2

3

4

când scrumul ninge peste noi

aproape de sobă ca de trupul

rece al iernii; urma buzelor tale

pe cristalin

se întunecă în mine voalul unei

mirese în doliu când

teama de sărut și iubirea de moarte

oftează greu sub pătura noastră

arcul patului bate miezul nopții

miezul ființei mele care nici

nu mai există printre atâtea

ore care tremură în viscol

la geamul spart suflă vântul

peste

buzele aspre de extaz se-

așterne

o tăcere de iarnă; în noi

ticăie un crivăț de scrum

potolit

5

cum să ne iubim în camașa de forță

citesc roșu și negru ca

părul meu peste sufletul tău. apoi

fiorul de pe șira spinării și

spasmele involuntare ale unui

suflet hipotermic

când demonii orbi din

camera obscură a ochilor mei

aproape se roagă și unghiile scrijelesc

în carne harta constelației

andromeda spre o ieșire care

nu mai există

dincolo de camera 503 departe

de stele numai tapetul alb

păstrează urmele iubirilor

din sanatoriu

în deșert copiii noștri se îngropă sub dune

ritmul tribal al privirilor

ca un dans pe sârmă ghimpată și

atingerea sufocantă a

prafului de pușcă. se întind

precum o pânză peste cerul roșu

când văduva neagră își așteaptă

nunta

un strigăt de fum alungă oaza

dincolo de linia orizontului

dincolo de linia vieții din palmele

care se roagă precum

copiii noștri când își caută dunele

apoi îmi tremură umbra și

îmi scârțâie pieptul îmi zvâcnește

vocea sub apăsarea aripilor

tale grele pentru că

ești cucuveaua care s-a deghizat în

porumbelul alb

moartea se prescrie secundele tac

mă sperii de tine ca de un copil

al străzii când mă

binecuvântează și îmi

cere mărunți. vrea să-și cumpere

o oră de baba-oarba la scara de bloc

tu să nu-mi ceri restul

vieții mele. mă judeci cum

judeci câinii care

se-aleargă prin parc oamenii care se-aleargă

prin vis din tramvai

în tramvai de pe o șină pe alta patinăm în

degetul mic tsukahara

nu mă prinzi ești

șchiop nu mai fug sunt șchioapă

coapsele noastre bat împreună

ventriculul meu zvâcnește ca un pui de rândunică

la

zero virgulă unu secunde după

atriul tău doctorii zic

wow o să scrie despre noi în discursul

de nobel

apoi ne iubim în clișee

.

eu mă prescriu tu taci odată

cică dragostea durează trei ani

6

cad pietre de rinichi peste aripa mea de vest

mușc aspirina cum mușc pielea

gâtului tău care pulsează. teama că o sa murim

&

îți sorb buzele ca și cum

ceașca de la marginea patului ar fi

sufletul tău obosit

&

alergia la ciuperci

zbor cu alice in wonderland într-un

boeing 707. poțiuni din pălăria pălărierului și

urma subțire a degetelor tale

de amfibian

peste părul meu electrizat

&

apoi nu mai suntem. manechin fără chip

clipești nu pot să-ți pictez

ochii - mă cerți de după pleoapele de in

privește răsăritul în tălpile albastre ca

ochii mei care nici

n-au existat vreodată

7

când s-au stricat toate maşinile de spălat din oraş

văd cum mă pândeşti de la balconul cu begonii îţi întinzi pantalonii la uscat uite mi-au rămas mici îmi strigi

uite şi tu mi-ai intrat la apă de fapt acum mă strâng până şi lamentările tale nu trebuia să le spăl la 30 de

grade

te strâmbi când bei laptele

din paharul de wiskey te plângi că e murdar de ruj

niciodată nu ţi-a plăcut caimacul îl dai la o parte cu degetul eu sorb în continuare cafeaua decofeinizată cu

zahăr brun

ne curge prin vene vidul de sub bradul de la crăciunul trecut atunci timpul trecea măsurat în centimetrii de păr

căzut pe cearşaful cu flori mici şi albastre

mourir d aimer

mourir d aimer

mourir d aimer

cântă cineva la un etaj mult

deasupra noastră

8

copiii care fură numai de pe raftul de sus

priveşti puii ciorii albastre ţi se rupe sufletul îl coşi la loc

rugineşte acul într-o flegmă vâscoasă pe

care ai auzit tu că oamenii de ştiinţă o numesc regret

cumperi un tub de adeziv de la chioşcul de mahala din

colţul străzii vânzătoarea nu-ţi mai face cu ochiul ca în

vremea cu salopeta în dungi

eşti lipit pe dinăuntru cu coduri de bare aproape şterse ai

inima

un buzun

ar plin d

e buzuna

re cu mul

te multe a

lte buzun

are în

desate î

n ele

mă iei de mână ne îmbrâncim printre copii nu am primit

nicio păpuşă strigă alergăm

către cel mai apropiat pay point pentru facturile

rămase neplătite de la ultima împărţire a sufletelor

ne amanetăm alaltăieriul miop pentru

un loc în rai cu vedere spre capcanele pentru şoareci

poem urban de luat noaptea-n cap

te decojesc pe dinăuntru

îţi răzuie tot fumul de prin plămâni cu

răzătoarea

de morcovi deja tocită

fumul ăla visul nostru mania ta scrâşnitul din

oase

foame

muşti cu sete din portocala mecanică

dau până şi lacrimile de durere

fobiile

acum branduri de lux

le mai vezi pe afişele din baruri pe autobuze

lângă fete cu ochi albaştri

albaştri albaştri ca acoperişul ultimului dunhill

atunci gâdilau versurile sub piele

se şi vedeau frumoase tinere târâş târâş prin

lumina neoanelor viscerale

poemul

ceva aburind în scrumieră cu aromă de

beţişoare parfumate

de-a baba oarba prin tratatele de psihanaliză

cum ne aruncăm de pe ultima treaptă a anxietăţii

şi aterizăm pe acoperişurile blocului cu bulină roşie

după ce trecem de mansarda unde

sufletul meu şi sufletul tău îşi şterg nasul cu un colţ din cearşaful

apretat al bunicii

stai pe gânduri

te aşezi pe ele le rupi picioarele

salteaua cade peste monştrii de sub pat care

te-au învăţat odată

că dacă te speli pe dinţi tot ce spui e frumos

că dacă-ţi legi şireturile cu nasul îţi iei lumea-n cap

şi hei băiatu’ vezi că ţi-ai uitat schizofrenia pe canapeaua mea o

neglijezi

zice despre indiferenţa ta

mănâncă deja din orezul cu lapte şi lasă doar scorţişoara de

deasupra

mă enervează

îşi linge degetele ca tine e mânjită la gură ca tine

instabilitatea ei emoţională e moştenită genetic tu ai îmbolnăvit-o

9

Nosce te ipsum.

În zilele noastre, oamenii tind să uite sensul împărţirii. Nu mai împart nimic, dar absolut nimic.

Uitând de sensul material al termenului, ei nu mai sunt capabili nici măcar de a se împărţi pe ei înşişi, şi

totodată, le este frică de ceea ce ar putea împărţi cu ei cei din jurul lor. Când s-a făcut împărţirea sufletelor, în

acele timpuri imemoriale pe care omenirea le-a uitat, toată lumea îşi dorea să împartă câte ceva. Neavându-se

decât pe sine, alegeau să ofere altora bucăţele neatent proporţionate din materia străvezie din care erau

zămisliţi. Tocmai de aceea, omul părea, pe atunci, un animal ciudat cu membre asimetrice şi o gamă largă de

expresii faciale, combinate în cele mai neobişnuite moduri. Fericirea se constituia din strâmbăturile unor

fiinţe nostime, adăpostite la umbra peşterii personale.

Unii cred că „a dărui” implică doar aparenţe şi imitarea unui ritual menit să le elogieze. Un fel de

norme etice, care nu sunt însemnate nicăieri, dar care constituie totuşi elemente fundamentale ale moralităţii.

Ale aceleiaşi moralităţi care, de-a lungul istoriei, a avut rolul de a ascunde adevăratele trăiri şi tendinţe

caracteristice naturii umane. În fapt, dăruirea este modul prin care o parte din noi înşine ne este decupată din

conturul Fiinţei pentru a se integra în alte şi alte contururi. De parcă am fi cu toţii puzzle-uri cu piese lipsă şi

piese în plus. Le schimbăm între noi şi devenim întregi. Apoi ne integrăm în alt puzzle, un Tot absolut, care

rămâne incomplet până îl întregeşte şi cea din urmă piesă.

Nu am nicio îndoială că la un moment dat fiecare din noi ne-am întrebat de ce anume n-au putut

rămâne oamenii la acel stadiu iniţial în care apropierea de ceilalţi se realiza prin gesturi simple. Cuvintele nu

existau încă, limbajul era o noţiune străină şi complexă. Absenţa comunicării articulate nu era de fapt o lipsă.

Mereu am crezut că evoluţia omului şi descoperirea lumii exterioare a avut ca urmare inhibarea reacţiilor

fireşti şi transformarea relaţiilor dintre indivizii ce fac parte din speţa umană. Ceea ce la început era

considerat o relaţionare rudimentară şi lipsită de profunzime, care nu se deosebea mult de simbioza unor alte

specii din regnul animal avea, în fapt, un element esenţial absent în majoritatea încercărilor de înţelegere între

oamenii zilelor noastre. Neexistând nevoia de a comunica şi de a se comunica în acelaşi timp pe sine, noţiuni

precum minciuna sau nedreptatea erau anulate.

Roland Barthes, teoretician al literaturii (adică un om pentru care cuvintele reprezentau o a doua, a

treia şi poate chiar o a patra natură) considera că „limbajul este o piele”. Năpârlirea în acest caz n-ar constitui

altceva decât o reînnoire. Renunţarea voită la acest mod convenţional de comunicare ne-ar ajuta poate în

cunoaşterea celuilalt şi chiar în autocunoaştere. Ne-am putea înţelege în tăcere. Ne-am adânci în noi şi n-am fi

singuri, întrucât ne-ar însoţi celălalt. Şi poate am vizita şi „peştera”

noi suntem ultimii nihilişti

bunica ne spune poveşti despre necuratul care

stă picior peste picior şi dă la o parte stafidele din biscuiţi noi ascultăm şi ne spălăm

fiecare

dinte

pe

rând

într-un timp cu o maşină de spălat pe fundal

mai ştii maşinile alea care scot zgomote de avioane uite până şi acum facem avioane din ziarele de la

cornetele de seminţe oamenii din ele

mereu fără urechi

azi doar cu două degete nu mai au cum să fugă de noi

unghiile se transformă în clanţe le rozi

până găseşti măduva cheii prin ea ne priveşte frica odată pe săptămână acum s-a mutat

la parterul dulapului cu murături pe tine te ştiu tu eşti fata care ascunde pastile sub covor îmi zice

noi suntem ultimii nihilişti

nouă nu ne-a curs niciodată sânge din nas

10

Aş dori să spun că ştiu cum să îmi încep prezentarea, dar nu ştiu. Însă ştiu că acest „nu ştiu” e

un fel de constantă în cazul meu, aşa că nu o luaţi ca atare.

Sunt un copil. Un copil într-un corp de adult. Visez fără margini, am aşteptări uriaşe de la viaţă

şi „Non, je ne regrette rien, non, rien de rien”, precum draga Edith. Iubesc ceaiul şi pe Mozart. Am o

pasiune pentru cărţi şi sunt înnebunită după dimineţile luuungi şi înnorate. Îmi plac oamenii frumoşi,

buni şi inteligenţi şi merele verzi. Am două cămăşi de pe care mereu îşi iau zborul aceleaşi păsări şi

nu le-aş putea arunca în viaţa asta. Poate în următoarele... Iubesc natura, „La Belle Epoque” şi „The

Jazz Age”. Pe Șostakovici, care a compus unul dintre cele mai frumoase valsuri din istorie... Sunt

îndrăgostită de Paris, aşa cum iubeşti o persoană pe care încă nu o cunoşti, pe care o ştii doar din

fotografii, dar care te atrage într-un mod inexplicabil, căci nu l-am vizitat niciodată. Cred despre

delfini că sunt nişte animale splendide, la fel cum văd lebedele ca fiind întruchiparea graţiei. Am două

prietene care mă cunosc aşa cum ştiu eu pe mine: indispensabile. Îmi doresc să călătoresc muuult, să

văd Viena, Roma, Londra şi o mulţime de alte locuri despre care am auzit lucruri minunate. Iubesc

dansul, dar mai ales apropierea dintre oameni din timpul dansului, care stăruie chiar după ce muzica

s-a sfârşit. Şi privirea care cerşeşte încă o pereche de mâini împreunate şi trupuri mişcându-se în

acelaşi ritm. Am găsit mai de mult un pandantiv reprezentând un cal care aleargă şi pare atât de liber!

Aş vrea să am atâta libertate cândva în viaţa mea câtă îmi inspiră mişcarea imortalizată a calului...

Oh, şi mai presus de toate, iubesc muzica. Muzica, muzica, muzica! E cel mai bun tovarăş pe care o

persoană îl poate avea. Mă însoţeşte oriunde, îi simt vibraţia în fiecare celulă a corpului şi îmi e

absolut indispensabilă.

11

Fără aripi

Fluturii au încetat

să zboare.

Din norul ceţos

care te-a acoperit

a rămas doar o umbră

de îndoieli.

