Calea către tine însuţi

Ghiţiu Dragoş

Mamei mele, cu drag

Toate informaţiile regăsite în paginile acestei cărţi nu sunt menite a înlocui expertiza specializată a medicului, psihologului, psihiatrului sau a oricărui specialist autorizat. Autorul nu îşi asumă resposabilitatea pentru folosirea eronată sau răuvoitoare a tehnicilor sau principiilor descrise mai jos. Cititorul este invitat să îşi exercite discernământul şi liberul arbitru în tot cee ace priveşte propria evoluţie personală şi propria sănătate.

©Dragoş Ghiţiu, 2015

Cuprins

Balamaua ruginită………………………………………………………………..1

Rădăcini………………………………………………………………………….3

A privi către tine însuţi………………………………………………………......9

Destrămarea vălului de teamă………………………………………………….15

Prins în pânza de păianjen…………………………………………………...…18

Febra vindecării………………………………………………………………...21

Prăbuşirea graniţelor…………………………………………………………....24

Despre moralitatea inerentă a fiinţelor umane………………………………….27

Solidaritate şi compasiune……………………………………………………...29

Autenticitate……………………………………………………………………33

Picătura de cerneală…………………………………………………………….35

Iubire……………………………………………………………………………40

Echilibru………………………………………………………………………..43

Drumul mai departe…………………………………………………………….46

Meditaţie………………………………………………………………………..49

Balamaua reparată……………………………………………………………...56

Balamaua ruginită

Dimineaţa. Deşteptătorul sună iar şi iar. Deschizi ochii şi iţi urmăreşti conştiinicios ritualul de trezire. Ştii tu, toate acele lucruri pe care le faci atunci când te trezeşti, ca să te trezeşti. Ca să iţi reiei locul în această lume. Să o faci să aibă sens, să ai tu însuţi un sens.

Poate pleci la muncă, poate la şcoală. Poate creşti un copil, sau mai mulţi. Poate îţi savurezi tinereţea într-o ceaţă difuză sau urmăreşti trecerea ceasurilor întrebându-te unde s-a dus ea. Poţi fi oricine, oriunde.

În maşini, în metrou, în tramvai, în birouri, în case, pe stradă. Mâncând, dormind, muncind, sărutând, plecând şi venind, urmând fluxul sau luptându-te împotriva lui. Umblând sau stând, izolat şi incrâncenat, în mijlocul mării de oameni sau în solitudinea blândă a naturii.

Toate ţi se întâmplă, toate te lovesc, te întărâtă, te atacă, te cuprind, te înconjoară, te învăluie, te copleşesc. Uneori lumea e mare, înfricoşător de mare. Alteori te încătuşează între pereţi, lanţuri şi gratii, reale sau imaginare. Şi la final rămâne mereu o întrebare : oare asta e tot ?

1

Viaţa majorităţii oamenilor este ca o balama ruginită. Merge, dar nu merge bine. Te sâcâie mereu. Ştii că e acolo chiar dacă ai închis bine uşa.Când circumstanţele vieţii sunt dificile, balamaua asta parcă scârţâie tot mai tare, ameninţând în orice clipă că se va rupe şi că totul va fi pierdut. Alteori, când împrejurările sunt plăcute, rămâne undeva în fundal un murmur de anxietate şi de nemulţumire vagă, nejustificată. Chiar dacă ai reuşi, cumva, să iţi împlineşti toate nevoile, dacă ai reuşi să îţi astâmperi toate dorinţele, murmurul tot va rămâne, balamaua tot va scârţâi.

Dincolo de conflictele pe care le avem cu şefii severi, proiectele dificile care trebuiau predate ieri, soacrele nemulţumite, copiii neastâmpăraţi sau chiria neplătită, dincolo chiar de conflictele cu propriile noastre gânduri sau sentimente, mult, mult mai adanc, există un conflict fundamental : conflictul cu noi înşine. Acest conflict cu noi înşine este, simultan, un conflict cu viaţa intreagă, aşa cum apare ea clipă de clipă.

În rândurile următoare îţi voi vorbi despre experienţele mele. Îţi pun inima mea pe tavă. Poţi face ce vrei cu ea, şi, de altfel, te sfătuiesc să nu mă crezi pe cuvant. Nu lua de bun tot ce îţi voi povesti. Dar pune-ţi întrebări şi încearcă. Judecă singur, trăieşte-ţi propriile experienţe, trage-ţi propriile concluzii. Eu îţi dau adevărul meu în speranţa că îţi va folosi la ceva. Îţi pun inima mea pe tavă fără nicio ezitare, fără teamă, fără griji. Restul e decizia ta.

Ceea ce pot să iţi spun este că, din experienţa mea, balamaua poate fi reparată. Viaţa poate să aibă sens. Tu poţi să ai sens, pentru tine însuţi şi pentru ceilalţi. Asta nu înseamnă că, dintr-o dată, vei găsi slujba perfectă, că te vei rostogoli pe o parte şi vei cădea în bani sau că, rostogolindu-te pe cealaltă parte, vei da peste partenerul sau partenera de vis. Lucrurile se întâmplă când se întâmplă, vin când vin şi pleacă atunci când le este timpul.

Ce pot să iţi spun este că poţi regăsi în viaţa ta şi în tine însuţi o satisfacţie linistită, o ordine împăcată, care nu are nevoie de mai mult. Te poţi regăsi pe tine însuţi.

2

Rădăcini

Sunt născut şi crescut în Bucureşti. Am prins puţin din ultimii ani ai comunismului, dar am cunoscut bine blocurile cenuşii, rectangulare, străzile neadaptate numărului mare de maşini care circulă acum acolo, verile sufocante şi murumurul continuu, inconfundabil, al oraşului.

Am fost un copil cuminte, serios şi introvertit. Mi-a plăcut să fiu aşa. Să am mereu lumea mea, unde să mă pot izola, să mă joc cu soldăţeii pe care cu greu mama mea mi-i procura, să citesc, să cânt pe înserat, cu capul iţit pe o fereastră, să scriu poezii şi să îmi fac temele. Nu am excelat la ceva anume, am învăţat bine la şcoală şi nu am făcut prea multe pozne. Am fost un copil melancolic şi sensibil, bucurându-mă deseori de aroma şi gustul solitudinii.

De mic am început să caut o soluţie universală pentru orice problemă ar putea să apară. O cheie care să descuie toate uşile. Un panaceu pentru orice suferinţă. Poate realitatea acelor vremuri, poate faptul de a fi crescut de un singur părinte care se lupta la fiecare pas, poate construcţia mea interioară m-au împins către asta. Poate că, cel puţin o dată, o facem cu toţii.

Am studiat filozofia orientală pe când eram în liceu. Am citit despre civilizaţiile antice, despre înţelepţii timpurilor trecute. M-am scufundat adânc în creştinism, în misticism, în ezoterism. Cu foame, cu poftă, fără remuşcări, fără discriminări.

Undeva pe la 17 ani, în liceu, o profesoară de religie ne-a explicat Rugăciunea Inimii. Este o rugăciune folosită în creştinismul ortodox pentru a aprinde în inimă focul iubirii faţă de Dumnezeu şi pentru a te apropia de El. Ea se rosteşte după un anumit tipic, sincronizând cuvintele după ritmul respiraţiei şi păstrând atenţia către sensul şi esenţa exprimate de cuvintele rugăciunii. Nu înţelegeam eu prea multe atunci, dar am încercat-o. Rostind-o mai întâi cu voce tare, mai apoi în minte, m-am regăsit liniştit şi împăcat, scufundat într-o căldură ce venea din interiorul meu, dar pe care nu o puteam numi a mea. Cred că, în tradiţia misticilor creştini ortodocşi, la un moment dat, această rugăciune se scufundă în inimă, unde se rosteşte singură. Eu nu am ajuns niciodată aşa departe, dar această primă experienţă mi-a deschis un univers vast : cel al spiritualităţii. Aici, filozofia atât de dragă mie se împletea cu figurile magistrale ale celor care au reuşit, de-a lungul istoriei, să descopere cheile pe care cu atâta înfocare le căutam. Teoria şi practica se împleteau perfect.

3

Câţiva ani mai târziu, eram un tânăr student la kinetoterapie. Sportul m-a preocupat şi continuă să mă preocupe şi azi. Personalitatea mea se potriveşte bine către a oferi îngrijire şi atenţie celorlalţi, astfel că această meserie m-a chemat. În plus, îmi plăcea mult masajul şi mă atrăgea posibilitatea de a aprofunda studiul terapiilor asiatice pe care de mult le cercetam.

Undeva prin anul 2 sau 3, am devenit fascinat de ideea de a trata pe cineva prin transferul de bioenergie. Citisem despre asta şi îmi doream să am mereu la îndemână ceva prin care să pot ajuta pe cineva aflat în suferinţă. Am intrat într-o şcoală ce preda un ansamblu de tehnici de origine tibetană. Acolo am auzit mai multe despre meditaţie, am cunoscut oameni cu capacităţi deosebite, am învăţat să fac eu însumi lucruri frumoase. Am putut să ofer ajutor şi am fost ajutat, la rândul meu. Am avut experienţe extraordinare, când mintea mi s-a oprit în loc şi universul întreg s-a evaporat, când doar respiraţia mi se mai auzea ca un foşnet îndepărtat. Au fost momente când inima mi s-a deschis adânc, profund, încercând să îmbrăţişeze întreaga lume. Momente când părea că pot vedea orice, că pot cunoaşte taine de mult ascunse, când simţeam freamătul lumii întregi ca freamatul sângelui curgând prin vene. Au fost momente frumoase, dar toate au venit şi au trecut, lăsând în urmă aceeaşi întrebare : oare asta e tot ?

4

La un moment dat am lăsat în urmă acea şcoală. M-a ajutat mult, dar nu găsisem ce căutam. Dar oare ce căutam? Liniştea absolută, împlinirea oricărei dorinţe, puterea nemărginită, cunoaşterea pură ? Nici eu nu ştiam. Tot ce ştiam era că nu mă puteam opri nicăieri până nu găseam acel ceva. Aşa că am continuat să caut şi să încerc alte şcoli, alte orientări. Am încercat tehnici de meditaţie diverse, tehnici de eliberare emoţională, tehnici indiene, budiste, incaşe, tot ce mi se părea că mi-ar putea oferi răspunsuri şi m-ar ajuta să-mi potolesc setea.

Fiecare nouă tehnică îmi oferea, la început, stări frumoase, experienţe plăcute. Dar, odată cu trecerea timpului, stările dispăreau, iar tehnicile cu greu învăţate deveneau o rutină obositoare, un refugiu sec din lumea exterioară prea sălbatică, prea dură pentru mine. Eu am fugit mereu înăuntru.

Am fugit, tot mai repede, tot mai departe, mereu urmărind un alt maestru, un alt învăţat, un alt înţelept. Azi făceam o meditaţie pe baza respiraţiei, mâine, o tehnică emoţională. Iar şi iar, ca într-un carusel ce se învârtea tot mai repede şi pe care nu mai ştiam cum să îl opresc. Căutând în continuu sensuri şi răspunsuri, căutând o împăcare ce părea mereu la o aruncătură de băţ, dar se dovedea a fi dincolo de linia orizontului. Nu mă mai puteam opri. Nopţi întregi studiind, ascultând, vizionând, încercând să storc fiecare picătură de înţelepciune, să prind şi cea mai subtilă nuanţă din cuvintele celor care păreau că aflaseră ceea ce eu îmi doream. Tot mai obosit, tot mai pierdut, în ciuda multelor cunoştinţe pe care le acumulasem.

Printre mulţii profesori şi maeştri pe care i-am studiat se număra şi John Sherman. El recomandă să te uiţi la tine însuţi, să iei contactul cu tine însuţi. Iniţial, asta mi s-a părut ceva absurd de simplu. Să fim serioşi, eu fusesem pe culmile cunoaşterii spirituale, descoperisem tehnici sofisticate, tainice, strălucitoare. Să mă privesc pe mine însumi ? Neinteresant. Am încercat ce recomanda John o dată sau de două ori, dar nu am dat prea multă atenţie cuvintelor lui. Au trecut 2 ani de căutari şi nelinişte, trecând de la o tehnică la alta, negăsind nicio soluţie, niciun pic de odihnă.

Într-o zi, mi-am dat seama de ceva ciudat. De fiecare dată când o nouă tehnică dădea greş în a-mi oferi ceea ce căutam, mă întorceam, pentru scurtă vreme, la indicaţiile lui John. Nici măcar pentru a pune în practică ceea ce recomanda el. Pur şi simplu mă reîntorceam pentru scurt timp la cuvintele lui, apoi îmi reluam cercetările.

