Călătoria inimii

Turlea Gabriel Lucian

Cuprins

Capitolul 1 Începutul …………………………………………………… pagina 3

Capitolul 2 Pluton …………………………………………………… pagina 5

Capitolul 3 Neptun …………………………………………………… pagina 9

Capitolul 4 Uranus …………………………………………………… pagina 14

Capitolul 5 Saturn …………………………………………………… pagina 20

Capitolul 6 Jupiter …………………………………………………… pagina 30

Capitolul 7 Marte …………………………………………………… pagina 40

Capitolul 8 Pământul …………………………………………………… pagina

Capitolul 9 Venus …………………………………………………… pagina

Capitolul 10 Mercur …………………………………………………… pagina

Capitolul 11 Soarele …………………………………………………… pagina

Capitolul 12 Sfârşitul …………………………………………………… pagina

Capitolul 1

-Începutul-

-Pe cine ajută? Pe cei ce n-au trăit ceea ce o să povestesc şi aşteaptă din partea sorţii sau ştiu eu, din

partea astrelor, o viaţă mai bună. Nu m-am considerat niciodată norocoasă, iar sinceră să fiu, dacă mă tot

întrebi, nu cred că există noroc sau ghinion.

Zeiţa Fortuna, trifoi cu patru foi, 1 ianuarie început cu roşu si bani în buzunar, horoscopul cu ziua

norocoasă, eu consider că sunt săgeţi trimise la întâmplare către inimile slabe. Cel puţin, aşa concept acum,

după ce am reuşit să-mi împac absolut toate neîmplinirile!

-Bine, dar se grăbeşte cineva să-ţi răspundă: “Ce ştii tu la 21 de ani? Când ai să ajungi la vârsta mea, o să

simţi greutăţile vieţii! Tu nu trebuie să vorbeşti că nu ştii nimic! Nu ştii cum e viaţa! ”

- Are foarte mare dreptate! Nu caut să-l combat şi nici macar să îl conving în vreun fel. Nu ştiu cum este

viaţa lui, dar viaţa mea nu este o descătuşare în gloria norocului sau o resemnare la umbra ghinionului. Ea

doar există! Fiecare alege cum doreşte să şi-o trăiască! Vrei să trăieşti în cercul norocului, în lanţurile şansei?

Nu are nimeni dreptul să te schimbe, defapt schimbarea este doar cea interioară, izvorâtă din proprile

convingeri, şi nicidecum determinată prin argumente exterioare. Oricum nu sunt de accord cu ideea că

fericirea se dobândeşte urmărind anumiţi paşi, ori o vei atinge într-un anumit interval, într-un moment al vieţii

tale. Nu am modele sau idoli şi cred că nimeni nu ar trebui să-şi facă aşa ceva, fiindcă, mai mult ca sigur unele

aspecte ale imaginii tale despre persoana respectivă, mai devreme sau mai tarziu, vor intra in conflict cu

trăirile intime, cu ceea ce simţi că ar fi greşit. Atunci eşti pus în faţa unei alegeri, îţi urmezi calea, sau laşi pe

altul să decidă pentru tine?

Cât despre potriviri sau neşanse nu sunt decât iluzii ale minţii. Te fac să rămâi blocat într-un scenariu de

viaţă pe care nu l-ai construit şi nu-ţi aparţine. Nu l-ai scris şi prin urmare, nu-l controlezi, iar tot ce-ţi rămâne

este să îl joci prost, exact ca un actor netalentat, prea devreme acoperit de cortină.

-Scuză-mă, sunt puţin confuză! Nu pricep cum de vorbeşti cu atâta uşurinţă despre soartă, viaţă şi

alegeri. Foloseşti cuvinte mari, te joci cu conceptele şi într-un final, rezumi toată existenţa la ideea de

libertate, gândul că oricine poate face ce vrea. Eu nu cred că e chiar aşa! N-ai avut parte niciodată de un

ghinion teribil?

-Bineînţeles că am trecut prin momente neplăcute şi atât timp cât dimineţile nu-mi îngheaţă zilele, vor

face parte din viaţa mea. În definitive, nu sunt neşanse, dimpotrivă!

Sunt evenimente ce-ţi dezvăluie adevărata natură, oglinda chipului tău! Sunt oportunităţi de izbândă a

calităţilor, ocazia pentru prietenii ce depăşesc barierele timpului şi ocolesc graniţele ego-ului. Atunci oamenii

nu mai sunt separaţi, defapt, nici nu mai sunt oameni, există doar umanitate!

-Şi dacă norocul te închide în jocul altuia, vrei să spui că oamenii ar trebui să-şi dorească boli, războaie,

crize, ca să ajungă la “umanitate”? Vrei să spui că drumul pe care te duce ghinionul este singura şansă de

schimbare a unui persoane? Şi dacă se rătăceşte şi nu-şi mai găseşte poteca?

-Suferinţa este călăuza morţii. Oricine a cunoscut-o, îmi dă dreptate. Dar ea te mişcă! Dacă îi dai sensul

corect, vei regăsi poteca şi vei ajunge direct la destinaţie! Suferinţa trebuie alchimizată! Transformarea îţi

cuprinde mintea şi corpul, iar inima va cunoaşte fericirea!

-Bun, dar spune-mi şi mie cum alchimizezi cancerul? Cum transformi durerea zilnică a unui copil aflat în

scaun cu rotile? El nu se poate bucura de viaţă şi este împins de societate la margine, către ignoranţă. Cum îi

răspunzi? Ce cuvinte foloseşti în faţa lui şi ce explicaţii le dai părinţilor?

-Este foarte greu să vindeci răni cu supradoze de vorbe şi speranţe, mai ales când acestea au obosit să

răsune în mintea copilului şi în inimile slăbite ale părinţilor. Suntem oameni şi puterea noastră de inţelegere

este limitată. Oricum, ceea ce e sigur, cuvintele moarte nu pot mângâia şi alina suferinţa.

-Şi totuşi, ce declanşează alchimizarea? Ce schimbă drumul dinspre nefericire spre viaţă?

-Transformarea depinde doar de credinţă! Credinţa în Dumnezeu este singurul instrument ce-ţi poate

preface moartea. Ea îţi redă zilele şi-ţi face cadou clipele. Oricum, care sunt diferenţele dintre ani de zile în

care nu zâmbeşti şi două ore pe care le-ai ratat? Nu sunt multe! Oricând ai o infinitate de clipe de care poţi să

te bucuri. Totul constă în intensitatea emoţiilor. De ce ne este frica de moarte dacă până acum nu ştim dacă

am trăit cu adevărat? Cand trăieşti, teama dispare.

-Aşa, şi cum să am credinţă în cineva pe care nu-l pot vedea? Cine poate să-mi garanteze că El există şi

să-mi spună cum arată? Dacă tot ce s-a scris despre Dumnezeu este fals? Eu cred că religia caută să închidă

minţile oamenilor într-o temniţă a fricii.

-Termenul de “credinţă” este foarte des folosit. Nu conceptul în sine conteaza.

Necesar este dacă simţi aşa. Dacă simţi! Iubeşte necondiţionat şi mulţumeşte că trăieşti!

Am observant că mulţi confundă iubirea cu patima. De dimineaţă, de când mă trezesc, peste tot aud

despre “iubire”. Nu este neapărat ceva rău, doar că nu se văd efectele ei. “Iubirea” lor se află la nivel mental,

iar polaritatea câmpului ei se schimbă în funcţie de obiective şi interese.

Neîndeplinirea acestora generează un sentiment de ură, în cazul patimii, şi de mândrie, în cazul în care

ai stat legat pe persoana respectivă din diverse motive.

-Şi dacă iubirea nu cunoaşte cauză sau scop, ce aprinde inima omului şi-i leagă clipele?

-Orice aş scrie despre „iubire” este incomplet. Mai bine zis, o limitează. Nu pot să-ţi spun ce e iubirea,

dar pot să-ţi descriu cum vine. Apare de multe ori fix când nu te aştepţi! Pare că porneşte din exterior, te

inconjoară în linişte şi se opreşte în mintea ta. Coboară, ajunge în inimă şi te aşteaptă. Are foarte multă

răbdare. Cunosc cazuri când a durat mai mult decât viaţa omului.

-Frumos ce povesteşti, dar ai trăit-o, Oana?

- DA! Îţi voi povesti cum am cunoscut eu iubirea.

- Sunt ochi şi urechi! Spune-mi totul, exact de la început!

-Desigur! Călătoria începe de departe, tocmai din copilărie, de la margine de Univers . . .

Capitolul 2

-Pluton-

„Copiii, la început, îşi iubesc părinţii. Pe măsură

ce cresc, încep să-i judece. Şi, uneori, îi iartă.”

Oscar Wilde (1854-1900)

Ce este conştiinţa? Cum reflectă lacul din interiorul tău razele de speranţă şi cum respinge impulsurile

negative? Ce instrumente foloseşte ca să absoarbă golul necunoşterii şi să-ţi umple fântâna inspiraţiei?

Cine luptă împotriva răului din inima ta şi cine-ţi preschimbă săgeţile de pe spate într-o pereche albă de

aripi? Cum te ajuţi ca să poţi părăsi iadul singurătăţii şi fruntea ta să admire noi orizonturi?

Există cineva să-ţi ghideze viaţa şi să aibă grijă de tine, să-i sari în braţe şi să-i spui cât de greu îţi este?

Să-i explicit că intenţile tale au fost întotdeauna bune şi atunci cănd eşti acuzat, râul de cuvinte să nu-ţi înece

argumentele, ci să fie dirijat prin spatele tău? Să-ţi lase pe chip un zâmbet cald, iar pe umăr o încurajare, un

“Bravo! Te descurci minunat!” Dar cum să ai încredere în el, daca nu ai încredere nici în tine?

Pitica Pluton este prinsă într-un lanţ cosmic de Charon. Legătura lor este asemenea deţinuţiilor

încarceraţi într-o închisoare federală şi duce treptat spre nebunie. Doar mişcarea rotaţiei generează slabe

vortexuri ce parcă au menirea să-mi amintească temător că timpul nu s-a oprit încă.

Este sentinţă divină? Cum poţi să-ţi ispăşeşti pedeapsa dacă tot ceea ce simţi, te face să te gândeşti că

eşti în afara normalului? Există o judecată separată pentru faptele comise în lipsa discernământului? Oare s-au

petrecut la graniţa conştiinţei mele, iar eu sunt vinovata?

Şi Soarele este atât de departe… Razele lui parcă mă îngheaţă, iar lumina târzie nu călăuzeşte, ci mai

degrabă îmi acoperă drumul spre casă. Poate să-mi fie mai frig de atât?

În faţa mea este pictat un peisaj glaciar. Ţurţuri argintii acoperă toată suprafaţa planetei, iar puţinele

picături scurse se solidifică instantaneu. Molecule de azot şi monoxid de carbon se cristalizează ca într-o

oglindă stelară, răspândind teribil fiorul singurătăţii.

Straniu însă, în interiorul planetei, plase de flăcări supraîncălzesc materia. Fluide plasmatice pornesc

spre exterior şi pătrund pe pământul arid. Sunt scene de coşmar, scenele vieţii mele.

Flăcări mistuie copacii bătrâni laolaltă cu crengile verzi, arzând şi devenind scrum. Livezi tinere

îngenunchează palide pe mormane de cenuşă, iar flori plăpânde se frâng sub densitatea maselor de aer toxic.

Tristeţea îmbibă umbrele schiţate sadic pe sol şi se înalţă staşnic spre suprafaţă. În această mişcarea

măgulitoare, teama morţii mă cuprinde şi corpul începe să-mi tremure treptat. Brusc, de nicăieri, un bărbat

misterios se materializează în faţa mea.

Vaporii roşiatici mă învăluie şi o vinovăţie rece, îmi răpeşte voinţa.

Cine este şi ce ascunde neîmplinirea lui?

Chipul îmbătrânit mascheză orice urmă de bucurie, iar trupul, deşi lipsit de viaţă, este inundat de un iz

specific puterii şi masivităţii. Curios, picioarele nu par să atingă pământul, şi mă determină să cred că pluteşte!

Coasa din mâna dreaptă tremură de fior şi propagă în jur senzaţia de moarte iminentă. Un tăiş ascuţit

reflectă lumina, iar raza concentrată se sparge prin corpul meu, măcinându-mă în interior. Este ca un virus ce-

mi indavează organele şi-mi înveninează sângele picătură cu picătură.

Îşi mişcă umerii uşor pe spate, având braţele întinse spre pământ, se înclină în faţă şi zboară încet spre

mine:

“-Sunt Hades, Lordul din Întuneric!

Apar din Umbră, executând himeric

Spirite moarte şi suflete disperate,

Iubiri sperate, apuse ori uitate.”

Presiunea cuvintelor mă lasă fără reacţie şi şocată constat că mi-am pierdut glasul! Privirea lui îmi

îngheaţă sângele, iar apoi, ca într-o vrajă, parcă mi-l absoarbe odată cu sufletul.

Vorbele sunt clare şi apăsate, în contrast cu transparenţa vitalităţii mele.

O linişte stranie îmi întunecă judecata, iar nori negrii ce mă cuprind încurajaţi de o forţă gravitaţională

extremă, mă ghidează spre el. Cum poate un corp limitat să exercite o presiune infinită?

Sunt absorbită de întunericul lui, iar gandurile mele sunt primele ce par sa se piardă şi să fie înghiţite de

eternitate. Conexiunile din mintea mea încep să se suprapună cu stări psihedelice, alternaternând în cele din

urmă cu clipe de pierdere a atenţiei. Într-un moment de luciditate, pe o singură răsuflare, şoaptele-mi găsesc

calea spre îndurare.

-Nu vreau să mă pierd! Te rog, lasă-mă!

Inima începe să-mi bată . . .

………………..………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

Fiecare copil are nevoie de iubirea mamei şi de protecţia tatălui.

Mi-aş fi dorit să fiu o fată normală, copilăria să fie un leagăn, iar amintirea ei, un dulce somn matinal.

Din păcate, trecutul meu doarme în braţele suferinţei şi de fiecare dată când mintea încearcă să mi-l trezească,

îmi soarbe neîndurător câte o lacrimă.

Am crescut într-un centru de plasament aflat pe malul mării. Nu ştiu de ce i se spune: ”Marea Neagră”,

dar pentru mine preface zilele în dezamăgiri, iar serile în furtuni.

Nu mi-am cunoscut niciodată părinţii. Tot ce-mi amintesc este că de la 6 ani, oamenii mă strigă Oana.

Ionescu Oana! Un nume banal, pentru o fată oarecare.

Aici cel mai răspândit sentiment este de singurătate, chiar dacă de cele mai multe ori locul arată ca un

veritabil moşuroi de furnici. Sunt înconjurată de foarte mulţi oameni de diferite vârste: fete şi băieţi, asitente

ce au grijă de noi, numeroşi reprezentanţi ale agenţiilor şi asociaţiilor. Cu toate acestea, prietenia este mai

degreabă la un nivel formal, iar legăturile afective sunt de cele mai multe ori unele superficiale.