Ne privim ca doi străini,

în ochii plânşi de înnoptare

şi cucul înmărmureşte

a singurătate.

În grădină un greiere,

solitar,

zdrăngăne la chitară

o melodie tristă.

Despărţirea izbucneşte

în casă, pe străzi, în câmp,

în stropi mari de violet ş-albastru.

Eu sunt un fluture şi nu mai pot

să zbor;

am aripile ude şi amorţite,

însă ascult cum, departe,

în câmp,

macul şi cicoarea

cântă trist a dor.

Cugetare sau despre amorţirea degetelor

Degetele îmi amorţesc,

sângele s-a oprit în vene.

Sufletul se frânge

şi naşte flori de păpădii.

Unghiile au şi uitat gustul

ojei,

doar acetona le udă, înţepătoare.

Mintea bâjbâie prin întuneric,

într-un întuneric palpabil.

A plecat şi a stins lumina,

dar nu a luat şi câinele,

care latră zgomotos prin culoarele

dintre sinapsele mele,

la fiecare gând despre El.

Încă mă vede o intrusă,

deşi e uitat în lobul meu

temporal,

şi-mi clonează amintirile,

să mă rătăcesc în materia cenuşie.

Hematiile mele,

impregnate de culoarea tricoului lui,

s-au metamorfozat în suflări

de iarbă proaspătă,

pe care Neantul le culege

să-şi decoreze garsoniera.

Sângele nu mai circulă prin capilare,

aorta nu mai respiră puf de păpădii

şi plămânii au rămas închişi în cutia

toracică.

Sufletul mi-e greu şi opac,

iar degetele, reci şi amorţite.

Lacrimile au gust de cari şi de păianjeni

O să plâng iar

în pumn,

într-o vertebră din şira spinării,

într-o scorbură de cucuvea

când e plecată după hrană.

Nu credeam că pot să mai simt cu

atâta intensitate

miocardul care zvâcneşte-n gol

peste dramul

de suflet ce-l îngrop

în nisipul de la pisici.

Crede

că îi spun o poveste frumoasă,

însă poveştile frumoase nu au

„happy end”.

Ci le mor protagoniştii

într-un ungher al camerei,

în dulapuri demodate şi pline de

cari,

pe care până şi păianjenii

le uită.

Spune despre noi că

n-avem noroc.

Eu cred că norocul mi-este

o stea,

care întârzie la răsărit

în fiecare seară.

12

Fluturi în noroi

Am rămas goi,

murdari, schimonosiţi.

Încercăm să ne acoperim trupurile goale

cu aripile reci, înţepenite.

Atârnă o panglică neagră

de aripa mea dreaptă

şi nu pot

să o tai.

Mă doare noroiul

care mă acoperă.

Suntem frumoşi, albaştri şi mici,

dar ne-au schimonosit timpul

şi mizeria şi iubirea.

Acum panglicile, pe care noi

ni le-am legat,

ca să ne ţină împreună,

au intrat adânc în carnea aripilor

şi ne fac să ne urâm.

Ne urâm până la ultimul

strop de sânge din corp;

ne urâm vorbele

şi ne urâm mirosul.

Ne urâm un infinit pe zi

şi tot nu e de-ajuns.

Spargem gândurile în mocirlă,

aripile se şterg, iar noi rămânem

singuri, fiecare cu infinitul său.

Ne-am înstrăinat, dragule.

Vals

Fluturi.

Albi şi negri şi coloraţi.

Ne căutăm unul pe altul

şi căutăm flori îmbălsămate

şi zări senine, cu stele arzând.

Fluturi.

Ne privim în ochi

şi aripile tremură dezmorţite.

Împietrim secunda,

să dureze o viaţă;

iubirea înţepeneşte în noi,

în timp ce ascundem un vals

tăcut

sub aripile albastre.

poem despre tine şi despre infinit

spui

că respirăm lut şi

suntem aer

că ne cresc flori în loc de mâini

şi-n loc de ochi

avem mări învolburate într-un

singur albastru stors din

piatră seacă

şi că visăm plumbul

amorului

într-un fluture

mânjit de cafeaua neagră

pe care o bei în fiecare dimineaţă,

cu un strop de infinit

şi-o linguriţă din pământul de la

florile care s-au ofilit

primăvara trecută

în grădina din curtea bunicii.

ne-au zburat păpădii din cutia craniană

când

glonţul le-a atins puful.

s-au ascuns în frumuseţea

fulgerului

care

ne strecoară în capilare frica de

necunoscut.

13

Îmi place să mi se spună „onel” pentru că îmi caracterizează cel mai

bine spiritul rebel. Lucrurile mici care mă fac fericită stau ațâțate de acest

spirit liber pe care îl am, spirit ce mi îngăduie să iubesc natura și sufletul

oamenilor. Nu îmi place să scriu "pentru că trebuie", ci "pentru că simt",

astfel pentru mine poezia nu este nici viața, nici dumnezeul meu, ea fiind

un mod mai simplu și mai înțelept prin care poți trăi experiențele care

te-au marcat. Cât despre mine, singurul lucru cert este că sunt un

vărsător, deci o visătoare incurabilă. Nu sunt niciodată cu picioarele pe

pământ; mereu mi-am dezvoltat mintea bazându-mă în principal pe

creativitate și imaginație. Muzica, familia, prietenii adevărați și folclorul

sunt oxigen pentru mine.

14

catacombe din coaste sfărâmate

mi-am pierdut nenumărate răsuflări

în catacombele iernii trecute

când sufletul

străjuit de pereţi de gheaţă

stătea îndărătnic în pragul morţii

tu ţi-ai împleticit firele de păr prin

gândurile mele şi-ai salvat

tot ce mai puteai salva

te-ai redus la jumătate şi mi-ai dat

toată puterea ta în schimbul a două

nopţi petrecut-n deşert

ţi-am citit tot numele de pe fişa de externare

era plină de virgule şi puncte

pe când tu eşti un spaţiu gol

o clepsidră secătuită ce nu mai întreţine

viaţă

liniile de pe tot corpul urme

sângerânde ale încercării tale de a

trăi mă dor

doar în oglinda pătată cu ruj te mai ţin

încă de mână iar tu îmi ceri iertare

doctorii au spus că mai bine aş

încerca să dorm să nu mai vorbesc

singură sau să îmi iau pastilele

dar ochii mei nu mai au aceeaşi

culoare

tu ai plecat deja

copil uitat printre ziduri

când m-am întâlnit cu ea

era aceeaşi marfă ca ultima oară:

buze cărnoase stropite cu prea

multă scorțișoară și conturate într-o

furtună de roșu-burgundy

nasul încărcat cu pudră albicioasă

încât dacă ar fi strănutat n-ai fi zis

că-i de la vreo răceala nici chiar

de la vreo boabă de piper

brațele încordate și strânse în jurul

coastelor de parcă ar fi baricadat

vreun vis să nu iasă din ele

pielea albă dimprejurul degetelor

îmi mărturisea nerăbdarea

era o catacombă una ascunsă

într-un oraș întunecat și uitat

prin nori de fum si spasme de alcool

vânătăile îi descopereau rătăcirea

și cicatricile se răsfrângeau asupra mea

în ploi de suspine ghimpi ce-mi înnodau respirația

și mă-necau în lacrimile ei din

niște ochi copilăroși ce implorau

iertare nopții și lunii că nu le-a

ascultat sfaturile și s-a lăsat

captivă între pereții de frică ai

acestui oraș care așteaptă noi

victime, printre care mă număr

și eu

încă mă sprijin de spatele tău să nu cad

bumbacul din tricoul tău miroase

a mosc alb și patchouli

iar părul meu a lemn de santal

șuvițele arămii mi se împleticesc

printre porii tăi

iar tu îți găsești greu răsuflarea

inima îți are 45 bpm

iar cu cât mă sprijin mai mult de tine

se încetinește considerabil

eu cad de pe umărul tău

mă prinzi cu degetul mic și mă învârți ca pe o minge de baschet

la fel ca ea mă obligi să fiu bipolară

căci în preajma ta nu mai e vorba de arome sau culori

ci de bătaia care îți readuce pulsul la normal & mă invită să mă sprijin mereu de tine

15

echinocțiul primăverii mele

m-am născut

la fel de efemer ca tine

dintr-o sticluță de esență

uitată într-o zi de martie

pe marginea prăpastiei

oasele-mi sunt făcute din

aceeași cenușă cu-a Pământului

plămânii îmi ard aceeași

flacără și pulberea de amintiri

din sânge îmi gonește în vene

de iubire de tristețe

setea sufletului mă transformă

într-o primăvară a foametei divine

ce îmi spulberă condiția umană

și-n eternitatea absolută

îmi deschide porțile minții

lira îngerului meu răsună de pe

malul fluviului ce mă duce

tot înainte timpul îmi limpezește

porii și îmi învăluie simțirile

cu sentimente profunde

mă apuc de o fărâmă

de speranță a lacrimii cerești

la fel de crudă ca visele mele

norii îmi tulbură gândul

tunetele-mi fură șoapta

iar tu lumină îmi arăți

singura cale spre propria-mi ființă

în timp ce-mi aștept solstițiul

fluturele-înger

sunt o molie ce striveşte vise

mă înec în bumbac şi piele şi dor

îţi ştrangulez pori de nemurire şi din

ei ies amestecuri fine de eteri

când nu stau la tine-n păr

mângâierile dulci îmi penetrează aripirile

mă învăluie în kilograme de mere verzi

proaspete ca sângele tău dimineaţa

înainte de-aţi bea primul pahar

de ser angelic

îţi devorez cu perspicacitate fiecare

strângere de mână fiecare surâs binevoitor

iar atunci când îmi oferi o sărutare

universul se opreşte în loc şi mă

devorează el pe mine

acel moment îmi aduce aminte că

singurele vise pe care le strivesc

sunt de fapt ale mele

16

am fost răpită din zona mea de

disconfort mintal într-o dimineaţă

de august

,,eşti o adevărată nevrotică” mi-a

spus

mi-e frică de distanţe

şi de blocurile de pe faleză să nu

se scurgă până la moarte

disociaţie/ disociative

se plimbă cu chitara în spate pe

lângă

M I N E

why can’t we be a sober?

muşc chiştoacele de ţigări ca şi

cum ar fi ultima gură de aer

care mă desparte de nelume

sunt condamnată să privesc toată scurgerea asta a lumii într-o paletă de acuarele

şi îmi face plăcere

să vă ştiu pe toţi pierduţi

în timp ce eu alerg goală

pe străzile goale

ale acestei lumi goale

scurse

şi

vulgare

17

lipsă de materie primă

în marţea în care am leşinat pe salteaua ta de puf te-ai agitat ridicol de mult,

întocmai ca un suc din acela ieftin cu acid

lăsat la soare.

ai sunat la ambulanţă de pe ultimul model de iphone

sperând că astfel

povestea ta va deveni

mai adevărată,

mai bine povestită.

m-am trezit gonind într-un logan roşu

pe 1848.

acul kilometrajului indica uşor peste 500 de kilometri la oră.

expresia feţei tale indica însă mult peste 500 de atomi în repaus.

m-ai lăsat singură într-o rezervă la urgenţe,

aşezată pe nişte canapele bordo.

într-un colţ lângă geam

unul dintre mulajele acelea didactice

nefolositoare

cu mâinile amputate

şi părul metalic căzut pe podeaua rece.

poate a ajuns aici la fel ca mine

leşinând pe salteaua ta de puf

sau poate a fost călcat de loganul roşu de

pe 1848

în timp ce îşi ridica de jos

căştile ce-i provocaseră

obsesia pentru rammstein încă din ‘94.

în capătul celălalt al holului

o asistentă cu părul roşcat

anunţă prin saloane

că am rămas fără marijuana

împingând un cărucior plin de jointuri atent rulate

şi ciocolate africana cu cocos.

18

tehnici de supravieţuire la bloc

sub balconul

vecinului meu de la parter

fumez în fiecare seară

câte o ţigară

din acelaşi pachet de malboro roşu lung

cumpărat de la

acelaşi magazin mixt

din acelaşi colţ

a aceleiaşi străzi.

balconul însă nu e acelaşi

e cu totul diferit

căci vecinul meu

citeşte.

ba stănescu

ba blaga

ba ode comunismului sovietic.

ba îşi plimbă câinele

ba îşi udă florile

ba stă la pândă urmărind pe vizor

,,ba-ul” cum bate la fiecare uşă şi împarte pliante

cu reclame la kaufland

la fel de plictisitoare

ca derivatele

cu prefixul ,,post”

în fiecare miercuri şi vineri

şi înainte de paşte.

cu sufixul ,,ist”

după fiecare ,,optim”

şi fiecare ,,pesim”.

când x tinde la ultimul etaj

limita e egală cu y număr de apartamente

ba cu două camere

ba cu datorii la apă caldă

ba cu vânătăi pe pereţi

şi ceşti sparte pe braţe şi pe gât

ba cu dependenţă de droguri

de numai treişpe’ ani seringa.

e incendiu la 3

dar vecinul meu

aruncă un sfert de malboro roşu lung

sub balcon.

19

un alt poem despre şi cu

simetrie

3 la coadă

3 coloană

3 shoturi

3 la poker

3 la darts

3 în cap

3 în picioare

3 pe jos

3 pe dos

3 la bar

3 în pahar.

la masă 1.

