CALUL DRACULUI

de Ion Luca Caragiale

Calul Dracului (1909) este o povestire de inspirație folclorică, cu fragmente de basm

care au stat la originea acesteia.

În nuvele şi povestiri, Ion Luca Caragiale depăşeşte suprafaţa banală şi netedă a

realului, deschizând câteva porţi către teme şi spaţii epice uneori incitante, receptate ca o

experienţă de creaţie adaptată la curentele literare ale epocii.

O babă zdrențăroasă cerșea mereu la marginea unui drum umblat, lângă o fântână.

Drumul ducea spre târg. Când se duceau, oamenii îi dădeau babei mai puțin sau deloc, dar

când se întorceau, toți își făceau pomană cu ea.

Într-o zi de târg, seara, mulțumită de cât căpătase, baba a încercat să se culce

înfășurându-se în cerga ei, cu traista sub cap, dar nu-i venea somnul. Târziu, auzi un călător

ajuns în dreptul fântânii. Îi spuse că îl cheamă Prichindel, că vine de departe, că are

șaptesprezece ani și că nu are părinți. Sătul de atâtea întrebări, băiatul îi spuse babei că nu l-a

întrebat și ea dacă îi este foame.

Baba ăi dădu băiatului să mănânce și să bea, apoi el se culcă, iar ea începu să-i spună

o poveste. N-apucă să spună bine începutul, că băiatul și începu să sforăie. Miloasă, baba voi

să-l învelească mai bine și dădu de o codiță la spatele lui. Atunci porni să-l mângâie pe cap și

descoperi două cornițe. Înțelese că este un drac, îl apucă de păr și de coadă și trase, ca să-l

trezească.

Băiatul sări din somn și spuse babei să-l lase să se odihnească. Baba nu-l lăsă. Îi spuse

că știe că e un drac și că ea are chef de plimbare. Prichindel, gândind să o învețe minte pe

babă, îi zice că ar merge și el la plimbare, dar nu vrea decât călare, așa că sa-l ia ea în spinare.

Baba s-a gândit ce s-a gândit și până la urmă s-a învoit să fie calul dracului.

Cum s-a suit Prichindel în cârca babei, ea s-a transformat într-o femeie frumoasă și

voinică, o zână. Era o fată de împărat pricepută la vrăjitorie. Pentru păcatele ei, fusese

blestemată să se preschimbe într-o cerșetoare bătrână și să nu poată reveni la înfățișarea ei

decât dacă păcălea un drac, și asta numai în timpul nopții.

Începu zâna să alerge și alergă așa de mult că Prichindel ameți. Îl duse prin lunci pline

de flori și auzi, sub lumina lunii, priveghetoarea cântând. Mijiră zorile și zâna o luă la goană

înapoi. Când ajunse la fântână, zâna, calul dracului, îl aruncă pe drac jos. Acesta dispăru iute,

iar ea se prefăcu la loc într-o babă necăjită și începu să cerșească de la primii trecători de pe

drum.

1

Povestirea Calul Dracului este realizată printr-o îmbinarea a planului real cu cel

fantastic.

Primul aspect ar fi o subtilă intruziune a fantasticului în planul real al acţiunii,

sporindu-i semnificaţiile şi nota de mister. Împletirea dintre banalitatea vieţii reale, atât de

bine observată de Caragiale, cu fabulosul folcloric, în simetrii savante, care dau, de fapt,

întreaga valoare artistică a textelor ( femeia este mai isteaţă decât dracul) . În toate aceste,

fantasticul se infiltrează insidios în spaţiul real, Caragiale, scriitor incontestabil realist,

manevrând cu mare artă recuzita unui concept literar care, la vremea respectivă, pătrundea cu

timiditate în proza românească, excepţie, în linie cronologică, făcând poate numai Mihai

Eminescu.

Paul Zarifopol spune că „ Fantasticul este introdus direct, funcționează numai ca

element de motivare. Nu e exploatat ca viziune, ci apare ca ciudățenie ușoară, jocul de

cuvinte echivoce, coada lui Prichindel. ”

Fantasticul se accentuează mai deplin iar faptele se petrec în pură atmosferă de magie

cu atât elementul realist face cumpănă dreaptă cu fantasticitatea, în special limbajul

cerșetoarei este de o oralitate atât de autentică, la începutul, cât și la sfârșitul povestirii. Mai

mult chiar, vorbește în același chip și cu diavolul, preschimbat în tânăr călător, care poposește

noaptea sub cerga bătrânii, care suferea de insomnie. Numai că aici Satana, care voia să-și

țină taina ascunsă, e descoperit de cerșetoare. Pipăindul în somn, dă peste semnele

neîndoioase ale naturii lui, coada și cele două cornițe. Cerșetoarea, la rândul ei, „ o fată de-

mpărat mare, care, de mititică se dedase la știința farmecelor și la meșteșugul vrăjitoriei, și,

pentru păcatele ei, fusese blestemată să se preschimbe în hodoroagă cerșetoare și să nu-și mai

ia înfățișarea ei de mai-nainte decât atunci când o putea păcăli pe dracul, ba încă, și atunci,

numai pe vremea nopții”.

