Universitatea „Babeş-Bolyai”

Facultatea de Drept

Decizia nr. 859/2009 a Curţii

Constituţionale. Comentariu.Încălcarea

adusă dreptului la proprietate privată de

obligativitatea plăţii salariilor unor angajaţi

ai instituţiilor publice prin carduri

Călin Mureşanu

2012

Cluj-Napoca

2

I. Rezumatul Deciziei

Avocatul Poporului ridică direct excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5-8

O.U.G. nr. 149/2007. Autorul susţine că atributele de posesie şi de folosinţă ale dreptului de

proprietate sunt încălcate de obligarea instituţiilor publice cu sediu în oraşe la plata salariilor

angajaţilor prin carduri, întrucât instituţiile de creditare nu plătesc dobânzi pe salariile astfel

plătite, ceea ce, coroborat cu dreptul proprietarului de a culege toate fructele de pe urma

bunului său, constituie o îmbogăţire fără justă cauză. Textele constituţionale invocate ca fiind

încălcate sunt art. 44 al. (1) privind dreptul de proprietate privată şi art. 135 alin. (2) lit b)

potrivit căruia statul trebuie să asigure protejarea intereselor naţionale în activitatea

economică, financiară şi valutară. De asemenea, este invocată încălcarea art. 1 paragraful 1

din Primul protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor

fundamentale1.

Curtea admite excepţia de neconstituţionalite, întrucât obligarea personalului la primirea

drepturilor salariale prin intermediul cardului: a) Condiţionează folosinţa acestor bunuri2 de

existenţa bancomatelor; b) Băncile percep anumite comisioane la retragerea de numerar, ceea

ce duce la o diminuare a drepturilor salariale; c) Există un plafon maxim de retragere zilnică

de numerar.

II. Caracterul justificat al încălcarii aduse dreptului de

proprietate

Prima constatare de la care trebuie să pornim este aceea ca dreptul de proprietate este un

drept relativ. Aceasta reiese neîndoielnic din însăşi natura dreptului. Ar fi imposibil de

imaginat o societate în care nu există limitări ale dreptului de proprietate.3 Mai mult decât

atât, caracterul relativ al dreptului reiese chiar din textul art. 1 al. (2) Primului Protocol

Adiţional4. Nu în ultimul rând, şi doctrina, atât cea română

5, cât şi cea straină

6, recunosc

1 Denumit, in continuare, art. 1 al. (1) Primul Protocol Aditional

2 In sens strict, civilist, drepturile salariale nu sunt drepturi reale, ci drepturi de creanță asupra angajatorului.

Astfel, ele nu ar putea fi incluse în noțiunea de „proprietate”, și deci, nu ar trebui să beneficieze de protecția oferită dreptului de proprietate. Totuși, Curtea a extins prin jurisprudența sa domeniul de incidență al art. 1 al.(1) Primul Protocol Adițional și asupra creanțelor. Astfel, Curtea ii dă „proprietății” un sens autonom, diferit față de sensul comun, anume acela de interes de natură patrimonială. Vezi Hot. Öneryildiz c. Turcia, Marea Cameră, 2004 sau Hot. Rafinăriile Grecești Stran si Stratis Andreatis c. Grecia, 1994 3 Astfel, spre exemplu, Cartea a III-a, Titlul II, Capitolul III din Noul Cod Civil, cuprinde 29 de articole si este

intitulat „Limitele juridice ale dreptului de proprietate privata” 4 “Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului Statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare

reglementării folosirii bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.” 5 R. Chiriță, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentarii și explicații, Editia a 2-a, Ed. CH Beck,

București, 2008, pag. 779 6 F. Sudre, Droit international et européen des droits de l’homme, 4e edition, Ed. Presses Universitaires de

France, Paris, 1989, pct. 170, pag. 290

3

caracterul relativ al dreptului de proprietate. Urmează acum să vedem în ce condiţii e

justificată o ingerinţă în dreptul de proprietate.

Tipurile de ingerinţe în dreptul de proprietate. Justificarea ingerinţei. Există 3 tipuri de

ingerinţe în dreptul de proprietate: privarea de proprietate, reglementarea exercitării dreptului

de proprietate şi atingerea adusă substanţei dreptului de proprietate1. De regulă, limitările

aduse dreptului de proprietate ţin de libera apreciere a statelor2. Totuşi, în hotărârea James c.

Marea Britanie, 1986, Curtea stabileşte că diferă controlul de proporţionalitate asupra

ingerinţei în funcţie de tipul ingerinţei. Astfel, el va fi maxim în cazul atingerilor aduse

substanţei dreptului de proprietate şi minim în cazul reglementării exercitării dreptului de

proprietate.

Cât despre cazul nostru, el este neîndoielnic o reglementare a exercitării dreptului de

proprietate. Astfel, el nu înlătură în mod definitiv atributele dreptului de proprietate, dar nici

nu goleşte dreptul de proprietate de conţinutul lui. Curtea a stabilit 4 criterii3 pentru a analiza

caracterul justificat al acestui tip de ingerinţă. Astfel, ea trebuie să fie legală4, justificată de un

interes public, să fie proporţională cu interesul public vizat şi să prezinte anumite garanţii

împotriva aplicării arbitrare. Considerăm că ordonanţa în cauză nu pune probleme la nivel de

legalitate, de existenţa unui interes public5, sau de existenţa unor garanţii împotriva aplicării

arbitrare, astfel încât ne vom referi în următoarele rânduri la exigenţa proporţionalităţii.