Din exterior, orfelinatul arată ca un bloc comunist pictat cu ciment şi sticlă, un tablou semnat de un

pictor netalentat, uniformizat de pragmatismul şi stricteţile vieţii.

Interiorul este labirintul vieţii tale. Timpul se amuză cu secunde, îţi ironizează orele şi se joacă cu zilele.

Cu toate că la final fiecare reuşeşte să-l parcurgă, nimeni nu poate doborî recordul de 18 ani şi nimeni nu simte

că ar fi câştigător.

Aici, cimentul are suflet. Coridoarele cunosc cel mai bine cum se rătăcesc minţile de copii, iar apoi, cum

le sângerează inimile.

Cladirea este structurată pe câteva etaje, iar curtea mică cu pământul bătătorit poate fi considerată o

antecameră sinistră. Spre stradă, în interiorul perimetrului, copiii se împing şi se bruschează energic totul

pentru privilegiul de a ocupa un loc în balansoare. Nu ştiu dacă este doar o goană după plăcere sau doar

premiul de consolare.

Tot în curte sunt înrădăcinate băncuţe de lemn încadrând mese rotunde şi adăpostite de un frasin, iar în

spatele clădirii stă ascunsă o mică anexă , locul unde se desfăşoară cursurile şi activităţile extraşcolare.

Aici, este “Acasă” pentru 40 de copii, iar dormitoarele dispuse pe cele 2 etaje conferă apelativele de

”vecini”. La parter, cum depăşeşti pragul de la intrare, imediat pe partea stângă se află cantina. Deşi a fost în

restaurare anul trecut, starea deplorabilă a gresiei şi urmele de umezeală de pe tavanul realbit, trădează

vârsta încăperii. Ieşind din cantină, în faţă se află coridorul, desfăşurându-se şi oprindu-se tocmai în fereastra

prin care se vede, cumva prăfuit, anexa. Simetric, de-o parte si de alta a capătului se află camera asistentelor,

respectiv scările de acces spre etajul superior.

În dormitoare, cu precădere în cel în care mă aflu, latent, se accentuează o luptă a contrarilor. Inerţia

lucrurilor subjugă vitalitatea şi instabilitatea emoţilor noastre specific adolescentine. Însă principala problemă

nu o reprezintă neapărat duritatea mediului, chiar invulnerabilitatea lui, ci conflictele mocnite, menite să

dezbine unitatea şi armonia, pe care o puteau realmente infiripa, 6 copile, 6 lăstari ai destinului.

Masa triunghiluară şi veche, fixată în centrul camerei , sporeşte contrastul cu plasticul dulapului şi

reaminteşte că deşi am păşit într-un nou mileniu, translaţia nu s-a petrecut definitiv. La geam, pe pervazul cu

mozaic, asistă în tăcere 3 ghivece cu flori, prea ofilite pentru orice fel de tentativă de a fi luate în calculul

matematic al ambientului.

În cameră suntem doar fete, nepregătite pentru încercările care vor urma, dar însetate de darurile şi

dulceaţa vieţii. Deşi sunt cea mai în vârstă şi ar trebui să port de grijă surorilor, asemenea unei mame,

incertitudinea şi drama pe care o trăiesc, mi-au suprimat puterea curajul. Mi-am promis însă că mă voi

schimba, că voi aveam mai multă încredere în mine, mi-am promis că de pe 30 iulie odată cu ziua mea, nu voi

mai vărsa nicio lacrimă, mi-au ajuns 16 ani de tristeţe!

Pe patul de deasupra mea stă MIKI fata cu părul şaten şi ondulat.Grijulie şi atentă la tot ceea ce

spunem, caută să fie mediatorul nostru. Deşi încă nu a împlinit 15 ani, conceptele ei despre dreptate depăşesc

cu mult tiparele nostre de gândire şi mai mereu rezolvarea disesiunilor se petrece sub îndrumările ei.

În dreptul nostru, pe patul superior se află CASANDRA, “mezina familiei”. Calmul şi iubirea ei, deşi de

multe ori insesizabile întregeşte legăturile dintre noi şi uneori, ca prin magie sentimentul ne pătrunde şi ne

poartă spre o stare ce pare să nu cunoască limite. Părul blond, tuns scurt, ochii verzi, o transformă într-o

păpusă însufleţită de 11 anişori.

Pe patul inferior Casandrei, doarme ALINA, o fată ajunsă poate prea devreme pe treptele maturităţii, 14

ani fiind câteodată doar un fulg pe cântarul extrem de precis al destinului.

Pe paturile opuse, aflate lângă fereastră, fiind mai mereu gălăgioase, stau ANDREEA şi ELENA. Se înţeleg

de minune, iar datorită pornirilor, de multe ori comune, lasă impresia că ar fi chiar surori de sânge. Andreea

are un păr lung, negru, ochi căprui, şi o viziune absurdă referitoare la băieţi. Noroc că timpul îndreaptă

răbdător orice nebunie de moment şi sper că împlinind 16 ani, maturizarea să prindă rădăcini şi în mentalul ei.

Pe de altă parte, Elena este mereu centrul atenţiei. Cu frumuseţea şi cu mintea ageră, reuşeşte dese ori,

chiar printr-un mod viclean, să-şi atingă scopurile. Suntem născute în aceiaşi lună, acelaşi an, la doar o zi

diferenţă.

Avem temperamente diferite, dar cu toate acestea, am învăţat în toţi aceşti ani să avem grijă unele de

altele şi să ne împărţim problemele la 6. Suntem o familie şi sper ca şi după ce vom porni în prima călătorie,

cea a Devenirii, să rămânem împreună, să rămânem prieteni.

Capitolul 3

-Neptun-

“Când te uiţi prea mult într-un abis,

abisul se va uita şi el prin tine.”

Friedrich Nietzsche (1844-1900)

Ce sunt sentimentele? Cum poate un gând, ceva imaterial, să agite sau să calmeze tot organismul, să

usuce sau să inunde vasele organelor endocrine cu substanţe atât de necesare vieţii? Are corpul inteligenţa lui,

iar acţiunile noastre conştiente doar îi încurcă procesele fizico-chimice?

Cum decodifică inima omului impulsurile nervoase şi le transformă în stări de totală fericire sau deplină

tristeţe? Cum se convertesc fluxurile de informaţii provenite de la organele de simţ şi sunt incredibil asimilate,

fulgerător de creier? De ce nu se reproduc neuronii şi, mai ales, de ce nu putem să ne folosim toată

capacitatea mentală? Cum putem să rămânem fixaţi pe o singură idee şi să neglijăm de multe ori chiar

existenţa corporală?

Se spune că fiecare eveniment are exact atâta valoare câtă atenţie îi acorzi. Eu cred însă, că singurul

judecător este inima noastră, iar greutatea rănilor, uneori, ne poate prăbuşi în genunchi stând pe coate, dar

foarte uşor, balanţa ne poate lasa şi să plutim, deasupra pământului, deasupra apelor, deasupra timpului,

deasupra faptelor.

Toţi oamenii greşesc, dar de ce să persităm în greşeală? De ce nu ne putem schimba gândurile şi

rămânem prinşi în trecut? De ce nu putem să iertăm pe alţii şi, mai ales, de ce nu ne iertăm sufletul de copil?

Dacă planetele ar fi fraţi, Soarele le-ar fi tatăl. Grijuliu ca de fiecare dată, le dezmiardă petalele, apoi

frunzele, le ascultă durerile şi le trimite înapoi raze calde de lumină, de dis de dimineaţă, tocmai înspre

ceasurile târzii ale serii.

Iubirea dezgheaţă şi inimile giganţilor de piatră, ce încă nu au cunoscut ambrozia verdelui crud, iar

îmbrăţişearea lui începe să le însenineze judecata şi să le cutremure cheagurile întregi de roci.

Însă nu toţi au de gând să mulţumescă pentru darurile primite. Un spirit rebel cu fruntea albastră,

încearcă să se ascundă. El este Neptun, minte neliniştită ce-şi stârneşte furtunile în umbra lui Uranus, şi-şi

tulbură apele în tainele întunericului.

Pe suprafaţa planetei, imense bazine de metan băltesc, ca într-o mlaştină chimizată, iar nuanţe de

albastru închis, conturează exuberant starea de ireal.

Zgomotul valurilor uriaşe induce senzaţia bruscă de inec şi se propagă spre fundul oceanului, răscolind

din aproape în aproape geometria aparent stabilă a moleculelor şi generând cu rapiditate preschimbare stării,

mărginind-o cu entropia. Furia emanată de curenţi otrăveşte lichidele saturate şi le amestecă, născând un

adevărat mediu toxic.

La orizont, este doar apă, peisaj acvatic, vast, ce te-ndreaptă spre nicăieri.

Sunetul abisului este neîntrerupt, se intensifică şi mă face să mă îndoiesc de neînsufleţirea locului.

Impulsuri contrare mi se descarcă în minte, iar o reptilă uriasă, parcă vestită de împrejurimi , este eliberată de

adâncuri.Ţâşneşte impunătoare de sub mine, face un salt in atmosferă, rotindu-se, sfidând orice lege a fizicii şi

se opreşte graţios pe luciul apei.Particule înspumate ating picioarele norilor, se armonizează ca într-un dans

hiperborean cu structura subpolară a aerului şi ţes un covor arctic ce se imprimâ pe colţii tomnatici ai soarelui

Am în faţă un monstru marin!

Tălpile verzi si groase bine înfipte, rămân deocamdată indiferente la tentativele imenselor mase de ape

dormice a mă ucide. Ghearele ascuţite legate de o membrană impenetrabilă se înfig adânc în pătura albastră şi

cicatrizează euforia mediului. Un rând de solzi argintii îi acoperă pielea, protejându-l asemeni scuturilor

rotunde de cristal: de la picioarele puternice şi încordate, până spre abdomen. Din cap pornesc trei înotătoare

in forma unor evantaie galbene, viu colorate. Două sunt dispuse în lateral atingându-I chiar şi branhile, iar una

începe din creştet, continuă pe spate, devine tot mai mare şi se sfârşeşte cu o aurită coadă de peşte. În ochii

lui mari şi tulburi se reflectă toata energia oceanului, iar barba din alge verzi spre albastru, parcă aminteşte de

geneza, o simbioză între cer şi pământ.

Tridentul azuriu şi pur stă lipit de mâna-i dreaptă, iar la un uşor tremur despică înaltul cerului în două.

Vârfurile metalului atrag şi descântă prin şoapte puritatea norilor. Un miros maritim, înecăcios, mă învăluie,

este o materializarea neprevăzută a incantanţiei, o descătuşare a inclinaţiei ocultate spre morbid.

“ -Sunt Poseidon, stăpân peste mări şi oceane.

Iubit pururi de ape şi slăvit de uragane.

Flămânzii rechini îmi respectă cuvântul,

Când bancuri întregi vor să-ţi sfâşie duhul.”

Vocea subţire îmi străpunge fulgerător ambele timpane, asemenea unor săgeţi otrăvite, precis trimise,

în vitalele organele ale animalelor, premeditat incercuite. Ultrasunetele sparg suprafaţa apei şi curg în

interiorul abisului în regatul subacvatic, viu, ce se oglindeşte încă neclar din adâncuri.

O briză uşoară începe să-mi mişte părul, ca o mână fantomatică ce mi-se opreşte duios pe tristul obraz.

Luciul, deja instabil, începe să vibreze, şi din senin, mişcarea care era cel mult deranjantă, se transformă

într-un adevărat vortex. Zgomotul asurzitor produs de ciocnirile maselor de apă se răspândeşte şi spre văzduh,

ademenind tot mai mult norii.

Monstru râde şi zbiară, determinăndu-mă instantaneu să-mi întorc privirea ce deja era îngrozită, spre

el. Se aruncă nerăbdător în centrul vârtejului, căutând parcă să-şi continue ritualul uciderii mele din postura

intangibilă de zeu.

Sunt prinsă de mişcarea apei şi plutesc nejutorată cu faţa spre Soare. Curenţii se intensifică, asemenea

unei halucinaţii ce degenerează rapid în demenţă şi sunt trasă frapant în interior.

Plămânii obosiţi se umplu haotic de apă, sufocându-mă, exact ca o gură de aer inhalată între coloane

nesfârşite de fum.

-Sunt în epicentru? Nu ştiu…

Inima începe să-mi bată . . .

..................................................................................................................................................................................

Zilele în orfelinate par rareori diferite. Lipsa părinţilor sădeşte tristeţea în inimile copiilor, cicatrizează

rănile şi ajunge să dizolve chiar maduva osoasă. Neîmplinirile slabesc treptat fragedele trupuri, ca o hrană

otrăvită servită între blocuri de sticlă şi corpuri de plexiglas, transformând viscere în temple organice închinate

bolilor.

Este 15 aprilie, iar primăvara îşi aşterne încet rochia-i pastelată. Alintă şi sărută duios tot ţinutul

Dobrogei, de la apele liniştite ale Dunării, până în valurile senzuale ale mării.

A mai trecut o iarnă geroasă, iar orfelinatul în tot acest timp parcă şi-a ţinut suflarea. Soarele îşi adună

strălucirea în înaltul cerului, şi apoi, ca un păpuşar tainic, îşi ghidează cu răbdare razele multicolore prin

geamurile zgâriate ale ferestrelor. Coridoarele clădirii îşi purifică aerului, iar proaspătul miros de flori ce se

contopeşte încet cu ploaia de lumină, te îndeamnă să-i aduci laude nesfârşite vieţii. Dormitoarele îşi deschid

larg uşile, iar copiii aleargă entuziasmaţi pe scări.

Ceasul indică ora 12 fix, iar agitaţia cuprinde toată zona cantinei. Fetele şi băieţii se pregătesc de

binemeritata masa de prânz. Printre aceştia este şi Andrei, un slăbuţ ruşinos, lipsit de voci de alit sau sunete

de mângâiere. Fiind abandonat de părinţi încă de la vârsta de un an, s-a luptat neîncetat cu îndurerarea şi şi-a

izgonit tristeţea. Zâmbetul cald îi acoperă chipul angelic, iar sinceritatea privirii lui este revoltătoare. Cu toate

că nu a cunoscut niciodată dragostea mamei, iubirea dulce i-a pătruns în inimă, arătându-ne tuturor miracolul

voinţei şi mai ales al iertării.

Deschide voios uşa încăperii, apucă repede o tavă şi se aşează nerăbdător la rând, să-şi pună o porţie de

mâncare.

Distras ca de fiecare dată, se uită uimit spre tavan şi cercetează conurile de lumină, pete ce în cursul

zilei se deplasează dintr-o parte în cealaltă a încăperii. O mireasmă-i inundă încet fruntea şi cuprins de vraja-i

plăcută, caută să-i descopere originea. După momente de intensă trăire, privirea i se opreşte pe chipul Elenei,

fata ce doar se aşezase în spatele lui. Părul-i despletit răpeşte toată atenţia, iar prezenţa acesteia,

descătuşează emoţia băiatului. Oceanul colorat ce-i măcina marginile minţii, umple de această dată cu

mărinimie inima-i micuţă, iar preaplinul căldurii curge cuprinzător prin firavele-i palme şi pe nevăzute,

înconjoară cu vitalitate trupul tânăr al fetei. În interior, inima începe să-i bată curajos, ca un foc sacru neoprit,

condensat în sunete. Însă, ceea ce nu ştie este că muzica loveşte timpane surde şi claritatea ei este acoperită

doar de zgomote. Naiv şi grăbit ca întotdeauna, fară să se mai gândească, vorbe ies din gură:

-Bună! Eu sunt Andrei şi mâine este ziua mea!