Descoperirea aceasta m-a făcut să cred că poate era ceva în indicaţiile sale, ceva ce eu nu puteam să înţeleg. Din lipsă de soluţii, mi-am propus să încerc un experiment. În fiecare zi, în drumul meu cu metroul, când reuşeam să

5

găsesc un loc liber, îmi închideam ochii şi mă căutam pe mine însumi, urmând indicaţiile lui John. Încercam să găsesc ceva care aducea a ceea ce simţeam a fi eu însumi şi mă uitam la acel ceva cât de mult puteam. Uneori era doar pentru o fracţiune de secundă, uneori câteva minute. Uneori se simţea ca un foc interior, alteori ca un reper ce mă centra şi mă echilibra. Alteori era doar o senzaţie fugitivă, o prezenţă protectoare subtilă sau o umbră ce scăpa observaţiei mele directe. În alte momente, privindu-mă pe mine insumi, nu regăseam nimic sau mă trezeam într-un morman imens de gânduri, sentimente şi senzaţii fără nicio ordine, fără niciun scop. Dar am continuat, nu neaparat pentru că reuşisem să înţeleg ceva în plus. Am continuat pentru că nu ştiam ce altceva să mai fac.

După 3 sau 4 luni, am observat ceva. Căutarea nebună, goana după răspunsuri, anxietatea continuă, toate se stinseseră. Într-o bună zi pur şi simplu nu le-am mai gasit. Înainte, era ceva în mine care se zbătea, se îngrijora, se lupta, fremăta de teamă şi nelinişte. Acel ceva a dispărut şi nu s-a mai întors. Eram confortabil cu mine însumi. Eram liniştit pentru prima dată.

6

Te rog să nu crezi ca sunt o fiinţă specială. Sunt un om normal. Nu am descoperit ceva extraordinar. Cerurile nu s-au deschis, dorind să mă răpească. Lumea nu a explodat. Nu am găsit puteri supraomeneşti şi nici nu am aflat un extaz continuu, nemărginit. Doar căutarea după toate acestea s-a stins. Întrebările care mă împingeau şi mă goneau mereu mai repede au dispărut. Acel impuls născut din teamă, acea balama care mereu scârţâia, câteodată mai tare, câteodată mai încet, s-a reparat. Nisargadatta Maharaj, un inţelept indian, spunea că această transformare e ca şi cum ai avea o gleznă scrântită. Când glezna e rănită poţi merge, dar o simţi mereu şi te sâcâie. E un disconfort care te împiedică să te bucuri de ceea ce faci sau trăieşti şi care te împinge mereu să îl alini. Însă odată glezna vindecată, nu mai simţi nimic special. Nu ai învăţat dintr-o dată să zbori. Ai revenit la o viaţă normală, fără frică sau durere.

După acel moment în care am descoperit că frica a disparut, a urmat o serie lungă de schimbări, în care percepţia mea despre lume, despre viaţă şi despre mine însumi a devenit tot mai simplă şi mai largă. La fel cum afirmă şi John, şi eu cred că majoritatea oamenilor suferă de o teamă profundă, veche şi ascunsă percepţiei conştiente. O teamă iraţională care ne intră în inimi dinainte de a avea cuvintele pentru a o eticheta, înainte de a avea puterea de a o conţine şi a o înfrunta. Această teamă este ca o pereche de ochelari cu lentile colorate pe care o primim când venim pe lume şi care ne face să vedem şi să trăim totul prin filtrul îngrijorării, al anxietăţii şi al izolării. Aşa creştem şi aşa ne dezvoltăm, simţindu-ne singuri, marunţi şi vulnerabili într-o lume ameninţătoare şi nesigură. Astfel trăim, astfel gândim, astfel simţim. Iar la final, fie că am avut o viaţă plină de satisfactii ori de eşecuri, sub impulsul acestei temeri omniprezente, ajungem la aceeaşi întrebare : oare asta e tot ?

Viaţa nu este mereu frumoasă, nu e mereu blândă. Uneori se schimbă şi se zbate ca marea în mijlocul furtunii. Uneori urcă, uneori coboară. Uneori lucrurile merg aşa cum îţi doresti, alteori nu. Caştigi şi pierzi. Ceea ce azi îţi arde sufletul de dor, mâine îţi este povară şi tristeţe. Noi încercăm să ţinem totul sub control, să găsim o fărâmă de stabilitate, de certitudine. Dar viaţa nu este o certitudine, este o aventură. Poţi fi sigur doar că, dacă redescoperi cum să trăieşti fără teamă, nu te vei plictisi niciodată şi nu vei înceta niciodată să înveţi.

În rândurile următoare o să încerc să îţi relatez drumul meu, de la momentele din metrou când încercam să gust ceea ce înseamnă să fiu eu însumi şi până astăzi. Îţi povestesc toate astea pentru că, dacă te vei decide să încerci la rândul tău acest act, este mai uşor să recunoşti fiecare etapă prin care vei trece. Deşi personalităţile noastre sunt diferite, cum ne sunt şi preferinţele ori aversiunile, suntem făcuţi din aceeaşi esenţă, iar drumul către această esenţă este asemănător, dacă nu identic.

7

Dar mai întâi, o să îţi spun cum să priveşti către tine însuţi.

A privi către tine însuţi

8

Înainte de naştere, în pântecul mamei, suntem liniştiţi şi împăcaţi. Hrana ne este asigurată, este cald şi plăcut, iar vocea mamei e un cântec al sferelor divine. Suntem ocrotiţi şi susţinuţi. Chiar dacă viaţa mamei este una conflictuală şi dificilă, suntem relativ protejaţi, cu excepţia situaţiilor extreme. Suntem una cu mama, parte din ea, în fuziune completă. Orice ar fi, măcar o avem pe ea mereu.

Apoi vine naşterea. Suntem împinşi, traşi, smulşi, suntem separaţi. Suntem aruncaţi dintr-o dată într-o lume imensă, vie, multicoloră, zgomotoasă şi ameninţătoare. Începem să plângem şi să căutăm, instinctiv, atingerea atât de caldă şi familiară nouă a mamei. Ne agăţăm de ea, de sunetul vocii ei, de mirosul ei, de atingerea braţelor sale.

Naşterea este un eveniment traumatic, chiar şi pentru cei mai norocoşi dintre noi, pentru care atât viaţa intra-uterină, cât şi venirea pe lume se desfăşoară lin şi blând. Mai multe studii au arătat că în corpul noului-născut se găsesc cantităţi mari de hormoni de stres, în special dacă vorbim de o naştere dificilă.

Acest prim contact cu viaţa este unul încărcat de frică. O frică intensă, pentru care nu avem nici protecţie, nici capacitatea de a o înţelege şi nici măcar cuvinte pentru a o descrie. Astfel se creează contextul în care ne percepem existenţa ca oameni.

Momentul iniţial de teamă este alinat de contactul cu părinţii, care ne ocrotesc şi ne ghidează aşa cum pot mai bine. Cu toate astea, lumea cea nouă este mare şi dificilă. Ne trebuie ani de zile să înţelegem cum să funcţionăm în ea. Învăţăm să ne delimităm de ceilalţi, să ne construim o identitate, să ne protejăm, să interacţionăm, să căutăm binele şi să ocolim răul, să ne croim un drum, să ne aflăm fericirea. Însă toate acestea se desfăşoară în contextul original, de teamă faţă de tot ce ar putea să ne ameninţe, să ne copleşească, să ne anihileze. Numim acest proces maturizare.

Tot ceea ce îţi spun acum este, încă, doar o teorie. Este dificil să afirm cu precizie că ştiu exact ce se întâmplă cu fiecare om ce vine pe lume şi nu cred că cineva o poate face.

Ceea ce ştiu cu siguranţă este că, înainte de a privi către mine însumi, trăiam într-un vis de teamă, unde totul îţi pare nefamiliar şi ameninţător, unde toţi şi toate te împung, te întărâtă şi te lovesc, unde nu ştii cum să te bucuri de

9

razele soarelui sau de foşnetul vântului pentru că trebuie să te lupţi să controlezi tot ceea ce vine spre tine şi ce pleacă de la tine, să te asiguri mereu că eşti în siguranţă, chiar dacă nu eşti ameninţat de nimic. Ştiu că după ce m-am uitat către mine însumi, acest veşmânt al fricii s-a destrămat fără urmă şi nu îl mai pot găsi nicăieri înăuntrul meu. Cred că acest lucru este posibil pentru oricine. De altfel, John Sherman, mentorul meu, a trecut prin acelaşi proces. Soţia sa, de asemenea. Pe lângă ei, există o comunitate de oameni care urmează acelaşi drum. Iar eu, eu vreau doar să îţi spun povestea mea şi să îţi ofer o lanternă aprinsă care să îţi uşureze propria ta călătorie.

Mulţi dintre înţelepţii timpurilor trecute au vorbit despre acest proces, în termeni mai mult sau mai puţin încărcaţi de semnificatiile şi simbolurile timpurilor lor. Ramana Maharshi îşi îndemna discipolii să îşi pună mereu întrebarea :Cine sunt eu ? Tot el afirma că propria sa trezire s-a petrecut într-un moment când, tânăr fiind, a simţit moartea apropiindu-se. Nu s-a speriat, ba dimpotrivă. S-a întins pe podea şi a încercat să treacă conştient prin experienţa morţii, simulând semnele acesteia şi imaginându-şi cum va fi incinerat şi cum cenusa sa va fi împrăştiată. Dar, odată trecute toate, a regăsit forţa imensă a propriei identităţi, strălucind dincolo de toate. Şi-a petrecut tot restul vieţii împărtăşind altora această cunoaştere şi a rămas în istorie ca unul dintre cei mai mari inţelepţi ai Indiei.

Nisargadatta Maharaj, un alt mare învăţat, afirma despre sine însuşi că nu a fost nimic în el care să promită, nimic din ce ar fi putut vesti un mare potenţial. Aflat la vârsta adultă, a întâlnit un maestru care i-a spus că tot ceea ce caută este el însuşi. I-a spus să mediteze doar asupra lui « Eu sunt » şi, ori de câte ori gândurile i-ar rataci, să revină mereu în acea direcţie. Dupa 2 ani de practică, Nisargadatta s-a aflat pe el însuşi. La fel ca Ramana Maharshi, şi-a petrecut restul vieţii împărtăşind ceea ce aflase.

În Budism, se vorbeşte despre două părţi distincte ale evoluţiei spirituale. Prima parte este dedicată antrenamentului minţii şi este menită să calmeze spiritul şi să concentreze atenţia. Această parte se numeşte Shamatha şi conţine multe tehnici de meditaţie. Odată ce mintea este puternică şi liniştită, ea este întoarsă către sine însăşi în ceea ce se numeşte Vipassana, investigaţia propriei naturi.

Practicile în sine sunt diferite de la o cultură la alta, de la o tradiţie la alta. Dacă doreşti, te invit să cauţi tu însuţi restul detaliilor. Pentru mine, indicaţiile lui John au fost cele mai clare şi ţi le voi reda aici, aşa cum le înţeleg eu.

10

Cum să priveşti către tine însuţi

Găseşte o poziţie confortabilă. Preferabil aşezat, pentru început. Închide ochii. Pentru câteva momente, urmăreşte-ţi propria respiraţie. Urmăreşte aerul care îţi intră pe nări, apoi urmăreşte-l cum iese. Simte-ţi pieptul sau abdomenul cum se mişcă odată cu aerul. După câteva momente (poate fi vorba de câteva secunde sau câteva minute, nu e important), relaxează-ţi atenţia şi las-o să se ducă unde doreşte ea.

Repetă câteva cicluri astfel. Mai întâi urmăreşte respiraţia câteva momente, apoi permite-i atenţiei tale să se relaxeze, apoi reia urmărirea respiraţiei. Nu este nevoie sa te forţezi să fii atent. Alternarea dintre urmărirea respiraţiei şi relaxarea totală a atenţiei te va centra şi te va relaxa, păstrându-te totodată alert.

După câteva minute petrecute astfel, atunci când te simţi confortabil, poţi trece la partea principală a acestui proces.

11

Caută înăuntrul tău acea porţiune, acea senzaţie, acel loc pe care îl numeşti « EU ». Vei întâlni multe gânduri, multe senzaţii, amintiri, sunete şi imagini. Ele nu sunt importante. Tu cauţi acel miez căruia îi spui EU. Fărâma ta de identitate personală. Este cea mai intimă senzaţie pe care o ai, este centrul tău absolut. Eşti tu. Când găseşti acea senzaţie, acel ecou care răspunde când spui « EU », urmăreşte-o atât cât poţi. Priveşte către tine însuţi sau tine însăţi.

Nu e nevoie să înţelegi ceva din asta sau să faci ceva din asta. Majoritatea transformărilor care se vor petrece, se vor petrece mult sub nivelul tău conştient şi le vei observa doar după ce au avut deja loc.

Dacă îţi este dificil să găseşti acest aspect de identitate personală de care îţi vorbesc, poţi să mai încerci ceva. Aminteşte-ti ceva din trecutul mai apropiat sau mai îndepărtat, preferabil ceva neutru. Observă cum era să fii tu însuţi sau tu însăţi atunci şi cum e să fii tu însuţi/însăţi acum. Va fi mai uşor să găseşti senzaţia de TU. Priveşte acea senzaţie cât de mult poţi.

Când doreşti să închei exerciţiul, lasă atenţia să se relaxeze câteva momente. Deschide încet ochii, mişcă încet mâinile şi picioarele. Permite-i corpului tău să revină la ritmul său obişnuit.

12

Cum să priveşti către tine însuţi în orice circumstanţă

Odată ce ai înţeles în ce direcţie să priveşti, atunci când simţi nevoia şi pentru cât timp simţi nevoia, priveşte către tine însuţi/însăţi.