17 ani 8

joc de numere

şah mat

3 capete avea balaurul de sub pat

3 zile sfinte are săptămâna

3 ciobănei păşteau

3 miei

3 mere de aur

3 zmei

prâslea e 1.

17 ani 8

joc de numere

a furat baba soarele

furioasă

că numai 1 e luna

31 de zile are martie

13 e cu ghinion

începe alfabetul cu 3 de a

1 simplu

1 cu căciulă

1 cu acoperiş.

dacă tot atâta 3 şi

1 singură poezie

de unde dracu

17 ani 8?

ocolul pământului într-un singur gram

obişnuiam să privim împreuna stelele.

tu încercai să le numeri.

eu încercam să te număr pe tine.

mi-am pregătit numărătoare,

dar am pierdut-o în aglomeraţia de globule.

te-am desfăcut în grămezi de atomi reci

şi mi-am făcut armură din salbe şi sabie.

obrazul stâng l-am făcut scut,

iar cel drept spion.

sub genele-ţi anormal de lungi mi-am săpat tranşee.

luptam pe toate fronturile.

planul ,,sagital” părea o strategie destul de bună,

dar s-a dovedit a fi mai degrabă un eşec.

în scurt timp am rămas fără muniţie,

încercuită în ventriculul tău stâng

şi incapabilă să fac legătura între polul cranian şi cel caudal.

am ordonat retragerea.

prea târziu.

disperată ţi-am rupt o coastă şi mi-am înfipt-o în piept

spre dimineaţă a fost raportat decesul meu

şi pierderea definitivă a războiului undeva în girusul postcentral.

am murit înghesuită pe o bancă din spatele teatrului

20

psihozele au şi ele rostul lor

luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară

sau poate doar asta cred romanticii

când îşi scriu catrenele.

e la modă să urăşti romanticii.

şi mai la modă să îl urăşti pe eminescu

căci cum zice dexul

sau cărtarescu

nu mai ţin minte

amorul nostru nemuritor s-a dus dracului.

şi aşteptăm cu toţii apocalipsa

şi pe cupidon

deghizat în iisus

să ne mântuiască

poate-poate n-om mai urî romantismul.

eu cred că pe lună e o antenă de telefonie mobilă

ce mă urmăreşte

pe stradă

sau în maşină

sau când dorm

şi îmi cântă câte o serenadă diferită

în

fiecare

noapte

în

care

luna

e

plină

sfântă

şi

clară

pe youtube sau pe sound cloud.

în decembrie, antena mea pe care am botezat-o

katrina

căci e furioasă

scoate fum negru şi rece.

sub ea se află hornul prin care

coboară moş crăciun pe pământ

în timp ce rudolf joacă

candy crush

sau cum s-o fi chemând jocul ăla demodat

cu o pasăre şi nişte tuburi.

în fiecare decembrie las o pătură sub brad

sperând că moş crăciun

i-o va duce antenei mele de pe lună

ca să nu îi mai fie frig.

am convins-o şi pe bunica

să împletească un fular

pentru bau bau

cu care m-am împrietenit din greşeală

acum cinşpe ani.

de-atunci îmi tot aduce flori şi ghinde

pe care mi le aşază

pe noptiera de sub pleoape.

eu nu urăsc romantismul,

dar domnule emin-escu

rog motivarea

absenţelor romantismului

din poezia mea lunatecă

din motive personale.

în caz contrar

nu veţi mai avea semnal la telefon.

cu stimă şi multă admiraţie

katrina.

21

Întotdeuna am crezut că cel mai bun mod de a mă autocaracteriza este prin

prisma celorlalți, nu atât prin vorbe, cât prin fapte. Mi s-a spus adesea că sunt

prea tolerantă, ceea ce este adevărat pentru că sunt prea puține persoane care mi-

au cunoscut furia, că nu pot refuza pe nimeni sau că vorbesc minute în șir fără a

epuiza subiectul. Sunt o fire care aplică tradiționalismul în modernism, căreia îi

plac lucrurile viu colorate și perosoanele pline de energie. Cu literatura am avut

de-a face mai mult în spirit critic decât creaționist, dezvoltându-mi doar latura

analitică și mai puțin pe cea imaginativă. Deși nu sunt consumatoare de poezie

contemporană, iubesc teatrul actual, actoria, arta de a juca și capacitatea omului

de a se camufla sub propria sa identitate, dar încă am rămas la stadiul de a admira

talentul celorlalți. Deși m-am gândit la o carieră de medic, nu m-aș putea vedea

niciodată într-un alt loc decât Africa sau Asia, ajuntându-i ca voluntar pe cei

aflați în nevoie.

22

Dialog interior

Lupta omului cu sine însuși și cu vremea lui este o concluzie trasă cu prudență din toată istoria.

Asemenea unui creator, artist sau savant, sufletul inert, sincer, pur și superior, cel care are aspirații și tinde

spre perfecțiune intră fatal in conflict cu societatea, cu convențiile și prejudecățile ei, cu nonvalorile și

neînțelegerea, cu invidia mai presus de toate. De aceea, pentru autoevoluție, pentru cei din jur și pentru

cunoaștere, sufletul se aventurează, se afirmă în necunoscut, își face cale prin eternitate și convertește în timp

amintiri, sentimente, gânduri, ale căror luptă și cădere dobândesc un caracter tragic și exemplar. Ajutat de

geniul rațiunii, de sămânța creaționistă implementată în deziluzie, lăuntricul se afirmă, se contopește cu toate

constantele muribunde, cu efemeritatea și nemurirea deopotrivă, dorind să refacă lumea prin schimbare, prin

afirmare și ascensiune metafizică. Tonul fundamental devine astfel schimbător, reluând persuasiv defectele

generale ale ființei, mergând pe premisa unei continuități spirituale, ale unei oglindiri interioare profunde în

propriile răspunderi, atribuții și cunoștințe. Întru-totul, ceea ce ține de latura cerebrală comunică cu eticul

ființei, creând impresia de monolog sau dialog interior, bucuria de a fi în comuniune cu cineva sau ceva.

În operele literare și în vasta cultură românească, mai mult decât oriunde altundeva, se valorifică

această călătorie spre sine, spre comuniunea interioară, spre amnezia indusă și beția de senzații izvorâtă din

omogenizarea spiritului cu esența, cu întrebările existențiale ale genezei. Fără nici un confident în lumea

fizică, ființa efemeră găsește alinare prin cuvinte, prin experiențele personale sau împărtășite, prin depășirea

barierelor interioare și aventurarea în neant. Comunicând cu sinele, ca într-o oglindire atemporală asupra

trecutului, prezentului și viitorului, lăuntricul descoperă soluții, acceptând trecerea timpului și repercusiunea

greșelilor ca pe o lipsă de cunoaștere, deci fragilitatea legăturilor dintre contrastele duale: cea cosmică,

valorificând legăturile religioase, responsabilă cu urcușul interior spre perfecțiune, spre a dobândi aceeași

„lumină”, puritate proprie ca cea stelelor, și telurică, mediul reverberant, de renaștere al ființei prin moarte.

Dincolo de ele, sufletul captiv în echilibru, intuiește însă existența unui tărâm mult visat al absolutului, de care

se simte chemat cu toate fibrele ființei. În acest sens, divinitatea poate fi asemuită cu idealul de cunoaștere, cu

simbioza perfectă dintre trup și conținut, aceeași voce a binelui și răului fiind interiorul încătușat de piatra

grea, asupritoare a greșelilor și năzuințelor, mișcată doar cu puterea improprie a exemplului de perfecțiune pe

care îl mărturisește literatura, sentimentul, arta în cele mai profunde manifestări.

Omul de azi este produsul propriului său efort, conștient de a depăși natura și de a supune tot ceea ce-i

este mai presus, tot ceea ce îl întrece în cunoaștere, dezvoltare, sensibilitate, uitând cu desăvârșire că se

configurează într-un element al vieții cu dublă înzestrare: cel ce gândește de unul singur și singur își gândește

propria soartă, își „născocește” existența. Ca un instinct ce diferențiază gândirea, omul nu se poate minți, dar

își poate acoperi sentimentele prin vină, deci nu poate accesa nivelul viziunii, cea mai înaltă treaptă spre a se

controla pe sine înaintea celorlalți. Ca într-un vis pe care îl poate modifica și îmbogăți, viața nu se arată la fel

de crudă și aspră pentru toți, ba dimpotrivă. Aceleași modele de gândire, aceleași viziuni asupra unor situații,

aceleași dialoguri pe care le purtăm cu noi, zi după zi, se arată ca o sabie cu două tăișuri, un instrument de

evoluție personală, și totodată unul de autodistrugere din interior, pe baza nereușitelor, a incompetențelor și a

lipsurilor.

Abordat într-un mod neliterar, motivul „ Suntem ceea ce gândim” sugerează niveluri diferențiate de

monologare cu rațiunea însăși, căci presupune acceptare, altruism, negativism, exuberanță și ambiție, până

când delimitează ființa, o particularizează spre comuniunea cu universul, parte a cugetărilor celor mai vechi

curente de tip solemn. Omniprezent și păstrător al celor mai valoroase concepții, eul interior, proiecția

spirituală asupra problemelor exterioare devine elementul covârșitor al existenței, constanta pentru care scopul

devine obstacol și reciproc, cea care motivează și se automotivează pe sine, care, mai presus de toate, reprimă

problemele de orice tip sau le aprofundează.

23

Prin eludarea moralei și prin ispita haosului, încurajând oportunismul și binele propriu, sau exuberând

altruismul și disimulând adevărul, vocea interioară se naște din nevoia de cunoaștere a rădăcinilor, de

identificare cu misterul universal, cu începuturile și finele lumii, de a contura o identitate unică într-o avalanșă

de manifestări originale. Ființă polifonică, ca o însumare de raze și o oglindă a infinitului divin, confesor și

mărturisitor al afectivității, este cel care își poate pluraliza eul, delimitând infinitul la propriul spațiu emotiv,

cel care își universalizează reacțiile, într-o continuă mișcare de personalizare și contribuie la revelarea

misterelor personale, a unei mitologii profund interorizate.

Prin urmare,viața în toate necunoscutele ei, devine o operă a sufletului, un concept între aparență și

substanță: o voce multiplicată, un ego ce diminuează voit, ca să contureze alteritatea, instanța care creează o

nouă persoană întâi pentru fiecare personaj pierdut în abis, purtând pasionate dialoguri interioare pe tema

descoperirii. Un narator mai mult decât omniprezent, o substanță vie a limbajului personal, traducătorul

suprem al rațiunii și cunoștințelor, poate chiar divinitatea care construiește prin imaterialitate abstractul,

noțiunile, inteligența și ponderea de substanță din imanent. Astfel, o asemenea știință spirituală, comunicare

dintre constituția ființei și natura sa, cu privire la locul omului între realitățile acestei lumi, conturează rațiunea

de a fi, comuniunea trup suflet, vocea interioară cu nuanțe supranaturale, care deschide perspective luminoase

asupra sinelui ca imperativ al progresului și superiorității.

24

Vârstele anotimpurilor

Timpul freamătă ca o reflexie a unei oglinzi profane. În adâncul ei, universul zvâcnește, se

condensează, erupe și creează mai mult decât omul a cunoscut vreodată limitele ascensiunii. Asemenea unui

orb însetat de lumina pe care nu a încercat-o, tinde spre necunoscut, spre azurul hiperbolic al irisului, lăsând

pleoapele să curgă ca o ploaie de vară, oprind pentru un moment furtuna de himere mereu efemere, mereu

sacre. O demonstrație a lăuntricului, o armonie imitativă a ființei, inconștient datorată sensibilității. Dincolo de

vârsta omului, de imaginea distorsionată a realității asupra fizicului, spiritul freamătă, depășind timpul, lumea,

uitând cunoașterea rigidă a rațiunii, devenind parte a trecutului și a prezentului deopotrivă.

O șoaptă vibrantă începe povestea. Glasul frunzelor, foșnetul circular al vântului printre pletele uscate

ale copacilor, chemarea apei reci, înghețate se repetă, în acelașii timp, sub același ecou temporal, într-o vârstă

fragedă a anotimpurilor. Căldura soarelui autumnal dogorește amorțirea vieții, conservă în pântecele solului un

alt strat al viitorului, la fel de profund și minuțios precum omul păstrează amintirea adierilor răcoroase în

contrast cu nisipului fierbinte. Pielea este rece dar apăsarea fulgilor de nea colorează într-un rozaliu fierbinte

emoția, sensibilitatea, viața sub forma unui lichid tulbure, asemenea râurilor de munte care sculptează

duritatea naturii. Dincolo de moarte, de frică sau nepăsare pulsează capriciile supraviețuirii, o simbioză între

vitalitate, curaj și pasiune.

