cărora vom stărui , întrucât aces tea sunt semnalul de a l a r m ă pentru întronarea cât mai grabnică pe întreg teritoriul ţări i a unui s istem juridic unitar.

E s t e în primul rând o gravă scădere a prestigiului legilor (şi implicit a Statului) rezultând din p a r ţ i a l a apl icare teritorială a acestora , fapt ce duce la conflicte de drept interprovincial, rezolvate uneori cu principii de drept internaţional, ceeace pe teritoriul indivi­zibil al unei naţiuni constitue un non-isens juridic.

Deasemenea l ipsa de unificare a legilor a a d u s ser ioase p r e j u ­dicii şi deşvoltări i economice a ţării, creind o s t a r e de nes iguranţă a tranzacţii lor în v iaţa comercială , guvernată de sisteme de drepturi deosebite, c a r e s e ciocnesc şi produc confuziuni juridice vă tămătoare în raporturi le comerciale a t â t de frecvente dintre provinciile al ipite şi Vechiul Regat .

In sfârşit , întârzierea în înfăptuirea unificării legislative a pro­dus şi o s tagnare a progresului juridic sub forma jur isprudenţ ia lă a dreptului, ceeace înseamnă o i reparabi lă p ierdere pentru trecut.

Legile, oricât de perfecte ar fi, în sensul că ele ar reprezenta

86 GÂND ROMÂNESC

echilibrul rea l al societăţii în momentul când a u fost promulgate , fiind de o imparţ ia lă echitate pentru toate c lase le sociale a l e unei n a ­ţiuni şi edictând dispoziţiuni principiale de rezolvare a litigiilor pen­tru întreg complexul de probleme juridice şi sociale dela o anumită epocă, — sunt depăş i te totuşi de viaţa socia lă în veşnică transfor­mare , care cre iază situaţiuni juridice nouă, neexistente sau abia în formaţie în momentul apariţ iei legii.

Dreptul însă, care se confundă cu interesele şi necesităţi le vieţii, a v â n d o surprinzătoare energie de reînoire şi mlădi indu-se după toate metamorfozele vieţii sociale , fiind în stare de perpetuă transformare şi de devenire, a r e nevoe de un instrument mai mobil, mai flexibil decât legea, pentru a se putea a d a p t a în mod imediat nevoilor socia le p e care v iaţa le c r e a z ă încontinuu. Aces t instrument, a c e a s t ă insti­tuţie vie a dreptului este jurisprudenţa .

J u r i s p r u d e n ţ a este făuri toarea labor ioasă a dreptului nou, menit s ă înlocuiască formele per imate a le dreptului tradiţional . Part ic iparea efectivă şi constantă a judecătorului la întinerirea dreptului este o lege na tura lă a evoluţiei juridice, căci, născut din jurisprudenţa , dreptul trăeşte prin jurisprudenţa .

D a r jurisprudenţa, pentru a-ş i putea îndeplini rolul s ă u conside­rabil de factor esenţial al progresului juridic, trebue s ă a ibă o unitate organică, p e c a r e nu şi-o poate lua decât dela un sistem unitar de legi, dest inate s ă fie tălmăcite şi puse de acord cu evoluţia societăţii, — şi nu dela s isteme d isparate . Jur i sprudenţe i instanţelor j u d e c ă ­toreşti din ţ a r a noas tră şi în special a înaltei Curţi de Casa ţ i e ş i Jus t i ţ i e , a c e a s t ă păz i toare prin excelenţă a legilor, căre ia îi incumbă esenţ iala sarc ină a menţinerii unităţii de jurisprudenţa , îi l ipseş te în elanurile sa l e spre viitor va loarea efortului comun, născut din ap l i ­c a r e a unui singur s is tem de legi pe tot teritoriul ţării, Deaceea , deş i suntem un popor cu geniul juridic înăscut, capabi l s ă ses izăm cele mai subtile teorii juridice, — d u p ă a tâ ţ ia ani de la unire oamenii de drept din provinciile al ipite se orientează încă, în ap l i carea legilor din aceste teritorii, după jur isprudenţa magh iară s a u austr iacă , chiar d a c ă a c e a s t a e învechită şi nu mai corespunde formelor nouă de v ia ţă juridică.

D a r răul cel mai de temut, un rău de ordin psihologic şi social , care a p a r e ca rezultanta celor mai sus a r ă t a t e , derivând din ex is tenţa în aceeaş i s feră juridică a mai multor legi cu ap l i care teritorială limi­tată , este s tânjenirea unităţii sufleteşti pricinuită de sentimentul că graniţele juridice dintre provincii au mai p ă s t r a t ceva din vechile frontiere a t â t de odioase, de dinaintea unirii.

In a c e a s t ă s tare de lucruri, fericitul gând al actualului ministru

GÂND ROMÂNESC 87

al Just i ţ ie i , de a acce lera lucrările de unificare a legislaţiei ţării, vine s ă învioreze cu o r a z ă de speranţă s tarea de apat ie ce dăinueşte l a noi în domeniul dreptului, din cauza haosului legislativ în care ne găs im.

Trebue s ă re levăm deasemenea bine inspirata dispoziţie de ordin tehnic în redac tarea viitoarelor coduri unificate a l e ţării, de a se fi instituit subcomisiuni de studiere şi amendare a anteproiec­telor acestor legi e laborate de Consiliul Legislativ. Din aces te sub­comisiuni fac p a r t e şi reprezentanţi i part idelor politice, pentru ca redac tarea definitivă a proiectelor de coduri să fie desbătută de oa­meni competenţi, în discuţiuni academice şi astfel economia legilor s ă fie ferită în Par lament de amendamentele intempestive şi nechib­zuite, care ar strica structura organică a aces tora . »

S e p a r e deci că a m intrat în faza real izări i definitive a unificării legislative, a tât de mult cerută de interesele superioare ale Statu lu i român. Totuş i , fi indcă a c e a s t ă idee se ag i tă d e a tâ ta vreme, fără a-ş i găs i înfăptuirea, deşi ea a fost privită ca o necesitate imperioasă şi imediată de chiar Constituţia ţării — care prin art . 137 dispune: „ s e vor revizui toate codicile şi legile existente în diferite părţ i a le S t a ­tului român, spre a se pune în armonie cu Constituţia de fa ţă şi a s i ­gura unitatea legislativă" — ar trebui ca acţiunea începută s ă fie continuată fără r ă g a z şi cu toată as idui tatea , pentru ca a c e a s t ă operă fundamentală pentru unitatea statului nostru s ă fie cât mai curând terminată, evitându-se asfel consecinţele dezas truoase a le actuale i situaţiuni juridice.

Problema unificării legislaţiei noastre este desigur o problemă socia lă greu de rezolvat, atunci când sunt de unificat legi atât de deosebite prin structura lor juridică. C a r e sistem, care metodă, care tehnică de redac tare va p r e v a l a ? Căc i f iecare din cele două concepţii juridice antagoniste , cea germano-maghiară din A r d e a l şi cea neo­latină din Vechiul Regat , îşi revendică dreptul de a fi luate ca te-meiu a l unificării legislative.

P e aces t conflict de principii a u şi început discuţii şi lupte doc­trinare destul de acerbe. Ast fe l revista „Curierul J u d i c i a r " în câteva numere recente, prin glasul autorizat al unui jurist de m a r e va loare , fost ministru, care se ascunde sub pseudonimul „ J u d e x " , impută Con­siliului Legislativ, că în redac tarea anteproiectelor de coduri e labo­r a t e s'a inspirat prea mult din sistemul juridic germano-maghiar, părăs indu-1 p e cel existent în Vechiul Regat .

Rea l i ta tea este că ambele sisteme de legi a u tradiţii pătrunse adânc în spiritul populaţiei p e c a r e a u guvernat-c a tâ ta timp în tre ­cut. Prin urmare fiecare din ele are dreptul să pretindă, din acest

88 GÂND ROMÂNESC

punct de vedere, întâietatea în r e d a c t a r e a coduri lor de unificare — din moment ce o fuziune între dânse le este exc lusă din c a u z a struc­turii lor esenţial deosebite. F i ecare poate interpreta în favoarea sa principiul social c ă în e laborarea unor legi nouă, legiuitorul trebue s ă ţină s eamă , în primul rând, de tradiţi i le juridice existente. In adevăr , nu s e poate susţine în mod serios c ă una din cele două le­gislaţii, şi anume cea din Vechiul Regat , ar trebui preferată , pentru că e a s ingură ar a v e a un caracter naţional. Ş i nu se poate susţine acest lucru din două motive: In primul rând legile existenţe în provinciile al ipite a u fast naţionalizate prin acceptarea lor ca legi care guver­n e a z ă raporturi le de drept a le cetăţenilor români din aces te provincii, în cadrul Statului nostru. In al doilea rând, tendinţa dreptului mo­dern e s t e ч de a se internaţionaliza ş i metoda obişnuită a legiuitorului de astăz i , la crearea unei legi nouă, este aceea de a împrumuta in­stituţiile de drept din legile celorlalte ţăr i când aceste legi streine constitue un progres juridic a l epocei.

Deci în e laborarea codurilor unificate, fiind fa ta lă preferinţa uneia din cele două legiuiri în discuţiune şi implicit desrădăc inarea unor tradiţii apar ţ inând legiuirei nepreferate, cel puţin în par tea în c a r e nu va contribui la unificare, criteriul de a legere va trebui s ă fie acel a l legislaţiei c a r e reprezintă maximum de progres social şi care se a d a p t e a z ă mai bine conştiinţei juridice a întregii naţiuni româneşti .

In a c e a s t ă del icată chestiune trebue s ă distingem între normele de drept procedura le s a u formale, ad ică prescripţiunile legale care s tabi lesc condiţiunile de formă în c a r e urmează s ă se desbată litigiile juridice în faţa instanţelor judecătoreşt i — şi normele de drept m a ­teriale, potrivit cărora se rezolvă fondul proceselor.

In ce priveşte legile de procedură civilă şi penală , socotim că proceduri le din A r d e a l sunt superioare celor existente în Vechiul R e ­gat, întrucât cele dintâi a u instituţii mai moderne, isvorîts dintr'o concepţie mai puţin formalistă, mai larg umanitară, de a nu sacrif ica fondul dreptului condiţiunilor formale (cum sunt instituţiile justifi­cării, a revizuirii proceselor, etc.) şi a u mai multă preciziune în redac tarea textelor d e legi. Suntem însă de părere că trebue s ă i se d e a întâietate sistemului oralităţii desbaterilor, care în procedura civilă din A r d e a l es te subordonat proceduri i scrise, menţinându-se sistemul mixt procedural din ac tua la lege de unificare a accelerări i judecăţi lor.

Dintre legile mater ia le a l e dreptului privat, ar trebui a p r o a p e scoase din c a u z ă codul penal şi cel comercial, cari, din pricina s trân­sei interdependenţe ce există între aceste drepturi a le naţiunilor civi­lizate, tind spre o unificare internaţională. Prin u r m a r e concepţia

GÂND ROMÂNESC 89

juridică a menţionatelor coduri va trebui s ă - ş i a ibă sursa într'o feri­cită sinteză a principiilor acredi tate în ştiinţa dreptului modern.

De altfel, s e p a r e că aceste principii diriguitoare Consiliul L e ­gislativ le-a avut în vedere în e laborarea anteproiectelor codurilor p â n ă acum discutate şi pe c a r e a m avut pri lejul s ă Ie răsfo im ş i c re ­dem că principiile a r ă t a t e s e vor menţine şi l a e laborarea definitivă a acestor legi, pentru consideraţiunile expuse .

Dar a d e v ă r a t a luptă d e principii se va da între sistemul codului civil german şi cel al codului civil român din Vechiul R e g a t — care este o reproducere , a p r o a p e integrală, a codului civil francez — pen­tru întâietate în e laborarea dreptului civil unificat, căc i a c e s t a este legea cea mai importantă, întrucât constitue dreptul comun al unei naţiuni, ea guvernând familia, succesiunile, proprietatea şi c ea mai mare parte a contractelor.

E s t e un contrast isbitor de metodă intre ce le două coduri. D e o parte avem codul civil francez, cod de enunţări de principii, scurte, precise, cuprinzătoare, care constitue numai un îndreptar legal pentru judecător, nestingherit astfel de textul legii destul de elastic, c a pe baza principiilor lui, s ă s e p o a t ă rezolva infinita diversitate a cazu­rilor supuse judecăţi i . De a l t ă parte e s te codul civil german, cu ten­dinţa de a da pentru orice c a u z ă juridică soluţ ionarea cuvenită prin-tr'un text de lege, un a d e v ă r a t cod de speţe deci, l ipsit d e c lar i tatea definiţiilor concise. Primul cod c r e a z ă judecători care p o a r t ă în ei sentimentul progresului juridic şi sunt capabi l i s ă a d a p t e z e textele legii transformări lor vieţii sociale, cel de al doi lea formează j u d e ­cători rutinari, sclavi ai legii, care caută soluţia oricărui proces în textul rigid a l aces te ia şi d a c ă n'o găsesc , se servesc d e ca lapodul care Ii se p a r e mai apropiat speţei ce a u de rezolvat .

Din a c e a s t ă scurtă p a r a l e l ă rezultă în mod învederat, c ă s iste­mul dreptului civil francez legiferat cu varianta sa, dreptul civil ro­mânesc, este superior celui german şi în orice c a z mai potrivit cu spiritul nostru latin. Totuşi , printr'o inexpl icabi lă abandonare a m e ­todei franceze, Consiliul Legislativ, cel puţin în redac tarea părţi i I -a a codului civil (persoanele şi famil ia) , p e care s ingură o a r e termi­nată , a adopta t pe c e a germană, ceeace, desigur, este o m a r e p ierdere pentru dreptul românesc .

N u contestăm*că şi codul civil român din Vechiul R e g a t trebue serios revizuit în concepţia s a de bază şi pus la punct cu evoluţia soc ia lă din timpurile noastre . Trebue s ă s e ţ ină s e a m ă şi de trans­formări le economice survenite din epoca Napoleoniană, când modelul său, codul civil francez, a fost e laborat ş i p â n ă astăzi , transformări care a u socializat mult dreptul civil, din individualist, cum a fost

90 GÂND ROMÂNESC

redactat . Dar, în ce priveşte tehnica legislativă, n'ar trebui s'o p ă r ă ­sim p e cea a codului civil francez, spre a putea beneficia şi mai de­par te de va loarea ei incontestabilă.

In concluzie, pentru a rezuma în câteva linii ceeace a ş t e p t ă m dela legiuitorul unificării dreptului românesc, vom aminti reflec­ţia marelui Ihering că o legislaţie spre a fi viabilă şi pentru a rezista asal turi lor vieţii, trebue s ă fie „ leg i s la ţ ia orei prezente", în sensul c ă trebue s ă îmbrăţişeze cu vederi largi şi pătrunzătoare , complexul relaţiunilor sociale din epoca legiferării, inspirându-se din necesităţi le şi interesele colective şi din indicaţia aspiraţiunilor con­ştiinţei juridice a naţiunii pentru care se legiferează.

In ce m ă s u r ă opera de unificare legislativă care u r m e a z ă s ă fie înfăptuită va corespunde acestor superioare deziderate sociale, o va releva timpul prin experienţa sa verif icatoare de valori.

D e o c a m d a t ă suntem în a ş t ep tarea zilei celei mari a realizării unităţii legislative a Statului român.

E M I L P U Ş C A R I U .