Mergând, priveşte către tine însuţi. Privind pe geam, priveşte către tine însuţi. Mâncând, citind, privind la televizor, pe stradă, în autobuz, în parc, pe ploaie sau sub cerul senin, la munte ori la mare, priveşte către tine însuţi.

Când ai multe gânduri, caută-le sursa şi te vei găsi pe tine însuţi. Priveşte către tine însuti/însăţi. Când ai o stare dificilă sau o reacţie anormală, vezi pe cine afectează toate astea, cui i se întâmplă, şi te vei găsi pe tine însuţi. Priveşte către tine însuţi/însăţi.

Odată ce ai înţeles direcţia, nu există reguli. Uneori o să simţi nevoia în mod natural să priveşti, alteori nu. Uneori vei simţi că priveşti în proprii tăi ochi, că atingi centrul tău cel mai intim sau că eşti protejat de orice. Alteori, după o fracţiune de secundă, vei pierde contactul cu senzaţia de identitate personală. Vor fi zile când nu vei simţi deloc nevoia să realizezi acest act. Nu există indicaţii fixe, nu există standarde. Atunci când e nevoie să priveşti către tine însuţi, o vei face. Doar prima dată este necesar să depui un efort voluntar, direcţionat.

John Sherman afirmă că acest proces este ca un antibiotic ce vindecă teama noastră fundamentală de viaţă. Acest antibiotic, odată administrat pentru primă dată, se auto-administrează de atâtea ori cât este nevoie până ce maladia este vindecată complet. Eu am luat “medicamentul” o singură dată, apoi l-am ignorat complet pentru doi ani. Apoi, într-o zi am simţit nevoia să mă întorc la această practică şi am făcut o « cură » concentrată de 4 luni. Au mai fost câteva perioade de practică intensă, dar şi perioade în care fie nu am simţit nevoia, fie am uitat de aceasta practică. Cum iţi spuneam, fiecare este diferit şi nu există reguli.

Încetul cu încetul, contactul cu tine însuţi şterge toate concepţiile false despre cine şi ce eşti. Avem cu toţii destule. Pe măsură ce ele încep să dispară, felul nostru de a fi, de a gândi, de a reacţiona, toate se schimbă. Ne regăsim naturaleţea, liniştea şi integritatea care sunt parte din ceea ce înseamnă a fi cu adevărat om. Valori ca binele, frumosul, sinceritatea sau iubirea sunt organice omului, sunt lucruri ce strălucesc în mod natural odată ce frica se topeşte. Soarele nu dispare niciodată, lumina este doar temporar ascunsă de nori.

13

Acest proces de vindecare, de reconstrucţie, poate să dureze mai mult sau mai puţin. Este imposibil să prevedem durata sau intensitatea sa, deoarece fiecare este diferit. Pentru unii dintre noi, este scurt şi fluid. Pentru alţii, poate să fie mai îndelungat, iar schimbările pot fi mai abrupte. Pentru mine, partea cea mai importantă a transformărilor petrecute după ce teama s-a evaporat a durat câţiva ani.

O să îţi spun câte ceva despre ce se întâmplă odată ce priveşti către tine însuţi. Aceste transformări se petrec dincolo de eforturile noastre conştiente şi, de obicei, ne dăm seama de ele doar după ce s-au instalat deja. Nu este, deci, nevoie să adaugi ceva sau să te îngrijorezi pentru ceva anume. Toate vin la timpul lor. Sper însă că, citind mai departe, să recunoşti mai uşor fiecare etapă prin care vei trece.

14

Destrămarea vălului de teamă

Pentru mine, acesta a fost primul efect al efortului concentrat de a privi către mine însumi. La fel ca toate celelalte efecte, a survenit fără ca eu să îmi dau seama. Nu aş fi putut să îl anticipez, nu aş fi putut să îl influenţez, să îl accelerez sau să îl păstrez cu forţa.

Nu am făcut decât să urmez indicaţiile lui John care îmi tot spunea « priveşte către tine însuţi ». Nici măcar nu eram sigur că fac bine asta. Doar că am încercat şi am încercat din nou. Asta a fost tot. Şi, după câteva luni, mi-am dat seama că nu mai fugeam, că nu mai eram tot timpul în gardă.

Frica aceasta pe care o avem cu toţii, într-o măsura mai mică sau mai mare, este foarte profundă. Dacă ea apare la naştere, înaintea ei sau mai tarziu, nu ştiu cu siguranţă. Cert este că ea apare la o vârstă foarte fragedă, înainte să avem cuvinte pentru ea ; înainte de a avea capacitatea de a o trai conştient, de a o înţelege şi de a o depăşi. Ea rămâne în noi ca o fundaţie invizibilă pe care se aşează toate percepţiile şi reacţiile noastre de mai târziu. Nu o putem atinge în mod conştient, dar putem uneori să o simţim.

Din ceea ce îmi aduc aminte, această teamă este un murmur continuu de anxietate, uneori mai intens, alteori vag şi subtil. Atunci când avem dificultăţi, probleme, eşecuri sau perspective neplăcute, aceasta anxietate se exacerbează şi devine, din murmur subtil, o furtună sălbatică. Ne simţim pierduţi, mici, neputiincioşi, dezarmaţi, mereu la un pas de căderea într-o prăpastie fără fund. Gândurile noastre sunt agitate şi contradictorii, iar cele care domină sunt asemenea unor strigate disperate după ajutor :ce mă fac ? Ce-o să fie cu mine ? Suntem tensionaţi şi defensivi, nu putem vedea sau simţi nimic împrejurul nostru în afara propriei noastre temeri.

Când circumstanţele vieţii noastre sunt plăcute şi liniştitoare, acest murmur se reduce, dar nu dispare. Rămâne în fundal, ca o senzaţie vagă de disconfort, ca şi cum nu putem lăsa în totalitate garda jos, ca şi cum, dincolo de limitele fericirii prezente, se află ameninţări încă neexprimate. Avem undeva gândul că ceea ce am obţinut va fi pierdut. Sau, dincolo de faptul că avem tot ceea ce ne doream, persistă senzaţia că e ceva acolo la care nu avem acces şi fără de care nu suntem întregi.

Între cele două extreme, această teamă profundă are o mie de nuanţe. Cel mai simplu o putem simţi ca o stare de tensiune aproape permanentă, ca un

15

luptător care, chiar dacă lupta s-a încheiat, nu poate coborî pumnii strânşi. Şi pentru că suntem mereu tensionaţi, mintea noastră, convinsă că trebuie să existe undeva un motiv, caută surse de conflict înăuntrul sau în afara noastră.

S-ar putea sa simţi sau nu toate aceste lucruri. S-ar putea să te regăseşti în ele sau nu. Îţi recomand să încerci să priveşti către tine însuţi mai întâi. În cel mai rău caz, iroseşti câteva minute cu ochii închişi. În cel mai bun caz, există posibilitatea să te regăseşti într-o bună zi liniştit şi împăcat, făcând tot ceea ce se poate mai bun din ceea ce viaţa aduce în drumul tău.

Această stare de teamă se erodeaza încetul cu încetul, pe măsură ce privim către noi înşine. Deşi nu pot gândi sau simţi ceea ce tu gândeşti sau simţi, mulţi oameni au trecut deja prin acest proces. Pentru unii dintre noi poate să dureze mai mult, pentru alţii, mai puţin. Ceea ce este sigur este că într-o zi, teama aceasta primordială se stinge. Este ca o piatră pe versantul unui munte, care este erodată de ploaie şi de vânt, de frig şi de căldură. Într-o bună zi, eroziunea ajunge la un prag critic, iar piatra se desprinde şi alunecă pe versant. Tot aşa, privind către tine însuţi, teama de ceea ce eşti şi de ceea ce ţi se întâmplă se

16

diminuează treptat până când, într-o zi, dispare complet şi nu se mai intoarce. În locul ei rămân o linişte profundă şi o capacitate vastă de a accepta ceea ce se întâmplă în fiecare clipă. Vei dobândi o perspectivă care, simultan, savurează fiecare experienţă şi totodată priveşte de la distanţă, cu dragoste şi bucurie.

17

Prins în pânza de păianjen

Mulţi dintre noi ne simţim captivi în vieţile noastre. Ne putem regăsi la limita supravieţuirii, răsfăţaţi de soartă sau undeva la mijloc. Avem însă, cu toţii, impresia că am ajuns acolo unde suntem fără voia noastră, că suntem forţaţi să fim aici, că, suntem supuşi iar şi iar unor atacuri ce ne slăbesc treptat. Asemenea unei insecte micuţe prinsă într-o pânză de păianjen. Ea nu ştie cum a ajuns acolo şi cu siguranţă nu asta şi-a dorit. Ar vrea să plece, dar, oricât s-ar zbate, nu face decât să se lipească mai tare de filamentele durabile de pânză. Din umbră pândesc păianjeni flămânzi, gata să se repeadă şi să îi sfărşească frageda viaţă. Poate că păianjenul tău este un divorţ, cineva care nu te iubeşte oricât de mult ţi-ai dori, maşina care nu porneşte, ritmul prea intens de muncă, un şef care îţi creează dificultăţi sau aglomeraţia de dimineaţă, când simţi că aerul nu ajunge tuturor şi cu greu îţi poţi croi drum. Un examen ratat poate fi la fel de dureros ca un refuz în amor sau o stare intensă de plictiseală. Fiecare îşi are proprii prădători, fizici sau nu. Cert este că ne simţim captivi în mrejile propriilor noastre vieţi, aşteptând destinul implacabil, chiar dacă ne luptăm împotriva lui la fiecare pas.

La fel ca majoritatea concepţiilor despre noi înşine şi despre viaţa noastră, şi aceasta este falsă. Nu spun că circumstanţele sunt mereu favorabile. Nici nu cred în rezolvarea minunată şi instantanee a tuturor problemelor pe care ai putea să le ai. Nu cred că poţi să îţi imaginezi o viaţă de vis şi să o ai, ca prin minune, a doua zi. Dacă poţi să faci asta, apropo, eu unul mă bucur pentru tine şi m-aş bucura dacă aş putea să-ţi aflu secretul. Fiecare îşi are drumul său, destinul său, calea sa. Avem, fiecare dintre noi, lecţiile proprii, ţelurile, obstacolele şi deznodămintele proprii.

După ce priveşti către tine însuţi, poate că viaţa va rămâne cum a fost mereu. Poate că ea se va schimba mai devreme sau mai târziu. Poate chiar tu o vei schimba. Indiferent de evoluţia vieţii tale, privind către tine însuţi, nu vei mai simţi că eşti prins în ea. Senzaţia de a fi un grăunte mărunt de praf la mila fiecărei pale de vânt va dispărea. Nu este ceva justificat, nici logic. Poate că vei avea în continuare probleme. Cu siguranţă va trebui în continuare să mergi la dentist, dacă e cazul. Va trebui să îţi plăteşti impozitele şi să mergi la muncă sau la şcoală în zilele de luni. Poate că va trebui, la un moment dat, să îngrijeşti pe cineva drag sau să îl plângi. Dar nu vei mai simţi că eşti blocat în această roată

18

imensă unde, după bine vine răul, neplăcutul e urmat de plăcut şi anotimpurile aleargă unul după celălalt. Vei face alegerile pe care va trebui să le faci, vei rezolva problemele pe care poţi să le rezolvi, vei păşi pe cărarea ce ţi se va deschide, însă fără a avea, în adâncul tău, senzaţia că eşti captiv fără scăpare, condamnat la o eternă luptă fără sorţi de izbândă.

Vei dobândi o dublă perspectivă. Sunt perfect conştient că ceea ce îţi voi descrie este un paradox. Este, însă, pentru mine cel puţin, o realitate şi cred că ea este posibilă şi pentru tine. Noua perspectivă este dublă. Vei avea impresia că eşti un observator distant, care nu poate fi niciodată atins de nimic, ca un cercetător ce priveşte interesat desfăşurarea unui experiment.

În acelaşi timp, te vei simţi adânc implicat, conectat cu fiecare eveniment spre care îţi îndrepţi atenţia. Privind un străin ce răsfoieşte un ziar, vei auzi distinct zgomotul hârtiei, vei vedea degetele apucând foile, vei simţi poate chiar şi fluxul respiraţiei, mai sacadat sau mai liniştit. Vei căpăta o apropiere de fiecare lucru mărunt care te va înfiora şi te inspira. Te vei simţi confortabil cu

19

marea majoritate a lucrurilor ce îţi vin în cale. Totodată, vei fi detaşat şi calm, privind liniştit din afară.

Aceste calităţi sunt greu de explicat, în special pentru că sunt contradictorii. Dar ele apar simultan. Cu trecerea timpului, ele vor deveni integrate până când vor opera automat. Le vei mai simţi uneori, dacă e nevoie, însă ele îţi vor influenţa reacţiile şi răspunsurile de fiecare zi, de la cele mărunte şi până la cele mai importante.