La rândul său, Pământul, cu miile de zerouri care înconjoară ca o metaforă a lumii miezul cunoașterii,

este exemplul eternității. Asemenea unui Ouroborus transpus din mitologie, imprimă prin curgerea inevitabilă

a timpului o discontinuitate fizică, un spectru prezent al întâmplărilor menit să ruleze iar și iar. Filmul acțiunii

se derulează ca la cinematrograf : în alb și negru viața se naște, crește și îmbătrânește cu fiecare fir de iarbă, cu

fiecare suflet detașat de ancora sa fizică. De când moartea îi completează existența, a uitat ce este acela

egoism, narcisism sau singurătate. Într-un echilibru perfect, înconjoară destinul, norocul, idelaul superior al

omului. Și din nou linia neregulată a timpului își unește capetele, devenind sfera eternității și a efemerității

deopotrivă ca o punte între condiția profană și cea sacră către superlativul absolut al ființei. Oglindirea

trecutului în amintiri consumă nostalgia și melancolia prezentului, în timp ce cunoașterea aprofundează

temerile existenței. Incert, precum bobocii florilor de mai care evadează din constrângerea naturii și dau

naștere frumuseții și purității, astfel, sentimentul, emoția, gândul trec mai presus de bariera realității într-o

dimensiune a sinelui. Dincolo de suprafață, există o profunzime abstractă, infinită, un nou univers al

simțurilor, al senzațiilor, al trăirilor.

Toamna, foc și pulbere, pasiune, curaj, aroganță, frunze plutesc carbonizate de portocaliul-roșcat.

Iarna, solidaritate, aroganță, puritate, fragilitate, fulgii îngheață în aer. Primăvara, sinceritate, furmusețe, petale

de flori dansează balet în tutuuri roz. Vara, prietenie, altruism, egocentrism, raze de soare adună apa, aerul,

pământul, laolaltă. Un vals al puterii, al vitalității, al simplității. Un mecanism perfect, primitiv, nou și vechi,

tânăr și bătrân. Un drog al cunoașterii, o miză pe care natura o pun în joc an de an. Iar un an are 4 luni, 4 zile,

4 anotimpuri, 4 elemente. Este bipolar: are 2 perioade: cald și rece. La fel de nebun ca omul pe care l-a creat.

La fel de sălbatic ca la începuturi, mai mult cald decât rece uneori, mai împrăștiat, mai lung decât infinit. Dacă

vrei să îl atingi, fuge până la capătul Pământului, dacă vrei să îl privești, se ascunde după vârstele sale, dacă

vrei să îi semeni, trebuie să mori. Energia se va răspândi, va încălzi soarele, va usca pământul și va hidrata apa

până să se transforme într-o râmă, apoi într-o pasăre, într-un șarpe, un iepure, un cal și din nou om. Cerc vicios

al vieții și al morții. Până ce zorii vor fi răsărit, omul a trecut deja prin 3 vieți: cea a sinelui, a naturii și cea

prezentă, în care se pierde pentru un ultim memorandum. Pașii lui vibrează în uitare.

25

un elefant se legăna

~ boli rare 2015 ~

un elefant se legăna

pe un vas de sânge

și pentru că nu se rupea

a mai venit un elefant

doi elefanți se legănau

pe un vas de sânge

și pentru că vasul s-a rupt

elefanții au provocat o hemoragie cerebrală

26

mama mi-a spus că nu e bine să visez să fiu pasăre

pe vremea când eram copil

& făceam tranşee în cer

cu unghiile înnegrite

ţin minte că am lăsat loc

unui avion

l-am botezat avro lancaster

după numele bunicului

chiar & aici e ceva trist

& teribil

pur & simplu

au loc explozii

au trecut douășunu de ani de atunci

acum arăt cu degeţelul meu

sfrijit de la prea multe tranşee

spre cerul un pic albastru dar și un pic roșu

<<uitaţi! păsări>>

mama îmi trimite o scrisoare

îmi spune

că-s nişte artificii care ucid

că alea nu-s păsări

sunt suflete de oameni

mi-a spus că pot & eu să

fiu un dintr-ăla

ei bine, m-am gândit

vreau şi eu să fiu o pasăre

sunt doar o bucată de pământ ce trebuie iertată

dacă dumnezeu există ar trebui să se roage pentru iertarea

mea

ar trebui să facă mătănii în fiecare zi de la 7 la 8

să țină post miercuri & vineri să nu bea alcool să nu fumeze

să nu asculte rock

ca să îmi fie toate păcatele iertate ar trebui să facă un

pomelnic

unde mi-ar scrie numele de 888 de ori

să se spovedească & să se împărtășească

să nu înjure taximetriștii

să nu scuipe să o ajute pe țața leana de la etajul doi cu

sacoșele cu mâncare

să se călugărească

dacă el chiar vrea ca eu să fiu iertat ar trebui să nu mai stea

că timpul e prețios

să nu omoare să nu preacurvească

să nu arunce cu pietre în porumbei & în vrăbii

să nu fie leneș când vede că îi e mai ușor să îi ierte pe alții

să o cinstească pe maică-sa care îi face separat mâncare de

post miercuri & vineri /ea nu ține post/

& pe taică-său că muncește toată ziua pe la oameni

dacă dumnezeu chiar există ar trebui să facă mari eforturi

ce moment ți-a schimbat viața?

am întârziat

27

august și tot ce a urmat după aceea

poate că după august nu mai este nimic

sunt doar zile care se numără invers

& versuri netermina

dar la sfârșitul lui august când stau

singur pe o frunză tăiată pentru câinii

care nu vor mai veni acasă niciodată

& care nu vor mai urla spre cer către laika

când stau singur

mă gândesc că poate nu aici ar trebui să fiu

dar nu m-am gândit niciodată să zbor deasupra unui cuib de cuci

sau poate aș fi plecat cu rațele din central park

acolo unde se duc ele când vine iarna

însă august nu îți dă șanse decât să îți creezi puțină viață

ca să ai ce să distrugi

când începe să adie vântul știu că sfârșitul e aproape

l-am strâns atât de tare pe august să nu plece

încât i-am lăsat urme de dinți

iar el mi-a lăsat un gust de iarbă uscată în urechi

după august dispar

dar nu de tot

mă va găsi & mă va duce acasă

*

ar trebui ca oamenii să să stea departe de mine

pentru că am demoni care mă păzesc

unii dintre ei îmi sculptează dinții

alții stau în plămâni & mă șantajează

mai am unul care stă pe vârful degetelor

și distruge orice ating

ți-am scris să nu vii acasă

nu vreau să mă vezi cu pielea

albastră și rece cu buzele

vinete

cu capul chelit de la chimioterapie

sau să miroși duhoarea hainelor

împrăștiate prin toată casa

NU VREAU să îmi vezi demonii plângând

udând niște mucegai în colțul camerei

28

pipelor cu drag

Kate este. Mary, sora ei, a fost. A omorât-o un diplomat francez pentru organe. Asta după ce a violat-o și i-a

zdrobit nasul. Și-a pus mănușile de piele, a luat servieta și a plecat la o conferință de presă.

Lumea o urăște pe Kate mai mult decât urăște ea să fie în viață. Mama ei alcoolică o învățase că lucrurile vin

și pleacă sau vin și bere. Trebuie să te descurci: să spargi o bancă, spre exemplu. Tatăl ei plecase de acasă de

frica maică-sii lui Kate. Ajunsese să doarmă în baie cu un topor lângă el.

Kate merge pe stradă și își imaginează cum ar putea muri oamenii care trec pe lângă ea. Ar putea fi atacați de

ciori care le-ar scoate ochii sau o bucată dintr-un bloc i-ar strivi. Uneori le dă foc furnicilor, apoi le îneacă în

oțet.

Kate are o pisică, Moriarty, care îi aduce șoareci morți. Ea îi pune în ghiozdanele colegilor.

Kate se îmbracă în roz. Îi place rozul.

Azi a venit un domn acasă la ea. Maică-sa nu e. Se odihnește într-un șanți și un câine îi linge degetele

(obișnuiește să își muște pielea de lângă unghie până îi dă sângele). Ăsta din fața lui Kate zicea că e un

diplomat francez. A înecat-o în cadă. La radio se auzea Ace of Spades. Și ce?

Maică-sa lui Kate se trezise din șanț, unde dormise împreună cu doi vagabonzi. Spunea că are schizofrenie și

că vocile îi ziceau: Măi, dragă, ia bea un pahar de whisky. Bineînțeles că ea nu refuza. Alcoolica ia autobuzul

până acasă. Nu o găsește pe Kate, așa că se mai uită de două ori la numărul apartamenului, apoi coboară și se

uită la numărul blocului ca să fie sigură că nu a greșit adresa. Se gândește 23 de secunde, își plesnește una

peste fruntea plină de riduri și se uită la dată. 15 decembrie 2004. Bineînțeles. Diplomatul a venit să o ia pe

Kate , iar ea uitase de afacere. Trebuia, deci, să se ducă două străzi mai jos, până la biroul lui, ca să își ia banii.

Se schimbă repede și iese pe ușă, uitând să o încuie.

- Domnul Pierre Dourant este?

- Da. Cine îl caută? zice secretara.

- Spuneți-i că știe foarte bine cine îl caută.

Urmează o pauză în care secretara dispare.

- Da. Puteți intra.

Maică-sa lui Kate intră în birou. Pierre fuma o pipă. Alcoolica miroase fumul. Îi miroase frumos și se gândește

că, după ce face rost de bani, își va lua și ea o pipă.

- Pierre! Scuze că am întârziat.

- Nicio Problemă. Târgul e târg. Cât ți-am dat pe Mary?

- 2500.

- Mary fuma și plămânii nu erau prea buni.

- Nenorocita.

- Kate e mai sănătoasă. Îți dau 3000, și scoate din dulap banii pe care îi pune într-o pungă. Ar trebui să îi duci

acasă destul de repede. Ar părea suspect.

- N-avea grijă.

Și iese pe ușă.

Trece pe lângă o tutungerie și ia o pipă.

29

moartea fluturilor opreşte războiul

Număr gândacii de pe podea. Mi-am făcut prieteni, în sfârșit. Splash! Ups, au murit. Nu mai știu cum mă

cheamă. Cred că X. Uneori lumea îmi spunea „Ghijoagă urâcioasă”. Se dă problema „Ghijoagă urâcioasă”.

Aflați necunoscuta X.

Trezește-te. Mă simt la fel în fiecare dimineață. Nu am mai mâncat de 5 zile și nu am băut nimic. Nici

pastilele de tensiune nu mi le-am luat. Mi s-au încurcat moliile în păr și îmi lăcrimează ochii.

X, ai auzit? A murit. Ei, și ce? Nu îmi pasă. Era doar un fluture nenorocit. Numai la el te gândești. Taci,

ghijoagă! Dacă îmi rup părul fir cu fir ce o să se întâmple? O să chelești. Adică o să am cancer? Nu, doar o

să chelești. Ți-e dor de el, nu? De fluture? Da. Cum a murit? S-a spânzurat de un moment de tăcere. Și-a ars aripile de

gândurile care îmi treceau prin cap. La ce te gândeai? La nemurire. Cred și eu că s-a ars. Nemurirea e

pentru nefericiți. Adică pentru tine, acum. Mersi.

Jur că îți rup picioarele! Ce am făcut? Te-ai gândit la el! Trezește-te! Știi cum se formează stelele? Cum?

Dintr-un accident. Și noi suntem un accident. Un accident al stelelor. Și fluturele... Încetează, X!

Uite, ghijoagă, zbor! Te îneci. Ești anorexică. Mereu mi-am dorit să fiu așa. Pot să zbor și pe fundul apei. Și

poți să te îneci în înaltul cerului. Celulele. Țesuturile sunt grupări de celule care au în comun forma, structura și funcția. Biologie? Asta îmi

citea fluturele. Zicea că sunt basme. Tu nu ai fost la școală? Niciodată. Îți preda? Poate. Nu știu ce e asta.

Te învăța, adică? Da. Dar nu mă obliga. Eu voiam. Mi-a spus și anecdote despre vectori.

Somn. Iar dormi, X? Nu. Închid doar ochii. Un pic. Dacă adormi, mori. De ce? De foame, de sete. De

tensiune. Eu NU VREAU să mor. Dacă nu vreau, nu voi muri.

Mă dau în leagăn. Ai înnebunit? Poate. Ești pe jumătate moartă. Pe jumătate vie, ghijoagă. Dacă vrei,

omoară-mă! Te arunc de pe leagăn. BINE!

Nu mai mânca gresie! Parcă voiai să fii anorexică. Vreau să mă asemăn mai mult cu o piatră. De ce, X?

Pentru că mă roade un fluture. Pietrele nu sunt roase de fluturi. Sunt roase de apă. Dar nu de fluturi. E o

ruşine să fii ucis de ei. Fluturii pot muri oricând. Şi până la urmă te omoară pe tine.

Nu eşti făcută să fii poetă. Nici tu. Ştiu. Şi atunci, de ce scrii?

… Ca să-mi aduc aminte. De atunci când nu murea, de acum când nu trăieşte. De atunci când nu mă înecam

cu praf, de acum când nu pot să respir de la atâta aer. Cum e posibil? A trecut atât de mult timp. 278 de zile.

Încă mai sper să fie în viaţă. De ce nu ţi-ai luat altul? Asta e blasfemie! Şi ar fi şi mai multă durere. Ce te-ar

durea? Splina? Da. De la prea mult efort. M-am străduit să respir şi să respire. Mi-am tocit unghiile de gresie.

O să mor. Salveşte-mă! Nu te salvesc. Termină cu prefăcătoria asta. Mă enervezi. Mi-ai spus că nu vei

ajunge aşa niciodată. Nu m-am ţinut niciodată de cuvânt. Cred că am făcut apendicită. La creier. Folosim

acelaşi creier, să ştii. Distrus de un F-L-U-T-U-R-E! M-am săturat de tine. Crezi că moartea vine aşa de

uşor? Trebuie să o implori. Nu ai voinţă. Nici tu, nici fluturii. Dar m-am săturat să vreau ceva şi să nu mi

se dea. Când eram mică am vrut un

zmeu. L-am primit când am crescut şi nu am putut să îl mai folosesc. X, zmeiele au vârstă? Nu cred. Şi noi

de ce am avea?