C R O N I C A L I T E R A R Ă

DOUĂ ROMANE SĂSEŞTI >)

Despre întâiul din aceste romane s'au scris câteva articole ro ­mâneşti bune (dnii E . Bucută, I. Sân-Giorgiu , J e b e l e a n u ) , remarcabi le şi prin obiectivitatea analizei şi s impatia intelectuală cu care e pr i ­vită şi înţe leasă o lume streină, într'un sens, tradiţiilor noastre. Gestul este însă izolat, incidental şi nu se integrează într'o susţinută şi atentă urmărire a scrisului minoritar. Nu trebue scăpat din vedere, de altfel, faptul că cronicarii noştrii literari au observat a c e a s t ă carte, numai după ce ea a apărut , în anul acesta , în a doua ediţie, la o mare c a s ă de editură din Munchen, şi d u p ă ce, învestită cu prestigiul unei mari publicităţi şi cu a c e l a al unui premiu academic, ş i -a făcut a doua intrare în Ardea l , aducând, abia atunci, aminte multora că ea a fost t ipărită întâia d a t ă la Krafift şi Drotleff în Sibiiu, cu doi ani înainte, ca întâiul volum al editurei Deutsche Buchgilde in Rumanien.

A c e a s t ă organizaţie de „ b r e a s l ă c ă r t u r ă r e a s c ă " merită un p o p a s de meditaţie. In structura vieţii spir i tuale săseş t i ea este un punct de culminaţie, o af irmare a voinţei de creaţ ie a unui mănunchiu de oameni, grupaţ i în jurul revistei Klingsor, d â r j i în p ă s t r a r e a unei îndelungi tradiţi i de cultură şi ambiţ ioşi de a r ă s p u n d e amintirii m a ­rilor privilegii de a l tă d a t ă prin real izări de preţ sufletesc.

L a naşterea breslei nemţeşti a prezidat , fără îndoială, un exem­plu unguresc: Erdelyi szepmives ceh (breas la artelor frumoase a r d e ­lene), înfiinţat în 1924 şi care p â n ă în 1933 a editat — şi a p lasat , printr'o ingenioasă şi a s i d u ă organizare, 74 de volume de l i teratură maghiară a r d e l e a n ă . N u e întâiul caz de para le l i sm în acţiunea celor două culturi, Turneuri l iterare, numeroase întâlniri şi discuţii, a u du­rat trainică punte de s impatie între ce le două reviste mai de s e a m ă : săsescul Klingsor şi ungurescul Erdelyi Helikon (Heliconul a r d e ­lean) şi au creat , încetul cu încetul, pe lângă o tactică a semănătoare în răspândirea cărţii, şi o p lat formă de ideologie l i terară regională comună, o p la t formă vagă, nu lipsită însă de o învăluitoare a tmos feră lirică: transilvanismul. G r e u de prins în scheme precise, acest vaporos transi lvanism care a fost, totuşi, teoretizat printr'o mică lite-

3) Adolf Meschendorfer, Die S t a d t im Osten. Munchen , 1933. Emil Witting, Hirtenfeuer . S ib iu , K r a f f t & Drotleff , 1932.

92 GÂND ROMÂNESC

ratură , se încheagă din melancolice evocări istorice, din încântarea pentru peisagiul ardelean, din dibuirea unor fire subterane ce ar uni, prin .veacuri, pe d e a s u p r a deosebirilor de rasă , ce le , tre i neamuri de p e acest pământ . Termenul însă este nou; înainte d e războiu el era ab ia cunoscut şi în orice caz r ă u văzut, în cercuri le ungureşti cel puţin, „ S ' a găsit, pe vremuri, un ministru de instrucţie care a impus şcolilor prin ordin confidenţial ca numirea de Transi lvania (Erdely) s ă fie înlocuită prin aceea de „Platoul sud-estic", iar sub raport po­litic A r d e a l u l a fost botezat „ţinutul de dincolo de Trecă toarea C r a ­iu lui" 2 ) .

Cu atât mai intens circulă el astăzi , în versuri, în nuvele şi ro­mane, în eseuri şi articole de gazetă . S e poate vorbi, la S a ş i şi la Unguri mai ales , de o a d e v ă r a t ă mistică a transi lvanismului — şi o cercetare mai stăruitoare, în a c e a s t ă privinţă, n'ar fi de pr isos .

Cele două romane săseşt i de care ne ocupăm, oglindesc acest transi lvanism prin două aspecte de căpetenie a l e lui: oraşul şi munţii.

Die Stadt im Osten este Braşovul , o r a ş de pietre seculare, ul­t ima staţie de colonizare compactă a Saş i lor , în drumul lor. spre R ă s ă r i t .

„ . . . Străbunul meu a fost paznic de p o a r t ă în 1612 când Mihai Weiss e r a judele oraşului . Oda ia mea e l ipită de meterezul porţii. T u m u l pântecos intră de un cot în casă . M ă razim de el, prietenul meu. Păzitor de p o a r t ă sunt şi eu în acest oraş . D e patruzeci de ani m ă uit ce duhuri îi trec pragul . Le cunosc p e toate, cum cunoştea şi străbunul meu p e toţi trecătorii . Ş i ştiu s ă povestesc despre ele. Cel mai frumos lucru din lume este amintirea . . . "

Ş i începe cortegiul amintirilor, din timpul copilăriei , cu dulcea icoană a celor doi copii cu nume şi suflet din legende: Hi ldegard şi H a r a l d , sortiţi unul altuia prin strălucita frumuseţe şi talentul ce-i r id ică d e a s u p r a tuturor. Romanul , în bună parte , e istoria acestor doi. In jurul lor roieşte viaţa unei c lase de liceu, povest i tă autobio­grafic, cu amănunte pitoreşti , într'un registru larg ş i nuanţat, de Fri tz , sub al cărui nume se ascunde romancierul. D a r umbre crescânde în­văluie din ce în ce mai strâns iluzia a s t a însorită a copilăriei şi ob­servi repede că nu oamenii, ci oraşu l este adevăratu l erou al po­vestirii. Braşovul pitit la poa le le Bisericii, strivit de T â m p a , oraşul reformatorului Honterus, simbol a l severităţii protestante , amintire vie a trecutului de sbucium pe c a r e acest n e a m de coloni 1-a susţinut pentru a-ş i p ă s t r a caracterul de „Germaniss imi Germanorum", pe aces t petec de pământ . Oraşu l nivelator de inegalităţi, încovoind sub disciplina lui de fier orice veleitate de individualism. In jurul lui şi pentru el se d a u toate luptele, el se s t recoară în toate ungherele vie­ţilor, modelându- le d u p ă voinţa lui. Privite de departe , toate a c e l e a coefus-uri de liceeni, nenumărate le asociaţiuni cetăţeneşti , bisericeşti, vânătoreşt i , turistice, e t c , ca şi r i tualuri le serbări lor câmpeneşti , pot să p a r ă copilăreşti . In total itatea lor însă e le a lcătuesc o ţesătură inextricabi lă din care nimeni nu poate ieşi nepedepsit , a cărei amin­tire nu se poate şterge din suflet. „ C â ţ i dintre fiii tăi nu te -au bles-

2 ) Carol Kos în „ E r d e l y i Hel ikon", 1928, p. 57.

GÂND ROMANESC 93

temat cu s p u m ă la gură şi a u fugit departe . In tropi, pes te ape , în Abisinia şi S u m a t r a . D a r când marinarul Seifert s t a gata s ă intre în p ă d u r e a virgină din Noua Guinea şi s'a izbit piept în piept d e braşoveanul Gusbeth care tocmai atunci c ă d e a din pădure , ei s 'au îmbrăţ işat şi a u întrebat amândo i d e o d a t ă : C e face O r a ş u l ? "

C e r e p e d e se uită generoasele efuziuni a l e tinereţii! întorşi din hoinărelile lor prin streinătăfi — prin Germania — prietenii d e a l t ă d a t ă se opintesc câtva timp s ă schimbe ceva din rânduiel i le b ă t r â ­neşti. Visuri ridicole, fără consecinţe. Autor i tatea de s tâncă a t ra ­diţiei nu se poate clinti, organizaţ ia soc ia lă cu rădăc in i îndepărta te în trecut şi mergând p â n ă la ultimul ţăran sas , îi pr inde p e toţi în pânzele ei. Ş i ei acceptă , cu o a r e c a r e resemnare la început, cu interes mai târziu, cu fanatism în cele din urmă . A fi câ t m a i a p r o a p e d e inima oraşului , a ghici înţelesul bătăi lor ei, devine unicul criteriu de preţuire a oamenilor. Ş i Hara ld , preot braşovean acum, din a l cărui sânge n'a putut s ă d i s p a r ă de tot moştenirea austr iacă: vani ta­tea feminină, fantezia, gustul pentru ar tă , lirismul cuvântului a m p l u şi sonor, îşi v a s â n g e r a picioarele ca s ă a j u n g ă în s fânta sfintelor. El va fi privit, totuşi, cu neîncredere: un intrus, un „prinţ" exotic, o pr imejd ie pentru tradi ţ ia osificată. In z a d a r el va sacrifica, nebun de ambiţie, iubirea Hildei pentru a-ş i rea l iza visul de întâietate în oraşul detestat şi adorat . Coal i ţ ia mediocrităţi i în linia tradiţiei îl va goni în p r ă p a s t i a sinuciderii, şi încă o d a t ă întunecata tenacitate, moştenită dela colonii c a r e a u s trăbătut păduri le cu un topor în m â n ă din F l a n d r i a şi p â n ă aici, va birui. Ş i la fel, prin s inuciderea tribu­nului Burtesch se v a lichida zgomotoasa şi intempestiva mişcare a „verzi lor" care au ameninţat un moment s ă s p a r g ă unitatea s ă s e a s c ă .

Aceste i conştiinţe a colectivităţii nimic nu trebue s ă i se opuie. Din ea, prin ea şi pentru ea tră ieşte individul. „ S u n t m â n d r u c ă sunt S a s arde lean, unul din cei douăsute treizeci de mii. Suntem poporul cel mai mic din E u r o p a dar ne-am ţinut cu cea mai m a r e dârzenie".

Din când în când o u m b r ă d e îngri jorare face s ă tremure a c e a s t ă mândrie. Un exclusivism nervos, înfrigurat trage şanţuri de d e s p ă r ­ţire între Saş i , p e de o parte şi Românii şi Ungurii, pe de a l ta . R o ­mânii se coboară mereu de pe dealuri ş i se a p r o p i e tot mai nume­roşi de centrul oraşului . S e r b a r e a „ J u n i l o r " braşoveni — minunat d e colorată descripţ ie! — dă f i o r i . . . Numai pictorul Mockel, boem ge -r i a l c a r e a umblat toată viaţa lui pe cărări streine a l tora şi-şi v a s fârş i v iaţa în I ta l ia — se a m e s t e c ă nepăsător , cu o paletă'n mână , în învă lmăşa la colorată a Românilor.

Cu ace laş i îndemn păt imaş d e sol idaritate s e mântuie cartea . Pes te A r d e a l a trecut şuvoiul marelui război. Dar Saş i i vor s ă t r ă ­iască: ,, . . .Vrem să trăim pe acest pământ , p e aces t pământ liber, îngrăşat cu sângele nostru. Ş i vrem s ă rămânem Germani, s a u altfel , s ă ne înghită p6*topul".

D a c ă prin aceas tă s tăruitoare accentuare a „civităţii", romanul dlui Meschendorfer are o deosebit de s trânsă consistenţă, nu în­seamnă, , totuşi, că el este monoton. O mulţime de culori comple­mentare se a d a o g ă celei s tăpânitoare: Iată , mai întâi, var ia ta ga le ­rie a colegilor şi profesorilor, apoi preotul oraşului, om de legea

94 GÂND ROMÂNESC

veche, pensionarii, — delicioase caricaturi, — colecţionarii, şi iată, în sfârşit , evocarea lirică a străbunilor — a d e v ă r a t e crâmpeie de b a ­l a d ă — şi acele dulci melancolii a le amintirii care m'au făcut să m ă gândesc nu o d a t ă la Hans Rudolf Bartsch , poetul Gratz-u lu i austr iac .

O carte bună deci: de bun augur pentru începutul breslei şi vred­nică încoronare a activităţii unui scriitor de frunte.

Suntem îndemnaţi s ă credem c ă în a l egerea celui de a l doi lea volum cu care breas la s ă s e a s c ă îşi continuă activitatea, s'a căutat , cu o spec ia lă grijă , să se respecte o anume simetrie editorială: d u p ă romanul oraşului , romanul muntelui, al vânătoare i şi păstoritului. A l e g e r e norocasă, în orice caz. Căci Hirtenfeuer (Foc ciobănesc) a l dlui Witting, o monografie romanţată a vieţii de la munte, este, îna­inte de toate, o carte de sănăta te robustă, o apologie a vieţii libere, cu orizonturi vaste , cu rosturi de profundă înţelepciune primitivă.

Dificil de localizat, fiindcă autorul e foarte sgârcit în indicaţii topografice, vorbind mereu, fără nci o precizare, de „oraş" , de „ s a t " şi amintind doar în treacăt şi foarte rar câteva nume de piscuri şi a p e dintre munţii Cibinului şi până'n părţ i l e Haţegului, romanul dlui Witting se pare că ocoleşte intenţionat îngrădirea prin precizări , pen­tru a nu stânjeni impresia de infinită perspect ivă în c a r e sunt aşeza te „satul" , „muntele", „oraşul" , concepute ca entităţi simbolice, deasu­p r a oricărei determinări.

Int i tularea capitolelor: Pr imăvara , V a r a , T o a m n a şi Iarna, n'are nici ea vreo semnificaţie pentru reparti ţ ia materialului povestirii care se întinde p e o dis tanţă de câţiva ani, începând înainte de război şi a j u n g â n d până'n al doilea sau al treilea an de d u p ă unirea noastră.

D a r toate aces tea sunt de s ecundară însemnătate, cum puţin im­portă şi l ipsurile arhitectonice a le povestirii. Căc i prin toate aces te l ipsuri răzbate , masiv şi statornic, re l ig ioasa iubire a naturii — şi a c e a s t a constitue adevăratu l element polarizator al acestui roman liric.

Romanul începe cu o rapsod ică descriere a unei furtuni de s fâr­şit de pr imăvară , d u p ă care va urma bucolica simfonie a verii la munte. Wido Walding p ă r ă s e ş t e oraşul , „ c a s ă de sănătate pentru filantropi, altruişti, ego i ş t i" . . . şi se a f u n d ă în pădur i l e lui; acolo numai el se simte a c a s ă . „ P ă d u r e a şi Wido Walding! E l ştia că aceste două nume îşi răspund ca f loarea si creanga, ca ursul si mun­tele".

Wido Walding, vânător singuratec, e a p r o a p e singurul strein în a c e a s t ă carte, popula tă în întregime de ciobani români. Ii vezi pe aceşt ia cum se ridică în ziua „ înă l ţăr i i Domnului" şi cum ies din satul înecat în pulbere şi soare, cum apucă, cu turmele lor, poteca îngustă ce suie la păşuni le g r a s e de munte, ca într'o procesiune sfântă, deprinsă din vremi uitate şi repetată an cu an, cu ace laş i ritual. In fruntea lor, Nicolae Mărcuţ iu şi tatăl său, Dumitru, moş­neagul frumos de 85 de ani care face pentru cea din urmă oară ,

GÂND ROMÂNESC 95

poate, acest drum ostenitor, de dragul Dochiei, nepoata lui, şi cu tainicul gând de a fi îngropat acolo, sub o geană de pădure .

Witting cunoaşte minunat viaţa munţilor noştri. V ia ţa suf letească a ciobanului, v ia ţă de l ibertate mândră , de tăcere şi poezie adâncă , amănuntele meseriei: mulsul oilor, pregăt irea caşului , practici le de tămăduitori de boală, luptele cu oaspeţi i nepoftiţi a i stânelor, lupii şi urşii, încăierări le lor cu „golanii" ce veniau, înainte de război, de dincolo de graniţă: nimic nu-i s capă , totul e notat cu dragoste şi gr i jă de amănunt. Ce vie şi s impatică este de ex., figura vulpoiului de Stan Vidrighin cu micile lui s t ra tageme pentru a pune m â n a p e o păşune mai bună, şi ce gravă, omerică este vorba bătrânului Dumitru Mărcuţiu când povesteşte tânărului vânător, seara , la p a r a focului, vechi tragedii cu preţul cărora oamenii lui ş i -au r ă s c u m p ă r a t dreptul de s tăpâni ai acestor locuri, — c â t ă distincţie naivă în t â n ă r a p ă s t o ­riţă, Măria , „ c u ochi de ciută" şi în a c e a minune de frumuseţe sveltă, Dochia, „f igură de cas te lană în forfoteala stânei"!