20

Febra vindecării

Teama pe care o simţim în copilărie alcătuieşte un fundament pe care se brodează, mai apoi, întreaga noastră formare. Trăim, în mod esenţial, în mod defensiv sau ofensiv. Nu există odihnă, nu exista acceptare sau neutraltate. Fie ne apărăm, fie atacăm. Fie dorim, fie respingem. Fie prea mult, fie prea puţin. Fie da, fie nu. Uneori, amândouă în acelaşi timp. Astfel ia naştere o reţea imensă de gânduri, emoţii, reacţii şi tipare. Unele apar frecvent. Altele, numai în condiţii speciale. Noi considerăm că suntem definiţi, într-o mare parte, de acest ghem pe care îl simţim în interior şi îl exprimăm în afară. Cealaltă mare parte din ceea ce ne considerăm a fi este corpul.

Daca ar fi să te întreb ce eşti tu, ce ai răspunde ? Probabil mi-ai vorbi despre corpul tău, amintirile tale, faptele tale, felul tău de a vorbi, felul tău de a gândi, valorile tale, lucrurile bune pe care le-ai acumulat şi cele rele pe care ai reusit să le depăşeşti, să le învingi.

Atunci când priveşti către tine însuţi, marea surpriză este că nu eşti nimic din toate acestea. Ai un corp mai mare sau mai mic, mai puternic sau mai slab. Ai gânduri, ai dorinţe, ai preferinţe şi aversiuni, chiar unele care se contrazic şi se luptă una cu cealaltă. Ai toate aceste lucruri, dar nu EŞTI aceste lucruri. Este ca şi cum, conducând o maşina, ai fi început să crezi că tu eşti maşina. Te-ai îngrijora la fiecare cotitură, te-ai speria de fiecare dată când ai auzi un zgomot ciudat de la motor, iar dacă cineva ţi-ar spune ca maşina e urâtă sau veche, ai lua-o personal. În realitate, tu ai o maşină, conduci o maşină, dar nu eşti maşina. Când ştii cine şi ce eşti, te poţi bucura de fiecare drum, de fiecare moment, să repari maşina dacă e nevoie şi să renunţi la ea când nu mai merge.

Când pânza de păianjen a fricii se destramă, aproape tot ceea ce ştiai despre tine se cutremură din temelii. Temeri vechi ies la suprafaţă, traume trecute se reactivează, reacţiile care îţi erau familiare se zbat şi se luptă. Straturi adânci ale subconştientului au tendinţa de a ieşi la iveală. Este ca şi cum podeaua de sub picioare s-ar sfărâma şi nu ai mai găsi niciun sprijin, nicio temelie. Acest proces de reconstrucţie este uneori mai violent, alteori mai blând. Pentru unii oameni, partea sa cea mai intensă se încheie în câteva zile sau săptămâni, pentru alţii poate dura luni sau chiar ani.

21

Este un proces normal. Până la urmă, a durat ani de zile să asimilam mii de minciuni despre cine şi ce suntem, despre ce trăim şi cum să trăim. Luăm un antidot puternic şi concentrat, care dizolvă însăşi fundaţia acestor minciuni. Este natural să simţim această cutremurare. Cei care lucrează în medicina naturistă numesc acest proces « febra vindecării » şi îl consideră un semn pozitiv pe drumul catre sănătate.

În această perioadă, poţi fi perturbat, poţi simţi nevoia de odihnă, hrană şi izolare. Toate aceste lucruri sunt temporare. Poţi căuta alinare alături de cei dragi, poţi căuta sprijin în exerciţiul fizic, în meditaţie sau rugăciune. Orice lucru pozitiv care te ajută este binevenit. Corpul şi mintea ta te vor îndruma către ce îţi va fi util. Pentru mine, necesare au fost meditaţia şi o măsură considerabilă de izolare de lumea exterioară, deşi am continuat să funcţionez normal în ea. Atunci când am avut nevoie de sprijin, l-am găsit sau l-am primit. Lucrurile îşi au o ordine a lor, iar ajutorul se găseşte peste tot şi trebuie doar să îl cauţi.

Acest proces de purificare este mai virulent la început, apoi se domoleşte. El nu se încheie niciodată, pentru simplul motiv că viaţa ne modelează şi ne

22

învaţă permanent. Tot ceea ce se întâmplă este o experienţă, viaţa însăşi este un drum savuros. Nu mereu uşor, dar mereu interesant. Nereuşitele ocazionale îşi lasă învăţămintele, iar suferinţa ocazională trece repede şi nu lasă cicatrici. Înţelegem mereu mai mult, viziunea devine tot mai cuprinzătoare. A trăi ca om, a învăţa şi a deveni, toate sunt scopul întregului univers.

23

Prăbuşirea graniţelor

Una dintre percepţiile greşite pe care le avem despre noi înşine, şi pe baza căreia funcţionăm în fiecare zi, este că suntem separaţi şi izolaţi. Avem impresia că suntem entităţi delimitate de bariere clare. Corpul fizic este o astfel de graniţă. Eu sunt aici şi tu eşti acolo. Mă uit în oglindă şi mă văd pe mine, iar tu poţi fi lângă mine, dar eşti separat, eşti altcineva, altceva. Gândurile mele, sentimentele mele, valorile mele şi ceea ce sunt printre ceilalţi formează o altă barieră. Eu sunt înăuntru, tot restul este în afară. Din această fortăreaţă fizică şi psihică, eu primesc ceea ce îmi oferă lumea şi răspund aşa cum cred de cuviinţă. Uneori deschid porţile şi las pe cineva să se apropie, chiar să intre câteodată. Alteori, închid toate porţile şi nimic nu poate ajunge la mine.

Iniţial, ne folosim de aceste delimitări pentru a controla impactul pe care lumea şi ceilalţi oameni îl au asupra noastră. Când e prea mult, când ceva ne doare, când nu putem gestiona eficient, coborâm toate barierele şi devenim de neatins. Sau reacţionăm atacând, aruncând vorbe şi fapte, din spatele zidurilor. Conceptul de separare este unul functional, cel putin iniţial. Atunci când lumea ne loveşte, ne scutură şi ne aruncă, trebuie să fugim undeva, în special dacă nu suntem pregătiţi pentru ea, precum în copilărie. Învăţăm cum să filtrăm şi cum să ne delimităm.

Odată cu trecerea timpului, devenind adulţi, această separare devine însă un obstacol. Ea aduce cu sine izolarea, singurătatea, senzaţia că suntem blocaţi în spatele unor ziduri pe care le-am ridicat, dar pe care nu putem să le mai doborâm.

Privind către tine însuţi, vei descoperi ceva foarte interesant : întreaga noţiune că tu eşti separat şi izolat este doar un gând, doar o idee. Odată ce nu îţi mai este frică, această idee nu mai este necesară şi se dizolvă de la sine.

Urmările acestei transformări sunt totodată revoluţionare şi complet naturale. Ideea că eu sunt aici şi tu esti acolo, şi că suntem despărţiţi de bariere invizibile este pur şi simplu falsă. Ideea că tu eşti un grăunte mărunt şi neajutorat într-un univers mare şi ostil este, de asemenea, complet falsă. Viaţa este un flux continuu din care facem cu toţii parte, într-un tot unitar, precum celulele unui corp. Există membrane care separă celulele, dar ele comunică şi se ating unele pe celelalte, pe căi diverse. Nicio celulă nu este izolată, ea comunică cu toate celelalte într-un fel sau altul. Împreună ele formează un organism, iar când una singură suferă, toate suferă alături de ea şi încearcă să o vindece.

24

Odată cu ideea separării, dispare şi senzaţia separării. Separarea de ceilalţi, de flori, stele, nori şi fluturi, orice fel de separare. Nu vei deveni un fel de zeamă care pluteşte fără ţintă. Îţi vei păstra mintea şi corpul şi te vei putea folosi de ele cel puţin la fel de bine ca înainte, dar vei regăsi o intimitate incredibilă cu tot ceea ce există. Oriunde vei privi, vei vedea individualitatea şi totalitatea în acelaşi timp. Vei privi cu ochi de copil, din nou. Lumea va căpăta, iarăşi, frumuseţe şi prospeţime. Senzaţia de a fi singur şi neajutorat, blocat şi izolat, va dispărea.

În acelaşi timp, dispariţia acestor graniţe psihologice înseamnă că vei simţi mai mult ca înainte. Lumea te va inunda cu mii de senzaţii, sunete, imagini şi trăiri. Vei simţi până în adâncul minţii adierile de vânt, freamătul valurilor şi mirosul unui fel de mâncare preferat. Pe de altă parte, vei simţi mult mai intens suferinţa şi durerea semenilor tăi. Odată ce conceptul de separare se stinge, te vei simţi conectat. Conexiunea aceasta însă nu filtrează, nu discriminează. Vei simţi totul, fără deosebire. Vei simţi armonia şi echilibrul intrinsec al vieţii, dar vei simţi şi durerea pe care omul o creează, opunându-se vieţii.

25

Imaginează-ţi astfel : o floare îşi oferă parfumul ei fără să aleagă. Soarele îşi oferă lumina şi căldura tuturor. În acelaşi fel, dacă un om este suferind, el îşi răspândeşte suferinţa peste tot împrejurul său. Ideea că cineva poate să sufere şi să nu atingă pe nimeni şi nimic cu suferinţa sa este o idee falsă. Pentru fiecare om care este rănit, lovit, persecutat şi nedreptăţit, suferim cu toţii. Atâta timp cât semenul nostru în dificultate nu ne este aproape, nu simţim foarte intens această influenţă. Dar impactul este acolo, chiar dacă la un nivel mai subtil. Contribuţia fiecărui om prin gânduri, fapte şi trăiri transformă întregul umanităţii.

Această intimitate cu oamenii, cu natura, cu viaţa însăşi, este o experienţă extraordinară. Intensitatea acestei intimităţi este chiar copleşitoare uneori, însă, cu trecerea timpului, învăţăm cum să o trăim şi să o navigăm cu mai multă uşurinţă. Învăţăm cum să ne deschidem şi cum să avem încredere, chiar dacă nu ştim întotdeauna ce ne va aduce următoarea clipă.

26

Despre moralitatea inerentă a fiinţelor umane

Binele a reprezentat întotdeauna o valoare universală a umanităţii. În toate religiile, indiferent de originea lor, există conceptul de bine. Formularea acestui principiu este diferită în sisteme diferite de credinţă. Unele religii propovăduiesc « a face mereu binele », altele « a respecta fiinţele vii şi a proteja viaţa ». În alte religii se vorbeşte despre « a-ţi iubi aproapele » sau de « a nu face semenului tău ceea ce ţie nu îţi place ».

În copilărie, suntem învăţaţi să facem binele şi să îl preţuim. Să fim respectuoşi, binevoitori, generoşi, să avem compasiune. Înţelegem că orice individ trăieşte în legătură cu comunitatea şi că supravieţuirea înseamnă colaborare. Umanitatea a realizat minuni prin colaborare şi întrajutorare.

Învăţăm că pentru orice faptă există şi răsplată. Orice acţiune are şi o reacţie. Conceptele de « soartă », « destin » sau « karma » sunt prezente în formarea noastra ca indivizi. Înţelegem că viaţa este plină de neprevăzut dar, totodată, că ea ne răsplăteşte conform faptelor noastre. Poveştile şi basmele copilăriei, părinţii noştri, profesorii şi mentorii noştri, toţi ne îndeamnă să respectăm acest principiu, al binelui. Dar de ce ?

Eu am fost un copil cuminte, cu un foarte pronunţat simţ al datoriei. Datoria faţă de mama mea, faţă de profesorii mei, faţă de colegii mei sau faţă de prieteni. Am fost ascultător şi am facut ceea ce mi s-a spus, în cea mai mare parte. Probabil că făceam tot ce mi se cerea pentru a primi atenţie şi apreciere. Până la urmă, educaţia fiecărui copil se face prin răsplată şi pedeapsă.

După ce am privit către mine însumi, am înţeles moralitatea cu totul diferit. Odată cu dispariţia fricii fundamentale care ne distorsionează percepţia, devenim mai liniştiţi, mai împăcaţi şi mai adaptabili. Dispar multe dintre strategiile noastre ofensive sau defensive, multe dintre reacţiile noastre disfuncţionale. Mica noastră cutiuţă, mica noastră fortăreaţă se năruie. Privind în jurul nostru, în apropiere sau în depărtare, vedem nu străini ostili şi meleaguri neprimitoare, ci părţi din noi înşine. Nu este nimic care să nu fie al nostru, care să nu fie parte din ceea ce suntem. Cum am putea să facem rău ? Ne-am face rău nouă înşine. Este ca şi cum mi-aş lovi propria mână sau m-aş închide de bunăvoie într-o cuşcă plină de lupi flămânzi.

27

Acesta este conceptul real de karma sau destin. Acesta este principiul binelui. Făcând bine, mie însumi îmi fac bine, chiar în momentul acţiunii mele. Daca rănesc pe cineva, pe mine însumi mă rănesc, pentru că oriunde aş privi, acolo sunt. Nu există nicăieri unde să nu mă văd pe mine însumi. Toate lucrurile şi toate fiinţele formează un întreg în care toţi şi toate sunt într-o permanentă conexiune şi acest întreg este adevăratul tău corp, adevărata ta minte.