De ce mă tot întrebi de el, de fluture, ghijoagă? Nu vreau să îl uiţi. Ce-ar fi să mor de tristeţe? Încă o dată. Ţi

s-a mai întâmplat? Da. De multe ori. Când? Când mă ploua şi lumea nu ştia că plâng. Şi m-am dizolvat.

Când mi-am spart ochii. I-am trântit de podea şi a curs sânge. De ce i-ai trântit? Se uitau strâmb la o păpădie.

Am mai murit şi când am respirat pentru prima dată. De ce să nu mori de la prea multă fericire? Să te

gâdile cineva până la moarte. Ştii că mi-e frică de gâdilat.

30

X, ce fel de fluture era? De varză. L-ai hrănit vreodată? Nu. Eşti sigură că nu a murit de foame?

Ghijoacă, ştiu foarte bine ce s-a întâmplat. Dacă s-a sinucis? Poate s-a aruncat de pe tăcere şi a căzut în

gălăgie. Cum te poţi gândi la asta? Nu era linişte niciodată în jurul lui. Aripile lui vorbeau mereu. Ar trebui să

ascultăm aripile.

Mi-e dor de părinţi. De nenorociţii ăia? Taică-tău era un vagabond care fugea după fete de 20 de ani. Şi

mă-ta o slăbănoagă care bârfea pe toată lumea. Cu tine nici nu vorbea. Măcar tată-tău vorbea cu tine.

Chiar dacă te înjura. Mi-e dor de amalgamul ăla de ură. Acum nimeni nu te urăşte. Şi e aşa un gol. Fără ură,

ce rost mai are să trăieşti?

Ai un foc? Tu nu fumezi. De azi, da. Nici n-ai tutun. Cine a zis că îmi trebuie tutun. Îmi fumez părul. Păi şi

moliile? Le fumez şi pe ele. Ăsta nu e canibalism? Aşteaptă. Încă nu m-am transformat în fluture. Şi tocmai

asta încerc să fac.

E frumos să te vezi cum arzi. Ambulanţă. Resuscitare. Ei se străduiesc şi tu râzi, ei nu te pot vedea. Iar tu zbori

deasupra leşului tău împuţit. Că ai fost un om care n-a făcut nimic, care doar s-a plâns şi acum eşti un fluture.

Ş’apoi vei fi o muscă. Să zbori deasupra cadavrului tău împuţit. Ş’apoi un vierme, să îl descompui. Ş’apoi...

Poţi pleca

‚‚My David don't you worry

This cold world is not for you

So rest your head upon me

I have strength to carry you’’

Noaptea trăiam într-o cameră cu trei nebuni. Scriam împreună poezii pe tavan, cu unghiile şi cântam la

degete. Aruncam bucăţi de hârtie aprinsă pe geam şi dădeam foc păsărilor. Prindeam muşte şi le lipeam de

pereţi.

Unul dintre nebuni a avut o aventură cu două surori siameze. Zicea că miroseau diferit. Altul i-a tăiat două

degete iubitei lui pentru că i-a pus prea multă salată în sandviş. Îl înţelegeam într-un fel. Celălalt a omorât cu

glezna un gândac.

Eu am ajuns aici în stare gravă. Acasă, în fiecare dimineaţă, când răsărea soarele, prindeam un fluture şi îl

puneam în sertar până seara. Atunci îl scoteam de acolo şi, capsam aripile şi îl puneam la loc, în setar. Ăla era

locul unde stăteau pe întuneric şi fluturii vii şi fluturii morţi. Era o convieţuire stranie, dar mie îmi plăcea să

mă gândesc la asta. Aveam puţină moarte lângă mine. Şi totul părea aşa fragil.

Dar trăiam în acea cameră, cu nebunii, doar noaptea. Ziua, când răsărea soarele, îi omoram şi ei nu ştiau.

Odată am făcut un om din corpurile păsărilor cărora le dădusem foc. I-am pus şi o fundă roz la sfârşit. A

rămas în camera noatră până când unul dintre nebuni nu a mai putut suporta mirosul şi a leşinat.

Într-o zi, nebunul care omorâse gândacul cu glezna mi-a spus, în timp ce îşi curăţa unghiile cu un creion:

Ştii, tu nu ar trebui să fii aici. Poţi fugi exact când vrei. Tu eşti cel care ne visează. Noi, cei visaţi, sunt

obligați să stea în camera asta.

Mi se părea absurd. Începusem totuşi să cred că poate şi eu sunt un nebun visat, dar nu-mi puteam aminti

ceva concret. Ah! poate am murit de mai multe ori, asta ar fi fost chiar straniu.

Şi dintr-odată îmi aduc aminte. Mii, milioane de oameni visau nopţi la rând un nebun care prinde fluturi

dimineaţa, îi ţine într-un sertar până seara, când le capsează aripile şi îi pune la loc, în sertar.

Nu puteam pleca. Eram în camera asta mereu pentru că eram un nebun visat mereu.

Murisem de un infinit de ori.

31

Vis

Am avut un vis despre...

Sau visul m-a avut...

Regi cerșeau salvare

cu ochii plini de praf,

roșii de lumină

Și-albi de întuneric.

Sclavi fără mâini,

Visau...

Orbi fiind, vorbeau

cu grai de animale -

fără picioare sau nas.

Spuneau despre lumea ce-o văd ei

sau doar au mințit iar

Visând... Cartea

Citind cartea morții înțeleg din plin viața

Ca un pirat bătrân ce-și blesteamă soarta...

O filă neagră, adaugată paginilor albe

Arse, facute scrum, puse pe jăratic.

Aripile din foi nu mai pot să zboare...

Imaginea din oglindă, doar un alt ostatic.

Un pian fără clape, negru,ține doliu

Alături de un bătrân, fumând pe fotoliu.

Ceasul ticăie lent, timpul trece însă...

Prin pânze de păianjen lumina trece difuză.

E un alt tablou, lipsit de rame, de culoare,

În care griul învăluie un alt oarecare.

Luna-i roșie, sângerie, își adună stele,

Iar dimineața moare odată cu ele.

Găuri în pereți mimează fericire

Până cartea morții se-nchide pe vecie.

Jurnal

Respir litere

nu știu să cânt

am pierdut asta la

poker

înainte să mă nasc

se-ntâmplă

am pus un punct.

Desenul mi l-am luat

în geantă

cu 3 litri de apă

și-un măr pentru drum

au dispărut prin pereți

de sare

cu suc de grapefruit

și lămâie

am pus punct.

Sper să-l găsesc în

condiție bună

fără pete prea mari

să nu se fi vărsat apa

în el

să se strice mărul

punct absent

32

Teatrul nopţii

Asist la o piesă de teatru:

"Cadavre".

Inima scenaristului uită să

bată.

A băut prea mult cu o

seară înainte.

Actorii poartă alb -

au greșit detergentul

negrul a ieșit.

Vorbesc cu lumânări în

mâini,

toate stinse.

Au uitat să-nchidă

geamul...

Își înghit replicile,

improvizează.

Mare de aplauze...

Inimile nu se mai aud -

sunetul le este înecat în

valuri.

Ajung una cu piesa -

Cadavre.

Dialog de unul singur

- O cafea dorești? Îți dau și-o țigară? Hai să discutăm...

- Ce vrei? Ce mai vrei să-mi spui, dar uiți până să vorbești?

- Am uitat..

- Eram sigur. La fel de purtat de vânt ai ramas.

- Eu sunt vântul însuși, nu știi nimic.

- Știu să controlez vântul...

- Pe mine nu mă poți controla; apar când vreau!

- Apari doar când dispar eu...

- Nesăbuitule! Oglinda nu minte!

- Depinde dacă-i spartă... și mai e și ceață...

- Dar uite că e soare acum!

- Asta nu acoperă spărtura, nici petele de mucegai.

- Dar acoperă lipsa.

- Lipsa cui?

- Lipsa ferestrelor curate.

- Despre ce vorbești?

- Știi deja. Știu deja.

Clişeu

Scriu cu sânge, dar fără foaie,

Clișeic, gânduri se-neacă în zare...

Valuri de frig, fragmente de suflet

Trenuri goale, cu scaune surde...

Păsări respiră fum în drumul spre foc,

Plecate din apă, uitate pe loc.

Lumina pierde pariuri, fără să joace,

Întunericul râde punându-și cojoace.

Luna-și soarbe încet cafeaua amară

Și-ascultă povești spuse a mia oară.

33

Dincolo de Octombrie, Noiembrie, Decembrie…

greu îmi este să mă

aud

nu pot fără să privesc în oglindă

să văd cum omuşorul încearcă să

spargă sufletul lucios

pleacă-ţi ochii roşii şi ascultă cu ei

durerea spiritului bătrân ce zace

în acest…

-Baton de mars, ah, ce foame mi-e-

pete de demon îţi vor acoperi

duhul

şi săracul, nu a apucat să respire pentru tine de trei ori;

Dincolo de Octombrie, Noiembrie, Decembrie…

nu mă mai joc,

nu-mi mai pârjolesc palmele pentru tine

Furculiţa mi-e părtaşă

gust cu lacrimi dulci

inima-ţi amară

Şi mă întorc la ce a fost

la calendarul de demult. Octombrie.

34

Plastilină, inox şi plastic

Spune-mi cine a înţepat inimile cu scobitori

arată-mi care a înjunghiat tencuiala de pe

ventricule

Ah, un sărut.

Ţi-am cerut şi ai zis „de ce” iar eu ţi-am zis că…

Dacă cineva ţipă la mine

lumea mea se face mică

Doar eu rămân un megalomonstru şi zgârii inimile de plastilină

cu ghiare de inox

Doar inima-ţi de porţelan stă într-o cutie ca să nu o sparg când

mă transform în fiară şi zbier

de dorul tău.

Ah, un sărut!

Te-am căutat prin tot oraşul, printre cuburile de plastic

ca să-mi dai ce-ţi cer

ca să mă fac mic la loc!

Haide!

Hai, întoarce-te la mine cum soarele se-ntoarce pe-ntuneric să-i spună

păpuşii de lut

că mai există speranţă.

Lasă gelozia Herei!

Ah, un singur sărut?

Mi-e teamă căci sunt singur şi

Soarele eclipsează.

35

Pierde-mă-n Infern şi lasă-mă lui Hades

Făclii sângerii

valsează cu vântul lui Decembrie

piruete în jurul unei axe de vată…

Genunchii mă dor

palmele-mi ard la sudarea lor

focul lui Hefaistos

ţipă din fierărie titanii urlă din fundul temniţei din Tartaros

doar un pegasus mai rumegă verdele pământului negru.

Iar Tu

Tu

încalci regulile dar nicidecum

legile fizicii, ci

Testamentul Dansului.

Cum să danseze o rochie pe umeraşul pantalonului?

Cum să crape podeaua un toc cui şi nu un

baston cu pălărie?!

Am asistat la un Zeimpekiko1

Zeimpekiko-ul tău

şi luna sângerie Ţi-era reflector

şi eu priveam îngenuncheat

biciuind cu aplauze palmele mele. Te-ai aplecat…

te-ai aplecat după

pahar

lăsând cutia Pandorei din piele şi os să se apropie cu totul de

Pământul rece

pe care te-ai sprijinit cu mâinile de piatră…

şi ai muşcat din pahar

fără să-l mângâi

şi m-a durut dar ce ţi-a păsat, Ţie,

muritoare sunt doar o simplă

sticlă

se uită omul lui Prometeu cu irisuri

de gheaţă

prin mine şi mă lasă

cald

de emoţie din dorinţă pentru

ATENŢIE!

Mi-ai lăsat urme de dinţi pe

ventriculul stâng

şi-ai băut roşul clocotitor din

Aortă.

Cu viteza lui Hermes te-ai ridicat

şi m-ai lăsat acolo jos

slab ca un copil din

Lumea a III-a

Ochii tăi

de sus de-acolo

înţeapă ca fulgerele lui Zeus…

M-am spart.

1Zeimpekiko – Dans grecesc, de tavernă, dansat

tradiţional doar de bărbaţi. Publicul aplaudă

ritmat, stând în genunchi, în jurul dansatorului.

În prezent, este dansat şi de femei.

36

O ultimă marionetă

Lasă-ţi cuburile să ardă şi joacă-te cu

mine

Toate jucăriile tale au ars în umbrele lui Octombrie

dar eu

Eu încă sunt aici, la început de Noiembrie…

când vine frigul iar tu eşti o furnică.

Eu

O ultimă marionetă de lemn,

O ultimă jucărie.

Joacă-te cu mine, dar joacă-te frumos!

Preţuieşte-mă sau lasă-mă

să fiu prăfuit de

clipele trecute, de

clipele pierdute, pe

raftul de sus.

Numai să nu te duci la o marionetă

mecanică, modernă…

Voi scârţâi mai urât decât

au scârţâit cuburile tale

O răzbunare cruntă vei primi, nicidecum

un alt dans stângaci pe fire de sfoară!

Nu încălca pragul abisului meu

ori vei arde până la cenuşă!