Fata se uită la el, plimbă privirea indiferentă, etalează un zâmbet fals şi continuă nepăsătoare să

aştepte. Îşi întoarce spatele şi bate plitisită din picior.

Cuprins de zâmbetul fetei şi necunoscând puterea de înşelare a minţii, băiatul îi prinde mâna-i rece în

palme şi uitând că este înconjurat de foarte multe persone, exclamă bucuros:

-Ai un zâmbet minunat! Eşti foarte frumoasă!

Vocea încărcată de entuziasm străbare toată cantina şi imediat dupa aceasta, valuri întregi de râsete se

resfrâng batjocoritor asupra celor doi. Nervoasă, fata îşi trage braţul, smuceşte tava şi se îndreaptă furioasă

către masa unde ne aflam. Face câţiva paşi repezi afisând o vădită revoltă şi se trănteşte pe scaun.

-Stau la coadă cu toţi ciudaţii! M-a facut de râs prostul ăla!

-De ce te porţi aşa? O întreb eu pe Elena, detaşându-mă într-un fel de încărcătura ce domina sala.

-Nu vreau să mă atingă! Nu vezi ce urât e? Nici măcar păr nu are! E hidos!

Andreea începe să râdă şi cu o mândrie specific feminină, rosteşte dispreţuitor:

-O să ajungă un sărăntoc! N-o să-l vrea nimeni! Să se ducă pe câmp, să dea la sapă!

De parcă starea generală de umilire nu ar fi fost de ajuns, vorbele dureroase ajung în sufletul băiatului

şi-I ucid într-o singură secundă, toată iubirea adunată din întreaga viaţă. Dacă ar pune în balanţă trăirea

nesfârşită, cu ruşinea de propria-i persoană, poate că cea din urmă ar cântări mai greu. Curajul extraordinar pe

care îl căpătase în tot acest timp, s-a preschimbat în regrete, iar vitalitatea debordantă într-un somn dornic de

moarte.

După momentele de uluială, nedrepte şi poate prea crude pentru o inimă inocentă, îşi prăbuşeşte

privirea în pământ şi pleacă resemnat spre colţul cantinei. Îşi trage pe nesimţite suflul, căutând să nu

deranjeze pe nimeni cu prezenţa-i şi cu toate că foamea i-a dispărut, încearcă totuşi să mănânce. Mâna

tremurândă se propteşte pe tacâm şi în tentativa de a ţine coada furculiţei, inoxul zgârie porţelanul, rotindu-

se inept pe marginea farfuriei.

-Uită-l ce mănâncă! râde cu poftă Andreea. Doi cartofi fierţi cu trei felii de pâine! O să fie puternic si

bogat!

Cuvintele amuzante relaxează şi descreţesc fruntea Elenei, iar tensiunea din corpul ei este absorbită de

mândria ce-i stăpâneşte inima.

Îşi propteşte capul de mâna stăngă şi se sprijină de masă. Îşi umezeşte uşor buzele şi se uită provocator

în ochii băiatului, deja prea oboist pentru a mai încerca în vreun fel a răspunde.

O bubuitură zguduie întreaga sala, iar un sunet ascuţit metalic provenit de la ciocnirea scaunului de

suprafaţa rece a gresiei, atrage atenţia tuturor. Uşile se trântesc, iar asistentele vizibil îngrijorate, se reped

spre masa lui Andrei.

-Chemati doctorul, repede!

Casandra, ce asista până acum în tăcere, izbucneşte brusc în plâns, iar imediat inimile noastre răspund

durerii şi sunt sfâşiate una câte una. În minte, orice gând sau judecată dispare, iar trupurile încep să ni se

înmoaie, parcă pregătindu-se pentru povara ce urmază să fie purtată de astăzi înainte.

Toată agitaţia de după-amiază ne-a fost rapid absorbită şi miraculos, din esenţa ei s-a născut

Însufleţirea, o trăire ce animă doar suflete însetate. Atmosfera îndurătoare ne apropie în simţiri, iar odată cu

fiecare respiraţie lacrimi caută să umezească obrajii.

În colţ, cu un tricou verde, decolorat, şi o pereche de blugi spălăciţi, trupul lui Andrei zace lipit de podea.

Un abur imaterial iese din gura băiatului, se ridică spre tavan, lasănd în corp toată suferinţa adunată.

Razele vindecătoare ale soarelui pătrund în încăpere şi-i luminează chipul.

-A murit! şopteşte o asistentă, strângându-i braţul şi mişcându-i capul dintr-o parte în alta. După un

moment de bulversare, se ridică şi strigă impunător:

-Toţi copiii în dormitoare! Acum!

Ne ridicăm speriaţi de pe scaune şi părăsim în şir sala.

În dormitor, după câteva ore, Casandra continua să sufere.

-Termină odată, spune revoltată Alina! Nu înţeleg de ce plângi atât. Nici măcar nu-l cunoşteai! Cum ar fi

să plângem pentru toţi oamenii care mor?

-Îl cunoşteam! reuşeşte să mormăie copila, înecată de suspine. Aseară după ce ne-am jucat la balansoar,

mi-a dat o ciocolată, nu vreau să plece!

Întinsă în patul ei, cu faţa spre geam, încercând să se separe de discuţiile noastre, Elena varsă lacrimi în

neştire. În deplină tăcere, cu privirea fixată spre soarele amiezii, îşi mişcă mâna de care a fost ţinută de băiat şi

se sterge razant la ochi. O rană în formă de cruce îi arde pielea fină şi o mulţime de întrebări îi preschimbă

judecata.

“De ce m-am puratat aşa?”

Capitolul 4

-Uranus-

“Singurul secret al existenţei este să nu îţi fie teamă.

Niciodată să nu îţi fie teamă de ce vei deveni!”

Siddhartha Buddha (623 î.Hr.- 543 î.Hr.)

De ce mai este cerul înstelat, dacă primim întotdeauna întunericul şi de ce razele se mai obosesc să

răzbată, dacă noi, niciodată, nu ne grăbim să le intersectăm calea?

Cum socotim încă realitatea ca fiind tridimensională, când dinamica şi timpul sunt chiar sursa vieţii?

Oare cât durează ca lumina să străbată colţurile universului şi câte secunde sunt necesare pentru a

încălzi o inimă rece?

Din totdeauna, mintea a dorit să ajungă cât mai aproape de văzduh. Captivă într-o închisoare de

elemente chimice: carbon, hidrogen, azot, oxigen, ea a tânjit să atingă măcar o dată cerul. A construit oraşe,

fabrici, blocuri, nave spaţiale şi sateliţi, iar prin cercetările din fizică, medicină sau chimie, a încercat să

dezvăluie secretele atomului. Teoretic, dimensiunea materială a resdus-o la o simplă ecuaţie, însă, cum

lacunele iscate prin experimente au nevoie de explicaţii, raţiunea este chemată să dea socoteală.

Dacă luăm Soarele, planetele, toţi asteroizii şi tot praful cosmic şi le înghesuim într-o singură zonă a

Sistemul Solar, acesta mai mult ca sigur, nu ar depăşi 1%.

De asemenea, dacă toate elementele fizice ale unui atom, ca într-un microcosmos, s-ar înghesui tot într-

o singură zonă a acestuia, volumul nu ar depăşi capacitatea de 1 %. Restul de 99% este spaţiu, fară masă, fară

culoare, fară miros!

Ce este acest spaţiu şi mai ales, cum de materia are 99% spaţiu, fiind mai goală decât plină?

Pentru Uranus, tainele Universului reprezintă o neîncetată preocupare. Gigantul sferic de stânci şi

gheaţă se roteşte agitat pe orbită, lăsând polii magnetici, ce sunt îndreptaţi către Soare, să sorbă din

înţelepciunea divină.

Încruntat şi sobru, pe lângă Uranus se strâng repede şi adepţi.

Printre aceştia se află Miranda, un bulgăre palid de gheaţă, prea mic pentru vastul Univers, Umbriel, o

rocă întunecată cu suflet de demon şi Ariel, un înger ce-şi caută scânteia.

Suprafaţa lui este învăluită în pături groase de mister, nedespărţind lumina, de întuneric sau minciunile,

de adevăr. Sunete ciudate se propagă de-a lungul văilor şi se resping din poalele masive ale munţilor ca o

ploaie de gânduri ce te străbate într-o singură clipă. Noaptea îmbrăţişează cerul înstelat şi dă frâu liber

gândurilor mele ca o cheie aurită ce-mi deschide lacătul subconştientului şi închide porţile raţiunii.

Coşmaruri uitate, frici interminabile şi decepţii negre evadează din mintea mea obosită şi curg într-un

râu albastru-închis de vapori eterici. Începe să fiarbă ţinut de un contur plasmatic, iar stelele imaculate presară

grijuliu, deasupra-i, raze de lumină.

Magicul duh inhalează energia rece a pământului şi după câteva momente capătă forma de bărbat.

Picioarele învelite în ghete negre, de obsidian, strâng puternic, asemenea unui garou, pantalonii din

bucăţi întregi de rubin. Pe piept are o armura verde, de smarald, ca un scut fin de sticlă, iar o pelerina indigo,

de amnetist, îi acoperă perfect spatele. În creştet are o coroană de diamant, adusă din eternitate şi conectată

cu toate colţurile din univers. În cele din urmă, atenţia îmi este captată de globul colorat de cristal ţinut în

mâini, de puritatea acestuia în care se văd scene sângeroase de război, scene ce urmează să se desfăsoare.

Un abur alb, ireal, iese din orbilele ochilor, asemenea unei suflări de gheaţă şi inspirând adânc, cuvinte

răsună:

„-Sunt Uranus, duh astral şi tată de stele,

Premergător timpului, străbat spaţiul prin inele,

Modific stări, doar gândundu-mă şi ele,

Devin coşmaruri pentru sufletele terne.

Creaturi hidoase, dorind a mă ucide,

Ciclopi sau oameni, titani sau titanide

Oricine ce nu-ascultă şi se-mpotriveşte

Sfârşeşte, blestemând Tartarul surd şi rece!”

În timp ce vorbea, trepte de piatră măcineau zgomotos pământul şi se potriveau într-o formă perfectă,

ducând spre miezul planetei. Prăpastia emana un miros greu, un aer irespirabil ce-mi ardea plămânii. Aud

intense ţipete şi blesteme suficiente pentru a-mi sfărâma orice urmă de curaj. Privirea mea înceţoşată mă

îndeamnă la un somn adânc, la somnul de veci.

Rafale de vânt colorate pornesc din senin, se ondulează şi scurgându-se pe suprafaţa treptelor, sunt

absorbite de întuneric. Picioarele mi se îndreptă spre scara descendentă şi cuprins parcă de oboseala

drumului, plutesc lin spre genune.

-Sunt în vis? Sunt în coşmar? Unde sunt?!

Inima începe să-mi bată . . .

..................................................................................................................................................................................

Timpul, de multe ori, demonstrează că oamenii nu se schimbă. Eu cred însă că, doar bunătatea sau

răutatea reuşeşte să mişte inima, iar adevărul să limpezească gândurile.

Se zice că ai nevoie de-o singură clipă pentru a te schimba. Peste noi au trecut 14 luni unice. Moartea

lui Andrei a schimbat cursul destinelor noastre. Maturizarea forţată a spart vasul de cristal în care trăiam şi

ne-a arătat căt de subţire este firul vieţii. Prietenia noastră a atins un alt nivel, a devenit un copac puternic şi

roditor, îngrijit şi susţinut de fiecare în parte.

Este 15 iunie, zi ce semnifică pentru mulţi copii începutul unei vacanţe lungi de vară. Pentru mine,

Andreea şi Elena, reprezintă finalul timpului petrecut în orfelit, ultimele luni de copilărie.

Pe cerul înseninat, soarele străluceşte mai intens ca niciodată. Frigul şi zăpada au rămas pentru noi în

cărţile cu poveşti, iar seceta face parte din rutina zilnică. Razele puternice încălzesc în mod constant pământul,

total diferit de astă iarnă, când rafale reci spargeau valurile mării de stabilopozii aflaţi la mal, iar temperatura

devenea oscilantă.

O adiere uşoară bate în spatele orfelinatului, îndemnând copiii spre anexă. Sunt ultimele zile de şcoală şi

ceasul indică grăbit ora 9:55. Micul dejun a luat sfârşit, iar elevii sunt rugaţi să intre în sală. Pentru mine, astăzi

este ziua decisivă, testul maturităţii. Îmi iau grăbită un pix şi o foaie din dormitor şi cobor repede pe scări.

Inima îmi bate tare şi alarmată de liniştea ce a cuprins orfelinatul, ma rog să nu întârzii. Ies transpirată din

clădire, de parcă toropeala verii nu ar fi fost suficientă şi ştergându-mi fruntea cu o batistă, îmi propun să mă

relaxez. Îmi schimb fuga, în mers de plimbare şi cu un aparent calm, intru senină în clasă.

-Nu-mi vine să cred ce repede trece timpul, am terminat clasa a 12-a! strigă Andreea către mine.

-Da, de când visam ziua asta! Am învăţat toată iarna şi abia aştept să termin testul!

Elena se uită spre noi, cu o privirea mai serioasă decât ne-am fi aşteptat, şi răspunde:

-Fiţi concentrate la examen! Dacă nu-l trecem, o să ne fie foarte greu. Trebuie să contribuim toate ca să

ne putem plăti chiria, altfel vom ajunge pe stradă. Ştiţi ce scumpă este viaţa de afară. Am o datorie morală faţă

de toţi care sunt aici, vreau ca toată lumea să afle prin ce greutăţi trec copiii fără părinţi.

Vocea caldă începe să-i tremure, iar după un moment de pauză, se ridică de pe scaun şi ne şopteşte:

-Eu l-am omorât pe Andrei, iar până mor, toată suferinţa lui este în mine. Scuzele sunt tardive şi oricum

ştiu că fapta mea este de neiertat. Port crucea lui ce mi-a devenit singura cărare din viaţă.

În timp ce vobea, îşi întoarce încet mâna, cu o mişcare menită să nu atragă atenţia şi cu palma

îndreptată spre tavan, ne arată semnul crestat recent pe piele.

Atitudinea ei se schimbase complet. Nu mai este fata mândră pe care o cunoşteam... Ardoarea cu care

vorbea, îmi aprinde curajul, iar siguranţa din glas, împreună cu greutatea cuvintelor, îmi risipesc orice

prejudecată, orice formă de neputinţă. Este o luptătoare, fii eroina noastră!

-Este cel mai prostesc lucru pe care l-am auzit! râde Andreea după secunde bune, petrecute în tăcere.