Controlul proporţionalităţii unei ingerinţe în cazul dreptului de proprietate în viziunea

CEDO. Controlul proporţionalităţii pare, cel puţin în acest caz, a priori ireconciliabil cu art. 1

al. (2) din Protocol, care prevede că dreptul de a aprecia necesitatea unei ingerinţe6 aparţine

Statului. Multă vreme proporţionalitatea a rămas o simplă condiţie formală, Curtea

neintervenind în aprecierea Statului. Astfel, se consideră că întrucât atingerea adusă dreptului

de proprietate e minimă în acest caz, aprecierea statului asupra necesităţii acesteia ar trebui să

fie maximă. Astfel, s-a considerat, de exemplu, proporţională cu interesele economiei

naţionale aplicarea retroactivă a unei legi ce anula unele creanţe fiscale ale particularilor

asupra statului7. Curtea a intervenit doar atunci când sarcinile impuse particularilor lezaţi erau

excesive comparativ cu interesul protejat, deci doar în cazuri grave. Menţionăm, astfel, cu

titlu de exemplu, intervenţia Curţii atunci când legea Verdeille impunea micilor proprietari

obligaţia de a contribui cu terenurile lor la fondurile comunale, permiţând vânătoarea pe

1 Acest ultim tip de ingerință a fost introdus de către Curte prin hotărârea Sporrong si Lönnroth c. Suedia, 1982

2 Ibidem

3 R. Chirita, op. cit., pag. 786, parag. 39, F. Sudre, op. cit., pct. 170/2, pag. 292

4 Cu cele 2 subcriterii ale acestui criteriu: accesibilitatea si previzibilitatea

5 Fără îndoială că este mult mai facil pentru o instituție publică să facă plata salariilor prin carduri, intrucât

aceasta se poate face aproape automat, prin intermediul unei bănci, scutind instituția în cauză de problemele cauzate de operarea cu sume de bani numerar. 6 F. Sudre, op. cit., pct. 171, pag. 295

7 Hot. National and Provincial Building Society si altii c. Marea Britanie, 1997

4

terenurile lor1. Mai mult decât atât, în materie fiscală, pe lângă marja excesivă de apreciere

deja existentă a statelor, Curtea are o jurisprudenţă constantă în a fi de partea intereselor

Fiscului2. Astfel, unicele situaţii fiscale în care Curtea a apreciat ingerinţele ca fiind

disproporţionate au apărut nu atunci când se încălca dreptul la proprietatea privată, ci atunci

când se încălca dreptul la un tratament nediscriminatoriu3.

În acest context, pare hazardat a susţine că obligarea la plata salariilor prin carduri încalcă

dreptul de proprietate. Astfel, în primul rând, considerăm oportun faptul că art. 5-8 O.U.G.

149/2007 obligă la plata salariilor prin carduri doar instituţiile publice cu sediu în orase. În

mediul urban, bancomatele nu reprezintă un impediment în a dispune de drepturile salariale.

În contextul unei electronizări din ce în ce mai pronunţată a societăţii, în oraşe bancomatele se

găsesc cu lejeritate. Mai mult decât atât, de cele mai multe ori, este cu uşurinţă accesibil un

bancomat care să aparţină chiar instituţiei de creditare care a emis cardul, caz în care nu se

mai aplică comision la retragere.

Totodată, comisioanele aplicate sunt, de cele mai multe ori, foarte mici. Astfel, pentru

retragerea de numerar de la alt ATM decât cel al băncii care a emis cardul, comisioanele nu

depăşesc, de regulă, 1% din suma retrasă. Totuşi, la plata cu cardul în contactele cu

comercianţii care au un POS instalat la casa de marcat nu se percepe niciun comision. Astfel,

observăm că şi din acest punct de vedere ingerinţa e nesemnificativă.

Nu în ultimul rând, cât priveşte plafonul maxim de retragere, acesta se situează la o sumă

destul de ridicată, fiind de regulă setat la 3500 RON/zi. Mai mult, acest plafon se aplică doar

în cazul retragerii de la ATM, nu şi in cazul retragerii direct de la o filială a băncii.

III. Concluzii

În incheiere, nu putem decât să regretăm decizia Curţii Constituţionale. Astfel, am arătat

cum dreptul de proprietate este unul relativ, deci admite ingerinţe. Apoi, am arătat cum,

conform art. 1 al. (1)4 al Primului Protocol Aditional, dar şi conform unei practici constante a

Curţii, în cazul dreptului de proprietate, Statul are o marjă foarte largă de apreciere. Nu în

ultimul rând, am arătat cum, raportat la uşurinţa cu care se face plata salariilor în acest mod,

ingerinţa este proporţională şi, deci, justificată. Astfel, art. 5-8 O.U.G. 149/2007 nu încalcă

nici art. 44 al. (1) Constituţie, nici art. 1 al. (1) Primul Protocol Adiţional.

1 Hot. Chassagnou c. Franta, 1999. De reținut că, și în acest caz, Curtea a reținut existența unui interes public,

anume acela al eficientizării administrării spațiului cinegetic, constatând caracterul nejustificat al incălcarii doar datorită lipsei proporționalității ingerinței. 2 Ibidem, pct. 171, pag. 296

3 Vezi Darby c. Suedia, 1990

4 „Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului Statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare

(...)” (s.n.)

5

IV. Bibliografie

1. Radu Chiriţă, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentarii şi explicaţii.

Ediţia 2. Editura C.H. Beck. Bucureşti, 2008

2. Frédéric Sudre, Droit international et européen des droits de l’home. 4e édition mise à

jour. Presses Universitaires de France, Paris, 2009

3. Site-ul Curţii Europene a Drepturilor Omului: http://www.echr.coe.int

4. Site-ul Curţii Constituţionale: http://www.ccr.ro