Cu părere de rău, îţi spun…

Arsă pe veci vei fi şi nu vei învia

în Raiul meu, cum Phoenixul răsare din

Cenuşă.

Inimă fardată cu nonculori

Ţi-am vorbit de-atâtea ori în culori cerate

şi tot de-atâtea ori mi-ai răspuns prin cărbuni.

Ai aruncat cu pietre.

O jumătate de suflet e-n mine iar cealaltă zace în tine

şi am pierdut o viaţă cu legende ca

ambele să trăiască.

Acum Olympul a căzut şi s-a făcut bucăţi,

odată cu partea ta de suflet şi totuşi

chiar mă mir de ce nu te-a durut.

Sigur ai uitat ce ţi-am spus pe balcon, sub cristal de Selenă…

S-a întors cu spatele spre noi să nu-i vedem

izvoarele ce-i ţâşneau din ochi

iar tu m-ai lăsat acolo singur să privesc şi să ascult

SUFERINŢĂ.

În cancelaria minţii mele tulbure şi rece Atena

măsoară cu sabia şi taie cu

balanţa aurită

o strategie răzbunătoare pusă pe doua talere.

Cheloneea îşi cară carapacea în spate cu moliciune,

Hera râde de pe tronul ei

iar eu râd de tine de pe al meu.

Şi Arahneea îşi ţese pânza tăcută

într-un colţ gri luminat de o făclie neagră

de frică să nu iasă Atena din birou şi să-i dea încă un blestem de culoare albă.

Şi când mă gândesc că

doar tu m-ai iubit cu adevărat dintre toate,

doar tu mi-ai suportat orice strângere dură

şi ţi-a tremurat gâtul la fiecare atingere blândă.

Ai ascultat tot ce-mi plângea inima

şi ai gustat din lacrimile-mi seci

şi ai murit câte puţin la fiecare

sărutare

Ah, tu, dragă

Sticlă de vin.

37

Prea încâlcit

Ai văzut cum te-am legat de

picioare cu lanţuri de magneziu? N-am

făcut decât să-ţi spun ,,ştii, poate că îmi

placi” şi te-ai stins, te-ai aprins,

te-ai stins, te-ai stins. te-ai stins...

Te-ai autodistrus cu lama propriilor

tâmple. Am crezut că...

că o să fii trist două zile, că ai

să treci uşor peste comedia proastă

dintr-o replică unică. clişeică. deja chinezească.

Iartă gura mea că a ascultat de creier,

iartă creierul meu că a ascultat inima,

uită de tot, căci organele mele sunt mai

sincere decât purtătorul lor, în tenişi

şi blugi, pe marginea arcadelor tale,

sărutându-ţi trecutul cu lacrimi.

38

algoritm…,

Iubirea noastră a început

în acelaşi fel în care

a şi luat sfârşit:

sub braţele tale,

pe coastele mele.

în cel mai romantic loc cu putinţă-

-pe banca din faţa blocului-;

cu flori sau atingeri (depinde de starea

de spirit), aruncate

pe unde vrem noi…

la intersecţia viitorului cu

trecutul, într-un punct lipsit de creativitate,

numit ,,prezent”; înspre mine şi tine în acelaşi

16, 85, 69,,

Astăzi să nu te ascunzi n-am

chef să te caut mi-e dor de

tine dar mi-am pierdut răbdarea.

Să nu te prind în bucătărie e frig

mâncare n-am făcut să n-aud vreun sunet

de la tine te urăsc dac-ai intrat în

dormitor. În hol te las dar să te descalţi

să nu laşi prea multe celule moarte prin praful

meu. Nu pune întrebări prea multe sunt între

tine şi mine şi nu pot să vorbesc. Îţi

dau eu un SMS când vine vara...

Negru pe alb

Ucizi stele mici pe şira spinării

mele şi până-n călcâiele de ceară ...

numai cu o banală atingere, o răpire a

dermatoglifelor mele în părul tău

moale, un şoc electric descărcat de pe obrajii aspri-

n-am luat eu decizia. Dar pleci. nu. de ce?

de ce pleci? Nu! M-ai lăsat dezamăgită,

copilul căruia i-ai promis că-i descarci din

nou ,,Subway surf” şi l-ai minţit.

E vina mea? Nu-ţi plac pentru că n-am citit

,,Faust”, pentru că am rămas la Bella Swan,

ori ai impresia că sunt infantilă, ca un paintball

jucat în garaj, nu-ţi face griji, ascult Lara Fabian, dacă

întreabă lumea, în Moş Crăciun nu mai cred.

Ucizi stele mici pe buzele mele, mă

zbuciumi un mănunchi de secunde între euforie

şi plâns şi-mi dai drumul... să plâng. Vorbeşte-mi!

vorbeşte-mi. vorbeşte-mi... sau măcar

iubeşte-mă în rate.

39

algoritm…,

Iubirea noastră a început

în acelaşi fel în care

a şi luat sfârşit:

sub braţele tale,

pe coastele mele.

în cel mai romantic loc cu putinţă-

-pe banca din faţa blocului-;

cu flori sau atingeri (depinde de starea

de spirit), aruncate

pe unde vrem noi…

la intersecţia viitorului cu

trecutul, într-un punct lipsit de creativitate,

numit ,,prezent”; înspre mine şi tine în acelaşi

Pseudoconfesiune

Cum cazi peste pământ, atât

de straniu... fiorii mei vor fi riduri cândva.

Cărţi, vise, ochi albaştri, degete tocite,

ojă scorojită de pe unghii fugare,

litere, viaţă. Nu mă pot abate

de la mine, nu pot să te traversez, măcar. Rămâi

o umbră frustrată, trecut, încremenire.

Săruturi neşoptite, îmbrăţişări ce-mi bulversează

cortexul. Apoi amţeli, cutremure filiozofice.

Nu mă pot abate de la mine, nu te pot

însoţi până la colţ.

O figură înaltă străjuind universul meu,

substanţă vie, energie lichidă. Ascultându-i

inima, mi se opresc sinapsele, trăiesc clipe

intrauterine.

Foşnet de pagini, o uşă scutură tăcerea din

pomi. Altă şcoală, altă lume, alte notiţe

pe lambriul nou din spate, ultima bancă,

rândul de la uşă. Nu mă pot abate de la

mine nici pentru a te asculta. Cuvintele tale mi

se blochează în pavilionul urechii, doar vibraţii, organismul

meu refuză să le convertească în impulsuri

electrice.

Mă mai abat de la mine doar pentru somn; acolo

pot presupune că toate se vor rezolva cumva, cândva;

acolo pot fi banală şi supusă,

fiindcă orgoliul îmi zdrăngăne metalic

la intrarea în aeroport.

40

Andreea Cristina Odagiu

Trei nume, pentru o singură persoană.Trei nume, pentru o singură persoană.Trei nume, pentru o singură persoană.

O compoziție creată din doi titani O compoziție creată din doi titani O compoziție creată din doi titani

separați.separați.separați.

Motivul pentru fluxul şi refluxul de Motivul pentru fluxul şi refluxul de Motivul pentru fluxul şi refluxul de

evenimente din mareea simțurilor a evenimente din mareea simțurilor a evenimente din mareea simțurilor a

propriei vieți.propriei vieți.propriei vieți.

Un întreg al nonsensului, un simplu om.Un întreg al nonsensului, un simplu om.Un întreg al nonsensului, un simplu om.

Impresie

Trăiesc cu

impresia că

m-am născut,

cresc,

şi am să mă

consum.

Într-o lume

plină de dezamăgiri,

de înşelăciune

unde sufletele moarte

ocupă trupuri vii!

Nici durere,

nici fericire,

nici ură,

nici bucurie

doar un mare gol.

41

Te izbeşti de realitate ca aburu’ unui tren

tren atunci când intră într-un tunel

şi singura scăpare pare a fi în trecut.

Simţi fiorul acelei uşi, deschisă

într-un vid prea luminos,

te bucuri de arerul care îţi

zburleşte părul, stricându-ţi

buclele facute cu greu,

iar în urechi îţi sună alintul

stupid, făra niciun sens, prostesc,

deşi clişeic, enumeraţii făra număr,

spus de tatăl tau

prima dintre cele doua ghilimele,

panţuşcă mică,

a doua dintre cele doua ghilimele.

În ochi se învârte gardul vecinului

lipsit de spirit, pe care întotdeauna

îl acordai după Jimi Hendrix

În minte îţi sună piesa lui Bruno Mars

când făceai faleza şi cântai

trecătorilor amuzaţi dureros,

de o nebunie dulce „don’t belive me, just watch”

Îţi arunci creierul fără niciun resentiment.

Pentru toată româna, matematica, istoria, geografia,

puţinul de logică, învăţate în liceu

şi strigi în gura mare „non ho bisognio piu di questo”.

Priveşti aglomeraţia

bunului, prostului, noncomformistului, clasicului gust

de pe trecerea de pietoni, aşa cum ai învăţat

Să iubeşti haosul.

Prezenţa ta amuzată dureros

de o nebunie dulce,

este izbită de realitate

ca aburu’ unui tren.

Când iubirea s-a sfârșit

Bun venit în noua eră

asta este apocalipsa mea,

iubeam atât de mult

dar acum urăsc.

Inima-mi pulsează

din ce in ce mai tare

spre... nimic.

Împrejurul devine rece!

Ai început deja să mărturiseşti

viaţa pe bucăţi,

pe fragmente de amintiri.

Văd umbre,

văd bureţi care absorb

ultima lacrimă

de culoare din pământ.

Nu văd afecţiune...nu vreau asta!

42

Dragoste, anotimp!

Dragostea începe ca primăvara.

Întâlneşti o persoană,

care te trezeşte la viaţă.

Farmecul ei,

înfloreşte zâmbetul tău

precum razele uşoare

purtate de o briză lină.

Pe urmă,

dragostea este o vară încinsă;

pasiunea devine puternică.

Ca şi arşiţa zilelor toride,

pare să ţină mult

dar se consumă uşor.

Aşa devine toamnă.

Frunzele arămii

cad precum poze în focul lacrimilor.

Peisajul amintirilor calde

devine un copac singur, gol.

Dragostea se transformă în iarnă,

iar singurătatea se aşterne

ca primul strat rece de zăpadă

pe sufletul fragil!

Viața

Viaţa este

ca o jumatate de faţă in apă;

cu un ochi vezi clar

culoarea si licăritul lucrurilor,

iar cu celălalt,

totul devine difuz,

devine un gol neclar,

ca o săgeată înfiptă în piept.

Fiecare clipă de fericire,

fiecare amintire,

fiecare zâmbet

care ne alcătuiesc,

devin într-o zi

picătură de apă

ce alunecă de-a lungul geamului,

lăsând doar urma,

dâra,

ce se va usca într-o zi.

Da! Într-o zi;

Chipul frumos al fiinţei iubite

este acoperit cu umbra despărţirii,

cu voalul de gheaţă adânc

care acoperă inima.

O! Da.. viaţa!

43

picături îmi aleargă în sânge

strivindu-mi tendoane

aritmic,

decojind ca arheologi cu perii de osmiu

trecutul

și pictura rupestră.

mă ascund între ziduri încă necimentate și

angajez scafandri ce înoată în piatră de pe olx.

am adormit în soare și acum mă doare capul

de la căldura din nucleul lui.

mă amuz când îmi amintesc

cum ne temeam odată�

să nu ni se fluidizeze sângele

și să se închege carnea pe noi.

ce amuzante eram odată�

noi.

sangvin

44

poema hipnagogică

când mă culc obişnuiesc să sparg câte o vrabie de porţelan pe limitele minţii şi niciodată nu eşuez,

dacă o arunc,

mintea,

către vrabie.

trezirea mă sperie mai mult decât frica

mai era odată să adorm

şi am fost trezit când m-au înţepat ramuri de consoane

şi de aceea între literele cuvintelor la care mă gândesc adaug vocale arse

şi cuvintele le închid între ziduri de oglinzi.

/am foarte mare grijă de ele

nu vreau să am 10 ani de ghinion./

eu nu îngenunchez pentru că iarbă mi se pare prea ascuţită

şi nu alerg pentru că mă tem să nu cad

să mă împiedic de vreun colţ al lumii,

şi să alunec în spaţiu

sau în timp.

am auzit că sunt inundaţii dar am rămas fără foc grecesc ca să incendiem

taigaua polară

acum am putea s-o măsurăm în picioare de şchiop:

câţi paşi îi ia acestuia să îşi alerge visele.

europa trecutei noastre nevroze

semantic, fiecare forma de extaz corespunde unei explozii

/sau principiul incluziunii și excluziunii/

exclusivitatea aduce temporara-unica-falsă

autenticitate

de la ultimul etaj al imaginației ai nevoie de un milion de forme de

transport,

doar pentru a nu urca mai sus

prin inerție.

cu aripi de pasăre colibri ți-au zburat ideile

consumate de fluturi de printr-o Venezuelă

lipsită de rezerve de petrol.

mestecăm bine oceanele ca să nu ne îmbolnăvim de scorbut.

într-un final, viitoarele mele momente de haos interior m-au

străbătut ca un copil obosit,

rescriindu-şi povestea în viziunea omului

care se afla la intrare.

Hefaistos ne îmbrăca în fierăria lui

Vulcan

/ornamente: crizanteme, corp coroziv,

¿/

fiecare linie reprezintă o respirație

relativă

ce începe și se termină cu o ora de

expir, expir, inspir

până ce am condensat și galvanizat

ferestrele craniului,

care au rămas albe ca un os

occipital.