Nu tu l-ai omorât pe băiat. Nu ai auzit că avea leucemie? Era slăbit şi avea demult picioarele în groapă. Iar,

legat de dorinţele tale, nu înţeleg de ce te mai interesează de copiii de aici? Hai să ne mutăm, să petrecem cu

adevărat şi să lăsăm tot trecutul la gunoi. Trăieşte-ţi viaţa ca-n poveşti, că doar ai suferit destul. Eu una, abia

aştept să plec şi să o ţin numai în distracţii.

Cuvintele ei îmi răsună în minte. Are dreptate! De ce să mai îmi pese, când nimănui nu i-a fost milă de

mine? Referitor la viaţă, da, am nevoie de multă distracţie! Culmea, pentru prima dată, gândesc exact ca

Andreea!

-Oana, tu ce crezi? Crezi că sunt nebună? Oare suferinţa noastră se va purifica prin petreceri sau prin

aruncearea ei la gunoi?

Mutarea atenţiei asupra mea, mă determină să iau parte la conflictul verbal şi mă forţează să dau un

răspuns, dar ce să zic? Vorbele Elenei sunt ca un foc viu pentru mine, dar gândurile Andreei sunt singurele care

capătă sens. Nu vreau să ne despărţim, nu vreau ca opiniile diferite să ne separe şi să creeze un zid imaginar

între noi!

Mă ridic atentă de pe scaun, cautând parcă să trag de timp şi, ce noroc! Uşa se deschide!

-Toată lumea la locuri. Haideţi repede! Sunteţi 10 şi faceţi gălăgie cât 100. Credeţi că dacă sunteţi la

orfelinat, este vreo scuză? La 18 ani trebuie să zburaţi de aici cu o diplomă. Dacă vă găsiţi de muncă, o să-mi

mulţumuţi toată viaţa, dacă ajungeţi pe stradă, voia Domnului.

Voioşia ce predomina sala, s-a transformat rapid în teamă, iar atmosfera relaxantă a devinit una de

îngrijorare. Prin minte pluteşte doar un singur gând, frica de eşec! Foaia cu subiecte este ştampila noastră,

suntem demne să plecăm cu capul sus?

Bătrânul trece printre băncile noastre şi împarte indiferent foile cu ecuaţii şi calcule. Încordată la maxim

şi explodând de curiozitate, aştept să vâd subiectele.

Nu mai ştiu nimic! Cum să mă pot concentra când sunt cuprinsă de aşa emoţii? Simt că mă pierd cu

firea!

Într-un final, primesc testul, şi scanând cu privirea început exerciţiilor, îmi dau seama că din tot ce am

învăţat, mai nimic nu-mi este de folos. Pentru rezolvarea problemelor, am nevoie de alte metode, pe care, din

ignoranţă, am considerat că nu este nevoie să le reţin. Pentru prima dată în viaţă, îmi dau seama cum se simte

cel care eşuează şi având mereu în cap o încrengătură de posibilităţi, constat că oricât aş încerca, nu pot să

anticipez totul.

Mă tot gândesc, dar nu-mi amintesc formulele şi uitându-mă la Elena că scria încontinuu, îmi dau

seama că nu sunt chiar aşa de deşteaptă cum credeam.

Liniştea din sală face ca pe interior ceasul să-ţi bată mai repede, şi-i urlă minţii că a intrat în criză de

timp.

Chiar şi după un sfert de oră, observ că toţi colegii continuă să scrie şi pe foaia mea, complet goală,

începe să se contureze un destin ratat. Stresul ce mi se opreşte în tâmple, îmi blochează gândurile şi fără să

mai vreau, lacrimi de durere încep să curgă blând şi să mi se spargă iertător pe foaie . . .

Nu mai vreau să mă lupt! Toată viaţa mea m-am chinui şi m-am zbătut, de-ar fi să mor, nu-mi pasă...

Căldura sentimentelor îmi acoperă plăcut faţa, lăsând capul meu oboist se să plece duios pe bancă şi făcând

abstracţie de locul şi situaţia importantă în care mă aflam. După momente de o dulce durere, strigătul

profesorului mă readuce în braţele reci ale raţiunii.

- Domnişoara Oana, aţi păţit ceva? Este totul bine?

Încep să reconstruiesc reţeaua de posibilităţi, iar ca orice excepţie ce întăreşte regula, gândurile de mai

devreme îmi revin în minte. Da, nu poţi anticipa totul, nu puteam anticipa ocazia asta!

-Îmi este foarte rău! Nu pot să scriu!

Batrânul îngrijorat îşi grăbeşte pasul, vine lângă mine şi-mi şopteşte părinteşte:

-Du-te repede la cabinet şi lasă examenul! Nu mai sta, sănătatea este cea mai important!

“Sănătatea?”, cred că glumeşte... La ce este bună sănătatea când ai atâtea neajunsuri?

Mă ridic greu de pe scaun, ţinându-mă de cap, şi ies în privirie suspicioase ale colegilor, din sală!

Victorie! Sper doar să nu mă apuce râsul până la cabinet!

Ajunsă în locul cu pricina, bat timidă la uşă, prefăcîndu-mă că mi este rău şi văzând că nu primesc niciun

răspuns, intru incet.

Cabinetul este unul foarte mic, abia încăpând câteva persoane. În interior cele 2 paturi pentru pacienţi,

sunt aşezate în colţuri diferite, iar aparatură foarte veche te determină să te îndoieşti de precizia

diagnosticelor. Camera nu a mai fost renovată de ani de zile, iar urmele de pe pereţi îi dezvăluie adevărata sa

natură, neîngrijirea.

Îmi pun mâinile la ochi pentru a insufla o durerea insuportabilă şi, cu multă viclenie, strig:

-Doamna doctor! Doamna doctor! Mă simt foarte rău!

O voce răguşită, realmente secată de vitalitate, străbate de la unul din paturi prin timpanele mele.

-Doamna doctor este plecată. S-a dus după medicamente!

Rămân încremenită! Este Miki! Dar ce-a păţit? Trebuia să fie în cameră!

Fata stă nemişcată în pat, culcată, cu faţa spre fereastră.

-Miki sunt eu, Oana! Ce cauţi aici?

Îşi întoarce capul, nedeschizând ochii şi oftează lung.

-Sunt bolnavă! O să ne transfere la spital. Dar…

“O să ne transfere?”, mai este cineva aici?

-Pe cine? întreb eu, întorcându-i gândurile.

-Pe mine şi pe Alina. Dar nu-ţi face griji, totul este bine!

Mă uit spre celălalt pat şi văd cum Alina dormea adânc. Să fie în comă?

-Ce aţi păţit?! De ce n-aţi spus nimic?

-Suntem bolnave, dar stai liniştită. Doctoriţa mi-a spus că o să ne facem bine.

Pe faţa-i palidă se vedeau doar urme şterse de lumină şi de speranţă. Cum poate să spună că se va face bine,

când şi ea ştie că nu mai are mult de trăit? Nu este corect ca toată viaţa să cunoşti doar suferinţa, unde este

dreptatea? Cine are curajul să judece două adolescente orfane?

Încep să lăcrimez, doar că de data asta lacrimile sunt diferite. Nu mai sunt salvatoare şi aşa de plăcute

ca cele din sală, sunt întruchiparea laşă a vorbelor de rămas bun!

-De ce plângi, Oana, nu suntem cele mai bune prietene? Nu ne apărăm, când una dintre noi este la

pământ? Nu plânge, că nici eu nu plâng! Apără-mă până mă fac şi eu bine. Ştii că sănătatea este lucrul cel mai

de preţ, eu mă duc acum să mă îmbogăţesc!

O sclipire inumană luceşte în privirea ei şi puterea de care dă dovadă îmi arată cât de slabă sunt în

credinţe. Cuvintele mi se înrădăcinează în inimă patrund prin toată fiinţa, iar mintea mea jură de acum să le

slăvească.

Îi apuc încet mâna, atentă la orice semnal cum că ar deranja-o, şi-i spun:

-Nu ţi-e frică? Eşti atăt de firavă! Nu ţi-e frică, boala să nu-ţi ştergă amintirile?

După toată agonia pe care o afişa, zâmbetul îi cuprinde sfios faţa şi mă strânge protector de mână, încercând

să-mi explice totul doar printr-o emoţie desăvârşită.

-Eu sunt gata să mor pentru credinţa mea şi pentru tot ceea ce iubesc! Moartea este singura oglindă ce

reflectă răutatea sau bunătatea din inima omului. Fii gata mereu să te uiţi în ea, pentru ca atunci când o vei

întâlni, să nu te ruşinezi. Am foarte multe incertitudini, dar de unele lucruri sunt sigură. Te-ai gândit vreodată,

ce mai rămâne din noi, după ce murim? Îţi spun eu, rămâne doar puterea de a accepta!

Uşa se deschide uşor, întrerupând discuţia mea cu Miki şi într-un halat alb, cu un dosar gros în mână

doctorul se îndreaptă spre noi.

-Fetelor... O să fie bine! Nu vă faceţi griji! Ambulanţa vine imediat! O să mergeţi la spital doar pentru

căteva analize, iar apoi, vă întoarceţi să vă odihniţi!

Întoarce capul ameninţător spre mine, mă apucă puternic de braţ, în semn de mustrare şi-mi rosteşte la

ureche:

- Ce cauţi aici? Du-te repede în dormitor şi nu scoate o vorbă. Dacă spui despre asta cuiva, te asigur că-

mi ajung şi 3 zile să-ţi fac viaţa un calvar!

Capitolui 5

-Saturn-

“Timpul tău este viaţa ta, de aceea cel mai mare

dar pe care îl poţi face cuiva este timpul tău.”

Cine suntem? De unde venim? Încotro ne îndreptăm? Cum va evolua viaţa pe planetă şi cum va arăta

omenirea în următorii ani? Creaţionism, evoluţionism, intervenţionism?

Cunoaşte cineva când a început timpul şi când se va sfârşii? Are crearea Universului martori, fiinţe

conştiente ce pot răspunde la întrebări? Iar, dacă există, cum pot fi in afara timpului, devreme ce este nevoie

de el pentru a te naşte. Mintea noastră nu concepe ca ceva sau cineva să fie creat înaintea Universului, dar, cu

toate acestea, paradoxal, dacă ar fi o manifestare atemporală şi ar intervenii în desfăşurarea vieţii, s-ar

converti şi s-ar supune rigorilor legilor dimensiunii sau le-ar încălca prin însuşi statutul nemuririi?

Timpul sigilează neîndurător porţile destinului şi închide, dintr-o singură mişcare, toate speranţele în

perfecţiunea cercului. Pentru el, este doar o joacă, un laţ sub covorul tomnatic de frunze, un prădător bătrân

cu harpoane şi colţi argintii. Se uită indiferent la bucuriile scurte pe care le trăim şi râde ori de căte ori îi

cădem în genunchi, împovăraţi de temeri şi griji. Pătrunde cu o mână transparentă prin organele vitale, le

îmbătrâneşte cu suflul, pentru ca în final, să ne lase într-o baltă roşie de neîmpliniri.

Pe o altă bucată de pământ, zilele sunt celebrate, iar anii binecuvântaţi pentru dulceaţa şi eternitatea

lor. Un copil firav se naşte în plină primăvară şi readuce în inimile părinţilor splendoarea şi unicitatea

momentelor vieţii. Pentru el, ireversibil, clepsidra s-a întros şi declanşează o serie de impulsuri, un duel între

contrarii: vitalitatea cu moartea şi secundele în luptă cu clipele.

Însă, nu toţi sesizează scurgerea timpului şi fluiditatea destinului. Pentru Saturn, soarta pare să nu

existe, iar inelele ce-i sunt în preajmă tocmai de la naşterea sistemului Solar, maschează chipul îmbătrânit. Ca

un tată grijuliu, roteşte fiecare rocă şi mişcă fiecare firicel de praf, hranindu-le mai apoi din energia lui.

Dinspre Soare, pe o traiectorie amplă, ca o tandră îmbrăţişare, îl întâmpină şi îngheţatul Titan. Plin de

recunoştinţă, asemenea unui frate mai mic, îi mulţumeşte şi îl luadă pe veci pentru faptele lui, pentru salvarea

sufletului său.

Prin atmosfera deasă şi rece, solidificându-se odată cu atingerea aerului, stau îngheţate lacuri imense de

hidrocarburi. Este un laborator genetic, construit departe de razele şi căldura Soarelui, este grădina arctică a

Edenului. Jurându-i credinţă, Titan încearcă să nască viaţă, să creezie ceva viu din praf şi apă. Este posibil aşa

ceva? De ce îl slujeşte pe Saturn? De ce nu alege să-l părăsească şi să îşi continue drumul, să aibă propria cale?

Este în stare să comită greşeli doar pentru a fi acceptat?

Fasciculele de lumina se curbează, provocând o încetinire a timpului şi se pierd în materialitatea

gigantului.

Miezul planetei este învelit de un strat gros de hidrogen metalic, dându-mi senzaţia că ma aflu pe o

nucă uscată, cosmică şi nicidecum pe temutul Saturn. De-alungul munţilor sumbrii, vârfuri asculţite de rocă

sunt spulberate de furtuni puternice de nisip şi sunt aruncate departe în zare, asemenea fumului gros, ce se

ridică şi-şi pierde urma. Mirosul toxic îmi inundă nările, îmi îneacă gâtul, culminând cu senzaţia de asfixiere şi

de sugrumare. Peste tot în jurul meu sunt pietre seci şi aspre, supravieţuitorii trecerii timpului. Dealurile înalte,

împreună cu văile abrupte acoperă orizontul şi stârnesc în mine sentimentul descumpănirii. Unde sunt? Sunt

în pustiu?

Spre stânga nu foarte departe, obesrv o baltă stătută de nisip, oglinda perfectă a piesajului, imaginea

nestrămutată a întregului. Culoarea ei palidă reflectă starea de putrefacţie a pământului şi amestecată în

compoziţia argiloasă, desăvârşeşte morbidul şi dezgustul locului.

În deplină simbioză cu trairile mele, odată cu repugna şi dispreţul voit, vitalitatea se răsfrânge pe

suprafaţa bălţii, cutremurând şi însufleţind mediul anorganic. Nisip miscător?! Există nisipuri mişcătoare vii?!

Sunetele asemănătoare măcinării fine, urnesc particulele de praf, le ghidează şi le ridică de pe suprafaţa

solului ca într-un dans nebun de cobre. O forţă nevăzută, matematic-raţională, aspiră şi materializează

şabloane şi structuri.

Ca prin magie, în faţa mea se conturează un corp nisipos, răvăşitor prin simplitatea şi simetria lui.

Moleculele se comprimă ca într-o ecuaţie universală, iar elementele chimice se transmută, se coagulează,

formând organe şi ţesuturi vii. Spre exterior, ca într-o fantezie, atomii de siliciu se modifică şi se transformă în

veşminte şi accesorii.

Cine este? De ce mi-a apărut în cale şi ce doreşte de la mine?