Războiul cu urmări le lui: criza economică, despădur irea s ă l b a ­tecă a munţilor, „ l e p r a comerţului evreesc" nimicesc a c e a s t ă lume patr iarhală , f ă r ă de care Walding n'are nici o raţiune de existenţă. In adevăr, aces ta , constrâns să p ă r ă s e a s c ă munţii şi s ă t ră iască în oraş, se va distruge în curând. R a s a ciobanilor însă nu moare . D u p ă grele încercări „ o nouă pr imăvară a răsăr i t pentru popor — de n'ar a d u c e furtuni!" E ultima frază a cărţii acesteia care trebue s ă ne fie d r a g ă pentru credinţa ce a r e în noi.

I O N C H I N E Z U .

C R O N I C A I D E I L O R

A. TIBAL SI PSIHOLOGIA POPORULUI ROMÂN

De vre-o 100 de ani încoace, de când poporul nostru a căutat, la lumina conştiinţei naţionale, să-ş i cro iască un alt destin, în a r m o ­nie cu evoluţia istorică a Europe i apusene, mulţi scriitori francezi ne-au a j u t a t să ne regăs im p e noi înşine, d u p ă orbecăirea veacurilor trecute şi să ne f ixăm apoi, în mod conştient, drumul evoluţiei viitoare. A u fost scriitori cari ne-au cunoscut la noi a c a s ă , ne-au observat în manifestări le de ordin politic sau cultural, căutând core­laţ ia acestor manifestări cu factorul geografic şi cl imatic dat şi dibuind rădăc ina lor în straturile adânci a le istoriei. Alţ i i ne-au stu­diat dela distanţă, exp lorând mai a le s datele trecutului şi elementele compoziţiei noastre etnice, s p r e a-şi face o idee despre fiinţa noas tră naţ ională şi forţele ei vitale. Mulţi dintre ei a u văzut bine şi unii au văzut chiar a ş a de l impede, încât rezultatul observaţiei lor a fost o revelaţie pentru noi înşine şi ne-a servit d e îndreptar. C a s ă dăm un exemplu, vom aminti cazul destul de recent încă al cărţii lui Lucien Romier, Au carrefour des empires morts, a ş a de bogată în învăţături.

Lucien Romier face p a r t e din seria celor car i au venit s ă ne cu­noască la noi a c a s ă . Un alt scriitor, bine informat, care de multă

96 GÂND ROMÂNESC

vreme ne s tud iază de la el de a c a s ă , a încercat de curând s ă dea o schiţă a psihologiei poporului nostru, interesantă în multe privinţe. E s t e Andre Tibal, cunoscutul profesor dela Centrul E u r o p e a n al D o -taţiunii Carneg ie din Par is , ş i colaboratorul revistei L'Europe Cen­trale din P r a g a , în care a n a l i z e a z ă a p r o a p e s ă p t ă m â n ă de s ă p t ă m â n ă evenimentele mai de s eamă a le politicei româneşt i şi legătura lor cu polit ica europeană. Rezultatul cercetări lor lui în a c e a s t ă privinţă a format obiectul unei comunicări la A c a d e m i a d e ştiinţe mora le şi p o ­litice din cap i ta la Franţe i . Deoarece avem impresia că a c e a s t ă comu­nicare, t ipăr i tă în nrele din 4 şi 18 F e b r u a r i e a l e revistei paris iene Revue Bleue, n'a fost r e m a r c a t ă îndeajuns de periodicele noastre , vom reţine aici ideile ei principale, cu câ teva scurte observaţi i car i se impun.

Tibal spune de la început c ă nu va p u t e a d a o definiţie prec i să a psihologiei poporului român, pentrucă a c e a s t ă psihologie nu este definită încă prin sine însăşi . S 'a spus de multe ori că noi suntem încă „ în f a z a tinereţii", ca popor. Cons ta tarea o face ş i Tibal şi a ş a îşi exp l i că el f luiditatea spiritului românesc, nes iguranţa manifestări­lor lui şi l ipsa unor contururi precise a l e psihologiei „ r a s e i " româ­neşti.

Studiul factorilor etnic şi geofizic din compoziţia acestei r a s e îi d ă însă câteva premise hotărîte. E s t e determinantă pentru psihologia poporului român a ş e z a r e a lui între Balcani , E u r o p a centra lă şi s t e ­pele răsări tene, căci în funcţie de a c e a s t ă a ş e z a r e sunt anumite in­fluenţe cl imatice şi un anumit destin istoric. Tot a t â t de evident este caracterul rural a l poporului nostru şi în special caracterul de popor de munte moştenit dela strămoşi i noştri, Dacii . S 'a constatat de mult c ă la munte r a s a românească este m a i cura tă şi că civil izaţia românească s'a născut în regiunea de sub munte. Tibal t rage şi a l te concluzii din examinarea elementelor de ambianţă , cum a r fi s ă n ă t a t e a fizică, v i tal i tatea şi prolif icitatea poporului , care expl ică rez is tenţa lui în cursul „catastrofe lor" istoriei, apo i tradiţionalismul şi sobrie­tatea lui. „ I n t r e toate calităţile, ţăranul român aprec iază mai mult calmul şi chibzuiala", a tâ t *de mult încât a a j u n s s ă fie închis, neîn­crezător şi trist. In orice caz, c a un popor de ţărani şi d e păstori , Românii , au un simţ al naturii foarte pronunţat şi gustul art ist ic es te la e i tot un dar a l naturii.

Caracteru l pronunţat rural al poporului român îşi a r e şi u r m ă ­rile lui rele. In special a ş a se expl ică faptul că Românul a pătruns foarte târz iu l a oraşe şi atunci p a r c ă cu p ă r e r e de rău, iar rutina ocupaţiunilor urbane, mai a le s a negoţului, îi l ipseşte p â n ă as tăz i .

Trebue s ă remarcăm însă că a c e a s t ă carac ter izare s u m a r ă nu exc lude anumite excepţii . E x i s t ă şi Români cu aptitudini negustoreşti , d a c ă aces tea caracter izează mai a les spiritul orăşănesc , şi anume chiar în regiunea muntoasă, iar viaţa urbană a luat de câteva decenii în­coace o desvo l tare importantă.

Tibal găseş te o t răsă tură esenţială a spiritualităţi i româneşt i în latinismul nostru, în ceeace el numeşte ideea latină, p e c a r e o soco­teşte nu atât ca o însuşire de ereditate, cât un produs de conştiinţă, e laborat de intelectualitatea română din ultimele două veacuri.

„Original i tatea Românului între toate naţiunile cari se îngrămă-

GÂND ROMÂNESC 97

dese în E u r o p a centrală şi sud-est ică o formează legătura lui cu R o ­ma. In ce fe l? Evident că prin limbă, oricât de amestecat a r fi lexicul acestei limbi. Ş i mai c u m ? Prin ceeace s a r putea numi ideea latină, latinismul, un fel de idee-forţă, care-1 face pe Român, mai mult p e intelectual decât pe ţăran, e adevărat , s ă se considere ca un descen­dent, printr'o filiaţiune care cu greu s'ar putea preciza, a l vechilor Romani, în sud-estul Europei , s ă v a d ă în faptul aces ta sau în a c e a s t ă sugestie un factor esenţial de originalitate naţională, un admirabi l motiv de mândrie naţională, o justif icare pentru întreţinerea unor legături frăţeşt i cu latinitatea din A p u s , cu un cuvânt s ă v a d ă în a c e a s t a însăşi temelia conştiinţei şi a voinţei de a trăi a naţiunii ca a tare , şi a c e a s t a chiar de când a început s ă se cunoască pe sine în­săş i şi s ă - ş i afirme existenţa".

Observaţ ia este interesantă, dar trebue s ă constatăm că „ d e s ­cendenţa" noas tră romană este, totuşi, mult mai uşor de stabilit decât i se pare lui Tibal .

A c e a s t ă idee latină nu este însă decât una din trăsături le c a r a c ­teristice a le spiritualităţii româneşti , o idee-forţă, — cea mai puter­nică, fără îndoială — prin a cărei acţiune, împletită cu acţiunea a l tor idei-forţe se va e labora cu timpul a d e v ă r a t a originalitate a sufletului românesc .

In ultima jumătate de veac am încercat s ă a jungem la a c e a s t ă originalitate printr'o cunoaştere a p r o f u n d a t ă a trecutului naţional, în toate formele lui şi pe urmă printr'o valorif icare, a t â t prin m i j ­loacele ideale , a le artei , cât şi prin mij loacele de ordin practic, a l e politicei şi a le ştiinţelor sociale, a virtuţilor revelate de a c e a s t ă cu­noaştere . Iar în anii de d u p ă războiu, o s e a m ă de scriitori şi de gân­ditori, dintre cei mai bine dotaţi, au încercat s ă pună la temelia cul­turii româneşt i tradiţ ia bizantină ortodoxă, cu nota ei rel igioasă, mis ­tică şi cu caracterul ei răsăr i tean. S e p a r e însă, spune Tibal , că „ tradi ţ ia lat ină" ş i -ar fi dat tot rezultatul prin provocarea ş i just i ­f icarea independenţei şi a unităţii naţionale, iar în succesul „ a p o s t o ­lilor ortodoxiei" nu se poate crede, mai întâi fiindcă Românul es te într'o prea mică m ă s u r ă religios, ş'apoi pentrucă ortodoxia e s te prin excelenţă grecească şi s lavă, proprie, deci a l tor r a s e şi nici nu se ştie d a c ă mai conţine germeni de v iaţă nouă.

C a l e a pentru formarea unui tip psihologic original ş i bine definit al Românului rămâne , după Tibal , tradiţionalismul, un tradiţ ional ism sănătos care va putea emancipa într'o m ă s u r ă suficientă spiritul r o ­mânesc de diferitele influenţe străine a d u s e de vreme şi de împre­jurări le istorice. D a r a c e a s t ă ţintă i se p a r e încă departe , „deoarece , în orice ţară , s ingura temelie so l idă a unei individualităţi naţ ionale statornice este o c l a s ă mijlocie sănătoasă , puternică, numeroasă, înstă­rită, cu a l te cuvinte o burghezie cu tradiţii, cu o conştiinţă de sine şi cu o întinsă influenţă. Aces t element social îi l ipseşte României ca si celorlalte ţ | r i din răsări tul şi sud-estul Europei şi el nu se va naş te decât în u r m a unei ascensiuni lente a c lasei ţărăneşti , un pro ­ces care a r e nevoie încă de zeci de ani".

Timpul va aduce , probabil, şi o oarecare osmoză a tipurilor re ­gionale de Români, cari ex is tă as tăz i ca un produs al împrejurări lor

4

98 GÂND ROMÂNESC

istorice. Unul din cele trei capitole a le comunicării lui A n d r e Tibal, — poate cel mai original — este consacrat exclusiv caracterizări i acestor tipuri regionale de Români , Ia tă esenţa acestu i capitol:

Românul din Muntenia are un caracter mediteranian. E l a fost mai mult influenţat de spiritul bizantin şi grecesc. Deaceea el are spiritul subtil, gustul pentru raţionamentul ingenios şi chiar viclean, este vorbăreţ, cu un fond de nepăsare şi de fatalism, preocupat de un exterior strălucit şi seducător, înclinat spre o viaţă uşoară, fără muncă şi spre aventură şi, în sfârşit , pas ionat pentru politică.

Moldoveanul este mai puţin înzestrat pentru politică, are în schimb spiritul mai fin şi mai pătrunzător, potrivit pentru produ­cerea valorilor de pură intelectualitate. Vecinătatea cu câmpiile ru­seşt i şi cu spiritul s lav i -au dat o oarecare moliciune şi ea justif ică l ipsa simţului practic, a sentimentului realităţii şi, înclinaţia spre vi­sare , care însă nu trebue confundată cu misticismul rusesc. Spiritul rusesc i-a influenţat mai mult p e Moldovenii din B a s a r a b i a , care timp de un secol şi mai bine n'au avut nici o legătură, de nici un fel cu spiritul european. Viaţa de opresiune şi de mizerie, pe care a îndu­rat-o, 1-a făcut pe B a s a r a b e a n mai greoiu şi mai închis. E l are un fond de deprimare şi este înclinat spre fanatism,

Românul cel mai aparte , din punct de vedere intelectual şi mo­ral este, după părerea lui Tibal, Ardeleanul . Mai întâi o ciudăţenie: deşi ideea de latinitate, ca o forţă spir i tuală conştientă şi pe urma deşteptarea naţională s'au născut în Ardea l , la sfârşitul secolului X V I I I , Ardeleni i par mai puţin „lat ini" şi sunt în orice caz mai pu­ţin meridionali decât Muntenii şi Moldovenii. Sunt mai puţin indivi­dual işt i şi p o s e d ă într'un grad m a r e simţul gregar, respectă mai mult disciplina şi cadrele , iar personalităţ i le au mai puţin preţ la ei decât mase le . A v â n d spiritul mai puţin strălucitor, mai puţin ascuţit, mai puţin nepăsător , mai provincial şi mai puţin cosmopolit, ei au în schimb mai multă statornicie, stăruinţă, minuţiozitate şi rigiditate în idei şi în atitudini.

A c e s t e însuşiri se datoresc în parte influenţei germane, exerci­t a t ă şi a s u p r a Bucovinenilor, — aici în mod direct, iar în A r d e a l prin intermediul Ungurilor mai a les . Tibal greşeşte când crede că Români i din A r d e a l ş i -au avut privirea îndreptată numai spre A p u s . Deş i împrejurăr i le istorice i-au legat mai mult de E u r o p a a p u s e a n ă decât pe ceilalţi fraţi. Românii din A r d e a l au avut, totuşi, continue legături cu Românii de dincolo de munţi, în decursul veacurilor şi, f ără îndoială, într'o mai mare m ă s u r ă legături sufleteşti decât eco­nomice.

Influenţa germană s'a resimţit mai mult în viaţa economică şi so­cială a Români lor din Ardea l . Cal i tăţ i le de disciplină şi de rezistenţă a le Ardeleni lor se datoresc însă mai a les luptei naţionale şi sociale p e care au purtat-o ei împotriva Maghiarilor, când cu mij loacele re -voluţinare, când cu cele legale, întrebuinţate cu multă r ă b d a r e şi is­cusinţă. Aces t conflict de r a s ă permament expl ică şi s tructura soc ia lă deosebită a poporului român din Ardeal . , ,Maghiarizându-se rând pe rând, Românii cari se ridicau, în cursul veacurilor, la bogăţie şi la nobleţe, populaţ ia românească din A r d e a l s'a înfăţişat în secolul X I X ca o democraţie rurală . Aici n'a existat opoziţia dintre o c la să

GÂND ROMÂNESC 99

boierească şi o c la să de ţărani, ca în Principate. Aceste i împrejurăr i i se datoreşte, în mod natural, simţul egal i tar şi democratic al A r ­delenilor, a tât de a d â n c înrădăcinat astăz i în mental i tatea lor. Din a c e a s t ă m a s ă rust ică a ieşit rând pe rând, prin multe eforturi şi privaţiuni, o burghezie mică şi o c la să de intelectuali: mai întâi d a s ­căli şi preoţi de ţară , apoi simpli funcţionari, avocaţi şi ziarişti oră­şeni. Instinctul de disciplină şi de colaborare a dus încetul cu încetul, cu toată osti l i tatea s â c â i t o a r e a Budapes te i şi cu toată l ipsa de mi j ­loace, la crearea şi întreţinerea de scoale, de biserici, de asociaţiunl culturale, de biblioteci populare , de ziare, de cooperative, de bănci agricole şi urbane, de case de economii. însăş i biserica or todoxă din Ardea l , organizată în jumătatea a doua a secolului X I X de mitropo­litul Şaguna , s'a pătruns de spiritul democratic făcând, poate sub in­fluenţa protestantismului, loc larg laicilor în administraţ ia ei şi ea a contribuit prin a c e a s t a la întreţinerea simţului democratic şi al colectivităţii naţionale".