45

cercetătorii britanici au descoperit că

între două puncte în plan

există o infinitate de universuri moarte și încă

două săptămâni de concediu medical după ce ai scris ceva regretabil pe facebook

timpul este regenerabil atât timp cât nu este trăit de nimeni,

atunci devine absolut,

ca un fulger care lovește vântul siberian

încălzind apele subterane

neobservat,

cât savanții se uita la meci.

viața este asemeni gravitației,

o scursura vâscoasă,

care începe prea târziu și

curge prea greu

și prea mult timp,

și deși este prea slabă,

ne creează pe toți

iar noi am fost creați doar din cuvinte

cu etimologii nobile

pe care oricum le-ai pronunța

nu sună a nimic

și oricum le-ai scrie arată la fel.

cuvinte ce căutate prin orice dicționar

medical

îl fac ipohondric și pe Dumnezeu

și pe care mi le tot trimiți prin telegrame

cu Malaysia Airlines

prin Burundi, Guatemala și Peru.

costă exagerat de mult să le scrii prin sms.

de ce număcrezi că

ai degete prea scurte și

momente prea lungi

ce zboară cu sakurai contemporani,

și doarme în bălți cromatoterapeutice.

dacă nu vrei,

te înțeleg.

dă-mi te rog înapoi biletul

pe care știu că-l ții

în debara lângă doi morți soldați de jucărie

jihad m-am gândit că de ceva timp

ai devenit un jihadist.

nu mai dormi,

mă întreb dacă n-ai obosit

dar nu am cum să te întreb nimic

dacă Tu

nu mai ai loc de joacă

de ceva timp deja.

ai dreptate, am dreptate,

ai devenit un jihadist desculț,

ce zboară cu sakurai contemporani,

și doarme în bălți cromatoterapeutice.

46

Cancer

Fumul se ghidează după luminițele sufletu-

lui

intră în plămâni

dă viață florilor uscate ce încerci să le arzi

cu aer

îți înfloresc

simți că te sufoci de-atâta viață.

Cancerul ucide florile

stinge beculețele, le lasă fără lumină

hai să facem o coroană între plămâni

o legăm de-o baterie și

privim cum florile ard

sunt crude.

Plouă

ascunde florile să nu se

stingă

mi-am crescut pădure în

plămâni

luminițele se sting în fum.

47

Băltoci

Oameni pe stradă

nu-i vezi

se camuflează citind noua ediție

din ziarul Adevărul cu o carte după

căldura îi arde

se scurg cuvintele din ei pe asfalt

într-o hemoragie masivă de vise și gânduri.

Iubesc ploaia

își zidesc noi pereți

sunt uzi, le e frig

"e doar noiembrie"

așteaptă un fulger să

se poată citi pe ei înșiși în întuneric

se udă

se topesc în băltoci de cerneală în care oamenii calcă des

încă-i simți când plouă

cuvintele lor te ard încet cu fiecare strop.

Ploaia vorbește

se teme să lase băltoci printre războaie

de suflete vinete

n-o vezi când plânge

își arde genele de coperțile goale

"Cumpărați ziarul!"

Albastru

Cu ultimul fir de praf

am absorbit

din atmosfera rece

energia vitală și mi-am pictat

timpul și ochii după cum am vrut.

Mi-am șters apoi rămășițele

amprentelor de sare

din nisipul

vopsit și el cu

albastru.

48

Experiment de-o viață

Te uiți la picioare

le vezi făcute din miez de pâine dos-

pită

simți că tresari

sufletul tău face bungee-jumping

de pe aripile fluturilor

scăpați din insectar.

Acum aștepți

îți gâdili ochii cu colțurile mânecii

unde ți-ai suflat mai devreme nasul

ștergi cu radiera vrăbiile din cap

speri să poți ascunde sub covor

resturile de gumă și praf.

Ți se asortează ochii cu zgarda

portocalie a pisicii

credeai că-i câștigi încrederea

dându-i mâncare și apă de 3 ori pe zi

i-ai dat pastile roz de nurofen

îți plăcea s-o vezi jucându-se cu

moartea

ca un șoarece de laborator

testat cu produse Avon.

Te îmbeți cu Tedi de zmeură

te ascunzi de părinți fumând stixuri

mentolate într-o scară de bloc.

Îți mucegăiește aluatul

ai uitat s-adaugi colorant alimentar.

Ce-a fost odată literatura română

Uat iz dis

acum două secunde era ora de română

a murit Eminescu

Uac Uac Uac

o broască stă pe lac.

Parlez-vous francais?

ai uitat de Caragiale

i se scurg nuvele din ochi

Eminescu își sparge irisul albastru

de lumina Luceafărului.

Oameni se plimbă cu țigara în mână

pana și călimara au ars în fumul ei

vânătăi în piept

repară suflete rupte cu bandă adezivă.

N-adormi

nu aluneca sub ochelari.

S-a născut Eminescu

vorbești prostii

el a luat vânătăile cu el

praf de stele din lipici cu sclipici

ascuns în buzunarul puloverului gri

pune-l în ohii palizi

n-adormi.

49

Uite pasărea albastră

Ți-a murit în mână

ai vrut să-i coși aripile

ea a zburat pe sub pământ

și s-a întors în mâna de-a cules-o.

Acum e octombrie

își închide ochii să nu simtă

îți amintești de ea când te loghezi pe Twitter

o lași să zboare prin cabluri de fibră optică.

A plâns în beculețe

visând la strada umblată de turiști cu aparate

foto la lumina felinarelor

îți ciupește unghiile cu ojă crăpată

penele ei îți dansează în ochii

de-i sfărâmi de zidurile școlii.

Înc-o desenezi cu pixul

pe spatele caietului între x și 0

de ce desenezi o vrabie

ți-a murit în mână.

Generalizare

De fiecare dată când ne doare capul

se naște câte o idee

păcat că mulți

nu-și permit să le îngrijească

ajung într-un orfelinat.

Vrei și tu să te joci?

Mi-e frig, dă-mi te rog hanoracul. Simt că

amorțesc, nu mai pot nici să trimit SMS-uri. Vorbeam cu

un prieten, i-am zis că mi-e dor de mine, i-am povestit

multe despre cum m-am lăsat să mă aștept undeva într-un

jurnal vechi de prin a VII-a, cântam până adormeam într-o

stare latentă de inexistență. Vedeam monștrii cu fețe tri-

bale cum se așezau la masă cu păpușile Barbie și mă lăsau

să le pun fundițe în oase. Îmi plăcea să ies cu sufletul, să

ma plimb prin păduri vânând cu privirea stele, mă dista să

o văd pe mama plângând pentru puținul timp cât absentam

din corp, lăsându-l fără energie, cu ochii roșii. Simțeam un

fior ce-mi trecea prin corp într-o încercare disperată a

subconștientului meu de a ascunde nu alte forme spirituale

decât cele dedublate din amintiri. Ceilalți au dispărut de

mult, în timp te obișnuiești că oamenii pleacă, mai ales

dacă trăiești 500 de ani. M-am obișnuit și cu pereții albi,

patul simplu, doamna drăguță care vine și îmi dă

bomboane roz.

Mi-e dor de prietenul meu, sincer, nu mi-a răspuns

niciodată. Îi povesteam despre cum mă alergam prin pat,

cred că râdea și el de mine, de jocul meu, de acea explozie

de praf printre care mă pierdeam. Nu știam ce zi este,

vorbeam cu el doar marți, miercuri și joi. Odată mi-a

trimis un punct, după un domn sobru mi-a perturbat jocul

spunându-mi că am o soră, culmea, geamănă. Locuia în

același oraș anost, putred de vise sparte alături de coji de

semințe aruncate pe jos lângă doze de bere și mucuri de

țigară. Simțeam că mi-e dor de ea, nu o știam, era doar o

străină, lucra marți, miercuri și joi, nu cred că am văzut-o,

poate doar în jurnalul vechi din a VIIa.

Te rog de 5 minute să-mi dai hanoracul, e vineri și

voi întârzia la serviciu. Ne vedem marți, data viitoare

trimit o virgulă.

50

“

“

gott mit uns

între arcuri în decembrie

pe arcade printre gene și tranșee

și prin lungi rafale de monolog

studențesc

cu foarte vii dar fără suflet

cadavrele de flori

care murdăresc apa acum

mai cântă-mi un cântec Frank

să ne putem ține de mână

încă o zi

să nu lăsăm buna dispoziție

a lunetistului de sub piele

care îmi lovește ochii cu lacrimi

să se strice

așa cum am stricat spărgăto-

rul de nuci

la ultimul hanuka

așa cum au stricat planul

atacând imperiul lui darwin

cu citate fără ghilimele

si ghilimele unde n-avem loc

de alte două virgule ipocrite

care să plângă,

care să fie

lacrima unui ochi ;

cânta-mi și tu Charles

spune-mi despre femeile

pe care le-ai înfrumusețat

în imaginația ta

tu nu vedeai dar,

ce frumos mimai

oricum nu ai fi alungat

demonii, singurii îngeri

păzitori

pentru că la sfârșit

lor le spui cu adevărat

tot

51

ştii cum e să te îneci?

atunci când aluneci cu hainele,

cu picioarele cu mâinile, cu aripile, cu viața, cu viitorul,

cu zâmbetul pe buze către un infinit

de infinituri negre

acoperite de un cearșaf albastru frumos?

fundul oceanului e ca mizeria de sub preș

pe care o ascundeai tacticos când erai mic

şi deodată îți pierzi zâmbetul de pe buze

și te macină un dor insuportabil de aer

te zbați ca o rază de soare

intrii prin parbrizul mașinii

indiferent de cotiturile pe care le fac și

îți arunci mâinile către lumină

ca în filmele alea proaste

gândindu-te la Jane sau cum o chema

dar nu vrei să te salvezi

nu ți-e frică de moarte

ci de ceea ce te trage către negură,

de mâinile incolore fără degete sau unghii,

care se încolăcesc în jurul gleznelor

și simți durerea până în vârful genelor care acum îți cad,

una câte una mâncate de sare

iar ochii încep

să se dizolve într-o avalanșă de imagini pe care nu le vei mai ve-

dea

și plângi dar lacrimile îți sunt mâncate de infinit

şi infinitul e mâncat de un rechin fucsia îmbrăcat în valet

și rechinul e mâncat de un urs polar transcendental

iar ursul e mâncat de o stea

care explodează acum

în intestinele unui pește

și îl aruncă pe Iona în cotidian

iar Iona merge pe bulevardul Magheru

și mănâncă cartofi pai de la Mc'Donalds

și îți pierzi cunoștința la un joc de cărți

iar Camil Petrescu o ia și îți lasă o carte de vizită

unde nu vezi decât

ultima noapte de dragoste

întâia noapte de război

dez

degeaba mor

și mor

şi mor

rom în apă

rom în somn

acum am casă de speranțe

cinci hoteluri cu

5 stele pavând autostrada

către vise pleacă fiecare mașină

de lemn din garaj de

cărămizi de cuvinte

și ustensile de grădinărit

pe care le folosesc să-l tund pe Iisus

atunci când nu am timp să alerg la

biserică

și mă împiedic de oameni albaștri

cu unghii roase

cu brelocuri de broaște

care mă strâng de mână

și îmi opresc circulația

iar poezia dă pe urechi

şi pe ochi

și pe nas

și pe la colțul gurii un fir pierdut

de scenariu pe care i l-am dat

lui Iona

de ziua lui acum 36 de tic-tac-uri

afurisit fie el omul

de la nastere și până la reîncarnarea în

pește

mi-a irosit 12 ani de viață

în sclavia eternă

a subconștientului de aluat

pe care îl făcea mama

turtă dulce în cele trei nopți

de insomnie cântate

din apropierea crăciunului

când aparent

toți suntem oameni

52

vinil și imitație de piele

te-aș lua în brațe

și strânge cu 6 chingi

poate ți-aș da 9 ore să-ți amintești

avem aici

prima pată de cerneală

de când am scris poemul vieţii

cusut cu ace din oase

și fir de colagen

frumos înrămat în tapițerie de piele

prin perne din pene de Phoenix

şi parchet de cenușă

te înveleam adesea

în pătură de mătrăgună

pentru că-mi spuneau Morgana

fata verde a defrișărilor de pădure

şi-mi cunoșteau secretul

ascuns adânc în eilbib

că fabric uzine de alumină

când înghit fum de țigară

şi suflu acidul sulfuric în ochii orbilor

ca să ne vadă și ei

cum murim în fiecare zi, noi două

surori cu nume schingiuite pe pietre la rinichi

de când dormeam în camera mea fără pereți

ca să vedem cerul cu tot pământul în jurul lui

levitând ca doi poli în camera antigravita-

ţională

cu firele de înaltă tensiune legate de glezne

şi telefonul sunând la ore fixe

între nu vreau să mă trezesc

şi e prea devreme să mă culc

mai ai o lună să-mi zici

unde vrei să te duc

şi cum vrei să te ard

ca prin ritual scandinav

să ajungi în Nirvana

draga mea, ce în groapă te duci,

canapea

de ce plâng ochii

îți dai seama cum

ne-am fi ofilit

dacă plângeam prin mâini

și lacrimile ne-ar fi fost

pe alb poezii

poze și proze

picturi

aș fi murit prin gând

pentru că priveşte-mă

aș fi vrut

etern să plâng

53

aș vrea

aș vrea să fiu eroina cuiva

să pot simți și eu aplauzele care pătrund

până în adâncul inimii și sapă în miocard

mândria

să pot umbla cu privirea îndreptată către cer

nu pentru a zbura, asta e așa old-school

dar ca să-mi pot ocoli privirea oamenilor

pentru că ei, mulți, au toți aceeași față

aceeași ochi, dinți, nas și urechi

pe care le irosesc într-un vortex discontinuu

când pleacă de acasă la 8 dimineața

şi se intorc la 6 seara, mănâncă, dorm,

visează

când pleacă la 8 dimineața [...] șamd

eu nu vreau să mint

mi-am aruncat de două ori universul în mare

o dată l-am salvat

a două oară nu mi-a rămas decât timpul

şi am plâns de lipsa celorlalte

pentru că în absența lor, timpul e așa inutil

ce fel de eroină folosește timpul?