Odată ce simţim asta, apare în mod natural dorinţa de a face binele sau, în cel mai rău caz, măcar de a nu adăuga la o suferinţă deja existentă. Aceasta este moralitatea inerentă a fiinţelor umane şi a vieţii însăşi. Nu este ceva ce trebuie învăţat sau repetat până când se memorează. Este un simţ visceral, o experienţă directă pe care o trăim în fiecare moment. Este un simţ al responsabilităţii şi al înţelegerii care apare în mod natural odată ce teama de noi înşine dispare şi ne vedem aşa cum suntem.

28

Solidaritate şi compasiune

Privind în jurul meu, nu văd străini. Nu văd duşmani şi nici prieteni. Văd în toţi ochii ceea ce văd în proprii mei ochi. Văd în fiecare om ceea ce văd în mine însumi. Nu mă simt nici separat de ei, dar nici nu mă simt identic cu ei. Între mine şi oricare om există simultan senzaţia că suntem una, dar şi senzaţia că el sau ea este un individ separat, cu propriile alegeri, preferinţe şi aversiuni. Este paradoxal. Logica operează cu polarităţi care se exclud una pe cealaltă. Dacă e zi, nu poate să fie noapte. Dacă e cald, nu se poate să fie şi frig în acelaşi timp. Dar atunci când privesc către cineva, oricine, îl văd şi pe el, ca individ, dar văd şi ceea ce ne uneşte, esenţa din care amândoi suntem făcuţi, şi care ne conectează dincolo de orice.

Solidaritatea înseamnă, pe de o parte, să fii împreună cu aproapele tău, să îl susţii în momentele dificile, să mergi împreună cu el pe cărările periculoase ale vieţii, cât timp cărarea este aceeaşi pentru amândoi. Pentru mine însă, este mai mult de atât. Este ceva complet natural. Când eşti lângă mine, sunt cu tine. Nu există separare dar, cu toate acestea, înţeleg că ai lucrurile tale, gândurile tale, visurile tale. Pot fi oricât de departe sau de aproape de tine. Suntem împreună.

Compasiunea este o apropiere chiar mai intensă, mai adâncă. La un anumit nivel, ea înseamnă să avem înţelegere pentru suferinţa unui alt om, să îl

ajutăm pentru că ne putem raporta la ceea ce înseamnă suferinţa sa.

29

Gândeşte-te astfel : întreaga noastră viaţă încercăm să evităm suferinţa şi să căutăm plăcerea. Încercăm să evităm pierderea, tristeţea, depresia şi alte stări neplăcute. Este un lucru normal. Când însă se întâmplă să suferim, pentru că ni se întâmplă tuturor la un moment dat, refuzăm să acceptăm şi să trăim acele momente. Încercăm să uităm, să disimulăm, să ne distragem, să facem orice ca să nu mai simţim ceea ce simţim.

Deprimarea, tristeţea, supărarea, teama, toate sunt neplăcute. Sunt dureroase, uneori fizic dureroase. Gândurile ni se înceţoşează, energia ne scade. Încercăm să « depăşim » momentul. De multe ori, asta înseamnă să ne distragem de la ceea ce simţim. Asta însă nu înseamnă că emoţia va dispărea, doar că ea va fi reprimată, pentru un timp.Ea va reveni la suprafaţă de fiecare dată când va găsi oportunitatea, din ce în ce mai puternică şi mai acută. Soluţia este întotdeauna să trăim ceea ce trăim, să simţim ceea ce simţim. Nicio emoţie nu este permanentă, nici o stare nu este veşnică. Toate vin şi toate trec, atâta timp cât nu le impunem cu forţa să tacă.

Emoţiile pozitive, precum bucuria, curajul, extazul, entuziasmul, sunt foarte plăcute. Nu durează niciodată mult timp, pentru că le acceptăm şi le trăim fără restricţii, fără rezistenţă. Dacă am face acelaşi lucru cu emoţiile negative, şi ele ar dispărea mult mai repede.

Emoţiile pozitive sunt plăcute, dar sunt superficiale, sunt volatile. De cele mai multe ori, ele te ating doar la suprafaţă, precum o briză placută într-o zi de vară.

Tristeţea, mânia, teama, sunt emoţii care te zguduie. Sunt neplăcute, sunt dureroase, e adevărat. Dar în haosul pe care îl produc, ating cele mai adânci niveluri ale fiinţei tale. Te răscolesc, te smulg, te agită, te lovesc. Dar nu lasă nimic neatins şi aceasta este latura lor utilă. Te forţează să te reformezi, să te reînnoieşti, să învii din propria cenuşă, ca pasarea Phoenix. Dacă accepţi să le trăieşti.

30

Nu aş vrea să înţelegi că te îndemn să cauţi stările neplăcute sau să le respingi pe cele plăcute. Din punctul meu de vedere, există o armonie şi o ordine dincolo de orice încercare a noastră de a planifica. Trăieşte ceea ce vine către tine aşa cum vine către tine. Când ai momente plăcute, bucură-te de ele. Când ai stări neplăcute, trăieşte-le şi dă-le voie să te transforme, să te construiască, să te maturizeze.

Emoţiile pozitive precum bucuria, satisfacţia, curajul, te fac să te mişti în afară. Te fac uşor şi puternic. Pe dinăuntru însă, rămâi staţionar. Emoţiile negative te îngreunează şî te încetinesc în viaţa exterioară. Dar pe dinăuntru, te frămânţi şi te răstorni, te transformi, te maturizezi, devii.

A trăi fiecare stare, fiecare eveniment, fiecare clipă care vine către tine, îţi va oferi şi maturitatea de care ai nevoie, şi realizările care îţi sunt necesare.

Compasiunea înseamnă să înţelegi ceea ce un alt om simte pentru că şi tu ai simţit asemenea, la un moment dat. Să înţelegi suferinţa pentru că şi tu ai suferit, să înţelegi bucuria pentru că şi tu te-ai bucurat. Dacă vei fi sincer cu tine însuţi, autentic la întâlnirea cu propria viaţă, vei înţelege din ce în ce mai mult despre ce şi cum trăiesc semenii tăi. Vei şti când să spui ceva şi când să taci. Vei

31

şti când să faci ceva şi când să aştepţi. A trăi împreună cu ceilalţi este un proces de continuă perfecţionare, de continuă învăţătură.

După ce am privit către mine însumi, am observat că acest proces s-a accelerat foarte mult şi a căpătat noi dimensiuni. Eu am fost mereu o persoană empatică, am rezonat mereu cu uşurinţă la stările celorlalţi.

Frontierele pe care le pusesem între mine şi ceilalţi, între mine şi viaţa întreagă au dispărut. M-am regăsit fără nicio protecţie, fără nicio delimitare. Am simţit, de multe ori, suferinţa celui de lângă mine ca şi cum ar fi fost a mea. Uneori este greu, pentru că mulţi dintre noi duc poveri mari, dureri adânci. Dar suntem construiţi astfel încât să nu putem rămâne neatinşi, să nu fim indiferenţi. Atâta timp cât o singură fiinţă vie încă mai suferă, nu vom putea fi niciodată pe deplin fericiţi.

Încetul cu încetul, învăţăm. Învăţăm când trebuie să spunem ceva, să facem ceva, ori doar să rămânem tăcuţi alături de semenul nostru. Astfel creştem împreună.

32

Autenticitate

Odată ce nu îţi mai este frică, simţi ca nu mai ai de ce să te ascunzi. Nu mai ai ce să ascunzi. Eşti aşa cum eşti, uneori mai adaptat lucrurilor pe care le trăieşti, alteori mai puţin. Uneori, te împiedici şi cazi. Te ridici şi mergi mai departe. Uneori ai reuşite, alteori eşecuri. Uneori plouă, alteori e soare. Dispare însă nevoia de a disimula, de a ascunde, de a fabrica măşti, de a proiecta imagini ireale.

Este foarte, foarte simplu. Odată ce te cunoşti tu pe tine însuţi, aşa cum eşti, faţă către faţă, nimeni şi nimic nu va mai putea vreodată să cutremure ceea ce ai aflat. Atâta timp cât nu te cunoşti, cât nu te vezi, cât nu te simţi, vei accepta ceea ce alţii îţi spun, vei accepta ceea ce se reflectă de la ei. Odată ce te vezi tu singur, tu singură, vei vedea că unele dintre etichete, unele dintre caracteristici ţi se potrivesc. Nu eşti aceste caracteristici, dar ele îţi vin bine, ca o haină făcută la comandă. Spre exemplu, eu sunt liniştit, introspectiv şi serios. Alte atribute mi se potrivesc mai puţin, asemeni unui balerin care ar încerca să poarte o armură medievală.

După ce te vei vedea, după ce te vei cunoaşte, atributele care ţi se potrivesc şi cele care nu, se vor sorta singure. Poate că eşti dinamic şi creativ. Poate eşti fermecătoare şi riguroasă. O să afli. Dar va dispărea nevoia de a fi ceva sau altceva de teama că nu vei fi acceptat, de teama că nu vei fi în siguranţă. Vei fi confortabil cu tine aşa cum eşti. Şi asta, asta este o mare eliberare.

33

Vei vedea, de-a lungul timpului, că multe dintre lucrurile pe care le făceai sau le spuneai pur şi simplu nu mai apar. Reacţii şi răspunsuri vechi, născute din frică, se duc pentru totdeauna. Vor fi mii de momente când, alături de altcineva, nu va mai fi nimic de spus şi nimic de făcut. Vei avea puterea să rămâi tăcut, să nu faci nimic.

Vei înţelege cu mai multă uşurinţă când trebuie să vorbeşti şi când să păstrezi liniştea. Cei mai mulţi dintre noi simt nevoia să umple fiecare secundă, fiecare mărunt moment, cu câte ceva. Şi aceasta este o luptă enormă, un enorm consum de energie care, la final, nu aduce nimic.

Autenticitatea înseamnă să fii aşa cum eşti, faţă de tine însuţi şi faţă de ceilalţi, clipă de clipă. Nu vei deveni egoist sau nepăsător, pentru că vei rămâne mereu intim conectat. Vei avea senzaţia că oriunde ai privi şi orice ai vedea, ai vedea părţi din tine însuţi. Vei invăţa să fii sincer nu doar cu faptele şi vorbele, ci şi cu tăcerile şi aşteptările ce îşi fac apariţia în fiecare nouă zi.

Vei fi tu însuţi şi asta va fi de ajuns.

34

Picătura de cerneală

Ai văzut ce se întâmplă atunci când o picătură de cerneală este vărsată într-un pahar cu apă ? Picătura se dizolvă şi îşi pierde culoarea intensă. Pe de altă parte, apa preia din culoarea cernelii, astfel încât întreg volumul de lichid se uniformizează. Cerneala a preluat din caracteristicile apei, iar apa, din caractersiticle cernelii.

Această metaforă explică destul de bine ce se întâmplă în cea mai mare majoritate a interacţiunilor umane. Fiecare dintre noi îşi are propriile gânduri, sentimente, amintiri, traume, reuşite şi eşecuri. Fiecare dintre noi îşi are propriile atitudini, propria postură, propriul limbaj corporal, propria mimică, pe care le proiectăm in continuu în lume. Toate la un loc constituie, dacă vrei, « parfumul » nostru personal. Atunci când doi sau mai mulţi oameni interacţionează, fiecare contribuie cu « aroma » sa. Rezultanta este un amestec din care fiecare preia câte puţin. Astfel ne influenţăm unii pe ceilalţi. Dacă se întâlnesc un om trist şi unul vesel, la despăţire cel trist va fi puţin mai vesel decât înainte, iar cel vesel, puţin mai trist.

Uneori, un singur om poate schimba dispoziţia unui întreg grup, dacă gândurile, sentimentele şi faptele sale sunt foarte puternic orientate într-o anumită direcţie. Cei cu calităţi de lider sunt puternic concentraţi într-o anumită direcţie, astfel încât, atunci când interacţionează cu ceilalţi, este uşor să îşi impună punctele de vedere şi chiar să îi facă pe ceilalţi să le adopte de bunăvoie. Pe de altă parte, cei pe care îi numim « aerieni » sau « sensibili » sunt persoane deschise. Focalizarea lor este mai relaxată, mai fluidă. Ei primesc cu uşurinţă influenţele celorlalţi, însă le şi permit să treacă mai departe, fără să lase urme. Între cele două extreme, se află o mie de nuanţe, o mie de feluri de a fi.

Dacă accepţi această premiză a conexiunii şi schimbului permanent de informaţie şi energie între oameni, chiar când acest schimb este unul tăcut, poţi vedea de ce anumite meserii sunt foarte dificile, în special pentru cei mai deschişi. Medicina, spre exemplu. Când corpul suferă, el se contractă, se luptă, se agită. Atât cât mai are putere, el se zbate. Gândurile pacientului sunt întunecate, violente sau, dimpotrivă, depresive, triste şi deznădăjduite. Nu este uşor să lucrezi într-un ocean de durere şi suferinţă, încercând să repari, să alini, să vindeci, să ghidezi pe semenul tău suferind înapoi către viaţa sa normală.

Profesorii duc o luptă similară. Copiii sunt energici, dar îşi cheltuie energia într-un mod haotic, nu au repere. Profesorul trebuie să îi domolească, să

35

îi modeleze, să îi inspire. El se luptă cu o mare parte din ceea ce proiectează elevii săi. Pe de altă parte, el se poate uneori folosi de gândurile, vorbele şi faptele elevului pentru a-l orienta pe acesta în direcţia cea bună.