A c e a s t a este deci zestrea sufletească pe care o aduc tipurile re ­gionale de Români şi ea îşi va avea rolul ei în e laborarea lentă a acele i psihologii omogene româneşti , pe care o caută Tibal .

O L I M P I U B O I T O Ş .

C R O N I C A S O C I A L Ă

MONOGRAFIA SOCIOLOGICĂ ROMÂNEASCĂ

Activi tatea des făşurată în ultimul deceniu de Institutul Social Român reprezintă în evoluţia sociologiei dela noi o e tapă hotărîtoare şi fecundă. F ă r ă a încerca s ă depreciem va loarea studiilor strict teo­retice, întreprinse de alţii, ni se pare că opera I. S. R. formează una din cele mai mari contribuţii a d u s e ştiinţei în general.

N u uităm — spre a aminti numai pe cei din epoca n o a s t r ă — p r e ­ţ ioasele lucrări şi studii din câmpul sociologiei datorite dlor P. A n ­drei, Tr. Brăi leanu, e t c , şi nu se poate trece nici peste înţelegerea sociologiei ca doctrină a culturii, promovată de prof. V. B ă r b a t (Cluj ) , căruia sfârşitul prematur i-a zădărnicit închegarea definitivă a sistemului său sociologic. Deasemenea trebuesc relevate lucrările dlui D. Drăghicescu care se bucură d e o atenţie deosebită din par tea unui eminent istoric al directivelor sociologiei m o d e r n e 1 ) .

Ceeace constitue însă specificul şi defineşte natura cercetări lor şcoalei dlui praf. D. Guşt i este monografia sociologică sau, — ne p lace s ă spunem — fundamentarea monografică a sociologiei.

F ă r ă îndoială că din punct de vedere ştiinţific vastul material adunat prin „acţ iunea monografică" este în curs de prec izare şi s is te­mat izare . Oricare ar fi însă, ideile conducătoare şi concluziile teo­retice ultime, pentru noi faptul că o cercetare ştiinţifică — mai a les

!) P. Sorokin, S o z i o l o g i s c h e Theor ien . Munchen , 1931.

100 GÂND ROMÂNESC

în domeniul ştiinţelor spirituale — îşi întinde antenele s p r e rea l i ta ­tea vieţii, este indiciul hotărîtor al unei robuste trăinicii. Insuficienţa şi sterilitatea multor principii ce se întâlnesc în ştiinţele spir i tuale rezul tă din negl i jarea realităţi lor concrete şi din obişnuinţa gândiri i de a deforma faptele, potrivit unor idei preconcepute.

Monografia sociologică românească reprezintă o apl icare a con­cepţiei sociologice a dlui praf. D. Guşt i la studiul unităţilor sociale. P â n ă în prezent monografia a fost ap l i ca tă satului.

Sistemul dlui proif. G u ş t i 2 ) concepe sociologia ca ştiinţă a r e a ­lităţii sociale. Rea l i ta tea socia lă — concretizată în diversele unităţi — e în esenţa ei voinţă socială, iar ca existenţă fenomenologică a c e a ­stă real itate a p a r e în unităţi, relaţii şi procese sociale. Geneza r e a ­lităţii sociale, condiţionarea ei potenţ ială e în funcţie de cadrul so­cial (psihic, istoric) şi natural (cosmologic şi biologic). Reacţ iunea realităţii sociale fa ţă de variate le condiţionări cre iază conţinutul exi­stenţei ei, format din diversele manifestări ac tua le ce se prezintă ca obiectivări în valori le economice, spirituale, politice şi juridica. T e n ­dinţele de evoluţie socială se definesc în direcţia real izări i s istemului de scopuri fetica), faci l i tată de sistemul mij loacelor pentru real i ­zarea valorilor şi a normelor sociale fpolitica).

Intre cadre şi manifestări ex is tă un parale l i sm, o condiţionare reciprocă. Tota l i ta tea de viaţă reprezentată de real i tatea socia lă es te o structură dinamică.

„Actua l i zarea voinţei sociale dintr'un anume moment, trecută prin filtrul cadrelor condiţionante a le acelui moment, devine, odată înfăptuită şi a j u n s ă manifestare, cadrul condiţionant de care se lo­veşte ac tua l izarea din momentul următor al voinţei soc ia le" 3 ) .

Nu e de c ă d e r e a noastră s ă judecăm temeiurile ştiinţifice a le acestui s istem şi nici nu ne interesează aci discuţiunile teoretice p e care le ridică diferitele controverse sociologice; reţinem numai f a p ­tul c ă a c e a s t ă formulare depăşeş te uni lateral i tatea celor mai mul te sisteme, prezentându-se sintetic şi unitar şi îmbrăţ işând manifestă­rile sociale în total i tatea lor.

Aspecte le realităţi i sociale (cadre, manifestări , unităţi, relaţii , procese) constitue obiectivul de cercetare al monografişti lor. Ult imele numere a le „Arhive i" 4 ) expun o parte din rezultate le studiilor mo­nografice făcute a s u p r a satelor Runcu, Cornova şi Fundul-Moldovei . Cadre l e sunt cercetate prin studiile dlor: I. Conea, D. Georgescu, H. H. Stahl , T, Herseni, Gh. F o c ş a , P. Ş te fănucă şi E . Bernea , iar stu­diile referitoare la diferitele manifestări sociale sunt semnate de dnii M, Vulcănescu, Cornăţeanu, M. Constantinescu, Brăiloiu, H. H. Stahl , etc. Despre unităţi, relaţii şi procese scriu dnii Zamfirescu, D. Păun, Tr . Herseni şi A . Golopenţia.

A r fi zadarnic s ă încercăm a r e d a — în limitele unor scurte

2 ) cf. D. Guşti, S o c i o l o g i a , în: Omagiu prof. C. Rădulescu-Motru. Rev. de Filos. X V I I , 1932, p. 315.

•°<) D. Guşti, o p . cit., p . 320. 4 ) „ A r h i v a pentru Ş t i in ţa şi R e f o r m a S o c i a l ă " . Org . Inst . S o c . R o m â n -

B u c u r e ş t i , an . X , 1932, No . 1—4.

GÂND ROMÂNESC 10t

însemnări — esenţialul cuprins în aceste documentate şi întinse studii . Ia tă de ex. cadrul biologic al unui sat (Cornova) din care ni se înfă­ţ i ş e a z ă evoluţia demografică între 1817—1930 (D. Georgescu) , ca ­racter izată prin coeficienţi de creştere, raporturi dintre sexe, nup-ţ ial i tate şi mortal itate. Statist ici le a r a t ă că din punct de vedere al mortalităţii , frecvenţa este mai accentuată în Mart ie , August şi Oc­tombrie, în Mart ie ea pare a fi determinată de afecţiunile pulmonare, în Augus t de gastro-enteritele de origină al imentară, iar la începutul lui Octombrie de febra tifoidă.

Ne îndoim d a c ă asemenea date se pot găs i în arhivele Ministe­rului Sănătăţ i i ,

Căutând să determine raportul dintre individ şi societate (cadrul psihologic), dl Tr, Herseni într'un pregnant studiu af lă — printre altele — că instituţiile pier dacă nu sat is fac tendinţele subiective a îe unităţii sociale; dimootrivă când aceste instituţii sunt conforme cu trăiri le subiective, ele progresează . In aceeaş i ordine de fapte , d-1 F o c ş a ne dă indicaţii a s u p r a mentalităţii satului expunând — pe b a z a unei conversaţii stenografiate — at i tudinea spiri tuală a s ă t e a ­nului faţă de unele probleme cap i ta l e a l e existenţei: „origina, con­stituţia şi durata universului", „ ideea de bine şi rău", „ d e sancţiune şi recompensă", etc. Evident că chiar a d ă u g â n d la aceste date şi celelalte aspecte ale problemei c a r e sunt tratate în volumul de care ne ocupăm, nu s'a epuizat încă tot cadrul psihologic. Formele de cu­noaştere, afectivitate şi acţ iune privite în total i tatea şi specificul lor regional vor face posibi lă determinarea r e a l ă a însuşirilor carac te ­ristice a le constituţiei psihice româneşti . A m vrea, altfel zis, consi-deraţiuni mai ample a s u p r a factorilor de psihologie soc ia lă şi etnică în determinarea conduitei colective. E l e vor urma fără îndoială; stu­diul bocetului, vrăjitoriei şi descântatului formează un început în aceas tă direcţie. In ele se manifestă mai vădit psihicul colectiv. N u ne închipuim acest psihic colectiv ca o entitate obiectivă, ci c a o unitate de comportare psihică a indivizilor ce compun colectivitatea sau unitatea socială. Ne permitem a c e a s t ă mică digresiune, deoarece ni se o a r e că în manifestări le sociale rolul factorului psihic (alături de cel economic) este central şi hotărîtor şi că înăuntrul cadrelor lui este posibil să se s tabi lească o anumită ierarhie în funcţie de forţa lui act ivantă a s u p r a societăţii. Prin a c e a s t a ne mai punem şi o în­trebare principială şi teoretică: Ce raport ex is tă între sociologie, mo­nografia sociologică şi ştiinţele sociale par t i cu lare? Mediul cosmic constitue obiectul geografiei şi antropogeografiei , cadrul istoric şi psihologic formează preocuparea istoriei şi psihologiei; diferitele m a ­nifestări spirituale a u determinat, la rândul lor, crearea diferitelor discipline şi ştiinţe spirituale, etc. E s t e o ştiinţă spec ia lă sociologia sau reprezintă o sinteză a ştiinţelor sociale part iculare , a ş a cum o concepe de ex. R» W o r m s ?

Dar prin a c e a s t a anticipăm desigur o s e a m ă de probleme a că ­ror rezolvare va urma şi care îşi vor găs i răspunsul în aş teptate le lucrări a le d-lor H. H. Stahl („Tehnica monografică") şi T. Herseni („Monograf ia sociologică").

Gândul ce a hotărît rânduri le anterioare a fost numai de a

102 GÂND ROMÂNESC

atrage atenţia a s u p r a problemei monografice şi a activităţii I . S. R . Opera acestui Institut depăşeş te posibil itatea de muncă individuală, iar e laborarea preţiosului şi întinsului mater ia l adunat prin acţ iunea monograf ică а I. S. R . va epuiza munca multora. încetul pe încetul se vor fixa temelii durabile în cunoaşterea realităţi lor româneşti . D u p ă cum observă însă, pe drept , înşişi conducătorii „monografişti lor", prin acţ iunea monografică s e face o întreită operă: ştiinţifică, soc ia lă şi naţională. Ştiinţifică prin studiul obiectiv al fenomenelor colective, socială prin educaţ ia şi as istenţa socia lă des fă şura tă în satele vizitate şi naţ ională prin strângerea comorilor spirituale ale micilor şi c a r a c -teristicelor comunităţi româneşti care îşi a ş t e a p t ă de multă vreme cercetătorii harnici şi chibzuiţi.

In vreme ce alţ i cercetători s'au pierdut în studii teoretice — indiferent d a c ă acest fapt e determinat de anumite atitudini teoretice sau de l ipsa capitalului bănesc necesar — I. S. R. s'a înrădăcinat în realităţi le româneşti , năzuindu-se s ă le studieze potrivit unei severe discipline ştiinţifice. Prin a c e a s t a opera lui se înser iază în mari le lu­crări a le spiritului românesc. Căci — după profunda observaţie a d-lui prof. C. Rădulescu-Motru — ori de câte ori în istoria noastră culturală spiritul, ideile şi directivele universale s'au îmbinat cu r e a ­lităţile şi necesităţile noastre naţionale, au apărut creaţiunile mar i care au r ă m a s deasupra încercărilor vremii.

Dorim însă ca din a c e a s t ă operă să i a s ă mai mult în evidenţă universalul, strictul sociologic care să unifice studiile speciale , deve­nind o a d e v ă r a t ă ontologie a vieţii sociale.

D. T O D O R A N U .

C R O N I C A M E D I C A L Ă

COMBATEREA TUBERCULOZEI ÎN ROMÂNIA

S e p a r e că una dintre cele mai arză toare probleme sociale din ţ a r a noastră, combaterea tuberculozei, va începe în fine să fie stu­diată mai d e - a p r o a p e pentru a i->se găsi soluţiile, pe cari a l te neamuri de mult a u ştiut să le t raducă în faptă.

Cel puţin a ş a ne îndreptăţeşte să credem holărârea luată de cel de al I I - lea Congres naţional de tuberculoză, ţinut la Cluj în primele zile a le lui Iunie. Cu a c e a s t ă ocazie au fost puse bazele unei „Lig i naţionale pentru combaterea tuberculozei". Nevoia unui asemenea organ central, învestit cu putere executivă şi resurse materiale , era la noi de mult simţită, căci a p ă r a r e a societăţii româneşt i faţă de flagelul ce an de an seceră zeci de mii de tineri, a fost p â n ă în prezent ca şi inexistentă, acţiunile izolate întreprinse în acest scop de către iniţia­tiva part icu lară fiind cu totul insuficiente şi rendementul lor diminuat prin l ipsa unei conduceri unitare.

In acest domeniu totul r ă m â n e încă de creiat şi L i g a va trebui s ă - ş i înceapă activitatea stabilind un program de acţiune studiat în toate amănuntele sa le şi perfect a d a p t a t nevoilor noastre specifice.

GÂND ROMÂNESC 103

Ar fi de dorit ca în alcătuirea acestui plan s ă primeze eonsideraţiuni de ordin practic, pentru ca măsuri le şi instituţiile prevăzute să fie imediat real izabi le şi câ t mai eficace. In împrejurări le economice actuale, noi nu ne putem permite luxul unor lungi şi costisi toare e x ­perienţe, încercând sisteme noi de combatere, cari adeseor i se dove­desc utopice. Avem în faţa noas t ră exemplul inaplicabilei internări forţate a tuberculoşilor, preconizată de legea din 1926, sau creiarea de sate model pentru tubereuloşi, operă l ipsită de va loare profi lactică şi totuşi întreprinsă actualmente cu cheltueli enorme de către Minis­terul muncii şi sănătăţ i i contra avizului specialişt i lor şi menită s ă ducă la un eşec sigur. S ă învăţăm din aces te pilde şi înainte de a cheltui banul, a tât de greu agonisit al contribuabilului, s ă ne înarmăm cu garanţii le necesare în privinţa eficacităţii măsuri lor .

Unele dintre aces te măsuri sunt azi îndeajuns de experimentate în toate ţările, pentru c a va loarea lor s ă nu mai poa tă fi contestată.

înainte de toate combaterea tuberculozei trebueşte s coasă de sub conducerea directă a Statului . L iga va trebui s ă fie o instituţie autonomă, larg subvenţionată, căci nicăiri biurocratismul şi rut ina funcţionărească n 'au reuşit să facă operă pozitivă în domeniul asis ten­ţei sociale. Pentru aceas t ă activitate trebuesc oameni de inimă ş i iniţiativă şi în ace laş i timp special izaţ i în materie.