eu nu știu să-l folosesc

ar fi trebuit să mă arunc

pe mine poate m-aș fi salvat in întregime dar

și din mine

tot timpul ar fi rămas

did you miss me

vreau să trec de un nivel

la care răzbunarea lui Zul'Aman

să mi se pară o expansiune

a copilăriei

ușoară

trecută

am fost otrăvit să cred că

am mai primit o șansă

am două kill-uri în raidul ăsta

și trei în viața anterioară

de care sunt legat ca un nebun

într-o plasă de pescuit sticle de plastic

și mă întreb cât timp a mai trecut

de când ai venit și ai plecat cu aceeași viteză

pe care o am când îmi conduc

chevroletul în nfs

și mi-ai zis în treacăt

cu părul de elf atingându-mi ușor

obrazul și respirația ta fluturând încet

șuvițele de lângă urechile ascuțite

"ți-am lăsat controller-ul în cutie

să nu-mi ștergi username-ul, te rog"

îmi aduc aminte, privind acum

plasticul ros al butoanelor

ecranul negru al TV-ului

cum obișnuiai să-mi fii

al doilea player în piesele de teatru forum

pe care le jucam cu alter ego-ul meu sâsâit

și cum încercam să găsesc

un scenariu potrivit

în care să îți spun,

invadând fiecare panoramă fotografiată

de viața noastră

did you miss me

did you miss me

did you miss me

54

vând ouă de aur

alea sunt blocurile

pe care le construiam când mergeam acasă cu el

cu eul meu puțin mai realist

cu cel care întregea eul visător

protagonistul din poemele valahiei

care scria otomanilor

în fiecare vineri câte un e-mail

să vadă că are potențial, că poate scrie

că șoimul patriei s-a dovedit a fi eul milițian

pe care îl ocoleau

frica ura setea spaima

cele 7 păcate

scrisul, cititul și încă vreo 5 arte

contradicțiile moderniştilor cu privire la eminescu

mă rog

se roagă

toți care îmi văd eul acum

să afle cum ne-am întâlnit

și când ne-au întâlnit

cei care acum puțin timp

ne umbreau viitorul

cu luminile metafoarelor

pe care le trecem pe verde

de trei ani incoace

din decembrie când cântă bob dylan

la trianglul ordinii mondiale

din noiembrie se întorc soldații

şi aduc pământul sfânt pe aripile vântului

din octombrie anul merge înapoi

se întoarce la

mai vine din când în când umbra lui

pe la blocurile de antracit

însoțind umbra mea

pentru că eu, cel opac

citind altfel acel copac

sunt la moscova de ani

plângând pe aurul cu aripi

lacrimile patriei

I alone am your king

se termină cântecul

începe era dominației

în care ne ținem de mână

cu fiecare afacerist chinez

care mănâncă ciocolata elvețiană

made in japan

am impresia că cizmele

mi-au aruncat cu pizza pe templu

mi-au reclădit biserica

cu apă arabă

și-au pus pe eBay trei lanţuri

montane, argint, roșii

câți martiri ai pierdut

cât am fost plecat

pe coroana mea de gheață

au crescut spini din oasele

celor bolnavi de ciumă

și mâinile îmi tremură

de la toată ARTtrita din lume

de la număratul fiecărei frunze

din Eden am luat prânzul

și mă întorc la voi

să-mi faceți drumul osândei

cu pietre moi, cu ciment

lucrat de Mussolini

cu planul lui Bismarck

cântat cu acuarele Faber Castel

de frank sinatra

la saxofon

la ora trei dimineața

îmi dau jos coroana

ies din baie

și îți prăjesc intestinele

cu două gloanțe afgane

cu două bazookas

cu un tigru alb

ceasul ticăie dar acele stau

tot in poziția injecție anti-septică

iar regele își bea cafeaua singur în baie

și mi-a lăsat mesaj pe oglindă

"iar ți-ai uitat coroana la mine"

intenționat

55

catârul negru căruia îi spunem teamă

toamna la capătul pământului e mai

albă ca un cadavru dezgropat de suflet

frunze cad fără o jumătate de umbră

în noroi se îneacă cu fructe de pădure

uscate cresc fără apă florile istoriei

unde au încolțit consecințele acidului de la Hiroshima

care se simt în miocardul newyorkez

ca sulițe oarbe înțepând scutul înstelat

ca un val electric ce inundă Osaka

după un cutremur cu magnitudine

de nu-mai-stiu-cat-pe-nu-mai-stiu-ce

nu îl văd decât pe Murakami

cum stă pe marginea foii

și uneori se pune în barcă

fără să facă valuri

fără să vorbească

deschide un bento pentru amândoi

îmi dă bețișoarele

dar de frică mi le bag în urechi

să nu mai aud liniștea în care

ne scufundăm noi doi de

câțiva ani de când tu nu mai asculți

A pale horse named death

ce-ți spun

iar eu am încetat

să mai înec cuvintele în răutatea

pe care o adun in fiecare dimineață din fața caselor

doar eu

și gunoierii

și câinele vecinului

pe care l-a otrăvit bunicul pentru că lătra

în timpul biografiei

filmate la Praga de un șofer de camion

care arăta ca Charles Bwkowski

acum călărim amândoi

dar tu te îndrepți spre apă

și calul tău se îneacă iar

copitele i se despică

și in loc cresc tentacule care te aruncă

dincolo de Jupiter

dincolo de barul unde uneori

ne savuram ciocolata cu lapte

și cafeaua amară făcute de mica thailandeză cho

dincolo de empire state building

dincolo de louvre

și mai departe de mine,

de tot ce avea o parte din mine

de tot ce am atins

de tot ce am văzut

auzit înainte de bețișoare

iar eu mă duc către asfințit

alături de catârul meu negru

căruia îi spun teamă

umbrela verde

vede oriunde-i vară

de aceea ne ascundem iarna

după o umbrelă verde

să vedem unde-i vara

dacă nu vezi

e stricată umbrela

sau e stricată

vara

dacă vezi

e stricată ve(r)derea

nu ești mary poppins

sau băiatul în pijamale cu dungi

să zbori peste un gard

pe care-l vezi doar fu

am scris tu

şi prietenul cel mai bun

al fău

am scris tău

oricum vezi verde

dacă ai ochii verzi

şi trăiești înverzind

genunchii blugilor

verde ca în octombrie

când zeii udă universul

cu praf de stele

și uneori cade pe iarbă

și aproape se vede

nimic nu mai e verde

56

e trist cum nu ne mai gândim la grădinari

pilat din pont știa asta

și totuși l-a răstignit

să avem un moment de reculegere

pentru câți am răstignit noi

să zicem așa, un grădinar pentru fiecare păcătos

care eliberează criminali

un grădinar pentru toți asiaticii care cresc alge

artificial

foarfece de grădinărit

să-l tundem pe iisus

să-i dam jos barba cu o mașină de tuns

iarba crește

si nimănui nu-i pasă de grădinari

de parcă mama lor era mai bună

de parcă tatăl lor era un sfânt

si vântul i-a bătut mai puțin decât au făcut-o ei

si vântul a bătut mai puțin de când au făcut-o ei

lăsați florile să crească

lăsați buruienile să înflorească

lăsați copacii să-i înece pe mama și pe tata în

oxigen

să-i lase fara apă

să convertim viața în râuri de H2SO4

care se scurg în Cana Gallilei

prelungim momentul de reculegere

și pentru grădinarii care s-au sinucis

în zilele de mai

lovindu-şi capul

de-un ghiveci de oase

pe care scria cu pesticid

"toți grădinarii s-au ofilit"

suntem două suflete pierdute într-o barcă de pescuit

îmi cânta tata

cand treceam prin Pavia

Zagreb Beirut Hong Kong Kentucky

uneori îl acompania și mama

din cabina telefonică

unde îi spuneam săptămânal

fratelui cel mare să nu uite

are de cumpărat

ultimul album Pink Floyd

a ieșit pe piață

un nor negru de metal

care ne-a înghițit camionul

dar tata îmi ia mâna

îmi pune un schimbător de viteze în loc de stilou

îmi zice să-mi urmez visele

pentru că ele

ca o umbrelă ne apară de norul

de metal

uneori cuștile nu au neapărat

gratii de care să ne agățăm

uneori cuștile zboară

deasupra capului nostru

ca niște păsări de metal

care țin într-una din gheare un steag

și-n alta un ghiveci

în care se strâng toate speranțele noastre

atunci când zic

"că speranța moare ultima"

vulturul îmi aruncă

cu ghiveciul în cap

iar eu scriu cu stânga

ca să-l pot ține pe

tata de mână

57

Andrada Artamonov 3

când scrumul ninge peste noi 3

moartea se prescrie secundele tac 4

în deșert copiii noștri se îngropă sub dune 4

cum să ne iubim în camașa de forță 4

cad pietre de rinichi peste aripa mea de vest 5

Andreea Chiper 6

când s-au stricat toate maşinile de spălat din oraş 6

poem urban de luat noaptea-n cap 7

copiii care fură numai de pe raftul de sus 7

de-a baba oarba prin tratatele de psihanaliză 7

Nosce te ipsum. 8

noi suntem ultimii nihilişti 8

Ioana Curleancă 9

Fără aripi 10

Lacrimile au gust de cari şi de păianjeni 10

Cugetare sau despre amorţirea degetelor 10

Fluturi în noroi 11

Vals 11

poem despre tine şi despre infinit 11

Oana-Maria Danilov 12

catacombe din coaste sfărâmate 13

încă mă sprijin de spatele tău să nu cad 13

copil uitat printre ziduri 13

echinocțiul primăverii mele 14

fluturele-înger 14

Andreea Dorobăț 15

lipsă de materie primă 16

tehnici de supravieţuire la bloc 17

un alt poem despre şi cu simetrie 18

ocolul pământului într-un singur gram 18

psihozele au şi ele rostul lor 19

Mădălina Hizanu 20

Dialog interior 21

Vârstele anotimpurilor 23

Ioana Iacob 24

un elefant se legăna~ boli rare 2015 ~ 24

sunt doar o bucată de pământ ce trebuie iertată 25

mama mi-a spus că nu e bine să visez să fiu pasăre 25

ce moment ți-a schimbat viața? 25

august și tot ce a urmat după aceea 26

pipelor cu drag 27

moartea fluturilor opreşte războiul 28

Poţi pleca 29

Ioan Dragoș 30

Jurnal 30

Vis 30

58

Cartea 30

Teatrul nopții 31

Dialog de unul singur 31

Clișeu 31

Sorin Mocanu 32

Dincolo de octombrie, noiembrie, decembrie 32

Plastilină, inox și plastic 33

Pierde-mă-n Infern şi lasă-mă lui Hades 34

O ultimă marionetă 35

Inimă fardată cu nonculori 35

Alexandra-Florina Monea 36

Prea încâlcit 36

algoritm..., 37

Negru pe alb 37

16, 85, 69,, 37

Pseudoconfesiune 38

Andreea Cistina Odagiu 39

Impresie 39

Când iubirea s-a sfârșit 40

Dragoste, anotimp! 41

Viața 41

Mircea-Teodor Răduță 42

sangvin 42

poema hipnagogică 43

europa trecutei noastre nevroze 43

cercetătorii britanici au descoperit că: 44

jihad 44

Cătălina Sibișanu 45

Cancer 45

Băltoci 46

Albastru 46

Ce-a fost odată literatura română 47

Experiment de-o viață 47

Uite pasărea albastră 48

Generalizare 48

Vrei și tu să joci? 48

Irina Temneanu 49

gott mit uns 49

știi cum e să te îneci? 50

dez 50

vinil și imitație de piele 51

de ce plâng ochii 51

aș vrea 52

did you miss me 52

vând ouă de aur 53

I alone am your king 53

catârul negru căruia îi spunem teamă 54

umbrela verde 54

e trist cum nu ne mai gândim la grădinari 55

suntem două suflete pierdute într-o barcă de pescuit 55

59

Design, paginație: Teodora Bogdan, Mădălina Hizanu

Tehnoredactare: Mădălina Hizanu

Grafică: Irina Temneanu, Ioana Iacob, Andreea

Răduși, Octavian Filciu, Teodora Olteanu, Anamaria

Bodescu, Cristina Ciulei, Alexandra Grigorovici, Adina

Nicola, Teodora Maxim, Costina Grigoraș, Denisa

Plânge

Copertă: Teodora Bogdan

Coordonator: Prof. Oana-Gabriela Agache

60