Actorul trebuie să stăpânească sala, să îşi proiecteze rolul peste întreg auditoriul său. Este foarte dificil. Pe de altă parte, ca şi profesorul sau cântăreţul, el primeşte cantităţi mari de atenţie, ceea ce reprezintă o senzaţie foarte plăcută. Dar la asta vom reveni mai târziu.

Meseriile în care se lucrează cu oamenii sunt cele mai dificile. Funcţionar, medic, profesor, actor, orator, psiholog, vânzător şi multe altele. Fiecare om vine spre tine cu întregul său arsenal, cu toată cantitatea de amintiri, vise, proiecţii sau frustrări pe care încă le poartă cu sine, pe care încă le consideră a fi el însuşi. Fiecare vine cu povara sa şi o varsă parţial sau integral în spaţiul interacţiunii cu tine. Facem cu toţii asta, atâta timp cât încă identitatea noastră este constituită din aceste fragmente de viaţă. Pentru orice discuţie sau întâlnire dintre oameni, desăgile fiecăruia se varsă şi fiecare ia mai mult sau mai puţin din ceea ce aduce semenul său.

Există însă, îmi vei spune, şi oameni care nu sunt influenţabili. Care îşi păstrează propriul fel de a fi, propriile atitudini, propriile reacţii, indiferent de ce li se întâmplă, indiferent de ce vine în calea lor. Aşa este. Deşi nu pot afirma cu certitudine acest lucru, îmi pare că cei care nu sunt influenţabili sunt fie foarte puternic concentraţi într-o anumită direcţie, fie foarte ataşaţi de ceea ce consideră a fi valorile lor, concepţiile lor, de felul lor de a vedea lumea. Atunci când suntem de neatins, când suntem dincolo de orice influenţă, suntem feriţi de impactul negativ pe care ceilalţi îl pot aduce în viaţa noastră, e adevărat. Dar suntem, simultan, izolaţi de tot ceea ce există frumos în jurul nostru. Nu există bariere selective. Orice barieră destul de solidă încât să te apere de influenţele negative, le blochează şi pe cele pozitive. Altfel nu se poate, pentru că viaţa este un întreg. Ea este un paradox, un amestec în care pozitivul şi negativul se echilibrează şi determină o curgere continuă.

Cei care sunt puternic concentraţi într-o direcţie, oricare ar fi aceasta, sunt ca un arcaş ce nu vede decât ţinta. Ei sunt eficienţi, sunt precişi, cu greu pot fi abătuţi de la scopul lor. Riscul cu care ei se confruntă este că, privind numai destinaţia finală, ignoră calea către aceasta. Dacă priveşti numai şi numai înainte, eşti greu de oprit. Este dificil ca cineva să îţi schimbe direcţia. Viaţa însă se desfăşoară nu doar înainte. Ea este la stânga şi la dreapta, în sus şi în jos, în toate direcţiile simultan. Este copleşitoare uneori, dar este infinit de frumoasă. Odată ajuns la destinaţie, odată atinsă ţinta, ce o sa fie mai departe ? Majoritatea oamenilor, obişnuiţi cu senzaţia de putere pe care fuga către un scop le-o oferă,

36

vor căuta o altă direcţie către care să se fixeze. Ei vor continua astfel, mereu alergând după altceva, o maşină nouă, o casă mai mare, un televizor mai lat, un partener mai atrăgător. Vine însă o zi în care tot acest efort îşi spune cuvântul şi, obosiţi fiind, simţim că viaţa a trecut pe lângă noi, cumva.

Cei care sunt puternic închişi în valorile lor, în concepţiile lor, în felul lor de a vedea lumea, sunt asemenea unui cavaler medieval sever şi impunător, închis în armura sa de luptă. El este foarte greu de doborât, foarte greu de atins. Armura sa este aproape impenetrabilă pentru duşmani, iar el se simte foarte confortabil in interior. În acelaşi timp însă, cu această armură, el nu poate mângâia un pui de pisică şi nici nu poate culege flori. Nu poate să meargă la biserică, ci numai către un câmp de luptă. Poate va vedea pe drumul său copii nevinovaţi sau bătrâni întelepţi, dar armura sa este făcută pentru luptă, iar sabia sa cere dueluri. Atunci când vedem şi simţim numai gândurile şi sentimentele pe care le considerăm ale noastre, ele ne devin acoperământ protector, dar ne împiedică, simultan, să vedem sau să acceptăm alte puncte de vedere. Cei care simt şi văd altfel ne sunt, în cazul cel mai bun, indiferenţi. Uneori, îi percepem ca duşmani şi luptăm împotriva lor. Astfel se naşte intoleranţa, astfel se nasc prejudecăţile şi dscriminările. Purtând ochelari verzi, ne pare că lumea întreagă este verde şi oricine se poartă altfel este o ameninţare. Ce ne vom face însă atunci când vom întâlni, iar şi iar, diversitatea imensă a vieţii şi a celorlalte fiinţe umane ? Cei mai mulţi vor trage încă şi mai strâns asupra lor mantia propriilor idei şi păreri şi se vor izola indărătul ei.

Sunt şi oameni care posedă o atenţie mai relaxată, mai cuprinzătoare, mai deschisă. Ei sunt mai destinşi, mai sensibili, dar şi mai influenţabili. Părerile li se schimbă uşor şi frecvent. Ei simt cu uşurinţă şi pot fi copleşiţi de cantitatea mare de informaţie şi energie pe care o absorb uneori. Unii au nevoie să se retragă pentru a procesa şi a integra toate aceste influenţe. Alţii se lasă duşi de flux, astfel că o influenţă veche este dizolvată de una nouă. Ei trăiesc mult şi simt mult, însă pot avea impresia că le lipseşte ordinea, că le lipseşte direcţia. Ei se bucură de adierea vântului şi de trecerea norilor, dar, la sfârşitul zilei, îşi privesc palmele goale şi se simt pierduţi.

Între aceste posibilităţi, se găsesc mii de variaţii. Fiecare individ este unic, fiecare înţelege şi trăieşte viaţa în felul lui. Oamenii sunt uneori mai deschişi către viaţă şi către ceilalţi, alteori mai opaci, mai izolaţi. Orientarea fiecăruia se poate schimba de multe ori în timpul vieţii, uneori chiar şi pe durate scurte. Apoi există ciocnirea inevitabilă dintre oameni diferiţi, pentru a schimba opinii sau pentru a realiza ceva împreună. Vezi de ce spun eu ca nu ai cum să te plictiseşti ? Atâta timp cât nu te simţi prins în acest imens joc, în această imensă

37

piesă de teatru, poti să priveşti cu seninătate, să te bucuri, să înveţi şi să participi, la rândul tău.

Privind către mine însumi, am simţit mai multe lucruri. Văzându-mă pe mine însumi aşa cum sunt, am simţit că scopul cel mai important al vieţii mele a fost atins. Am aflat cine sunt. Pot să îmi asum alte şi alte ţinte şi obiective, pot să fug după ele, dar nu mă simt legat de ele. Dacă reuşesc, sunt bucuros. Dacă pierd, sunt trist, dar nu deznădăjduit. Nu mai simt că însăşi existenţa mea este în joc. Pot să îmi asum păreri şi puncte de vedere. Pot să lupt pentru ele cu patimă, cu îndârjire. Dar pot să şi renunţ la ele când ele nu mai sunt potrivite, când ele

38

nu mai corespund cu fluxul vieţii. Pot să fiu sensibil şi visător, dar pot fi şi concentrat. Pot să lupt pentru ceea ce consider a fi drept, dar pot să ascult şi un alt punct de vedere. Sunt flexibil. Învăţ mereu. Nu am fost mereu astfel şi nu pot spune că am merite deosebite, nu sunt special. Viaţa ne învaţă însă, la fiecare pas.

Uneori sunt inundat de mii şi mii de gânduri, de senzaţii şi imagini. Alteori sunt absorbit şi, dincolo de preocuparea mea, totul dispare. Uneori sunt copleşit şi greoi în lumea aceasta mare, alteori, mă regăsesc uşor şi îndemânatic în tot ce fac sau simt. A dispărut însă presiunea de a fi într-un fel sau altul. A dispărut incapacitatea de a ieşi din aceleaşi tipare, care nu duc nicăieri. Nu sunt mereu adaptat, nu navighez mereu fără efort. Sunt, însă, deschis către a învăţa.

Nu există un singur fel de a fi, o singură modalitate de a te raporta la fluxul existenţei. Odată ce te cunoşti pe tine însuţi şi vezi în tine aceeaşi esenţă care există peste tot, ea este cea care te ghidează, oferindu-ţi lecţiile necesare, obstacolele şi reuşitele care îţi revin natural.

39

Iubire

Ce este iubirea ? O mamă ce îşi îmbrăţişează copilul ? O fată ce îşi sărută prietenul ? Un bunic ce îşi sfătuieşte nepotul ? Un medic ce salvează o viaţă ? Un om ce întinde o mână către celălalt ? Un cadou frumos de sărbători ? O prăjitură bună ? O cană de apă când eşti însetat ? O maşină nouă ? Sau toate la un loc ?

Iubirea înseamnă a dărui. Este atât de simplu. Atunci când dăruieşti, iubeşti. Dăruind puţin, iubeşti puţin. Dăruind mult, iubeşti mult. Dăruind totul, iubeşti pe de-a întregul.

Ce reprezintă fiecare dar pe care îl facem vreodată ? De la cel mai mic zâmbet şi până la inelul de aur cu diamante, fiecare lucru pe care îl oferim este o formă de atenţie. Atenţia poate să fie materială sau nu. O mamă care îşi îmbrăţişează pruncul îi oferă atenţie la nivel fizic şi emoţional. Un psiholog care îşi ascultă clientul îi oferă acestuia atenţie la nivel mental şi emoţional. Tânărul care îi cumpără flori iubitei sale îi oferă atenţie sub forma fizică a unui buchet ales cu grijă. Totul este atenţie.

Te trezeşti dimineaţa, deschizi ochii, te ridici şi priveşti împrejurul tău, printre umbrele difuze. Ai început să oferi atenţie lumii. Ai început să iubeşti.

40

Nu există nimic opus iubirii. Uneori nu vrei să îţi dăruieşti atenţia către ceva anume sau către cineva. Opui rezistenţă. Este ca şi cum ai trage perdelele peste un tablou, astfel încât lumina să nu îl găsească. Facem asta în mii de situaţii, fără să ne dăm seama. Dar lumina rămâne acolo, în spatele perdelei, ea nu dispare niciodată.

Credem uneori că, dacă vom reuşi să închidem toate obloanele, toate căile de comunicare, vom putea cumva să ţinem această lumină numai pentru noi. Este imposibil, pentru că iubirea este deschidere, este conexiune. Dăruind mai mult, o vom simţi mai puternic, mai adânc.

Iată de ce actorul dăruieşte enorm către spectatorii săi, însă primeşte înapoi toată atenţia acestora. Profesorul dăruieşte tuturor elevilor săi, dar primeşte, la rându-i, atenţia lor. Datorită acestui schimb continuu, relaţiile umane sunt uneori obositoare, dar sunt incredibil de frumoase. Orice relaţie trăită fără teamă te face să iubeşti mai mult, să înţelegi mai mult, să cuprinzi mai uşor ceea ce îţi iese în drum.

Privind către tine însuţi, te iubeşti pe tine însuţi. Odată ce faci asta, vei descoperi că e mult mai uşor să îi iubeşti pe ceilalţi. Devine mult mai uşor să

41

iubeşti lumea întreagă şi fiecare părticică a ei separat. E mai uşor să te deschizi, să accepţi, să înveţi. Să fii iubire.

42

Echilibru

Fuga, fuga. Alergăm iar şi iar, tot mai mult. După confort, după bani, după acceptare, respect sau succes, după aceasta sau după cealaltă. Alergăm până uităm ce căutam cu adevărat la început.

Am uitat, cea mai mare parte dintre noi, că viaţa are ritm. Are echilibru. Are flux şi reflux. Viaţa dăruieşte şi ia înapoi. Ea pune obstacole şi oferă soluţii.

Taoiştii considerau că existenţa este asemenea unui mare fluviu, pe care oamenii plutesc. Unii aleg să înoate împotriva fluxului. Ei luptă, se zbat, se agaţă. Uneori obţin victorii mărunte, dar, mai devreme sau mai târziu, curgerea îi duce tot în aval. Alţi oameni se lasă duşi de curent. Ei învaţă să navigheze fără să se opună cursului. Trăiesc fără efort, graţios, uşor.

Vezi tu, suntem obsedaţi de a reuşi. De a avea mai mult şi mai mult. Mai mult succes, mai multe lucruri, mai multă apreciere, mai mult control, mai multă siguranţă, mai mult orice. Ne doare enorm să pierdem. Ne doare enorm să ratăm. Ne doare enorm să eşuăm. Îi răsplătim şi îi respectăm pe cei care fac orice ca să reuşească. Îi admirăm pe cei care renunţă la orice pentru a fi învingători.