O a l tă măsu ră de pr imă necesitate este organizarea unei p ropa ­gande anti tuberculoase ştiinţific concepută, sistematic şi permanent apl icată , al cărei rost a r fi pe de o par te instruirea publicului des -orientat în ceeace priveşte infecţiunea tuberculoasă şi importanţa ei socială, iar pe de a l tă par te cointeresarea mari lor mase populare la acţ iunea de combatere şi rea l izarea acelei colaborări efective între public şi L igă fără de care nu se poate atinge rezultatul dorit. Un fericit început al acestei colaborări s 'a făcut cu ocazia şedinţei festive a Congresului, când numeroase personali tăţ i din a fa ră de lumea m e ­dicală, impresionate de gravi ta tea nebănuită a problemei a u oferit spontan sume importante pentru constituirea unui fond de p r o p a g a n d ă anti tuberculoasă.

Profi laxia efectivă (descoperirea bolnavilor contagioşi, t ra ta rea lor şi apă ra r ea anturajului expus infecţiunii) se poa te face însă numai prin instituţii medico-sociale special adap ta t e acestui scop şi car i constitue „armamentul anti tuberculos" propriu zis. Aces t a rmament constă dintr 'o serie de organizaţii cu carac ter local s a u regional prin­tre care cele mai însemnate sunt Dispensarul şi Spi ta lu l Sanator . Es te deci o greşală să se creadă, c ă tuberculoza va putea fi com­bătută numai când ţa ra va fi complet înzestrată cu asemenea insti­tuţii. Combaterea ei se poate face în mod eficace pe localităţi s au regiuni, de îndată ce ele au fost prevăzute cu armamente regionale.

O măsură foarte însemnată pentru împiedecarea răspândir i i tu­berculozei la copii este vaccinarea preventivă cu vaccin Calmet te , faţă de care publicul se a ra tă uneori neîncrezător.

E a trebue neapăra t intensificată şi ext insă la toţi noii născuţi , fiind de cea mai mare utilitate.

Nevoia unei grabnice şi cât mai energice combateri a tuberculo­zei în România, ne-o dovedesc impresionantele date statist ice p re -

104 GÂND ROMÂNESC

zentate congresului de către doctorul Irimescu. P e câ tă vreme morta l i ta tea datorită acestei infecţiuni a scăzut în ţări le unde s'a luptat s istematic împotriva ei sub 1 la mie de locuitori, la noi ea var iază între 22—30 la mie, ceeace reprezintă o cifră anuală de 40—50.000 de morţi!

Ş i mai g r a v ă este însă constatarea c ă a c e a s t ă mortalitate, expre ­sie fidelă a difuziunii endemiei tuberculoase, creşte progresiv dela Tăzboiu încoace.

In faţa acestei invaziuni masive ţ a r a se găseş te as tăz i dezarmată . Pentru tratamentul şi izolarea câ torva sute de mii de bolnavi conta-gioşi, noi nu avem decât 2000 de paturi de spital, pe câtă vreme în s tate le apusene numărul lor este egal cu cifra decedaţilor.

Abia câteva oraşe p o s e d ă dispensări i bine uti late; metodele mo­derne de tratament se apl ică numai în câteva centre mai mari, m a j o ­r i ta tea absolută a bolnavilor curabili se p r ă p ă d e s c nediagnosticaţi şi netrataţ i .

S u m a a loca tă în bugetul României pentru profi laxia tuberculozei comparată , păs trând proporţia, cu ceeace cheltuesc statele conştiente e s t e deadreptul ridicolă.

A tolera mai departe a c e a s t ă ruş inoasă s tare de lucruri, acest „ m a s a c r u al inocenţilor" d u p ă cum, cu drept cuvânt spune doctorul Irimescu, echivalează cu un act de înaltă t r ă d a r e faţă de poporul românesc .

Organizatori i congresului dela Cluj , în frunte cu profesorul Iuliu Haţieganu, au înţeles s ă dea aceste i manifestaţi i ştiinţifice şi o ime­diată va loare socia lă şi practică, real izând acea bogată expoziţie de p r o p a g a n d ă antitubereuloasă a s u p r a cărei am a tras d e j a atenţiunea în numărul trecut al revistei. Az i suntem în m ă s u r ă să constatăm cu p lăcere că a c e a s t ă expoziţie a repurtat un depl in succes fiind vizi­ta tă de un foarte numeros public din toate straturile sociale şi de cele mai multe şcoli din localitate. Uti l i tatea ei fiind astfel dovedită s'a hotărît t ransformarea ei cu sprijinul Ministerului Sănătăţ i i într'un muzeu ambulant, devenind astfel un admirabil şi permanent mijloc de a mobiliza şi înrola toate energiile în campania ce trebueşte în­c e p u t ă împotriva tuberculozei.

L . D A N I E L L O .

M I Ş C A R E A C U L T U R A L A

C ă r ţ i O V I D D E N S U Ş I A N U , Literatura româ­

nă modernă. V o l u m u l I I I . B u c u r e ş t i , 1933. E d i t . „ U n i v e r s a l ă " .

F l u e n t şi sobru , f ă r ă nici o p r o l i x i t a t e r e t o r i c ă , d. O. D. cont inuă a ne e x p u n e evo luţ ia l i t e r a r ă a vremi lor m o d e r n e .

Ul t imi i latinişti d e c a r e s e o c u p ă sunt: G. Săulescu, un M o l d o v e a n , az i r id i co l , şi trei A r d e l e n i : A. Tr. Laurian, un f i losof şi , totuş i , f a n t a s t s t i l i s t i c ; T. Cipariu, un c a p m a i l impezi t , logic , cu m e r i t e d e cer ­c e t a r e i s t o r i c ă a l imbii; A. Pumnul, az i des tu l d e comic . T o ţ i p a t r u , ca l i t eraţ i , ca poruncitori de stil literar, sunt t recuţ i d inco lo de zări le A p u s u l u i . D e - а с э е а , cu d r e p t cuvânt , d. O. D. s e o c u p ă cu ei f o a r t e p e scur t ş i n u m a i d in punct de v e ­d e r e al evo luţ ie i literare.

T r e c â n d de a c e s t p o v â r n i ş descendent , d. O. D. ne e x p u n e a s c e n s i u n e a l i t e r a r ă , c a r a c t e r i z a t ă s intet ic în p a g i n i l e 23—25 ş i - a p o i a m ă n u n ţ i t ă în autor i i c a r e - a u cons t i tu i t -o .

T o ţ i autor i i a c e ş t i a a u l e g ă t u r i cu p o ­l i t i ca n a ţ i o n a l ă : toţ i sunt ca lz i pen tru ide i l e l iber tă ţ i l or a s p i r a t e în A p u s şi in Orientu l e u r o p e a n ( socot i t din V i e n a şi P e s t a p â n ă în V a r ş o v i a , I a ş i , S o f i a , A t e ­n a ) ; toţ i a u i d e a l e v a s t e , din c a r e cel l i ­t e r a r e s te o p a r t e şi c ă l ă u z ă .

M. Kogălniceanu p i f sese p r o b l e m a r a s -sei n o a s t r e (O. D., p . 23) şi p o r n i n d d e l a ce pr in v e a c u r i a m a l c ă t u i t în suf le te , el c e r e a ca d in originalitatea a c e s t o r a s ă s c o a t e m o p e r e l e r o m â n e ş t i şi s ă l ă p ă d ă m imitaţ i i l e şi t r a d u c e r i l e ; b ă t r â n u l a v u fe ­

r i c i r e a s ă v a d ă împl in i te t o a t e cerer i l e cr i t ice i s a l e din t inereţe , cerer i pur r o ­mâneş t i , nu r o m a n e , c a a l e ce lor p a t r u la t in i ş t i .

M a i c a l d e s t e cap i to lu l d e s p r e N. Băl-cescu, ero icu l t â n ă r , î n d r ă g i t d e o m a r e f igură a i s tor ie i n o a s t r e ; a l e r g ă t o r cu toată v i a ţ a s a d u p ă a c e a f igură , p e n t r u c ă (z ice el) R o m â n u l a r e un d r e p t a s u p r a întregulu i p ă m â n t p e u n d e s a b i a lui M i -hai V i t e a z u l a s t r ă l u c i t ; s inguru l i s tor ic c a r e a în ţe les cu in ima s a c ă d e s p r e M i -hai , în e p o c a s a , n u m a i p o e t i c s e p u t e a scr ie . D a r u n d e e s te şi c ine a v ă z u t e d i ­ţ ia d e lux, p e p a g i n i s c l i p i t o a r e , cu t a ­l e n t a t e contop ir i p i c t u r a l e , c a r e s ă a -d â n c e a s c ă şi a s t ă z i i d e a l u l — căc i n e ­vo ie m a i e s t e d e a - i p ă s t r a , verz i ş i bine hrăni te , t o a t e r ă d ă c i n i l e ? ! Ş i d. O. D, c i t e a z ă (p, 54) a c e s t ros t de vi i tor a l lui B ă l c e s c u : „Dumnezeul meu politic, de mai multă vreme, este puterea, este le-hova, Dumnezeul armatelor. Este de tre­buinţă a populariza între Români aceste idei şi a întoarce toată ţinta lor naţio­nală cătră armă numai, căci numai cu dânsa se vor mântui şi vor fi mari şi puternici".

P e C. Negruzzi, uneor i u m o r i s t (deci şi un s e n t i m e n t a l ) , un s a t i r i c , l - a r s c ă ­d e a b u c u r o ş i ceice-1 în ţe leg — f a l s — c a „ j u n i m i s t " g lumeţ : d. O. D. e s te p e d r u m bun s t ă r u i n d şi l a el a s u p r a „ su f l e tu lu i nos t ru" r o m â n e s c (p. 71) şi a v a r i a t e l o r d irec ţ i i în c a r e el a izbucnit prin a c e s t a u t o r de o u t i l i t a t e r a r ă . Ş i în M o l d o v a , şi (mai puţ in) în A r d e a l el a fost un l u p t ă t o r pentru u n i f i c a r e a l imbii l i t e r a r e ,

GÂND ROMÂNESC 107

cincizeci de pag in i , î m p o d o b i t e cu i l u s t r a -ţiuni a r t i s t i c e de c ă t r e A r i M u r n u, f ra te l e autoru lu i , G e o r g e M u r n u o feră publ icu lu i a m a t o r de l i t e r a t u r ă d i a ­l e c t a l ă un n u m ă r de bucă ţ i în v e r s u r i d in-'.ie ce le m a i r e u ş i t e .

P r i n felul o c u p a ţ i u n i i me le cu gra iu l p o p u l a ţ i u n i l o r r o m â n e ş t i t r a n s d a n u b i e n e ( M a c e d o r o m â n i şi M e g l e n o r o m â n i ) , a m avut p r i l e j u l s ă c u n o s c t o a t ă l i t e r a t u r a d i a l e c t a l ă p o p u l a r ă şi cu l tă . D a c ă în ver ­sul i le pur p o p u l a r e a m întâlni t gra iu l a r o m â n e s c l ips i t de or ice p r o m i s c u i t a t e cu f o r m e d a c o r o m â n e , din c o n t r ă , în l i ­t e r a t u r a d i a l e c t a l ă c u l t ă a m e s t e c u l a c e s t a e s te c â t e o d a t ă a t â t d e frecvent încât , de ce le m a i m u l t e ori , îi a l t e r e a z ă şi fondui .

I u vo lumul de v e r s u r i p e c a r e îl p u ­b l i c ă G e o r g e M u r n u , a c e a s t ă p r o m i s c u i ­t a t e l i p s e ş t e . In a f a r ă de une l e formaţ iun i a l e a u t o r u l u i , t o a t e c o n s t r u i t e în sp ir i tu l d ia lec tu lu i , n i că i er i n'am întâ ln i t m ă c a r o s i n g u r ă f o r m ă c a r e s ă s e d e p ă r t e z e d e l a c o n s t r u c ţ i a s p e c i f i c ă a gra iu lu i m a c e d o ­r o m â n . A c e a s t ă p u r i t a t e s e d a t o r e ş t e , de s igur, nu numai gustului p e r s o n a l a l emi­nentului n o s t r u poet aromân , d a r şi c u n o ş ­t inţe lor s a l e f i lo log ice .

P u ţ i n ă c u l t u r ă f i l o l o g i c ă nu s t r i c ă o r i ­c ă r u i m â n u i t o r a l condeiu lu i . E a se cere cu a t â t m a i mult unui scr i i tor în g r a i u reg iona l , I n d i a l e c t u l A r o m â n i l o r s e p ă ­s t r e a z ă une l e cuvinte şi cons truc ţ iun i c a i e , p r i n f o r m a lor s t a ţ i o n a r ă , sunt de un in teres deoseb i t pen tru a r h a i s m u l l i m ­bii. T o a t e a c e s t e p a r t i c u l a r i t ă ţ i a u fost r e s p e c t a t e d e autor .

D a c ă l imba în c a r e sunt r e d a t e v e r s u ­r i le lui G e o r g e M u r n u se î n f ă ţ i ş e a z ă f ă r ă nicio a b a t e r e d e l a a d e v ă r a t a s t r u c t u r ă a d ia l ec tu lu i a r o m â n , fondul s e i n s p i r ă d in p s i h o l o g i a unui p o p o r priv i t sub t o a t e a s p e c t e l e vieţ i i lui. «

V o l u m u l î n c e p e cu „ C â n t e c u l p l a i u r i ­lor n o a s t r e " , v e r s u r i în l i m b a l i t e r a r ă , cons t i tu ind o i n t r o d u c e r e Ia î n t r e a g a c o ­lecţ ie . U r m e a z ă b u c ă ţ i l e în d ia lec t , în f runte cu „ T r ă A r m ă n a m e " ( P e n t r u A r o ­

m â n i ) ş i „ G r a i l u A r m â n e s c u " ( G r a i u l R o m â n e s c ) , din c a r e versur i l e din u r m ă :

S c u m p a m e a f â n t â n ă ce a n a r g a 1 ) c u r ă M â n e , p o a t e m â n e di d u ş m a n i b e u t ă V a s e a r m â n i tu e t ă s ) p o n d ă ' ) ş i tăcută !

z u g r ă v e s c a t â t de p l a s t i c s o a r t a unui g r a i u , c a r e , d in c a u z a v i treg ie i v r e m u r i ­lor, v a trebui s ă a m u ţ e a s c ă . C o n t i n u ă cu c ic lul d e poez i i „ N i h o di v r e a r e , M ă r d z -e a l e di p lângute", u r m a t e d e versur i d e ­d i c a t e p l a i u r i l o r n o a s t r e , d in tre c a r e „ M u n ţ i l i a n o ş t r i " cu amint ir i d in c o p i l ă r i e ;

O , anl ' i 4 ) a mei di f ic iurame, C u m v ă n g r u p a i a c l o tu m u n t e C u tută a bană l ' e i 5 ) dul ţeame. . .

e v o c ă v r e m u r i c a r e , pen tru A r o m â n i i p l e ­c a ţ i din p a t r i e , nu se vor m a i î n t o a r c e .

T o t p r i n t r e a c e s t e d in u r m ă r e l e v ă m „ I ' i c u r a r l u " cu o c a r a c t e r i z a r e a v ieţ i i p ă s t o r e ş t i l a A r o m â n i , cum r a r a m în tâ l ­nit în l i t e r a t u r a n o a s t r ă d i a l e c t a l ă c u l t ă :

T u a l b e cu p ă l a s c a ' n b r â n C ă c i u l a tot p e frunte , E u di z ă m a n e 8 ) n i - e s c u 7 ) A r m â n Ş i p i c u r a r di munte .

D a r m a i m i ş c ă t o a r e d in î n t r e a g a c o l e c ­ţ ie sunt v e r s u r i l e închinate ero i lor a r o ­m â n i căzuţ i p e p l a i u r i l e P indulu i , p e n ­tru a p ă r a r e a l imbii ş i a neamulu i .

î n t r e a g a o p e r ă a lui G e o r g e M u r n u s e d ' s t inge pr in tr 'o c a r a c t e r i z a r e d i s c r e t ă , :'эг f i d e l ă a spec i f i cu lu i v ieţ i i l a A r o ­mâni , r e d a t într'o l i m b ă a r m o n i o a s ă î n s ă n e a l t e r a t ă şi cu o b o g ă ţ i e de f o r m e şi « x p r e s i u n i î m p r u m u t a t e din m a i t o a t e ţ i ­u i t u r i l e locu i te de A r o m â n i .