Mă uit spre picioare şi rămân uimită. Privirea-mi îngheaţă şi mă cuprinde groaza. Are copite! Are două

copite despicate! Trupul-i pare slab, cu trasături izbitoare, asemănătoare ţapului, cu linii ce se pierd, mai

degrabă nedefinind formele. Halucinant, însă, pe spate are o pereche monstruasă de aripi verde, de dragon,

inexplicabilă din punct de vedere anatomic, sistematic sau genetic. Coarnele ascuţite de pe cap mă îngrozesc şi

cu ajutorul spiritului de observaţie, îmi dau seama că formează un triunghi cu vârful în jos. Pe frunte-i

străluceşte o pentagramă roşie, întoarsă, animată parcă de spiritul său, iar la gât poartă un ceas mecanic, să

tot fie contemporan chiar cu evul mediu. Pare să mă cunoască foarte bine, poate, încă de la începutul

existenţei mele. Sunt sigură că-mi ştie răspunsul la toate întrebările, dar dacă o să mă mintă? Cum să am

încredere în el, când coasa din mâinile lui mă face să ma rog în tăcere?

Îşi ridică copitele din nisip şi vine tropăind spre mine:

„-Sunt Kronos, zeu legendar şi izvorul urii.

Oameni neghiobi, eu sunt stăpânul lumii!

Însetaţi cu nimicuri, sunteţi josnici şi bandiţi,

Tâlhăriţi-vă şi-n haos, continuaţi să vă minţiţi!

Furaţi de la cei slabi, deveniţi tot mai avari,

Când sângele vostru scurs, preschimbă şi-un ocean!

Teroare şi moarte în zori sau întuneric,

Conduc globala oaste-n uitarea de-angelic!”

Se opreşte din vorbit, ridică subit coasa şi având privirea în partea opusă, retează fulgerător un bolovan.

L-a despicat în două! Dar cum?! Braţele sunt atât de subţiri, lipsite de muşchi! De unde are forţa asta

incredibilă?

Biomecanica loviturii este deplină! Este la fel ca o sabie de samurai ce secţionează cu precizie arterele şi

capilarele, dintr-o singură mişcare, cu o rotaţie perfectă.

Mă simt atât de vulnerabilă! Poate să mă ucidă, înainte să am orice fel de reacţie, orice fel de tentativă

de a mă apăra. Prezenţa lui mă sufocă şi mă deprimă, iar presiunea interioară mă îndeamnă la suicid!

Nu mai rezist! De unde provine atâta energie negativă? Nu-l mai suport, să plece din calea mea!

-Te urăsc! ţip eu disperată. Pleacă de aici!

Ridică privirea spre cer şi dispare-n urlet. Corpu-i se preface înapoi în nisip şi se depune ca-ntr-un

morman de cenusă.

Vârtejuri fierbinţi de nisip încep să mă-nconjoare ca într-un sicriu deşertic. Gândaci, muşte şi o

sumedenie de insecte ies din pământ, mi se urcă pe picioare şi-mi intră pe sub piele.

Cine este de vină pentru puterea pe care o are? De cât timp se hrăneşte cu sentimentele noastre? De ce

nu-i cunoaştem adevărata natură? De ce urăsc? Eu sunt prima vinovată!

-Cin-o s-am ... ?

Inima începe să-mi bată . . .

..................................................................................................................................................................................

Timpul la Marea Neagră nu trece ca-n altă regiune a ţării. Aici, viaţa se simte doar vara, cănd soarele

apare salvator din apa sărată, iar razele ne mângâie plăcut, pielea bronzată. Pentru noi, iarna nu este ca o zână

cu o rochie strălucitoare, albă şi cu ochii-i de cristal. Ea este întruchiparea unei lungi despărţiri, iar cu toate că

ne goleşte sufletul şi ni-l transformă în sloi, găsim puterea să-i mulţumim că există.

Pe ţărmul mării, canicula devine doar o amintire, iar viscolul ce s-a încoronat stăpân, spulberă nisipul

rece şi acoperă pierdutele potecile. Bucăţile de gheaţă ce plutesc nepăsătoare la mal, transformă peisajul

într-unul arctic.

În oraş, imaginea pare desprinsă dintr-un vis de copil. Atmosfera de sărbătoare descreţeşte frunţile

oamenilor şi ca un ecou de sirenă îi cheamă pe toţi spre dragele cămine. Căldură adăpostului dezgheaţă

inimile voinice şi umple totodată sufletele cu dulceaţa bucurie. Pe la ferestre, frigul presară grijuliu fulgi

sclipitori de zăpadă, iar pe acoperişurile caselor întinde o pătură grosuţă ca de puf.

Pe străzi, colindele şi cântecele de veselie răsună din piepturile însufleţite ale copiilor şi-n paşi de dans,

invită puritatea naturii să se contopească cu sufletele trecătorilor.

Însă nu toată lumea îşi petrece sărbătorile în familie. Pentru mine şi Elena au fost ultimele zile petrecute

în orfelinat. Începând de astăzi, suntem pe cont propriu, iar primele alegeri ne vor determina şi viitorul.

În dormitor, mare agitaţie.

-Haide Oana, împachetează-ţi mai cu spor hainele! Ziua trece repede, iar până la noapte trebuie să ne

stabilim undeva.

-Sunt aşa emoţionată! Două fete singure prin oraş! Putem face atâtea lucruri…

-Lasă prostiile! Strânge, că de-abia acum începe greul. Banii aştia ne ajung doar pentru câteva zile, iar

dacă economisim, cel mult până săptămâna viitoare. Trebuie să avem grijă cum îi gestionăm, că altfel,

ajungem pe străzi.

-Mă simt atât de bine că sunt cu tine… Sunt sigură că o să ne descurcăm şi vom avea casa noastră! Ştii

doar că suntem două superfete!

Casandra, ce stătea întinsă pe patul ei, începe să râdă şi entuziasmată de aventura ce ne aşteptă, exclamă:

-O să vin şi eu după voi! Doar aşteptaţi-mă!

-Mai este destul! Eşti încă micuţă! Toate la timpul lor! Ai grijă să creşti şi să te faci mare!

-Da, Oana, dar să nu mă uitaţi aici! Vreau să fim toate împreună, vreau să fim o familie!

O sclipire înduioşătoare i se conturează în ochii mari şi verzi, induiosându-ne pe deplin inimile. Privirea

ei este aţintită spre pământ, căutând parcă să ne spună cât de mult ţine la noi.

-Ţi-am zis, când o să împlineşti 18 ani, o să fiu lângă tine şi o să te iau acasă. Îţi promit!

Glasul Elenei îmi răsună în minte, iar o dorinţă intensă începe să ma ardă. Angajamentul făcut mă determină

să reacţionez prompt pe aceaşi direcţie cu emoţia îndreptată către copilă.

-Îţi promitem! strig eu, ducându-mi pumnul spre piept.

Un zâmbet inocent cuprinde faţa Casandrei şi cu o vitalitate debordantă, ne strânge puternic în braţe.

-O să vă aştept! O să stau pe bordură zi şi noapte până veniţi! O să vă aştept!

Bucuria ei îmi dă fiori, iar o lacrimă caldă îmi şterge obrazul.

Cât de mult ne iubeşte! Nu cred că merităm iubirea ei! De ce mintea mea încă o consideră o fată naivă,

când trupul meu reacţionează atât de puternic la sentimentele declanşate din centrul inimii sale? Ne consideră

în continuare părinţii ei? De ce nu simt şi eu aceaşi afecţiune? Să fie oare cineva, acolo afară, capabil să mă

înveţe tainele acestui sentiment?

-Plecaţi odată şi găsiţi o casă! Doar să ies de aici, şi vă arăt eu ce înseamnă viaţa. Petreceri, cluburi şi

băieţi, mai am puţin şi o să vin după voi!

-Andreea ai grijă de Casandra! Lasă prostiile pentru mai tarziu! Din 6 câte eram, veţi rămâne doar 2,

aveţi grijă una de alta!

-Mulţumesc că eşti atentă cu noi, dar stai liniştită Elena, am grijă de fata ta! Ai şi tu grija să pregăteşti

casa pentru distracţii şi petreceri!

Cu inimile împăcate, părăsim dormitorul şi ieşim grăbite în stradă.

Zăpada aşternută pe trotuare ne îngreunează paşii, iar speranţa începe să mi se inmoaie. Suntem două

fete cu două geamantane şi o singură cale, cea a supravieţuirii.

-Nu te amăgi, Oana! O să avem o noapte liniştită, iar în mână bancnote de 500 de euro.

-De 500 de euro? Cred că glumeşti! Nu îţi dă nimeni atâţia bani până deseară, oricât de isteaţă te-ai

crede şi orice plan ai avea

-Nu am spus că o să ne dea cineva, am zis că o să îi avem.

-Bine, bine! Cum ai de gând să-i faci? întreb eu, încercând să-mi dau seama la ce s-ar gândi.

-O să-i avem din droguri! răspunde, afişând o mimică relaxată.

-Droguri ?! Nu-mi dau banii pe droguri! După ce că sunt puţini, îi mai şi cheltuim aiurea. Eu nu iau niciun

drog, defapt nici nu vin acolo!

-Vezi asta? Vezi crucea de pe mână? Crezi că tot ce am vorbit legat de datoria mea sunt prostii? Ai

încredere în mine! Este mai bine să nu ştii.

Mă uit la braţul ei şi văd că semnul încă se mai conturează pe sub albul pielii. Cred că iar începe cu

prostiile ei mistice, însă am făcut o promisiune... I-am promis Andreei şi Casandrei că o să fim din nou toate

împreună. Nu vreau să se întâmple ce s-a petrecut cu Miki şi cu Alina. Nu mai vreau asta, nu vreau să ne

despărţim!

-Bine! De unde vrei să cumpărăm drogurile? o întreb după ce străbatem mai multe străduţe

întortocheate din centrul Constanţei.

-Mergem direct la traficanţi!

-Eşti nebună? Suntem fete! Dacă ne răpesc? Nu cunoaştem pe nimeni, o să dispărem pur şi simplu!

-Nu e chiar aşa.. Îl cunoaştem pe Silviu.

-Silviu? Cel care a ieşit din orfelinat când eram mici?

-Da!

-Eu nu vreau să-l văd! Are atâta răutate... Ţii minte când prindea pisicile de lângă balansoare şi le

tortura? Este duşmănos! Nu vreau să dau ochii cu aşa persoană. Nu are pic de moralitate!

-Ce descoperire! M-aş fi aşteptat ca traficanţii să fie oameni cumsecade, oneşti...

-Lasă ironiile, că nu este momentul, eu vorbesc serios, chiar nu îţi dai seama de ceea ce putem să păţim?

-Îl cunosc foarte bine pe Silviu, de-asta mă şi duc la el. Vii?

-Am promis că o să stăm împreună! Nu-mi încalc promisiunea!

Mergem jumătate de oră fără să mai scoatem o vorbă, iar într-un final ajungem la o renumită vilă

luxoasă.

-Cât de mare e! Cred că a costat o groază de bani.

-Nu te mai mira. De afară arată bine, dar înăuntru... Mai bine fii pregătită pentru ce-o să înduri. Orice

s-ar întâmpla, fă-le pe plac. Încearcă să nu-i superi, nu de alta, dar ei nu ezită.

-Cum adică nu ezită...? Acum îmi zici? şoptesc eu îngrozită.

Nici n-apuc să termin bine de rostit şi Elena sună la uşă.

Acorduri de muzică rock zguduie puternic pereţii îngheţaţi şi parcă, mută într-o parte toată grămada de

pe acoperiş. Ţurţurii de gheaţă, prinşi de marginile clădirii, vibrează în ritmul sunetelor insuportabile, iar cei

sensibili în structură, se răsfrâng de la jumătate şi se prăbuşesc în troienele de zăpadă.

Per ansamblu, senzaţia emanată de casă este una apăsătoare, de durere.

După câteva secunde, un bărbat palid şi neberberit deschide anevoios uşa. Vocea lui răguşită mă zgârâie

pe timpane:

-Ce vreţi? întreabă nepăsător.

-Îl căutăm pe Silviu! Spune Elena, sfidându-i privirea.

-Care Silviu? Nu e niciun Silviu aici! Răspunde, mimând o stare de confuzie.

Răsuflu uşurată şi dau să mă-ntorc.

-Ce bine, putem să plecăm! Începusem să mă sperii!

Elena se uită calmă la mine, mă prinde de mână şi-i zice impunător bărbatului:

-Spune-i lui Silviu că am venit! Ştiu că este acasă!

Acesta îi zâmbeşte, simţind obrăznicia de care dă dovadă şi strigă, întorcând capul spre holul casei:

-Silviule, este pentru tine! Te cheamă nişte fete!

După câteva momente, un bărbat la vreo 24 de ani coboară agale de pe scările interioare. Corpul lui,

slăbit probabil din cauza drogurilor, reflectă o accentuată stare de degradare, iar urmele recent provocate pe

mâini de ace, denotă starea mizeră în care se află. Cu un maiou alb, se sprijină nepăsător cu umărul de uşă şi

trage plictisit dintr-o ţigară.

-Ce vreţi? întreabă, neavănd absolut nicio curiozitate în a afla vreun răspuns.

-Am venit să ne mutăm la tine!

Rămân încremenită! Cum să ne mutăm la el? Ce are de gând să facă? Nu-mi place deloc ideea! Sper că ştie ce

face!

-Să staţi la mine? Unde vă credeţi? De ce v-aş primii?

-Primeşte-ne măcar o noapte. Este atât de frig afară, iar aici este atât de bine! Uite, avem bani să stăm şi

la hotel! scoate banii pe care îi aveam şi-i pune în mâna.

- Ţi-i dăm pe toţi, doar lasă-ne să ne simţim bine o noapte! îi ia tigara dintre degete, trage un fum şi

aflată sub efectul marijuanei izbucneşte într-un râs isteric.

Starea ei se schimbase complet! Euforia trăirilor provocată de substanţa halucinogenă era autentică,

moment în care încep să mă gândesc realmente la pericolul ce ne aşteaptă. Cum să facem faţă încercărilor şi

incertitudinilor când singurul avantaj al nostru, banii primiţi, se anulează aşa de repede?

-Dacă aţi trecut pragul, sunteţi ale mele! Fie că vreţi plăcere, fie că vreţi să mă păcăliţi, într-un final o să

aveţi doar de suferiţi!

Ce are de gând să ne facă? Nu vreau decât să plec de aici! Fiecare secundă ce trece, se scurge în

defavoarea noastră, iar concomintent cu ele, creşte în mine starea de spaimă.

Elena îi zâmbeşte de parcă nu ar fi auzit ameninţarea bărbatului, mă prinde de mână şi mă trage în casă.

-Haide, intră, nu fii timidă! Relaxează-te, ţi-am zis că în seara asta ne distrăm de minune!

Comportamentul ei mă determină să mă gândesc că deşi vrea să îmi dea impresia că ştie ce face, a pierdut

total controlul, că în mândria sa nu poate reconoaşte şi accepta superioritatea lui. De data asta te-ai păcălit,

te-a citit mult prea uşor şi orice ai face nu-i poţi şterge suspiciunile!