Blestemul nu se curmă însă. Plimbarea pe care o face Prichindel, în cârca babei, până

când apar zorile, o transformă numai momentan, într-o zână fermecătoare. Prichindel a fost

descoperit, dar nu și păcălit, înainte de a se lumina de ziuă, acesta pleacă, iar fata de împărat

redevine cerșetoare, perpetuându-se blestemului. Mai înainte de a se despărți de diavol, baba

îl roagă să revină.

Simbolul rămâne astfel în pură fantasticitate. Povestirea din Calul Dracului e un

basm, în care magia operează ca atare, vraja nu mai exercită asupra omului o înrâurire

echivalentă cu ispita acționând asupra subconștientului. Ea l-a transformat radical, ca semn al

pedepsei, fiindcă s-a dedicat el însuși la practici vrăjitorești. Ca să-și redobândească

2

personalitatea, trebuie să-l păcălească pe însuși Dracul, cu care a practicat, împrumutându-i

satanismul, pășind deci într-o zonă interzisă.

Conceptul de satanism caragialian nu depășește conceptul folcloric. Diavolul se

întrupează în om pentru a ne ispiti slăbiciunile (cum a fost pedepsită fata de împărat să se

transforme într-o cerșetoare, blestemată ca recurs la uneltele vrăjitoriei). Caragiale folosește

idei comune din folclor, unde Diavolul este ispită, practica vrăjitoriei este lucru blestemat,

după cum diabolismul femeii, care sperie și pe Dracul, este observație morală a poporului,

condensată într-un proverb și ilustrată printr-o delicioasă serie de întâmplări, în care Dracul

este complet umanizat.

Inspirația folclorică apare și în dialogul dintre fata de împărat prefăcută în babă și

Prichindel, primit în gazdă sub învelitoarea ei. Acesta e plin de culoare și de subînțelesuri,

sunt folosite foarte multe onomatopee.

Motivația artistică a alternării planului real cu cel fantastic e concretizată pe o

tranziție naturală.

Natura este prezentată într-un chip mai viu, decât de obicei. Tudor Vianu spune că

mediul nu este pitoresc, ci mai degrabă unul trecut printr-o imaginație difluentă, receptat ca

sunet și ca senzație organică, mai puțin ca trăsătură văzută. Caragiale ținea seamă de toate

motivele ale clasicismului muzical.

Muzicalitatea în povestirea Calul Dracului stă în felul în care el a evocat natura „nici

prea cald, nici prea răcoare; de vânt, nici suflare; pe câmp, așa liniște de toate patru părțile, că

se putea auzi cum țârâiau și forfoteau gângăniile, miș-miș, pân păiș, și apa cum gâlgâia afară

din ghizdul fântânii printre pietricele...”

Întâlnirea, lângă o fântână, a unei babe cu un misterios personaj cu codiţă şi corniţe,

se transformă într-o cavalcadă nocturnă, sublunară, de tip romantic, în care baba devine o

frumoasă fată de împărat, revenind la starea iniţială, ca în mitul strigoiului, o dată cu ivirea

zorilor. "

Imensitatea plină de farmec a cadrului nocturn care face să răsune, este poate cea mai

de seamă inspirație naturistă a lui Caragiale.

Calul Dracului reprezintă o depășire a interesului pentru sfera socialului în sensul

unei abordări a problematicii umane din perspectiva larg generalizatoare: structura tipică a

personajului, determinată prin factorii timp și spațiu, social și istoric, care se modifică în

sensul căutării esențialului uman.

3

Potrivirea de tonuri poetice și fantastice cu un comic prin excelență ștrengăresc.

Contrastele, gradațiile și modulațiile sunt de o virtuozitate rară, chiar la acest devotat ai

îngrijirii artistice.

În liniștea somnoroasă a serii se pornește dialogul viu, în care fiecare replică este un

extras rafinat de exactitate umoristică. Baba e mai întâi iscoditoare și plină de atenție maternă

pentru băiatul drumeț. Pe urmă, printr-o schimbare diabolic surprinzătoare a tonului, scena se

face grotesc erotică. Trecerea între aceste tonalități, violent opuse, e superior realizată prin

episodul cu somnul băiatului. Apoi o nouă schimbare de ton și perspectivă: baba se preface în

zână, perechea batjocoritor grotască de odinioară face loc unui grup erotic în toată strălucirea

tinereții și frumuseții. La urmă, iar cantecul babei cerșetoare, dar acum, după ce s-au dezvelit

comorile ei diavolești, altă rezonanță are milogeala ei peltică. La început umoristic realistă,

figura se arată acum într-un acord unde răsună cu straniu farmec amintirea fantasticelor ei

frumuseți, închise numai în comicăria vicleană de la început.

4