Th. Capidan. .

') A n a r g a = încet. *) E t ă = l u m e ') P o n d ă = pust i e . 4 ) Anl' i = anii. 5 ) a banâl 'e i = a vieţii . e ) Z ă m a n e = v r e m u r i de demult . ') e seu = sunt.

A N U A R U L Institutului de Studii Cla­sice pe anii 1928—1932. Partea I. C l u j , 1932. „ C a r t e a R o m â n e a s c ă " .

U n „ A n u a r " greu d e ş t i in ţă es te , î n s ă ,

108 GÂND ROMÂNESC

ce l pub l i ca t de Ins t i tutu l de S t u d i i C l a ­s i c e d e p e l â n g ă U n i v e r s i t a t e a d in C l u j . î n t e m e i a t d e m a i înainte , a c e s t Inst i tut , g ă z d u i t în c l ă d i r e p r o p r i e şi o r g a n i z a t , — g r a ţ i e unei c o n d u c e r i p r i c e p u t e , — d u p ă n o r m e s tr ic t a p u s e n e , e s t e unul d i n t r e ce le m a i r e p r e z e n t a t i v e ins t i tute ş t i inţ i f ice a l e t inerei U n i v e r s i t ă ţ i c l u j e n e . C o n d u c ă t o r i i lui a u avut de l u p t a t cu g r e u t ă ţ i l e inerente începutu lu i , î n s ă r ă z -b indu- le , şi t e r m i n â n d u - s e a p r o a p e t o a t e a m ă n u n t e l e o r g a n i z ă r i i vredn ice i ins t i ­tuţ i i , ei a u trecut la r e a l i z ă r i . Ş i u n a d i n t r e p r i m e l e m a n i f e s t ă r i e s t e a c e s t A n u a r de început .

A n u a r u l s e d e s c h i d e cu o o p e r ă p o s t u ­m ă a mult r e g r e t a t u l u i V. B o g r e a , Origi­nalitatea poeziei romane, în c a r e s e z u ­g r ă v e s c cu m â n ă de m a e s t r u c o m p o n e n ­te le o r i g i n a l i t ă ţ i i r o m a n e în domeniu l c r e a ţ i e i poet ice , î n l ă t u r â n d u - s e mai a l e s a c u z a ţ i a d e „ i m i t a ţ i e g r e c e a s c ă ? ' . T o t s tud i i l i t e r a r e g r e c o - r o m a n e sunt: Ovi-diana, — s c r i s ă într'o e l e g a n t ă l a t i n e a s c ă .— şi Introducere la „Statul Atenian" d e d. prof . Ş t . B e z d e c h i , a p o i Izvoarele lui Catul în poema LXIV de d. prof. T . N a u m . U r m e a z ă o s e r i e d e s tud i i cu c a ­r a c t e r i s t o r i c - a r h e o l o g i c a s u p r a e p o c i l o r r o m a n e , p r e - ş i p o s t r o m a n e , a l e d lor M. R o s k a , C. Da icov ic iu , Ş t . K o v a c s , O. F l o c a , M. I . M a c r e a , şi A . Dece i .

T o a t e a c e s t e s tudi i şi a r t i c o l e m ă r t u ­risesc m u n c a o r g a n i z a t ă şi c o m p e t e n t ă c a r e s e f a c e la Ins t i tutu l d e S t u d i i C l a ­s ice , a l e c ă r u i ţ inte sunt e x p r i m a t e a t â t d e f r u m o s în cuvântu l in troduct iv : „ F i e c a a c e s t început , f ăcut sub a u s p i c i i a t â t d e gre l e , s ă f ie câ t m a i r o d n i c şi s ă c o n -t r i b u i a s c ă , într'o m ă s u r ă câ t m a i a p r o a p e d e bune le intenţi i a l e in i ţ ia toru lu i (V. P â r v a n ) , l a î n c h e g a r e a unei t rad i ţ i i c l a ­s ice , f o a r t e n e c e s a r ă , m a i a l e s în î m p r e ­j u r ă r i l e a c t u a l e , în a c e a s t ă ţ a r ă a ş a de b o g a t ă în ves t ig i i ant i ce , p e c a r e a m d o r i - o b o g a t ă şi în suf le te inob i la t e p r i n ­tr'o t eme in i că c u l t u r ă c l a s i c ă " .

A. Decei.

î n s e m n ă r i Î N C H I N Â N D a c e s t nr. al rev i s te i lui

Ion Agârbiceanu, suntem b u c u r o ş i s ă a d a o g ă m la m ă r t u r i s i r e a iubiri i n o a s t r e p e n t r u p o v e s t i t o r u l A r d e a l u l u i , cuvinte le de e logiu a l e cr i t icu lu i s p a n i o l R. Cansi-nos Assens, p u b l i c a t e în m a r e l e c o t i d i a n La Libertad din 21 A u g . 1932. In c a d r u l unei recens i i a s u p r a Stanei, d. A s s e n s d e s c i f r e a z ă cu o u i m i t o a r e p ă t r u n d e r e t r ă s ă t u r i l e p r i n c i p a l e a l e p e r s o n a l i t ă ţ i i s cr i i toru lu i n o s t r u .

„ A u t o r u l S t a n e i e s te o r i g i n a r d in T r a n ­s i l van ia , a c e a s t ă veche b u c a t ă de p ă m â n t r u p t ă d in R o m â n i a , c a r e d u p ă r ă z b o i s'a în tors la p a t r i a m u m ă , ţ a r ă d e p ă d u r i ş i d e p ă ş u n i c a r e in g e o g r a f i a i s t o r i c ă r e ­p r e z i n t ă p â n ă a s t ă z i un f r a g m e n t din evul med iu .

A g â r b i c e a n u e s t e preot , o m d e l a ţ a r ă , o m de c r e d i n ţ ă şi d e energ ie , în c a r e nu s'a p e t r e c u t a c e a r u p t u r ă i n t e r i o a r ă a he-t e r o d o x u l u i . E s t e fiu l eg i t im a l ţ ă r i i ş i al r a s e i s a l e , un o m întreg . . ."

Ş i d u p ă ce a r a t ă ţ e s ă t u r a p s i h o l o g i c ă a „ S t a n e i " , cr i t icul s p a n i o l s t ă r u i e m a i a l e s a s u p r a poez ie i g r a v e a p ă m â n t u l u i din o p e r a lui A g â r b i c e a n u :

„ C â m p u l s e v e d e pre tu t inden i în d r a ­mă , a d u c e m o m e n t e d e l inişte , u n e ş t e d i ­fer i te le p ă r ţ i a l e d r a m e i . Cu t o a t ă u r a f a ţ ă de s o a c r ă - s a , S t a n a se a ş e a z ă l â n g ă a c e a s t a c a s ă „ d e s f a c ă " p o r u m b u l şi în t impul lucru lu i mâ in i l e , d u ş m a n e mai îna­inte, s e î n f r ă ţ e s c . T o a t e a m ă r ă c i u n i l e c a s n i c e s e î m p a c ă în a c e a s t ă c u m i n e c ă ­t u r ă a c â m p u l u i . C h i a r A n d r e i M u n t e a n u , c â n d se î n t o a r c e , inva l id , în s a t u l s ă u , îşi u i t ă un moment n e n o r o c i r e a pentru a vorbi de s t a r e a s e m ă n ă t u r i l o r . C â m p u l e s te a d e v ă r a t a o g l i n d ă în c a r e s e v ă d s u ­f lete le ţ ă r a n i l o r ; ' m a r e a d r a g o s t e n e u t r ă şi m â n g â i e t o a r e ; un cer m a i a p r o p i a t ş i m a i pr i e t enos . D e c â t e ori A g â r b i c e a n u v o r b e ş t e d e a c e s t c â m p , o f a c e cu o v o r b ă s c u r t ă , g r a v ă , d a r p l i n ă şi m a t u r ă . N u descr i e , ci z ice lucrur i lor p e nume, p e n -t r u c ă d e s c r i e r e a i m p l i c ă d e p ă r t a r e şi el s t ă d o a r ă în m i j l o c u l a c e s t e i na tur i .

GÂND ROMÂNESC 109

Preot de sa t , A g â r b i c e a n u , c a şi R e y S o t o a i nos tru , v a p u r t a t o n s u r a ca o e m b l e m ă a r c a d i c ă " .

Ş i d e s p r e p a c i f i s m u l scr i i toru lu i : „ P a c i f i s m f ă r ă t eză , p a c i f i s m s p o n t a n

şi n a t u r a l al unui suf let georg ic , p ă t r u n s de ace l în ţe les p a s c a l a l b o a b e l o r de g r â u şi care s imte a d â n c d u r e r e a c â m p u r i l e r c iuruite de mi tra l i eră şi p r e s ă r a t e de morminte" . „Gând Românesc".

D I C Ţ I O N A R U L A c a d e m i e i R o m â n e se p a r e c ă a intrat de a s t ă d a t ă într'o z o d i e m a i fer ic i tă . M a r e l e c o t i d i a n „ U n i ­versu l" a înţe les s ă i n a u g u r e z e a d o u a j u m ă t a t e a în tâ iu lu i s ă u seco l de e x i s ­t en ţă cu un ges t de g e n e r o s i t a t e c a r e v a r ă m â n e încrus ta t t o t d e a u n a p e r ă b o j u l d e s v o l t ă r i i n o a s t r e c u l t u r a l e : a ho tăr i t s ă t i p ă r e a s c ă p e c h e l t u i a l a lui v o l u m e l e u r m ă t o a r e din Dic ţ ionar . A j u t o r u l p e care-1 d ă în a c e s t fel putern icu l z iar A c a d e m i e i R o m â n e , în a c e s t e vremuri d e c u m p l i t ă c r i z ă e c o n o m i c ă , s t â r n e ş t e cea mai c a l d ă a d m i r a ţ i e . I n t r ' a d e v ă r inter­venţ ia „ U n i v e r s u l u i " s a l v e a z ă la t imp o p e r a p e c a r e A c a d e m i a a î n s c r i s - o ca punct p r i n c i p a l în p r o g r a m u l s ă u de

r e a l i z ă r i c u l t u r a l e , ch iar d e l a înf i inţare . D ic ţ ionaru l A c a d e m i e i R o m â n e a r e un trecut p l in d e per ipe ţ i i . D u p ă ce a t r e ­cut pr in f a z a r e d a c ţ i e i a n a c r o n i c e a hi-p e r - l a t i n i ş t i l o r L a u r i a n u şi M a s s i m u (în c o l a b o r a r e cu Ios i f H o d o ş i u şi G h . B a -riţ iu) Dicţionarul limbii romane (2 voi . ) şi Glosariu care cuprinde vorbele d'in limb'a roman a străine . . . (1873—76) — şi pr in a c e e a e x c e s i v de desvo l ta tă a lui В. P. H a ş d e u (Etymologicum Magnum Romaniae), c a r e în in terva l de zece a m (de la 1886) n'a reuş i t s ă c u p r i n d ă în ce le trei vo lume a p ă r u t e d e c â t cuvinte le înce ­p ă t o a r e cu A , iar din ce le cu В n u m a i p â n ă la bărbat, a a j u n s ( la 1906) l a for­m a a c t u a l ă , în r e d a c f f a dlui S . P u ş c a r i u ( a j u t a t de un n u m ă r r e s t r â n s de c o l a b o ­r a t o r i ) .

S e împl inesc deci 60 de ani de s t r ă -duinţ i pentru e l a b o r a r e a m a r e l u i d i c ţ i o ­nar , f ă r ă s ă s e fi putut t ipăr i , în r e d a c ­

ţ ia a c t u a l ă , m a i mult d e c â t o t r e i m e d in t e z a u r u l n o s t r u de l imbă . V i n a a c e s t e i s t ă r i de lucrur i nu o p o a r t ă nici A c a d e ­m i a şi nici r e d a c ţ i a D ic ţ i onaru lu i . D a c ă ţ inem s e a m a de in terva lu l de t imp şi de m i j l o a c e l e m a t e r i a l e de c a r e d i s p u n a l t e a c a d e m i i , la p u b l i c a r e a o p e r e l o r s i m i l a r e , vom înţe lege c ă D i c ţ i o n a r u l nos tru a î n a ­intat suficient , cu t o a t ă î n t r e r u p e r e a l u ­c r ă r i l o r pr in t impul războ iu lu i , şi ar fi îna intat d e s i g u r şi m a i mult , d a c ă r e s u r ­se l e m a t e r i a l e a l e A c a d e m i e i R o m â n e p e r m i t e a u s ă s e p u b l i c e m a i mult . A m i n ­tim c ă D i c ţ i o n a r u l eng lez (de O x f o r d ) a început la 1857 şi s 'a t erminat a b i a a c u m c â ţ i v a ani, a v â n d o m u l ţ i m e de c o l a b o ­r a t o r i . D i c ţ i o n a r u l s â r b e s c (de Z a g r e b ) a început l a 1880 şi a a j u n s a b i a l a j u ­m ă t a t e .

V i n a în târz ier i i a p a r i ţ i e i D i c ţ i o n a r u l u i A c a d e m i e i R o m â n e , în condi ţ iun i l e d e f a ţ ă , o p o a r t ă şi publ icul n o s t r u cul t . D i c ţ i o n a r u l e s te o o p e r ă m i g ă l o a s ă c a r e n e c e s i t ă chel tuel i imense şi A c a d e m i a R o m â n ă nu m a i e în m ă s u r ă s ă le s u ­p o r t e . I n t e l e c t u a l i t a t e a r o m â n e a s c ă , ş i mai a l e s a c e e a din noui le provinc i i , c a r e nu se p o a t e l ips i de un i svor a t â t d e b o ­gat şi de un corec t iv a t â t d e s igur p e n ­tru c u n o a ş t e r e a gra iu lu i r o m â n e s c , c u m e D i c ţ i o n a r u l A c a d e m i e i , a r e o b l i g a ţ i a m o r a l ă s ă contr ibue şi ea la r e a l i z a r e a i n t e g r a l ă a a c e s t e i o p e r e . A p a r i ţ i a D i c ­ţ ionaru lu i A c a d e m i e i s 'ar p u t e a a s i g u r a pentru un in terva l des tu l de scurt d a c ă oameni i de c a r t e l - a r a b o n a , contr ibu ind lunar cu c â ţ i v a zeci de lei şi p r i m i n d f a s c i c o l e l e c a r e vor a p ă r e a . A c a d e m i a a c o r d ă p r o f e s o r i l o r , of i ţeri lor, preo ţ i l or , î n v ă ţ ă t o r i l o r şi s tudenţ i lor o r e d u c e r e de 50% pentru p a r t e a a p ă r u t ă p â n ă a c u m a . D e s i g u r î n c a s ă r i l e p e c a r e l e v a r e a l i z a A c a d e m i a , le v a fo los i pen tru a n g a j a r e a unui mai m a r e n u m ă r de c o l a b o r a t o r i , c a r e vor a s i g u r a a p a r i ţ i a mai a p r o p i a t ă a D ic ţ i onaru lu i . Şt. Pasca.

U N I V E R S I T A T E A din C e r n ă u ţ i i -a l u a t îna inte ce le i d e l a I a ş i , p r o c l a m â n d „ d o c ­tor honor i s c a u s a " p e b ă t r â n u l f o l k l o r i s t

110 G Â N D R O M Â N E S C

Artur Gorovei. E p r o b a b i l că m u l t o r a nu­mele a c e s t a nu le s p u n e p r e a mult , căc i harn icu l m o l d o v e a n a scr i s şi a făptu i t î n t o t d e a u n a m o d e s t şi f ă r ă t r â m b i ţ ă r i . T o c m a i pentru a c e a s t a e bine s ă s e ş t ie ş i în A r d e a l u l n o s t r u — care-1 c u n o a ş t e m a i puţ in —, c ă a v o c a t u l d e l a F ă l t i c e n i a împl ini t anu l t recut o j u m ă t a t e c e veac d e a c t i v i t a t e l i t e r a r ă , c ă r e i a noi c r e d e m c ă i s 'ar p u t e a spune , m a i potr iv i t şi m a i c u p r i n z ă t o r : a c t i v i t a t e c u l t u r a l ă .