Având oarecum o imagine clară în minte referitoare la situaţie, îmi focusez atenţia asupra ambientului şi

obiectelor din casă. Spre sufragerie, pătura groasă de fum inundă încăperea cu izul specific bolilor, iar mizeria

acumulată în colţurile şi pe suprafaţa pereţilor, îmi răsfrânge asupra pielii dezgustul şi sila pentru locul acesta.

Pe parchetul roşu, cu urme de zgârieturi provocate cel mai probabil de lame de cuţit, zac nenumărate

chiştoace, sticle goale de alcool şi ambalaje aruncate de la pachetele de ţigări.

-Lăsaţi-vă bagajele la etaj! mormăie Silviu cu o voce răguşită, şi închizând uşa, se îndreaptă spre camera

unde plecase primul bărbat, cel cu care vorbisem iniţial.

Tensiunea ce se instalase cu puţin timp în urmă, pare că a dispărut, iar starea de exaltare a Elenei începe

să mă binedispună. Pentru moment, mă gândesc că poate nu e chiar aşa de rău!

-Dă, că le duc eu pe amândouă! Tu du-te şi distrează-te! Du-te că vin şi eu imediat! mi se adresează,

urcând scările şi dispărând din vizorul meu, odată cu scăderea intensităţii vocii.

După clipe petrecute în deplină decepţie, escaladate cu stări de nesiguranţă, găsesc forţa să mă

acomodez într-un final cu ideea şi să mă adaptez la noile condiţii.

-Sigur! Silviu arată-mi casa, te rog! rostesc eu, ducând o luptă între ceea ce am perceput şi ceea ce

mi-am impus să gândesc.

Auzind cuvintele mele, băiatul îşi schimbă atitudinea, devenind dintr-un arogant incurabil, un tip

entuziast şi chiar curios. Îşi întoarce paşii pe care tocmai îi avansase şi îndreptându-se spre mine, se uită adânc

în ochii mei. Se apropie tandru de umerii mei, cuprinzându-mă oarecum în braţe şi îşi trece mâna, plin de

senzualitate, prin parul meu blond. Pentru o clipă , nu realizez că băiatul din faţa mea este cel pe care l-am

vorbit de rău, pe care l-am urât şi despre care am avut în tot acest timp doar un dezgust nemărginit. Cum se

poate, ca doar printr-un singur gest, printr-o singură privire sau chiar un simplu zâmbet, să-ţi schimbi total

sentimentele şi gândurile referitoare la persoane? Cum pot să să trec peste toate, să uit de răutatea pe care o

vedeam în inima lui, doar pentru că mă face să mă simt atât de specială? Să fie doar o joacă sau mă place şi

chiar însemn ceva pentru el?

După câteva secunde, ştiute doar de noi doi, îşi înclină capul şi-mi şopteşte la ureche:

-Hai în sufragerie, să-ţi arăt ceva!

Mă apucă de mână, asemenea doar îndrăgostiţilor şi mă trage uşor după el. Aflată sub vraja-i plăcută, îl urmez

numaidecât şi ajungând în sufragerie îmi aduc aminte de cuvintele Elenei. „ Să nu-i supăr!” şi „să le fac pe

plac!”

Blănuri albe, imaculate de lup stau întinse pe podea, reamintind de cruzimea şi războiul nemilos al

oamenilor cu natura. Pe pereţi, de jur împrejur sunt agâţate capete de cerb, ceva morbid şi hilar, dacă nu ar fi

fost acceptat atâtea secole. Pornirile animalice şi suferinţa paroxistică par să transcendă timpul sau graniţele

nevăzutului şi incuibate tainic, răzbat în lumina privirilor.

Într-un colţ, pe o canapea dintr-o piele neagră, într-o stare adiacentă letargiei, îl observ pe bărbatul

care a deschis uşa. Neaşteptat de tăcut, vizibil sub efectul drogurilor injectate recent, oarecum pierdut,

divaghează:

-Cin-o s-am ... ? Cine-o s-am? Silviu, cin-o s-am?

Încercând să împing în faţă naivitatea, să dau impresia că nu am ideea că ar fi traficanţi, îmi desfac părul,

schiţez un zâmbet şi întreb:

-Ce-a păţit, se simte bine?

Silviu se uită la mine, spărgându-mi imaginea de nevinovată pe care o generasem, şi-mi răspunde

neaşteptat de calm şi răbdător:

-Ştii foate bine ce a păţit, nu mai pune întrebări tâmpite!

Văzănd reacţia lui şi modul meu greşit de abordare a situaţiei, caut să schimb ceva, să mă aproprii, să-i

cerşesc prietenia.

-Şi-o să se mai trezească? râd fals şi patetic, denotând lejeritate şi toleranţă consumului de droguri.

Prompt la noua încercare, considerând imprudenţa mea ca fiind doar o mică abatere, specific unei fete

stângace, răspunde printr-o seninătate menită a mă descoase:

-Depinde cât de mult îi place heroina! Ia spune-mi, ţie-ţi place?

Cuvintele ce urmează să le rostesc nu pot uşura în niciun chip situaţia, dar o pot agrava şi astfel orice

tentativă de a mai ajunge aici, la starea iniţială, ar fi imposibilă. Ce să răspund?

Dacă spun că nu, primul gând al său ar fi să mă injecteze negreşit şi ar fi printre cele mai proaste

variante posibilă. Dacă răspund că da, ar fi foarte greu să las impresia că spun adevărul şi mai mult ca sigur ar

realiza că încerc să-l înşel, iar în acest caz, reacţia lui ar fi greu de anticipat, cel mai probabil, devenind violentă.

În momentul acesta, cu puţinele informaţii pe care le am despre el, cel mai bine este să trag de timp, să văd

cum evoluează situaţia şi în funcţie de aceasta, să ştiu pe ce carte merg!

-Nu am încercat încă heroina! răspund cu un zâmbet provocator şi cu degetele jucându-mă neglijentă

prin păr.

-Pentru fiecare lucru există un început! exclamă Darius rece, cu o viteză impresionantă în gândire şi

folosind remarcabil doar termeni potriviţi. Ştie exact ce şi cum să spună, iar controlul impecabil de care dă

dovadă este stânjenitor pentru mine. Este clar că adversarul meu este mult mai pregătit şi mai experimentat,

iar orice încercare a mea de-a întoarce cuvintele este inutilă. Cel mai bine ar fi să evit conflictul şi să-i distrag

atenţia de la subiect. Ar trebui să meargă, o să mă piardă printre vorbe, că de altfel, nu cred că ar putea

cineva să mă urmărească sau să mi se opună.

-Sigur! O să vreau şi eu, dar nu acum! Mai am nişte treabă prin oraş în seara asta! Ştii cum suntem noi

fetele, suntem mereu pe fugă, iar atunci când credem că avem timp, defapt mai avem o groaza de lucruri de

făcut! Nici nu-ţi vine să crezi câte ni se pot întâmpla într-o singură zi, una pe care noi o credem banală. Odată

mă plimbam prin parc, şi cum treceam pe lângă o bancă observ că ...

-Taci din gură, nu mai scoate niciun sunet! mă întrerupe săgetându-mă cu privirea. Răutatea şi ura pe

care o simţisem în adâncul lui, ies subit la suprafaţă, parcă în oglindă cu voioşia şi veselia celui de lângă el.

Căutându-i tandrenţea şi poate chiar iubirea de mai devreme, îl strâng în braţe şi-mi plec capul uşor pe

pieptul lui. Furios din cale-afară, se roteşte cu tot corpul şi lovindu-mă cu palma peste faţă, mă trântesc

neajutorată pe podea. Sângele cald ce mi se scurge din nas, pătează puternic blana de lup, curată, de sub

mine, un contrast al stărilor interioare, iar picăturile ce se sparg, o pictează, îmi colorează trădarea. Durerea pe

care o simt, cea provocată de lovitură, cumulată cu răutatea izvorâtă din fiinţa lui, este totuşi insignifiantă

comparativ cu ţipătul surd şi plânsul naturii.

Sunt altarul purificator de suferinţe, iar din momentul ăsta, jur să rescpect şi să amintesc sacrificiul ei,

jur să mă zbat şi s-o protejez!

Gestul făcut şi urletul lui îmi spulberă orice speranţă de a mai negocia, de-a-i schimba cumva, salvator,

judecata. Îmi dau seama că şansa pe care o aveam, a dispărut, iar cuvintele pe care le-am folosit, nu au fost

cele mai inspirate. De ce este timpul ireversibil? De ce trebuie să-ţi plăteşti fiecare greşeală? De ce nu te învaţă

nimeni cât de importante sunt micile decizii pe care le iei?

Se spune că atunci când eşti în pragul morţii, îţi revezi viaţa, îţi reaminteşti momentele prin care ai

trecut, locurile şi oamenii pe care i-ai întâlnit, clipele dulci şi orele triste ... Eu nu vreau să-mi amintesc nimic,

nu am un moment de care să mă fi bucurat cu adevărat!

O bubuitură puternică zguduie holul, iar tropote şi zgomote de ghete se aud pretutindeni.

-Poliţia! Nu mişcă nimeni! Toată lumea la pământ!

Mascaţii întră pe uşă, îi prind pe traficanţi şi confiscă toate drogurile. Cercetează colţurile camerelor şi

preiau miraculos controlul situaţiei.

Suntem salvate! Nu credeam în minuni, dar astăzi tocmai ce am asistat la una!

Ceasul indică ora 4 fix. Soarele trist începe să apună, lăsând parcă totul în grija întunericului. Razele lui

mângâie acoperişurile caselor ca de „noapte bună”, iar luna ce răsare printre blocurile îngheţate începe în

linişte să vegheze. Puritatea ei, îmi hrăneşte speranţele şi-mi sărută toate neîmplinirile.

Elena coboară relaxată de la etaj, intră senină în cameră şi fiind oarecum surprinsă, se uită blând la

mine.

Mă ridic repede în picioare, sar în braţele ei şi înecată în emoţii contrare îi şoptesc la ureche.

-Mi-a fost atât de frică! Am crezut că o să mor! Ce ai făcut acolo sus?

Mă strânge puternic la piept, scoate o batistă, îmi şterge părinteşte lacrimile şi sângele de pe faţă şi-mi zice:

-Eşti eroina mea! Te-ai bătut de una singură cu ei, Oana! Eşti Ioana d’Arc!

-Termină cu glumele, că nu mai am puterea nici să râd!

Poliţistul notează atent ceva pe foi, se apropie de noi şi ne spune:

-Este totul în ordine acum! Aveţi nevoie de ambulanţă, aveţi vreo una probleme cu sănătatea?

-Este totul în regulă, mulţumim mult! răspund cu un zâmbet, ce după mult timp a reuşit, să răzbată.

-Atunci puteţi să plecaţi acasă! Totul s-a terminet pentru voi două!

-Acasă? Dar noi...

Elena mă apucă de braţ şi vorbeşte repede peste mine.

-Avem două genţi la etaj. Le luăm şi plecăm imediat!

Într-un final. părăsim casa groazei, traversăm câteva străduţe şi bulversată încă de traumatizanta experienţă, o

întreb:

-Spune-mi şi mie, ce ai făcut acolo sus?

-Am aşteptat! răspunde calm.

-Ai stat?! În timp ce eu eram cu ciudaţii ăia singură? Nici nu ştii cât noroc am avut că a venit poliţia!

Scoate din geantă un telefon mobil, îl trage din husă şi-i dă drumul în zăpadă.

-Nu te mânia, nu există noroc! Există doar credinţă. Ai avut încrederă că vei fi salvată, ai avut nădejde că

cineva are grijă de tine? Eu sunt cea care a sunat la poliţie! Am sunat şi am aşteptat! Am nădăjduit şi m-am

încredinţat în tine!

O bucurie imensă mă cuprinde şi încep, din senin, să râd.

-Să ştii că m-am îndoit de tot ceea ce făceai şi sinceră să fiu, am crezut că eşti depăşită de situaţie. Cât

mă bucur că ai dus la bun sfârşit tot planul, cât mă bucur că suntem împreună!

-Planul nu a fost doar atât, să-i fie arestaţi şi într-un fel să plătească pentru tot ceea ce au făcut.

Bagă mâna dreaptă în buzunarul mare al gecii şi scoate bancnote de 500 de euro.

-Sunt vreo 10 mii prin haină...

-Eşti genială! Nu-mi vine să cred câtă imaginaţie ai şi cât de bine planifici totul. Cât ma bucur că am venit

cu tine!

Mă strânge duios în braţe, îmi sprijină fruntea de umărul ei şi-mi spune:

-Cât mă bucur că-mi eşti alături! Nici nu ai idee ce mult însemni pentru mine!

Ninsoarea s-a oprit, însă norii grei tot mai acoperă cerul Constanţei. Traversăm cu atenţie strada şi

ajungem în faţă la „City Park”. Din dreptul semafoarelor, de-a lungul şi de-a latul zonei, sute de oameni păşesc

relaxaţi pe pavajul îngheţat, ocolind troiene de zăpadă. Cu ghete şi haine groase, ei străbat prin aerul îngheţat

şi asemenea unui muşuroi de furnici unii pătrund, iar alţii pleacă liniştiţi din mall. Deşi temperatura, odată cu

lasarea serii, scade brusc, privirea lor de-o frumuseţe aparte şi colindele ce răsună din carapacea construcţiei,

încălzesc şi imprimă în aer misterul şi magia Crăciunului.

Globuri argintii reflectă tainicul şi fălnicia brazilor, iar luminiţele ce înconjoară clădirea îmi răpesc

admiraţia şi-mi transmit puritatea, starea unică născută în sânul sărbătorilor.

-Cât de frumos e! Este prima dată când vad aşa ceva! exclam cu o naivitate ce doar copiii o pot simţi.

-Da, este foarte frumos! Sunt lucruri minunate pe care le pot face oamenii, însă de multe ori uităm. Într-

o bună zi, toată lumea va avea în inimă căldura sărbătorilor, toţi vor cunoaşte bunătatea şi atunci i se vor

pleca. Nu mă dau bătută până nu dispare suferinţa şi nefericirea!

Mă uit în ochii ei luminoşi şi simt o explozie de energie ce pare venită din altă parte. Se pare că nu o

cunosc deloc! Am crescut de mici împreună, dar când şi cum de s-a schimbat aşa? De unde vine forţa pe care o

simt în cuvintele ei şi cum poate să dea sens unor cuvinte ciudate, atât de ocolite de oameni? Cine este fata

asta?

Face semn unui taxi şi împinse mai mult de gerul de afară, ne urcăm în el.

-Unde vă duc? întreabă şoferul, încercând să-şi încălzească mâinile.

-În Mamaia! Ne aşteaptă o noapte lungă de distracţie! Nu-i aşa Oana?

-Da! O să ne distrăm de minune! zic eu, având mintea plecată în altă parte.

Capitolul 6

-Jupiter-

“Ceea ce stã în puterea noastrã sã facem,

stã în puterea noastrã sã nu facem.”

Aristotel (384 î.Hr.-322 î.Hr.)

Cine este duşmanul prieteniei şi prietenul duşmăniei? Ce minte separă sufletele oamenilor, pentru ca

apoi să le îndepărteze prin scări ierarhice sau funcţii?