Priveşte către tine însuţi. Cunoscându-te, vei începe să priveşti fără teamă curgerea vieţii. Vei vedea că existenţa este enormă, este variată,este complexă. Şi este extraordinar de frumoasă. Putem să obţinem orice, dar nu putem obţine totul. Viaţa este un întreg, ea aparţine tuturor laolaltă şi nimănui în special.

Este adevărat că poţi să pierzi lucruri, oameni şi oportunităţi. Dar vei primi mereu altceva în schimb. Este adevărat că poţi să te lupţi pentru orice şi, uneori, să şi obţii ceea ce doreai. Vei pierde, însă, altceva în schimb.

43

Ne temem enorm de greşeli, de eşecuri, de pierderi. Dar dacă am reuşi mereu, dacă am fi mereu perfecţi, mereu adecvaţi, cum am mai putea să învăţăm ? Cum am mai putea să creştem ? Cum am mai putea să ne maturizăm ? Fiecare pierdere şi fiecare eşec ne împing să devenim mai puternici şi mai înţelepţi.

Există echilibru în orice. Acest echilibru însă nu este menit să se vadă în lucruri sau situaţii. Nu putem face socotelile matematic. Azi am pierdut examenul, dar mâine voi câştiga la loto. Uneori se întâmplă astfel, alteori nu. Echilibrul se vede întotdeauna în ceea ce noi devenim. În felul în care creştem ca oameni.

Poate că o să ai ceea ce îţi doreşti, până la cele mai mici detalii. Poate o să ai doar o parte, sau poate prea puţin. Nu ştiu dacă fluxul vieţii va fi generos cu tine în lumea vilelor de lux, a maşinilor, a ciocolatei şi a icrelor negre. Ce ştiu cu siguranţă este că tot ceea îţi vine din afară poate să ţi se ia înapoi. Ceea ce devii, ceea ce eşti, asta rămâne.

44

În afară, realizări sau eşecuri, câştig şi pierdere. În interior, maturizare sau stagnare, evoluţie sau degenerare. Exteriorul şi interiorul se echilibrează întotdeauna.

Priveşte către tine însuţi sau către tine însăţi. Chiar dacă vei pierde totul în viaţă, pe tine te vei avea întotdeauna.

Priveşte către tine însuţi sau către tine însăţi. Chiar dacă vei câştiga totul în viaţă, tot va trebui să te întâlneşti cu tine, până la urmă.

Dacă te-ai refugia în Tibet, in Anzi sau în Caraibe, de tine însuţi nu vei putea scăpa. Dacă vei fi izgonit din Vatican sau din Casa Albă, pe tine însuţi tot te vei avea.

Cunoaşte-te şi vei vedea cu uşurinţă cum oamenii fug de ei înşişi, cum ar face orice pentru a nu rămâne o clipă locului, cum ar sacrifica orice pentru a evita să-şi cerceteze propriile inimi, propria fiinţă.

Odată ce faci pace cu tine, ce te-ar mai putea tulbura? Vei privi în afară cu ochi proaspeţi, pregătit să înveţi. Printre valuri, vei învăţa să înoţi. În timpul furtunii, vei învăţa să te agăţi. Pe vreme bună, te vei lăsa în voia curentului blând. Să trăieşti ca om nu e uşor, nu e simplu. Dar e incredibil de frumos, cu toate încercările şi obstacolele de la fiecare pas.

Eşti un diamant. Viaţa nu te distruge, nu te loveşte, nu te răneşte. Ea te şlefuieşte. Astfel îţi vei găsi echilibrul între ceea ce ai şi ceea ce eşti. Între ceea ce ai dobândit şi ceea ce ai devenit. Şi vei vedea că, până la urmă, toate au un sens.

45

Drumul mai departe

Mai departe, încotro? A te cunoaşte pe tine însuţi şi a face pace cu ceea ce găseşti înăuntrul propriei tale inimi nu îţi garantează că fluxul vieţii va deveni blând. Ba dimpotrivă, te va face să simţi acest flux mai intens, cu toate schimbările sale de ritm.

Vei mai avea încercări. Vei mai avea momente dificile. Vei mai simţi suferinţă. Vei simţi chiar mai multă suferinţă ca înainte, doar că nu va mai fi vorba de suferinţa ta personală, ci a lumii întregi. Vei vedea cum, de multe ori, noi, oamenii, ne comportăm ca şi cum am fi legaţi la ochi, lovindu-ne sălbatic unii de ceilalţi din pură neştiinţă. Vei vedea cum nu este vina nimănui şi cât de uşor ar fi să evităm toate astea.

Drumul mai departe este nescris. Este necunoscut. Incertitudine. Nou şi proaspăt. Aventură. Sub influenţa fricii, ne temem de viitor şi facem tot ce este posibil pentru a-l ţine sub control, pentru a-l îngrădi. Odată teama trecută, putem planifica viitorul atunci când este posibil şi necesar, dar putem să îl aşteptăm cu braţele deschise şi ochi proaspeţi atunci când nu mai e nimic de făcut.

Cărarea e deschisă.Aşa sunt cele mai frumoase cărări.

46

Vei dobândi o putere imensă : puterea de a fi tu însuţi. Nu vei fi întotdeauna învingător, nici mereu perdant. Uneori vei fi primul, alteori vei rămâne la urmă. Vei urca şi vei coborî, vei gusta şi creasta valului şi adâncul tăcut al apelor. Vei căpăta capacitatea surprinzătoare de a savura ceea ce ţi se întâmplă.

John spune că viaţa nu este mereu uşoară, dar, indiferent de cursul ei, ea are dulceaţă. Este perfect adevărat, există ceva plăcut în orice, există utilitate şi sens în toate experienţele.

Vei atinge inimi. Vei schimba lumea. Nu este nevoie să spui nimic, nu e nevoie să munţi munţii sau să goleşti oceanele. Este suficient să fii tu însuţi şi îţi vei afla rolul şi drumul la momentul potrivit. Lucrurile mărunte şi cele măreţe sunt deopotrivă importante. Făt-Frumos este maiestuos, călărind la răsărit pentru a înfrunta zmeul. Dar hangiul care i-a astâmpărat foamea şi l-a adăpostit pe timpul nopţii nu e cu nimic mai prejos.

Nu pot să îţi spun : fii aceasta sau fii aceea. Priveşte spre tine însuţi şi restul va veni de la sine.

47

Dispariţia fricii de viaţă şi reconstrucţia ce îi urmează sunt fenomene profunde. Aş minţi spunând că le înţeleg pe de-a întregul. Pe măsură ce trăiesc mai mult, învăţ mai mult şi pe măsură ce învăţ mai mult, sunt copleşit de ceea ce putem deveni, de miile de feluri în care putem să creştem în bucurie, în iubire, în compasiune, în înţelegere.

Mă voi opri aici în încercarea mea de a îţi descrie ce se întâmplă odată ce decizi să te întâlneşti şi să te cunoşti. Chiar dacă nu crezi nimic din ce am scris aici, chiar dacă nu am dreptate în descrierile mele, încearcă totuşi să guşti, cu ochii minţii, senzaţia ta de identitate personală. Grăuntele de « EU » care străluceşte în spatele gândurilor, emoţiilor şi senzaţiilor care ne traversează în fiecare zi. Licărirea care nu se schimbă şi nu dispare niciodată, aşteptând să fie regăsiă. Nu ai nimic de pierdut şi totul de câştigat.

Înainte de a ne despărţi, vreau să îţi mai ofer un mic dar.

48

Meditaţie

Vreme îndelungată am practicat meditaţia în speranţa că, într-o zi, într-un moment divin, ceva venit din ceruri va despica neînţelegerile mele, slăbiciunile mele, neputinţa mea de a trăi. Am citit mult despre diferitele tipuri de meditaţie, am învăţat tehnici variate, m-am aventurat departe în încercarea de a străpunge ceea ce simţeam ca un văl de suferinţă invizibil, dar cât se poate de tangibil.

Am studiat meditaţia budistă, meditaţia yoghină, meditaţia tradiţiilor non-duale derivate din Advaita Vedanta hindusă. Există o mulţime de tehnici, fiecare cu specificul ei.

M-am agăţat de practica meditaţiei în speranţa că, dacă rezist destul de mult, dacă practic cu destulă ardoare, ceva radical se va întâmpla. Până la întâlnirea mea cu John şi cu mine însumi, vedeam în meditaţie calea spre ceruri.

Odată ce teama de viaţă s-a stins, căutarea Paradisului pierdut s-a stins şi ea. Nu am ajuns la ceruri, nici cerurile nu s-au coborât către mine. Am descoperit că tot ceea ce mi-am dorit vreodată este chiar ceea ce se întâmplă în jurul meu, în fiecare moment. Viaţa de fiecare clipă, aşa cum este ea, este de ajuns. Nu e nevoie de mai mult.

Meditaţia şi-a pierdut aura de salvator suprem. Am descoperit, însă, că ea este un instrument foarte util. Ne poate ajuta să ne reglăm intensitatea atenţiei, starea sistemului nervos şi gradul de tensiune fizică şi mentală.

Poţi considera privirea către tine însuţi ca un antibiotic puternic, capabil de a şterge complet cauza principală a neînţelegerilor noastre despre noi înşine şi despre vieţile noastre. În acest context, meditaţia, rugăciunea, contemplaţia şi alte astfel de practici sunt nişte medicamente ce ameliorează simptomele. Ar fi imprudent să le luăm drept soluţii permanente şi adecvate pentru cauza suferinţei, dar sunt foarte utile pentru a reduce disconfortul produs de aceasta.

În perioada de recuperare ce urmează privirii către tine însuţi, meditaţia poate să-ţi ofere o modalitate de a gestiona mai uşor toate schimbările ce se petrec. După ce începi să îţi regăseşti echilibrul într-o viaţă trăită fără teamă, meditaţia poate să rămână un ajutor care va adăuga profunzime şi sens în tot ceea ce faci.

49

Am fost inspirat de toate tehnicile de meditaţie pe care le-am încercat, dar cele pe care le-am găsit cele mai folositoare nu provin dintr-o tradiţie anume. Profesorii care au lăsat cele mai adânci impresii asupra mea au fost Frank J. Kinslow, Cliff Sanderson şi Tom Stone. Frank Kinslow este inventatorul şi singurul profesor al sistemului ce-i poartă numele, sistem ce predă în detaliu tehnici simple, dar foarte eficiente ce liniştesc mintea şi vindecă trupul. Cliff Sanderson a fost, la rândul său, un vindecător renumit, cunoscut pentru că a petrecut mai bine de un an într-un spital pediatric în zona Cernobâlului, iar rata sa de succes în lucrul cu copiii contaminaţi de radiaţii a fost foarte ridicată. Tom Stone a dezvoltat tehnici şi metode ce produc relaxare profundă şi pe care le recomandă în special în lucrul cu traumele şi sindromul de stres post-traumatic. Toţi aceşti autori au abordări similare şi oferă indicii în aceeaşi direcţie. Dacă asta te atrage, te îndemn să îi studiezi, în mod sigur vei avea de câştigat.

Tehnicile de meditaţie pe care ţi le descriu mai departe sunt inspirate de munca acestor pionieri, fără a încălca drepturile lor de proprietate intelectuală. Le poţi folosi fără grijă şi vei obţine toate beneficiile ce derivă din cele mai bune practici meditative.

Pregătiri

Meditaţia cere câteva pregătiri, mai ales la primele şedinţe. Găseşte-ţi un loc confortabil, liniştit, unde poţi evada pentru câteva momente, unde nu vei fi

50

deranjat/ă. Încearcă să înlături cât mai multe surse de distracţie, precum televizorul, calculatorul sau telefonul.

O şedinţă de meditaţie poate să dureze câteva minute sau mai bine de o oră, în funcţie de disponibilitatea şi plăcerea ta. Ea cere însă să te întorci spre interiorul tău, astfel că distragerile exterioare sunt un obstacol, la început. Odată cu trecerea timpului şi cu sporirea puterii tale de conştientizare, aceste distrageri vor putea deveni ele însele obiect de meditaţie. Dar să începem treptat.

Pentru meditaţia pe care ţi-o voi recomanda, este nevoie să îţi găseşti un sunet, un cuvânt, o propoziţie sau frază. Mai multe tradiţii asiatice folosesc sunete pe care le consideră sacre. Aceste sunete poartă denumirea de « mantra ». Dacă un astfel de sunet te inspiră, fii liber să îl alegi.

Poţi, de asemenea, alege un cuvânt oarecare. Este recomandat ca acest cuvânt să aibă o conotaţie pozitivă. Câteva exemple pe care eu le preţuiesc sunt : linişte, pace, nemişcare, tăcere, iubire, bucurie. Poţi folosi, de asemenea, o expresie, o propoziţie sau chiar o frază întreagă, cu o singură condiţie : este necesar să poţi să îţi menţii atenţia asupra ei atunci când o rosteşti verbal sau mental. Dacă mintea îţi rătăceşte atunci când parcurgi propoziţia sau fraza aleasă, ea este prea lungă.

Bun, ai găsit un loc confortabil unde să poţi sta aşezat şi ai ales un sunet, cuvânt sau chiar frază, pe care o vei folosi ca support pentru antrenarea atenţiei. Să începem.