In v a r i a t a o p e r ă a neobos i tu lu i c ă r t u ­r a r m o l d o v e a n , p a r t e a c ea m a i i m p o r t a n ­t ă nu o cons t i tuesc a t â t i n t e r e s a n t e l e scr ier i l i t erare şi p r e ţ i o a s e l e c e r c e t ă r i i s ­tor ice a s u p r a o r a ş e l o r moldovene , câ t m a i a l e s p u b l i c a r e a „ Ş e z ă t o a r e i " , în tâ ia n o a ­s t r ă r e v i s t ă de fo lklor . A p ă r u t ă într'o v r e m e c â n d n u m ă r u l ce lor c a r i c u n o ş t e a u înţe lesul a c e s t u i cuvânt era a ş a de mic l a noi, „ Ş e z ă t o a r e a " a a j u n s , d u p ă 37 d e ani (1892—1929) d e l u p t ă cu g r e u t ă ţ i m a r i şi de tot felul , p â n ă l a a l 25- l ea v o l u m şi la „ I n d i c e l e " c a r e a r a t ă b o g ă ­ţ ia conţ inutului s ă u . Pr in a c e a s t ă rev i s tă , A r t u r G o r o v e i a s c ă p a t d e l a p ie ire o co­m o a r ă de m a t e r i a l deoseb i t de p r e ţ i o s pentru c u n o a ş t e r e a l i t eratur i i ş i su f l e tu­lui ţ ă r a n u l u i nos tru şi a trezit in teresul pentru c u l e g e r e a fo lk lorulu i r o m â n e s c la o mul ţ ime d e t ineri inte lec tual i , în s p e ­c ia l î n v ă ţ ă t o r i de ţ a r ă . A c a d e m i a R o m â n ă i -a pub l i ca t m a i mul te s tud i i %i cu leger i b o g a t e , iar r e v i s t e l e f ranceze d e s p e c i a ­l i t a t e i -au t ipăr i t , p e vremur i , a r t i c o l e pr in c a r i ob ice iur i le ş i t r a d i ţ i i l e p o p o r u ­lui nos tru a u a j u n s s ă fie cunoscute ş i d e c ă t r ă cerce tă tor i i din A p u s .

I a t ă pentru ce i s tor ia io lk loru lu i nos tru nu se p o a t e scr ie f ă r ă s ă se a m i n t e a s c ă numele lui A r t u r Gorove i , pentru s ă r b ă ­t o r i r e a c ă r u i a U n i v e r s i t a t e a c e r n ă u ţ e a n ă trebue f e l i c i ta tă cu t o a t ă c ă l d u r a .

Ion Muştea.

A R T E L E culte n'au avut o ega lă înflo­r ire în A r d e a l u l d ina inte de unire . U n început de c r e a ţ i e a m avut şi in muz ică , p l e c â n d de la t ezauru l de melodi i p o p u ­l a r e şi v r â n d s ă fie o t r a n s p u n e r e a lor

p e un p l a n ar t i s t i c mai înal t şi uneori o e x p l o a t a r e , pr in a n a l i z ă , a v a l o r i i lor e x p r e s i v e . A ş a s 'au n ă s c u t a c e l e doine, c â n t e c e şi corur i „ a r m o n i z a t e " , car i d a u şi a s t ă z i p r o g r a m u l m u z i c a l al f e s t i va ­luri lor c u l t u r a l e .

I a c o b M u r e ş a n u î n s ă a făcut un p a s înainte . E l nu s'a mul ţumit numai cu a r ­monizăr i de coruri , ci a p r e l u c r a t şi pie.^e pentru p ian , a c o m p u s b a l a d e şi l ieduri , în genul c l a s i c c o n s a c r a t de ş c o a ­la m u z i c a l ă g e r m a n ă şi a trecut a p o i la compoz i ţ i i m a i a m p l e , d â n d u - n e a c e a s e ­rie de „ o p e r e t e " n a ţ i o n a l e , d in tre c a r i cea mai c u n o s c u t ă e s t e „ M ă n ă s t i r e a A r ­geşu lu i" , r e p r e z e n t a t ă la B l a j , cu p r i l e ­jul s e m i c e n t e n a r u l u i A s t r e i . A cul t ivat şi m u z i c a b i s e r i c e a s c ă şi a t ipăr i t , în d o u ă r â n d u r i , o r e v i s t ă m u z i c a l ă , „ M u z a R o m â n ă " , în tâ ia î n c e r c a r e de a c e s t fel în A r d e a l .

De a c e e a in i ţ ia t iva unor a d m i r a t o r i a i lui cari vor să -1 s c o a t ă din întunerecul u i tăr i i pr intr 'o e d i t a r e a compoz i ţ i i l or lui, es te câ t se p o a t e de bine veni tă . In u r m a aceste i t ipărir i s e v a p u ' e i Gtab'.li şi a d e v ă r a t a v a l o a r e a o p e r e l o r lui.

„ C o m i t e t u l pentru p ă s t r a r e a , e d i t a r e a şi p r o p a g a r e a o p e r e l o r m u z i c a l e a l e Ivii I a c o b M u r e ş a n u " s'a const i tui t la C l u j , în z iua de 30 A p r i l i e . E l ş i - a p r o p u s s ă publ i ce n u m a i d e c â t p i e s e l e mai mici şi c o m p o z i ţ i i l e b i ser iceş t i , a c ă r o r t i p ă r i r e nu r e c l a m ă chel tue l i p r e a însemnate . O p e r e l e mai m a r i d e o c a m d a t ă se vor co­pia încă într'un e x e m p l a r , s p r e a-i r ă ­m â n e a fami l ie i o cop ie d u p ă f i ecare , i ar or ig ina lu l se v a d e p u n e la B i b l i o t e c a U n i v e r s i t ă ţ i i din C l u j s p r e p ă s t r a r e . S e v a s t r â n g e p e u r m ă un fond, pr in c o l e c t ă şi cu c â ş t i g u l r e a l i z a t pr in r e p r e z e n t a r e a compoz i ţ i i l or lui M u r e ş a n u , s p r e а Ее p u ­t e a t ipăr i cu t impul şi o p e r e l e lui mai d e s v o l t a t e .

P r e ş e d i n t e al comitetu lu i es te d. T i b e ­riu B r e d i c e a n u , fost e lev a l lui I a c o b M u r e ş a n u şi el însuş i un compoz i tor , c a r e s'a r id i ca t d e l a a r m o n i z a r e a de corur i ş i de c â n t e c e la î n c e r c ă r i de a m p l o a r e , ca a c e l e a c a r i n e - a u r ă m a s d e l a m a e s t r u l s ă u ' Olimpiu Boitoş.

B U L E T I N U L „ A S T R E I "

A c t i v i t a t e a S e c ţ i i l o r .

Ş e d i n ţ a p l e n a r ă a sec ţ i i lor l i t e r a r e -şt i inţ i f ice , ţ inută la s f â r ş i t u l lunei M a i , a fost din nou un p r i l e j pentru „ A s t r a " s ă - ş i con tro l eze m a i de a p r o a p e a c t i v i t a ­tea şi ros tu l ei a d e v ă r a t .

R a p o a r t e l e p r e z e n t a t e d e secţ iuni — s'o s p u n e m f ă ţ i ş — s a u a r ă t a t a n e m i c e , cu c o n s t a t a r e a c ă a c t i v i t a t e a a c e s t o r s e c ­ţiuni s'a d e s f ă ş u r a t mai a l e s în c a d r u l a l t o r s o c i e t ă ţ i s a u pr in a r t i c o l e d i s p a r a t e în d i fer i te z i a r e şi rev is te . (Sec ţ iun i l e : l i t e r a r ă , g e o g r a f i c ă , femenină , s o c i a l - e c o -n o m i c ă ) . U n a din secţ iuni (a Ş t . N a t u ­r a l e ) mai s inceră , a r e c u n o s c u t c ă n a d e s f ă ş u r a t , în cursu l anulu i trecut , nici o ac t iv i ta te .

S 'a s p u s m e r e u şi cu d r e p t cuvânt , c ă u n a din m a r i l e ei puter i , d a r şi din m a ­r i l e s lăb ic iun i e s te vech imea , As tre i" . B i l a n ţ u l de a c t i v i t a t e al sec ţ iuni lor re l i e ­f e a z ă a c e a s t ă b ă t r â n e ţ e .

V i a ţ a lor e l ip s i tă de f luidul t inereţe i şi nu mai e în p a s u l vremii . N u e c a r a c ­ter i s t ic o a r e faptu l , c ă din toa te sec ţ i i l e iese la s u p r a f a ţ ă , c a c l a r i t a t e de veder i ş i r e a l i t a t e de înfăptuir i , t o c m a i cea mai t â n ă r ă d intre ele, S e c ţ i a m e d i c a l ă cu S u b -sec ţ ia „ Ş o i m i i " ? Şi nu se d e s p r i n d e o a r e nici o î n v ă ţ ă t u r ă pentru ce l e la l t e s e c ­ţiuni, din a c t i v i t a t e a d e p u s ă de ce le d o u ă suror i m a i t i n e r e ?

Ş e d i n ţ a a fost c o n d u s ă de dl Prof. I u ­liu M o l d o v a n , p r e ş e d i n t e l e „ A s t r e i " c a r e a dat l ă m u r i r i a s u p r a p r o i e c t u l u i d e l ege pr iv i tor la c o o r d o n a r e a ac t iv i tă ţ i i s o c i e ­tă ţ i l or c u l t u r a l e , ce v a veni la t o a m n ă in d i s c u ţ i a C a m e r e i şi a d e t e r m i n a t a d u n a ­r e a s ă ia h o t ă r î r e a ţinerii unei c o n s f ă -uiri a preşed in ţ i lor de d e s p ă r ţ ă m â n t |

p e n t r u a p u n e de a c o r d m ă s u r a a c t i v i ­tăţii de a c u m şi a ind ica p lanur i l e de vi i tor, — cu o c a z i a a d u n ă r i i g e n e r a l e a „Astre i" , , — c a r e v a a v e a loc la B r a ş o v .

S 'au a d u s omagi i scrii' .oru'ui T. PJ-căţianu, venerab i l m e m b r u al A s t r e i , p e n ­tru î m p l i n i r e a а EO de ani d e v i a ţ ă , a d u ­n a r e a l u â n d d e a s e m e n e a act cu s a t i s f a c ­ţie de a p a r i ţ i a rev i s te i „ G â n d R o m â n e s c " .

U n d e s p ă r ţ ă m â n t a c t i v , R e g h i n u l .

In tre d e s p ă r ţ ă m i n t e l e c a r e au s c o s în ev idenţă f a p t e l e de c u l t u r ă şi de r e a l i ­zări a l e „ A s t r e i " , cel din Reghin , tot­d e a u n a a o c u p a t un loc de frunte .

R a p o r t u l genera l , p r e z e n t a t în a c e s t an Centru lu i , î n t ă r e ş t e a c e s t f a p t .

In te l ec tua l i i r o m â n i din Reghin , deş i puţ in i la număr , au d e s f ă ş u r a t o a c t i ­v i ta te d e m n ă de t o a t ă l a u d a . Ce le p e s t e 60 de s a t e c u t r e e r a t e , în c a r e s 'au ţ inut 153 de confer inţe cu subiect : n a ţ i o n a l cu l tura l , m e d i c a l , igienic , economic , a l t e 23 de confer inţe ţ inute în Regh in , t i p ă ­r i rea a n u m e r o a s e broşur i d e p r o p a g a n ­d ă , î n z e s t r a r e a p e c h e l t u i a l ă p r o p r i e a g imnaz iu lu i l oca l cu a p a r a t e de e d u c a ­ţie f iz ică, p r o p a g a n d ă î m p o t r i v a s e c ­tanţ i lor , o r g a n i z a r e a a 5 întrunir i a n t i -rev iz ion is te şi a n u m e r o a s e f e s t iva lur i , în c a r e s'a dat întâietate c z n t î c e l c r şi d a n ­sur i lor p o p u l a r e — fac c ins te d e s p ă r ţ ă ­mântu lu i Regh in .

A c e s t e r e a l i z ă r i , devin în cea mai m a r e p a r t e harn icu lu i şi însuf leţ i tu lui p r e ş e ­dinte al a c e s t u i d e s p ă r ţ ă m â n t , Dr. E. Nicoară, a l e c ă r u i in i ţ iat ive şi sp ir i t d e c r e a ţ i e m e r i t ă s ă fie luate p i l d ă şi de a l t e d e s p ă r ţ ă m i n t e .

112 GÂND ROMÂNESC

P r o p a g a n d i ş t i i „ A s t r e i " ş i a i „ Ş o i m i l o r " l a s a t e .

P r o p a g a n d a c u l t u r a l ă la s a t e a „ A s ­tre i" şi a „ Ş o i m i l o r C a r p a ţ i l o r " din C l u j , s e d e s f ă ş o a r ă cu o in tens i ta te c r e s c â n d ă şi cu m e t o d e d e lucru d in ce în c e m a i p e r f e c ţ i o n a t e .

In luni le M a i şi Iunie p r o p a g a n d i ş t i i a u c u t r e e r a t comune le : Mihăeşti,, Berindu, Тора Mică, Săncraiul Almaşului, Feleac, Sânmărtin, Tic, ţ i n â n d confer inţe , î n d e m ­n â n d p e ţ ă r a n i s ă înveţe corur i şi d a n ­sur i r o m â n e ş t i s a u d e t e r m i n â n d u - i s ă în­t eme ieze c o o p e r a t i v e .

Conferenţ iar i i „ A s t r e i " a u d a t s f a t u r i u t i l e m e d i c a l e , a u vorbi t d e s p r e î n s e m n ă ­t a t e a c o o p e r a t i v e l o r şi a b ă n c i l o r p o p u ­l a r e l a s a t e , a u e x p l i c a t ţ ă r a n i l o r c a u ­ze le cr ize i e c o n o m i c e pr in c a r e t r e c e ţ a ­r a , ro lu l şco l i i ş i a l b iser ic i i , e tc .

O menţ iune s p e c i a l ă m e r i t ă f e s t iva lu l cu l tura l , o r g a n i z a t d e „ A s t r a " d in C l u j l a Tic, l a c e r e r e a c o n d u c ă t o r i l o r mine lor d 2 c ă r b u n i şi a in te l ec tua l i lor d in a c e a ­s t ă comună , fes t iva l l a c a r e a u luat p a r t e in te lec tua l i şi ţ ă r a n i d in comune le : Dân. cu, Raginoasa, Stoboru, Petrindu, Arghi-şu, Aghireş şi Tămaşu.

L a p a r t e a a r t i s t i c ă ş i - a u d a t concursu l , p c l â n g ă p r o p a g a n d i ş t i i d e s p ă r ţ ă m â n t u l u i „ A s t r e i " din C l u j , e levi i ş c o a l e l o r şi ţ ă ­ran i i d in d i fer i te l o c a l i t ă ţ i . C o r u r i l e ş i d a n s u r i l e n a ţ i o n a l e , m a i a l e s ce le e x e c u ­t a t e de „ Ş o i m i i " din A g h i r e ş şi F e l e a c au d e t e r m i n a t o a d e v ă r a t ă e m u l a ţ i e în t i ­neretu l din comunele , a d u n a t e la f e s t i ­va lu l ţ inut l a T i c .

D e s p ă r ţ ă m â n t u l d e l a B l a j , în m i j l o c u l p o p o r u l u i .