Ce gând viclean pătrunde prin cercul familie şi o scindează? Cine întreţine triunghiul de conflicte „copil -

părinţi” şi desacralizarea perfecţiunea cuplul, promovând ideea „omului de afaceri” sau a „femeii

independente” ?

De ce nu pricepem că Informaţia, Egoul, Funcţiile şi Banii pălesc în faţa splendorii şi infinităţii vieţii?

Când alegem, să renunţăm la vicii, la dorinţe deşarte şi să ne primim darurile? Cine caută să ni le

cumpere şi să ni le facă uitate?

Cine ne tulbură liniştea şi se bucură când devenim părtaşi?

De ce naţionalismul este catalogat ca fiind un defect, iar sunţinătorii acestuia etichetaţi ca extremişti?

De ce nu sunt respectate identitatea, istoria şi religia poporului?

Pentru mine, naţionalismul nu generează o situaţie conflictuală, ba dimpotrivă! Aprinde flacăra voinţei,

arde inimile compatrioţilor şi întreţine întotdeauna speranţele.

Tradiţile şi limba trebuie păstrate cu orice preţ, deoarece sunt comoara înaintaşii noştrii şi sub

îndrumarea lor, la momentul potrivit, în fiecare dintre noi renaşte spiritul fraternităţii. Ei l-au îngrădit, l-au

sădit şi l-au crescut. Au presărat fulgi albi din suflet, iar deasupra, secole la rând, au curs lacrimi de îngeri.

Sămânţa a îndurat paşii grăbiţi ai legiunilor romane şi a simţit cât de ascuţit este vârful suliţei făurite de

om. Sângele s-a scurs de pe zidurile cetăţii Sarmisegetuza , a înroşit pământul, iar din acesta a răsărit un

vlăstar. Deşi fragil, s-a opus vehement cotropirii străinilor şi cu toate că a stat sub ropotele hunilor şi ale

otomanilor, a reuşit să se înalţe şi să înmugurească. Ramurile timide au prins de mână Basarabia, Bucovina şi

Cadrilaterul, însă doar pentru scurt timp. Maşinăriile grele ale germanilor au retezat crengile Copacului, iar

Armata Roşie a smuls frunzele înverzite de speranţe şi le-a îngropat adânc în Fântâna Albă.

Pentru a nu mai înmuguri din nou, au încercat să-i acopere cerul şi au zidit închisori comuniste. Barele

de fier au sugrumat trunchiul masiv, iar scoarţa, fiind mai slabă, a putrezit şi s-a prăbuşit pe pământ. Anii au

trecut, iar metalul a ajuns până la înimă, atingând sorbul vieţii. Întărită de hrana pământului şi de puritatea

cerului, seva a topit închisoarea, iar frunzele nerăbdătoare au început să înverzească tocmai din miezul iernii,

din apusul lunii Decembrie. Însă, nu toate au simţit căldura Soarelui şi multe dintre ele s-au înnegrit, devenind

nici moarte, nici vii. Acum, Copacul este din ce în ce mai gol şi oglindeşte defapt adevărata noastră faţă.

Nu poate exista un present, fără trecut, cum nu poate exista viitorul, fără prezent! Soarta grădinii este

puterea şi dorinţa noastră!

Însă nu toţi se pot bucura de propriile decizii. Pentru Ganymede, Io, Europa şi Calisto, voinţa lor, este

voinţa regelui Jupiter. Nemilos şi tranşant, gigantul enunţă porunci şi dă întotdeauna ordine.

În această zonă de univers nu există decât ascultare şi supunere. Forţa gravitaţională suprimă câmpul

magnetic al sateliţilor şi le deformează chipurile obosite. Judecata lui este considerată dreaptă, dar şi aşa,

pentru mulţi, consecinţele sunt prea greu de suportat.

Corpuri slabe şi copleşite de puterea degajată, se prăbuşesc deznădăjduite pe suprafaţa planetei.

Craterele adânci depun mărturie pentru neputinţa lor şi marchează faptele de vitejie într-o cronică a domniei

tiranului.

De ce există astfel de lideri exigenţi şi de ce mai eşti înzestrat cu puterea de a discerne, dacă nu o poţi

folosi? De ce primesc oamenii darul liberului arbitru, când toată viaţa lor au fost conduşi?

Cum poţi să îndrumi suflete când ele au filtrul propriei conştiinţe şi vor răspunde pentru deciziile luate?

Oare consecinţele greşelilor se impart cu cel ce instigă?

Cum vom fi judecaţi, dacă în decursul vieţii vom fi nevoiţi să alegem între a ucide sau a fi ucis, sau dacă

în legitimă apărare, curmăm soarta unui om? Mai are vreun rost dacă după înfăptuire vom ajuta oameni şi

vom cere iertate, cu toate că am acţionat premeditat? Cum se va înclina balanţa şi cine ne apară în judecata

divină? Cine sunt avocaţii noştrii şi mai ales, cine are curajul să ne acuze? Să fie intenţiile noastre bune,

dorinţele uitate sau chiar sufletul de copil?

Cum să ne găsim drumul, dacă în calea apare cineva ce ne condiţionează răsuflarea? Cum putem spune

că am ales, când secretul cuvântului este tocmai de a refuza o decizie finală? Alegerea se manifestă împreună

cu voinţa proprie şi nu cu vreo înfluenţă exterioară.

În miezul planetei, pături dense de metale sunt trase în Vortex şi sunt preschimbate în holograme. Aflat

în dimensiunea materială, Jupiter este nevoit să se supune legilor universale şi formelor geometrice. Sferele se

rotesc în julul Golului, sunt absorbite şi se dematerializează.

Nimic nu se pierde, totul se transformă! Energia informată este respinsă din interior şi inundă polii.

Fluxul de electroni se deplasează spre polul opus, generând un câmp electro-magnetic uriaş.

Însă nu totul este ordonat. Marea Pată Roşie tulbură existenţa moleculelor, iscând o furtună

interminabilă. Atomii de hidrogen şi heliu se contopesc haotic şi interacţionează cu vârtejurile ascendente,

exact ca intr-un bol de fluide eterogene. Diferenţele de presiune dintre masele de aer, creează benzi

longitudinale dispuse pe altitudini diferite şi transformă peisajul într-un ocean eteric de gaze .

Pe suprafaţa planetei, lanţuri muntoase se suprapun linii orizontului, iar văile cu ape limpezi şerpuiesc

de-alungul dealurilor şi colinelor.

Maiestuos, din mijlocul acostora, un vârf argintiu spintecă brutal cerul. Este încărcat de zăpadă, reflectă

puritatea norilor deasupra pământului şi totodată păstreză tainele la adăpostul înalţimii.

Vreau să ştiu totul! Vreau să ajung până sus, până când voi putea vedea tot ţinutul de-a-ntregul!

Caut drumul cel mai scurt, iar într-un final decid. Nu-mi doresc poteci înguste printre arbuşti, fiindcă nu

vreau să mă aplec. Vreau să-l cuceresc, vreau să-l supun, sunt Alexandru Macedon şi stăpânesc tot pământul.

Pe stânga şi pe drepta arbori groşi mi se închină, făcându-mi loc să trec. Poieni luminoase şi calde mă

îndeamă spre altă cărare, dar sunt fermă, am decis că n-o să mă abat. Ştiu ce am de făcut! Planul a fost stabilit

şi deja este prea târziu să mă răzgândesc.

Îmi continui hotărâtă ascensiunea şi ajung pentru prima dată într-o zonă primejdioasă. În faţa mea este

un zid imens de piatră, încadrat de genuni şi prăpastii adânci. Ştiam că îl voi întâlni, dar sunt pregătită şi-mi voi

continua marşul. Nu mai am nimic de pierdut, iar gândul că de acolo sus îmi voi vedea locurile şi oamenii mici,

săgetează rocile una câte una. Sunt un arcaşul desăvârşit, sunt temutul Ginghis Han! Escaladez grăbită stănca

şi încep să simt cum picioarele mele concentrează toată energia pământului. Antrenată şi îmbrăţişată până

acum doar de umbre, cunosc pentru prima puterea voinţei şi-mi dau seama că din momentul acesta viaţa îmi

reaparţine.

Sunt la jumătatea drumului şi totuşi simt că am aflat cel mai important secret al existenţei. Soarele ce se

ascundea după vârf începe să mi se arate şi să-mi încălzească pieptul.

Mă sprijin cu spatele de versant şi încep să mă simt ciudat. Sunt plină! Fluxul de energie provenit din

plex se răspândeşte în tot corpul, urcă plăcut spre gât şi se scurge prin braţe. Îmi dau seama că pot să-l

controlez doar cu mintea şi realizez că deşi nu am la mine nimic, totuşi deţin arme. Încântată de puterea cu

care am fost înzestrată, las călătoria pe plan secund şi privesc mândră în zare. Mă aflu deasupra râurilor

rătăcite sau a dealurilor singuratice.

-Vreau să uit răceala pământului şi să cunosc căldura cerului!

Ecoul glasului meu se loveşte de brazi şi ricoşează spre văzduh, ca într-o oglindă a naturii. Sunetele

dizarmonioase mişcă norul alb ce plutea deasupra mea şi îi schimbă direcţia, coborând lent spre mine.

Rămân uimită de răspunsul promt la rugăciunea mea şi devin din ce în ce mai nerăbdătoare.

Un fulger orbitor izbeşte muntele şi-i vaporizează vârful. Tunetul spulberă cenuşa şi o evaporă instant în

aer. Toată rocă ce era deasupra mea, dispare într-o singură clipită. După momente de năuceală, realizez că

este cineva pe nor. Este suprem! Simt cum forţa fulgerelor provine din braţele lui şi puterea tunetelor din

şoapte. Cum poate toată energia să se afle într-un singur corp? Cum poate infinitul să se regăsească într-o

formă limitată? Să fie el doar ceea ce văd, un chip dur învăluit în lumină?

-Sunt Zeus, judecător de oameni, rege din Olimp,

Am haine ţesute-n aur, împletind fire de-argint,

Tunând şi fulgerând, vă spulber Pământul tot,

Când mândri vreţi să-mi stingeţi, al vieţii sacru foc!

De-ar fi om în lume, cunoaşterea s-o caute,

De pe-un nor, deasupra-i, ţin fricile de-o parte.

Dar mulţi trăiesc degeaba şi uită c-au un scop,

Dau vina pe destine, pe stele cu noroc.

Se roagă-n văzul lumii, din cer să dau răsplată,

Să aibă dar în palme, în grâne şi în apă.

Dar puterea li scurge, din piept, şi ca-ntr-un joc,

Îi străpung într-o clipită, oprind sângele-n loc!

Mai bine s-ai o soartă, de prost sau de neghiob,

Muncind pământul sec, cu foametea în corp.

Deşi săraci cu duhul şi multe, nu prea pot,

Nu uită că-s deasupra şi acceptâ să fie robi.

Balanţa mea e dreaptă, eu mereu bag de seamă,

Şi primesc o altă şansă, un destin fără povară.

Dar pe restul, toţi, îi judec, dintr-o unică privinţă,

Căutat-au adevărul, cu ardoare şi voinţă?

Aşteptat-au să apară, de pe cerul înstelat,

Zeiţe, sfinţi şi îngeri plutind neîncetat?

Ori au luptat muncind, au muncit luptând,

Şi-au învăţat că moartea, moare învăţând?

Dar, hai ca să răspund, la tot ce-ai acuzat,

Mi-ai ţipat, jelind, că dreptatea am uitat!

Că nu-s acum corect şi plăteşti ce n-ai facut,

Că meritai părinţ, să nu fii copil pierdut.

La ce e bun un drum, ce se-neacă brusc în mare,

Când tu păşeşti pe munţi, cu sufletu-nspre Soare?

Luminează-n zi şi râuri, luminează-n zori păduri,

Dar luceşte doar în vârf, pe al capului cununi!

Că cei ce stau în umbră şi se feresc de raze,

Nu pot cunoaşte taina lumilor frumoase.

Ei cred doar că spaţiul e guvernat de timp,

Că viaţa curge-n ore, nu curge doar zâmbind.

Însă, dacă îmi mai ceri, pot să-ţi dau părinţi,

Să şterg ce-ai învăţat, îţi şterg ochii cuminţi.

Dar şi părinţii mor, durerea fiind mai mare,

Când tot aici te-ar duce, o viaţă trecătoare!

Acum este momentul, răspunde ce-o să faci,

Spune-mi ce-ai ales, vorbeşte-mi, să nu taci!

Ştiu ce ai gândit, eu deja aud răspunsul,

Dar ascultă ce-ai simţit, decide-a apei cursul.

Te întorci spre păduri, odihnindu-te la şez,

Să discuţi banalităţi, prin grădini şi prin livezi?

Să vorbeşti cu unii oameni, ce n-au har şi conştiinţă,

Ce l-ai scris recent în cartea despre zei şi de ştiinţă?

C-ai descoperit spre ieri, cum lucrează Universul,

Că protonii şi-electronii, câteodată-şi schimbă sensul?

Iar, deşteaptă cum te ştii, tu demult aveai habar,

Când zăresc mai măine-n cosmos, pe-o planetă un ocean?

Dar vorbeşti şi de credinţă, că de altfel, te pricepi,

Spui că Dumnezeu n-există, o legendă doar cu şerpi?

Şi că păcatu-i arhaism pentru justiţia cu lege?

Te-a răpit şi n-ai simţit, ocolindu-te-n vârteje!

De-ai alege calea bună, eu te-nvăţ cum poţi să treci,

Am distrus vârful zărit, am distrus să poţi să pleci.

Că mai mult ochii te-nşală, nu materia există,

Luminează doar structura energiei ce persistă.

Reflectată în eter, ea transmută elemente,

Emiţând vibraţii, stări, culori calde şi secrete.

Geometria este sacră, calculată-n mii de unghiuri,

Şi rotaţii înfinite, mintea, rolul ei, pierdându-i.

Că în centru şi în vortex, este singularitate,

Străbătând cam orice punct, fie-aici, fie departe.

Şi cu cât e mai puternic, generează-n jur un câmp,

Ce răzbate prin oceanul, de emoţie şi gând.

Acum că-ai aflat, harta porţii spre astral,

Călătoreşte-n pace şi uită de scandal.

Că tot ce ţi s-a dat, prin mine-a prins putere,

Cuvântul, viu, şoptit, al Domnului tăcere!

Dispare subit, neavând timp să-i adresez absolut nicio întrebare. Din tot discursul reţin doar că mă aflu

în faţa unei alegeri şi că-i un act exclusiv al voinţei.

Închid ochii, îmi controlez respiraţia şi încerc să mă liniştesc. Îmi împreunez mâinile şi-mi şoptesc:

„Vreau să plec!”

Fluxul de energie se intensifică în plexul solar şi-mi inundă plăcut pieptul. Pleacă brusc spre mâini, trece

repede prin degete şi se duce fix spre frunte.

Imagini aleatorii îmi răpesc mintea şi-mi dau seama că sunt urme ale neîmplinirilor mele. M-am hotărât,

trebuie să le accept, trebuie să le las să curgă!