Meditaţie I

1. Aşează-te confortabil şi închide ochii. Aşteaptă câteva momente.2. Rosteşte, mental, sunetul, cuvântul sau fraza aleasă de tine, apoi las-

o să dispară.3. Aşteaptă şi lasă să se întâmple tot ceea ce se întâmplă. În acest

moment de pauză, nu ai nimic de făcut.4. Rosteşte mental sunetul, cuvântul sau fraza aleasă de tine, apoi las-o

să dispară.5. Aşteaptă şi lasă să se întâmple tot ceea ce se întâmplă. În acest

moment de pauză, nu ai nimic de făcut.6. Continuă astfel până ce se încheie perioada de meditaţie sau simţi

nevoia să închei şedinţa.7. Deschide treptat ochii, mişcă degetele, respiră de câteva ori adânc,

ridică-te încet. Oferă-ţi timpul necesar pentru a reintra în ritmul cotidian.

51

Comentariu : această tehnică este foarte simplă. Sunetul, cuvântul sau fraza se rostesc mental şi ajută atenţia să se concentreze. În momentele de pauză, mintea este lăsată să se relaxeze, iar meditatorul nu are nimic de făcut. Aceste momente de pauză sunt foarte importante, pentru că acum vor ieşi la suprafaţă şi se vor dizolva tensiunile mentale şî fizice. Rostirea cuvântului sau sunetului ales se face la intervale aleatorii. Cu alte cuvinte, pauza dintre două rostiri poate fi de câteva secunde, câteva minute sau chiar mai mult. Pauzele vor avea tendiţa să se lungească, în mod natural.

Această tehnică ne ajută să coborâm, treptat, la niveluri mentale tot mai adânci. Foloseşte-o atât cât este plăcut şi oferă-ţi câteva momente, la terminarea ei, pentru a reveni la ritmul obişnuit.

Meditaţie II

1. Aşează-te confortabil şi închide ochii. Aşteaptă câteva momente.2. Rosteşte, mental, sunetul, cuvântul sau fraza aleasă de tine. Rosteşte-

l concentrându-ţi atenţia asupra sa, apoi las-o să dispară.3. Aşteaptă şi lasă să se întâmple tot ceea ce se întâmplă. În acest

moment de pauză, nu ai nimic de făcut.4. Rosteşte mental sunetul, cuvântul sau fraza aleasă de tine,

concentrându-ţi atenţia asupra sa, apoi las-o să dispară.5. Aşteaptă şi lasă să se întâmple tot ceea ce se întâmplă. În acest

moment de pauză, nu ai nimic de făcut.6. Continuă astfel până ce se încheie perioada de meditaţie sau simţi

nevoia să închei şedinţa.7. Deschide treptat ochii, mişcă degetele, respiră de câteva ori adânc,

ridică-te încet. Oferă-ţi timpul necesar pentru a reintra în ritmul cotidian.

Comentariu : această tehnică o continuă pe cea precedentă. Singura diferenţă este că acum, rostind mental cuvântul sau sunetul ales, suntem atenţi în mod conştient, în mod voluntar. La acest moment, îţi va fi mai uşor să îţi controlezi atenţia şi să simţi când ea se tensionează şi se relaxează. Această tehnică îţi va oferi mai mult control asupra atenţiei. De asemenea, diferenţa dintre concentrare şi relaxare va fi mai marcată, ajutându-te să plonjezi mai mult în adâncul minţii tale, dar şi să rămâi deschis la ceea ce iese la suprafaţă cu această ocazie. Ca şi mai devreme, în pauze nu ai nimic de făcut.

52

Meditaţie III

1. Aşează-te confortabil şi închide ochii. Aşteaptă câteva momente.2. Rosteşte, mental, sunetul, cuvântul sau fraza aleasă de tine. Rosteşte-

l concentrându-ţi atenţia asupra sa. Pe măsură ce cuvântul se stinge, rămâi atent şi simte golul ce rămâne în urmă. Apoi dă-i drumul.

3. Aşteaptă şi lasă să se întâmple tot ceea ce se întâmplă. În acest moment de pauză, nu ai nimic de făcut.

4. Rosteşte mental sunetul, cuvântul sau fraza aleasă de tine, concentrându-ţi atenţia asupra sa. Pe măsură ce cuvântul se stinge, rămâi atent şi simte golul ce rămâne în urmă. Apoi dă-i drumul.

5. Aşteaptă şi lasă să se întâmple tot ceea ce se întâmplă. În acest moment de pauză, nu ai nimic de făcut.

6. Continuă astfel până ce se încheie perioada de meditaţie sau simţi nevoia să închei şedinţa.

7. Deschide treptat ochii, mişcă degetele, respiră de câteva ori adânc, ridică-te încet. Oferă-ţi timpul necesar pentru a reintra în ritmul cotidian.

Comentariu : această tehnică se construieşte pe cele de dinainte. La acest moment, atenţia este destul de puternică pentru a face un mare pas înainte : a se concentra pe senzaţia vidului.

Întreaga noastră formare mentală şi fizică, întreaga noastră educaţie se bazează pe a fi atenţi asupra a ceva. Fie că vorbim de o carte, o persoană, o conversaţie sau un film, suntem obişnuiţi să privim mereu către un obiect fizic sau mental, către ceva perceptibil. Asemeni unui copil ce încearcă să traverseze un pârâu, sărind de pe o piatră pe cealaltă, astfel mintea noastră trece de la un obiect la celălalt. Vidul, însă, nu este un obiect. El este un anti-obiect, o anti-materie mentală. Atenţia trebuie să fie bine antrenată pentru a se avânta în vid. După ce rosteşti mental cuvântul tău ales, pe măsură ce el se stinge, rămâi atent şi mintea ta va plonja automat în gol. Vei descoperi că senzaţia acestui gol este foarte plăcută şi extrem de liniştitoare. Suntem atât de ataşaţi de lucruri şi oameni, încât uităm cum să ne relaxăm. Avem nevoie să gustăm şi nimicul pentru a ne echilibra percepţia.

Concentrarea atenţiei asupra neantului poate să dea naştere unor senzaţii plăcute de linişte, nemişcare, bucurie sau iubire. Bucură-te de aceste senzaţii. Când vezi că ele trec, lasă-le să treacă. Nu te agăţa nici chiar de ele. Ca şi mai devreme, în momentele dintre două rostiri ale cuvântului, nu ai nimic de făcut.

53

În aceste pauze se petrec cele mai mari transformări, deci nu le neglija, ele sunt foarte importante.

Trecerea de la o meditaţie la cealaltă se face gradat, aşa cum poţi vedea. Îţi recomand să urmezi această ordine. Nu îţi pot prescrie un interval necesar de timp pentru a trece la tehnica următoare, pentru că suntem diferiţi şi nu se poate estima ce nevoi şi posibilităţi are fiecare. Atunci când poţi realiza o tehnică, ea este a ta. Dacă nu o poţi realiza, încearcă tehnica dinaintea ei.

În pauzele dintre două rostiri ale cuvântului ales de tine, se pot întâmpla o mulţime de lucruri. Treaba ta e să le laşi să facă ce au de făcut şi ele vor trece, mai devreme sau mai târziu. Dacă ceva îţi produce disconfort insuportabil sau durere, opreşte, te rog, şedinţa de meditaţie. Oferă-ţi câteva zile de odihnă sau, dacă este cazul, apelează la un medic sau psiholog. Uneori meditaţia poate să scoată la suprafaţă probleme fizice sau psihice care pot necesita ajutor specializat. Pentru cei mai mulţi oameni, ea este sigură. Dacă însă observi ceva alarmant, nu ezita să cauţi ajutor la profesioniştii abilitaţi.

Meditaţia fără formă

1. Aşează-te confortabil şi închide ochii. Aşteaptă câteva momente.2. Rosteşte, mental, cuvântul sau fraza aleasă de tine. Rămâi atent şi

observă tăcerea ce se ăşterne după ce cuvântul dispare în neant. Plonjează în acest neant, gustă-l. Când chiar şi el se topeşte, lasă-l să se topească.

3. De aici încolo, nu mai există reguli. Cuvântul ales iniţial nu mai este necesar. Fii cu gândurile, senzatiile, imaginile, amintirile, sunetele ce îţi apar pe ecranul minţii. Dacă e să te copleşească, vei fi copleşit. Dacă e să le poţi observa, le vei observa. Dacă e ca neantul să apară din nou, bucură-te de gustul său. Navighează fără hartă.

Comentariu : această formă de meditaţie este cea mai simplă şi cea mai complicată, în acelaşi timp. Acum e momentul să renunţi la toate reperele şi să laşi curgerea naturală a minţii tale să te conducă.

Lumea din afara ta o reflectă pe cea de dinăuntru şi viceversa. Aşezat, cu ochii închişi, poţi să simţi gustul vieţii întregi şi atingerea ei. Simte mai întâi vidul, pentru câteva secunde sau chiar mai puţin de atât. Apoi lasă viaţa să se desfăşoare şi să se echilibreze de la sine. Nu e nevoie să faci nimic special, nici să încerci să vezi ceva anume. Vei vedea că, atunci când laşi acest flux să te ghideze, curgerea lui devine tot mai lină şi, simultan, mai bogată. Este nevoie de multă încredere să faci acest pas, deci nu te grăbi. Când te simţi destul de

54

puternic, dă drumul hăţurilor şi lasă meditaţia ta să se construiască singură, asemenea unui basm pe care îl descoperi treptat, frază cu frază.

Meditaţia nu înlocuieşte îngrijirea medicală sau psihologică autorizată. Ea poate să aibă un efect complementar în diverse probleme de sănătate, dar continuă să respecţi tratamentele medicale, dacă beneficiezi de ele şi îţi sunt recomandate.

Meditaţia scade tensiunea arterială, reduce tensiunea musculară, îmbunătăţeşte circulaţia, respiraţia şi digestia. Ne linişteşte şi ne ordonează gândurile. Ne ajută să integrăm emoţii dureroase de mult uitate. Ne aduce pace şi curaj, putere şi echilibru. Are multiple efecte pozitive certificate prin măsurători ştiinţifice. Ea este un ajutor, dar nu un înlocuitor pentru suferinţele pe care fiecare din noi ar putea să le aibă. Foloseşte-o judicios şi păstrează în toate o măsură de echilibru şi judecată.

55

Balamaua reparată

Dimineaţa. Deşteptătorul sună. Te trezeşti şi iţi urmăreşti ritualul de trezire.

Poate pleci la muncă, poate la şcoală. Poate creşti un copil, sau mai mulţi. Poate îţi savurezi tinereţea într-o ceaţă difuză sau urmăreşti trecerea lentă a ceasurilor. Poţi fi oricine, oriunde.

În maşini, în metrou, în tramvai, în birouri, în case, pe stradă. Mâncând, dormind, muncind, sărutând, plecând şi venind, adânc implicat în fluxul vieţii, gustându-l şi observându-l din centrul tău nemişcat. Conectat cu tot şi toate, prin legături invizibile.

Lucruri şi oameni ţi se întâmplă, vin şi pleacă, te îmbrăţişează, te copleşesc, te înconjoară şi te părăsesc. Te bucuri când te poţi bucura şi te întristezi când este cazul. Lumea este mare, este imensă, este dulce. Întrebările şi dorurile ce nu-şi aflau răspuns s-au stins.

56

Balamaua s-a reparat. Nu mai scârţâie. Senzaţia de a trăi fără frică este cât se poate de naturală. De fapt, de aceea am vrut să îţi aştern multe dintre paginile pe care le-ai citit mai sus. Când teama noastră veche şi profundă dispare, cele mai multe dintre conflictele noastre interioare şi exterioare se alină. Se produc o mulţime de transformări în noi, dar ele sunt atât de subtile şi de adânci, încât, de cele mai multe ori, nici nu ne dăm seama că ele s-au petrecut. Ne obişnuim foarte repede să fim împăcaţi, pentru că este fundaţia noastră cea mai naturală.

Vor mai fi probleme de rezolvat, obstacole de depăsit, obiective de realizat. Vor mai fi câştiguri şi pierderi, realizări şi decepţii. Nu o să ai timp niciodată să te plictiseşti în acest minunat carusel pe care îl numim viaţă. Dacă totul ar fi uşor şi previzibil, care ar mai fi farmecul ? Deci, aşează-te bine în scaun, trage-ţi bara de protecţie şi afişează-ţi zâmbetul cel mai senin : cursa începe !

Nu uita niciodată să îţi pui întrebări. Încearcă lucruri, gustă experienţe. Nu te avânta fără discernământ, dar priveşte peste tot împrejurul tău şi păşeşte pe drumul ce ţi se deschide.

57

Ai sens. Eşti tu însuţi. Eşti, simultan, o fărâmă de nisip din croiala universului şi universul întreg însuşi. Eşti mic, atât de mic încât poţi încăpea în pauza dintre inspiraţie şi expiraţie. Dar eşti, în acelaşi timp, fără graniţe. Oriunde ţi s-ar dechide privirea, acolo eşti şi nu se poate găsi nicio limită în ceea ce te priveşte.

Cel mai frumos este că, privind în ochii oricărui om, vei vedea ce vezi în proprii tăi ochi. Cercetându-ţi propria inimă, vei trăi simţirea umanităţii întregi.

Deci, nu-ţi fie frică. Cărarea e deschisă.

©Dragoş Ghiţiu, 2015

58

59