S ă r b ă t o r e a s c ă a fost a d u n a r e a g e n e r a ­l ă din a c e s t an, a d e s p ă r ţ ă m â n t u l u i „ A s ­tre i" d in B l a j .

E a s'a ţ inut l a Ciufud, c o m u n ă d in v e ­c i n ă t a t e a B l a j u l u i , cu un p r o g r a m c a r e p ă r ă s i n d ob i şnu i ta n o t ă o f i c i a lă s'a a d r e ­s a t m a i a l e s p o p o r u l u i .

P e înţe lesul tu turor , cu p i ldu ir i şi g l u ­me, Prof . Grigore Pădurean, de la l iceul

de fcăeţi d in B l a j , a vorbi t d e s p r e : „ P o r ­tul ş i cântecu l na ţ iona l" .

C o r u r i ş i d e c l a m ă r i , d a n s u r i n a ţ i o n a l e e x e c u t a t e d e elevi ş i f l ăcă i , r e p r e z e n t a ­r e a d e c ă t r e ţ ă r a n i a p i e s e i „ P ă c a l ă ş i T â n d a l ă " , c o n c u r s u r i d e p o r t u r i ş i j ocur i n a ţ i o n a l e n'au l ip s i t d in a c e a s t ă zi d e s ă r b ă t o a r e .

A t r a g e m l u a r e a a m i n t e d e a s e m e n i a s u ­p r a expoz i ţ i e i d e copi i , d e l a 6 luni l a 2 ani şi m a i a l e s a s u p r a p r e ţ i o s u l u i d a r , f ăcut cu a c e a s t ă o c a z i e , comune i s a l e d e n a ş t e r e , d e dl . Romul Simu, fos t î n v ă ţ ă ­tor în Ciufud, a s t ă z i p e n s i o n a r în S i b i u . D a r u l e s t e o b i b l i o t e c ă p o p u l a r ă d e 2 7 2 vo lume , l e g a t e şi c a t a l o g a t e şi un f o n d d e 5000 lei, p e n t r u în tre ţ inerea ş i s p o ­r i r e a biblioteci i . In o r a ş u l u n d e p r e ş e ­d inte le d e s p ă r ţ ă m â n t u l u i „ A s t r e i " , A l . L u p e a n u Mel in e s te şi c o n d u c ă t o r u l ce le i m a i vechi b ib l io tec i din R o m â n i a , un g e s t ca ace l al învăţătorului ş i scr i i torului de b r o ş u r i p o p u l a r e , R . S i m u , v ine c a o r e c u n o a ş t e r e f er ic i tă a îndemnulu i ce-1 pcn.te d a cultul cărţi i .

C o n f e r i n ţ e l e T i n e r e t u l u i .

P e n t r u a a v e a o pr iv i re g e n e r a l ă a s u ­p r a s i tuaţ ie i c u l t u r a l e , e c o n o m i c e şi s o ­c ia l e şi a p r o b l e m e l o r c a r e f r ă m â n t ă in­t e l e c t u a l i t a t e a A r d e a l u l u i , g r u p a r e a t i ­neretu lu i „ A s t r e i " a hotărît ţ i n e r e a unui c ic lu d e confer inţe .

Confer in ţe l e u r m a t e de d i scuţ i i ş i p r o ­puner i a l e m e m b r i l o r g r u p ă r i i au loc în l oca lu l d e s p ă r ţ ă m â n t u l u i din C l u j a l „ A s ­trei", d e d o u ă ori p e lună .

P â n ă a c u m , în c a d r u l p r i m u l u i c ic lu d e confer inţe a u vorbi t dnii: Olimpiu Boi-toş, d e s p r e S o c i e t ă ţ i l e c u l t u r a l e r o m â ­neşt i din A r d e a l p â n ă la U n i r e ; Ion Chi-nezu d e s p r e S o c i e t ă ţ i l e c u l t u r a l e m a g h i a ­r e d in A r d e a l , Graţian Mărcuş d e s p r e P r e s a p o p u l a r ă a r d e l e a n ă şi Aurel Go-ciman d e s p r e P r o b l e m a R o m â n i l o r d in S a c u i m e .

A s u p r a confer inţe lor şi p r o b l e m e l o r p u ­se în d i scuţ i e , vom reveni p e l a r g într'un n u m ă r vi i tor a l rev is te i .

A M P R I M I T L A R E D A C Ţ I E .

Aron Cotruş, Pr int re o a m e n i în mer s . S o s n o w i e c (Polonia) , 1933, Lucian Cos/in, C â t e v a note d e s p r e inducţ ia poe t i că . E d . „ C a r t e a

R o m â n e a s c ă " , T i m i ş o a r a . — A s t r a l e . C r a i o v a , 1931 . „T ipa rn i ţ a " . — Li terar i sche A u s b l i c k e . C a r a n s e b e ş , 1933.

Mircea Marc, P ă m â n t şi ce r . Raşcani«Băl ţ i , ed . „ M i n e r v a " . Giorge Pascu, A u t o n o m i e a M o l d o v e i . Iaşi, 1932 . V i a ţ a R o m â «

n e a s c ă . /. Iordan şi G. Pascu, S a t fără cîni, cazul Luc ian P r e d e s c u .

щ Iaşi, 1933. H . G o l d n e r . Ausonia, c a r t e t r imestr ia lă de poez i e italiană. N o . 2 . Ada Negri,

C a r t e a Măr i i , t rad . de Pimen Cons tan t incscu . F o c ­şani, 1932. Tip . „ C a r t e a Putnei" .

Vasile Vlaicu, Indicator de c a r i e r e şi profesiuni . C a r t e a I. Ş c o » lar i ta tea profes ională . Cluj , 1933. Tip . N a ţ i o n a l ă .

Hotarul, A r a d . Anu l I, no . 1. Gazeta Ilustrată, Cluj . A n u l II. no !i. Arhivele Basarabiei, Chiş inău . Anu l V , no . 1 . Observatorul, Be iuş . A n u l VI no. (5. Făt-Frumos, S u c e a v a . A n u l VII, no . 2. Revista Critică, Iaşi. Anu l V I L no . 1. Datina, Turnu Seve r in A n u l X , no. 7 — 12, — z e c e ani. L'Europe Centrale, P r a h a . Anu l VIII, no. 23, 24.

E R R A T A :

Din c a u z a greută ţ i lor de tot felul, fatale o r i că ru i început , in no . 1 al revistei noas t re s ' au s t recura t c â t e v a greşe l i d e t ipar . P e d o u ă dintre ele , fiindcă a r pu tea să s c h i m b e înţelesul textului , le înd rep tăm a i c i .

L a p a g . 32 , c o l o a n a I rândul 23 , în l oc de scuză t r e b u e s ă se c i t ească acuză.

La p a g . 43 , c o l o a n a I rândul 11, în loc de 14 Oct. t r ebue s ă se c i t ea scă 14 cri. ( = c u r e n t ) .

G Â N D R O M Â N E S C A N U L I. N o . 2 . I U N I E 1 9 3 3

C U P R I N S U L :

D. D. Roşea, Mitul utilului. Sera Fur pa, Cura j? Ion Breazu, I. Agârbiceanu. Teodor Murăşanu, Cu mâinile, cu umerii razim... Emil Puşcariu, Unificarea legislativă.

C R O N I C I

C R O N I C A L I T E R A R A . Ion Chinezu, Două romane săseşti. C R O N I C A I D E I L O R . Olimpiu Bbitoş, A . Tibal şi psiho­

logia poporului român. C R O N I C A S O C I A L A . Dumitru Todoranu, Monografia

sociologică românească . C R O N I C A M E D I C A L Ă . L»O Daniello, Combaterea tuber­

culozei în România.

M I Ş C A R E A C U L T U R A L Ă

C Ă R Ţ I : O. DensMşianu, L i te ra tura r o m â n ă m o d e r n ă . V o i III. — A u t o c r i t i c ă (G . B . D . ) ; G. Murmi, B a i r di cân t i c a r m â n e s c u (Th. C a p i d a n ) ; A n u a r u l Institutului dc Studii C la s i ce ( A . D e c e i ) . — ÎNSEMNĂRI de O . Boi toş , I. Muş l ea , Şt . P a s c a .

B U L E T I N U L A S T R E I

Act iv i t a tea Secţ i i lor ; U n D e s p ă r ţ ă m â n t act iv , R e g h i n u l ; P r o p a ­gandişt i i „ A s t r e i " şi ai «Şo imi lo r* la sate-, Despă r ţ ămân tu l dela Blaj în mi j locul p o p o r u l u i ; Confer inţe le Tineretului .

T ipogra f i a „ C a r t e a R o m â n e a s c ă " Clu j , C a l e a Doroban ţ i l o r N o 14.

IE ; a©.-

106 GÂND ROMÂNESC

d u s e în l inie f r â n t ă : d e l a B u c u r e ş t i l a I a ş i , B r a ş o v , S ib iu şi (mai t â r z i u ) B l a j . N e g r u z z i a fost p r e a r a ţ i o n a l , p e n t r u c a s ă p o a t ă fi ş i poet de a v â n t ; f a n t a z i a i - a p r o c u r a t n u m a i i r a g m e n t e c l a s i c e , nu o p e r e m a r i ; d a r s ă n ă t a t e a sent imentulu i s ă u 1-a făcut un e d u c a t o r a l naţ ie i , încă de cetit mereu . Cuvântu l „ c a p r i c i o s " d e l a p. 78 l - a ş re fuza , deci .

D e s p r e Alecu Russo a m scr i s şi eu ceva , o d a t ă . T o a t e obiec ţ i i l e dlui Р . V. H a n e ş nu m ă fac s ă r e t r a g nimic. Dl O. D. a r e meri tul p r e ţ i o s de a fi porni t cer­c e t ă r i l e d e s p r e R u s s o , la c a r e a c u m r e ­vine . Cu K o g ă l n i c e a n u şi N e g r u z z i p e R u s s o îl l e g a r e s p e c t u l t radi ţ i e i , a l vieţ i i b ă t r â n e ş t i şi a l l imbii s a c r e din ţ a r a M o l d o v e i ; îl l ega d u ş m ă n i r e a la t in izăr i i a n t i n a ţ i o n a l e . M a i d e p a r t e d e c â t ei R u s s o a d u s a d o r a ţ i a poes i e i p o p u l a r e , p e c a r e în p r i m ă f o r m ă a c u n o s c u t - o (de s igur ) în E l v e ţ i a , u n d e p r o f e s o r u l lui, T o e p p f e r , v iz i ta (cu elevi i s ă i ) munţi i şi p o p o r u l c a r e — a v e a d o a r cântece , c a şi az i . Din A r d e a l R u s s o n e - a p ă s t r a t un cu­vânt bun s p u s de Iancu , în 1848, la B l a j ; a ic i a fost a r e s t a t , la D e j ; iar m a i t â r z i u A r d e a l u l 1-a cetit, 1-a şi reprodus ime­d i a t ( în S u d ) , d a r 1-a înţe les târz iu . T . C i p a r i u m a i p r e p a r a d o a r ă g r a m a t i c a - i a c a d e m i c ă ; i ar At . M. M a r i e n e s c u s c â l c i a n e r o z e ş t e p o e s i a p o p u l a r ă . . .

In s f â r ş i t , d. O. D. a d a o g e p r o p i l e e l e s a l e cu f i g u r a m a i p u ţ i n nobi lă , de o p r o ­duc ţ i e m a i p ă d u r e a ţ ă . d a r b o g a t ă , a lui N. Filimon. A n a l i z a r o m a n u l u i s ă u , o g l i n d ă a vieţ i i munteneş t i d in tre 1810— 1840, e s t e suf i c i entă s ă ni-1 d e s c o p e r e c o m p l e t ; e s t e un r o m a n cri t ic , p l a s t i c , n e a r m o n i c , d a r v i g u r o s .

D i n c o a c e d e a c e ş t i s cr i i tor i d e fun­d a m e n t ; cu începutur i c e v a m a i vechi şi cu o p r e l u n g i r e s p r e noi mai int imă, a p a r e Gr. Alexandrescu Cap i to lu l агг t it lul (bine g ă s i t ) d e poezia în ascensiu­ne de modernizare. A ş a fi ind, e r a f i resc c a d e s p r e A l e c s a n d r e s c u s ă p r i m i m a n a ­l i za cea m a i v a s t ă ( p p . 101—145) ; ş i l ă ­murir i c l a r e d e s p r e ecour i l e b o g a t e ce e p o c a le d e ş t e p t ă în poet , d e s p r e ce în-

f lor ia or ig ina l în suf letul lui, din s u f l e ­tul lui, a ş t e p t ă t o r de „ î m p r i m â v ă r e r i " (P- I H ) .

Mi se p a r e şi mie c ă t r ă i m într'o e p o c ă (1933) , în c a r e i d e a l u r i l e ce lor m a i buni R o m â n i vechi nu mai e l e c t r i z e a z ă g e n e ­ra ţ i i l e ce vin la r â n d şi c ă r o r a a d o u a p a r t e din Epigonii şi d in Scrisoarea a IH-'a l e - a ros t i t de mult o s en t in ţă a s p r ă , într 'o a s t f e l d e a t m o s f e r ă c a r t e a dlui O. D. r e î n v i e a z ă suf l e te l e c a r e a u î n c o r p o ­r a t ce le m a i a l e s e s imţ ir i şi t endinţe a l e unei naţ iuni , care nu vrea să fie dusă pe alte drumuri şi r e f u z ă e p i g o n i s m u l ego i s t , lasc iv , obrazn ic , i u d a i z a n t , de b a l a m u c şi de puro iu l i terar. A r e a d u c e spre eroi i lite­r a r i , c a d. O. D, , s o r b i n d din i z v o a r e d irec te , cu in ima d e s c h i s ă pentru a d o r a ­re , d a r şi cr i t ic prudent , i ar uneori ch iar reţ inut , î n s e m n e a z ă a face naţ ie i un s e r ­viciu, pen tru c a r e a u t o r u l a r e un d r e p t dep l in la o r e c u n o ş t i n ţ ă l a r g ă şi g e n e ­r o a s ă .

D e ş i ş t iu c ă devin a c u m bana l , rog p e toţi cet i tor i i mei s ă r ă s p â n d e a s c ă ac t iv i a c e a s t ă c a r t e de î n v ă ţ ă t u r ă s e r i o a s ă , f r u ­m o a s ă şi p r i n s ă în l imbă r o m â n e a s c ă v r e d n i c ă de imitat . G. B. D.

A U T O C R I T I C Ă . A c a d e m i a r o m â n ă a p u s sub t i p a r o s c r i e r e de d. G. B o g d a n -D u i c ă : Ioan Barac. In 3—4 s ă p t ă m â n i s c r i e r e a d e s p r e poe tu l lui Arghir v a a p ă ­r e a . E a l ă m u r e ş t e în tâ ia o a r ă inf luenţe le şi t r a d u c e r i l e mul t ip l e , a d m i s e de I . B . din l i t e r a t u r a m a g h i a r ă , g e r m a n ă , f r a n ­ceză , eng leză . C h e s t i u n e a poves t e i lui A r g h i r , un f enomen l i t e r a r - i n t e r n a ţ i o n a l , întins d in I n d i a p â n ă în O c e a n u l A t l a n ­tic, a r ă m a s r e z e r v a t ă unei sch i ţe d e o s e ­bite . C ine v o e ş t e s ă ş t ie bine ce l i t e r a ­t u r ă s'a cet i t în A r d e a l între ani i 1820 .

1840, de aici p o a t e a f la , căc i I. B . e s t e d e s c r i s din t o a t e puncte l e de v e d e r e c a r e i se pot a p l i c a . G. B. D.

G E O R G E M U R N U , Bair di Cântic Ar-mănescu. ( R i t m u r i m a c e d o n e n e ) . M a r v a n , B u c u r e ş t i , 1933.

in tr 'un e l egant v o l u m de p e s t e o s u t ă