Gândurile ascunse se rotesc şi simt cum devin din ce în ce mai conştient de poziţia corpului! Încerc să-mi

decuplez raţiunea şi-mi concentrez voinţa doar într-un singur punct: Să plutesc!

În scurt timp, energia din abdomen pe care credeam că-o controlez, începe să tremure şi realizez cum

pierd controlul trupului. Mă aflu în mijlocul unui atac de panică, iar tot ceea ce simt sunt tentaculele fricii şi

colţii groazei. Sunt demonii ancenstrali din interiorul meu, sunt chiar ei: Phobos şi Deimos.

Inima începe să-mi bată . . .

..................................................................................................................................................................................

Au trecut 5 luni de când am simţit pentru prima dată gustul dulce al banilor. Mulţi ar spune că ei nu ar

avea viaţă, că sunt hârtii cu o valoare simbolică stabilită de anumiţi parametrii economici. Eu consider însă, că

sunt cel mai puternic vehicul informaţional înfiinţat vreodată de om. Din cauza gândurilor proiectate,

dorinţelor egoiste şi a lăcomiei, banii au devenit vii şi au înlănţuit suflete în închisoarea patimii. Energia lor

este foarte puternică şi de accea, cei care îi deţin, pentru a se elibera, trebuie să decidă repede: scapă de ei,

sau încercă să-i alchimizeze. Şi un înger de lumină s-ar putea înnegri.

Este magia lunii mai şi Pământul se înclină umil spre Soare. Emisfera nordică mulţumeşte pentru căldura

primită, iar iubirea ei se transformă în verdeaţă, chemând cu mirosul de proaspăt păianjenii şi buburuzele.

Dealuri Dobrogei înverzesc, de pe lângă copacii singuratici până spre câmpiile pline de maci.

Ciobanii traversează cu turmele văile râurilor şi lăsâ urme reci pe malurile umede. Şopârle mici

îmbrăţişează cu recunoştinţă pietrele şi apoi se târăsc la umbra arbuştilor tineri. Şerpi şi vipere ies din

crăpăturile stâncilor, se întind şi se dezmiardă sub razele calde ale soarelui. Şi ele sunt creaţia Pământului, iar

de multe ori pecetea ca fiind fiinţe ale răului determină oamenii să fie mult mai veninoşi decât ele.

Pentru mine, Elena şi Andreea a reînflorit speranţa. Suntem în sfârşit acasă, un apartament cochet,

închiriat în inima Constanţei, cu vedere spre Bulevardul Tomis.

-Cine şi-ar fi închipuit că nu vom avea grija banilor? Chiar şi după atâta timp, pentru mine rămâne

incredibil povestea, iar nu i-aş fi avut în faţă, v-aş fi făcut mincinoase ordinare!

-Nu uita că nu sunt ai tăi, Andreea! Nu sunt nici ai mei, nici ai Oanei. Sunt bani făcuţi din suferinţă şi

disperare. Sunt din buzunarul părinţilor ai căror copii au fost prinşi în tragedia drogurilor. Uite cum facem,

m-am gândit mult la asta în ultimele zile. Cred că este timpul să-i împărţim şi să-i folosim exact cum credem de

cuvinţă. Fiecare are dreptul să-şi trăiască viaţa aşa cum doreşte, iar eu nu pot să vă impun cum să-i înmulţiţi

sau pe ce să-i cheltuiţi.

-Mi se pare corect! spun eu cu o voce calmă. Dă-mi partea şi o să vedem cine face mai mulţi. O să vezi

că o să am mai mulţi ca tine şi Andreea la un loc!

Se uită spre mine cu un zâmbet cald şi-mi zice:

-M-aş bucura pentru tine şi sunt sigură că aşa va fi dacă îţi doreşti neapărat. Totuşi, important este doar

ceea ce realizezi cu ei.

Cum de are replică la orice nesăbuinţă a mea? Oricum, nu cred că aş putea să mă îmbogăţesc şi sinceră

să fiu, nici nu vreau să fac un scop din asta.

-Şi tu ce-ţi doreşti Elena? Ce vrei să realizezi cu ei? Din câte văd, eşti doar o visătoare! Ţi-am spui, nu te

mai purta aşa! De fiecare dată când ieşim undeva, tu eşti cea care stă pe margine. Stai pe canapea şi comanzi

doar suc de portocale! Când eu şi Oana stăm şi ne distrăm cu băieţii, tu te prefaci că tastezi pe telefon. Crezi

că-ţi suportă careva fiţele? Toţi s-au săturat, iar eu le dau dreptate! Încă mai ţin minte, când am inventat

poveşti doar ca să ...

-Ajunge! Te rog, încetează să mă mai critici! Eu nu ţi-am reproşat niciodată, nimic. Ţi-am mai spus că nu

mă interesează cum mă văd băieţii tăi, fiindcă nu vreau să-mi pierd timpul cu unii ca ei. Am venit prin baruri

doar că am vrut să vă fiu alături, dar dacă vă deranjează cum mă comport, de acum stau acasă!

-Decât să ne strici cheful, mai bine rămâi aici! Haide Oana să mergem că deja s-a făcut 11 şi uite, iubitul

m-a sunat deja de 2 ori pe mobil! Hai să coborâm repede, cred că ne aşteaptă de ceva vreme.

NECORECTAT

Dacă am îndoieli? Da! Suntem două fete ce n au fost în stare să promoveze un examen banal, iar acum

pleacă cu sute de euro în buzunar şi se urcă într-o maşină cu 2 necunoscuţi. Este prima dată când nu o să o am

alături pe Elena, dar cred că este timpul să iau decizii de una singură. Vreau să plec din casă şi să mă întorc de

dimineaţă. Nu mai vreau să stau după idei mistice şi planuri de plecare în Bucureşti. Vreau să rămân aici cu

Andreea.

-Sunt toţi banii? o întreb pe Elena.

-Da sunt toţi! Eu am partea mea acolo, în rucsac.

-În rucsac? Dar unde ai de gând să pleci? Nu-mi spune că în sfârşit te cheamă capitala!

-Mă bucur că v-am cunoscut, aveţi grijă de voi! Vă aşteaptă băieţii jos...

-Aşa e! răspunde rece Andreea şi pleacă grăbită pe scări.

Nu-mi mai stătea gândul la întâlnire. David îmi pare rău!

-Chiar vrei să ne părăseşti? Cum rămâne cu statul împreună? Am promis că o aducem pe Casandra

acasă!

-Oana, eu nu pot să fiu ca voi. Îmi pare rău! Mâine dimineaţă la ora 6:00 am tren spre Bucureşti. iar în

legătură cu Casandra, o sa fiu acolo când împlineşte 18 ani, despre tine, nu pot să zic nimic.

Mă uit în ochii ei şi văd cum ii apare o lacrimă. Cred că îi este foarte greu, dar este decisă. Vrea să plece!

Dar şi eu vreau să plec. Trebuie să aleg între ea şi un băiat!

-Vin cu tine! Nu te las să mergi singură! Eşti sora mea!

-Oana, nu trebuie să vii. Este timpul să răspundem pentru alegerile noastre! Şi în plus, cât l-am văzut

ieri, Silviu este un băiat tare drăguţ. Are mult bun simţ şi este foarte isteţ. Meriţi un băiat ca el, ai suferit

destul. Însă te rog să fii foarte atentă! Oricât de rapidă eşti în gândire, cunoşti un om exact cât doreşte el, nu

cât vrei tu. Doar într-un singur caz ajungi să-l ştii cu adevărat, atunci când inima ta este inima lui, iar inima lui

este pură. Însă este improbabil să găseşti asta la oameni, cel puţin eu doar pot s-o gândesc, nu am simţit-o.

O strâng tandru în braţe, îi pun palma pe mâna marcată cu cruce şi o sărut încet pe obraz.

-Eşti neîmpăcată, simt asta!. Sunt sigură că cineva are grijă de tine acolo sus, dar eu nu pot să renunţ la

dorinţe şi vicii.

Scot telefonul din buzunar, îmi aprind o ţigară, o cuprind de mijloc şi fac o poză.

-Asta este maşina timpului. Aici în imagine rămânem împreună pentru totdeauna! Vreau mult de tot să

te revăd, iar peste ani să mai facem o poză! Totul este posibil dacă îţi doreşti cu adevărat!

-Cu toate că mă admiri, să ştii că sunt foarte slabă. Am reuşit să ajung până aici doar cu ajutorul tău,

Oana! Deşi suntem de aceaşi vârstă, iar eu am părut mereu stăpână pe mine, tu ai fost cea care m-a motivat.

Siguranţa cu care iei decizile, chiar şi pe cele prosteşti te preschimbă într-un fată puternică, iar viteza cu care

înveţi din greşeli sunt sigură că îţi înobilează sufletul. Sunt sigură că o să ne revedem cândva, poate cine ştie,

undeva sus.

- Sunt vorbe frumoase, însă nu cred în ele. Cel puţin nu încă! Nu vreau să ne întâlnim sus, vreau să stăm

la o cafea într-o dimineată de primăvară, iar lângă tine să fie iubitul tău, însă unul care să te merite.

Îmi iau geanta şi fug pe scări. Am întârziat!

Ies fulgerător din scară şi văd în faţa mea un Alfa Romeo roşu. Ritmurile muzicii house zguduie caroseria

maşinii, iar când geamul coboară răsună pe toată suprafaţa blocului.

-Urcă repede în maşină! E Party! ţipă Andreea aflată pe scaunul din fată.

Îmbrăcată într-o bluză subţire de primăvară, cu pereche de blugi negrii şi cu teneşi în picioare, sar

îmbătată de fericire în maşină.

-Dă muzica puţin mai încet ca să ne întelegem! Încă puţin, aşa! Ea e Oana, el e prietenul meu Vali, iar el

e viitorul tău iubit, David.

Sunt ruşinată, trebuia să o ia treptat. O să gândească sigur că sunt disperat după el, o să creadă că am

vorbit cu Andreea să zică asta! Trebuie să demonstrez contrariu, trebuie să arăt că îmi e indiferent.

-Încântată! Mergem să ne distrăm sau stăm la vorbă?

Privirea relaxată şi calmul din voce îmi ascund nerăbdarea şi confuzia din minte. Sunt incapabilă să

analizez toată situaţia şi să-mi dau seama unde mă încadrez în viziunea lor. Ce bine era de Elena că nu îi păsa!

Dar chiar, ia să încerc acelaşi lucru! Mă folosesc doar de ego astăzi, nu-mi arăt latura emoţională, astfel capăt

mai multă informaţie şi pot să domin situaţia. Aflu exact cine sunt ei şi cum să fiu pe viitor.

-Încântat, sunt David Alistar! Şi de azi eşti iubita mea! Dacă vrei bine, dacă nu dă-te jos din maşină!

Îmi dă toate calculele peste cap! Cum să adun informaţie dacă el îmi dă ultimatum? De ce se poartă

aşa? Se poartă aşa doar dacă nu mă place sau îi sunt cel mult indiferentă! Dacă i-aş fi plăcut, nu ar fi riscat să

rateze şansa de a fi cu mine.

Dacă sunt de acord, accept şi comportamentul lui şi asftel tot cad pe locul doi. Nu m-am gândit că o să

fiu într-o astfel de situaţie. Trebuie detensionată situaţia şi ştiu asta. Trebuie să fac o glumă şi apoi să văd cum

reacţionează!

-Glumeam! Doar nu m-ai luat în serios! Toate prietenele Andreei sunt binevenite! Hai să mergem să ne

distrăm!

Mi-a luat-o înainte! M-a testat! A vrut să vadă cum reacţionez. El zice că a fost o glumă, dar a vrut să

vadă dacă îl plac. A aflat că nu vroiam să renunţ. Normal ar fi fost să cobor pentru cum s-a exprimat, chiar dacă

nu a vorbit serios. Dar a ştiut să-şi încheie ideea, nu mi-a mai lăsat loc să spun nimic. Este foarte isteţ! Dar

totuşi nu trebuie să cad de prostă, trebuie să răspund cumva. Trebuie să fac un gest extrem.

-Cum să mă dau jos din maşină când vreau să fiu iubita ta?

Mă urc cu genunchi pe banchetă, pun mâinile încet pe umerii lui slabi şi îl sărut sfidătoare pe buze. Îl

strâng în braşe şi îi las urme de ruj pe gât.

Răspunde la asta! Sunt sigură că nu te aşteptai! Te crezi deştept? Să văd ce o să mai zici acum!

Începe să râdă şi îl bate pe şofer pe umăr:

-Vezi Vali? Ţi-am zis că nu găsim una să nu mă vrea încă de la prima întâlnire. Fata asta, Oana a bătut

recordul! Suntem de 2 minute în maşină şi deja e pe mine! Andreea, spuneai că prietena ta e diferită, că e greu

să o cuceresc, dar de unde! Nu trebuie să îi zic ceva tandru, trebuie să îi zic glume!

Încep toţi din maşină să râdă de mine. Am dat-o în bară! Acum toţi cred că sunt disperat după el! Chiar

sunt? Nu ştiu, dar vreau să aflu! Orice aş face, nu mai pot să le schimb părerea, aşa că mai bine încerc să fac

cât mai puţine.

-Chiar crezi că toate te placem? Uite eu nu te plac! Eu sunt cu Vali şi nu dau doi bani pe tine! Cât despre

Oana, ai grija cu ea! Nu ştiu ce vede la tine, dar dacă o faci să sufere, o să o păţeşti de la mine!

Ce bine că a zis asta! Mulţumesc mult Andreea, ai salvat situaţia! Din glume pe seama mea, acum mă ia

în serios. Oare ce o să zică? Sunt tare curioasă cum mă vede!

-Scuză-mă Oana, nu am vrut să te fac să te simţi aşa!

Mă ia duios în braţe şi-mi culcă fruntea pe pieptul lui.

-O să am grijă de tine! Nu trebuie să te mai temi, am revenit, sunt aici!

Mă simt aşa de bine! Oare chiar crede în ceea ce zice sau doar vrea să vadă ce fac? Mă iubeşte? Nu ştiu,

dar eu îl iubesc. Nu m-am simţit niciodată în singuranţă, dar cred că încep să cunosc sentimentul.

Şi este atât de frumos, este un înger! Pletele lui blonde îmi cuprind gâtul, iar ochii albaştrii îmi pătrund

în toată fiinţa. Simt că nu mai am niciun secret faţă de el, dar ce-mi mai pasă? Sunt a lui!

-Hai să mergem pe plajă, spune David, cu o voce autoritară, ţinându-mi trupul firav.

-Părăsim zona, strigă Vali, pornind iarâşi muzica la maxim.

Cuplează repede motorul şi maşina demarează cu un scârţâit de roţi.

-Un weekend de distracţie în Vama Veche, asta da provocare! Corturi pe plajă, pachete de ţigări şi sticle

de bere, ce bine sună, a libertate! ţipă Andreea emoţionată.

A libertate? Cât timp sunt în braţele lui David, nu ma mai interesează restul. Vreau să fiu doar eu cu el,

vreau să îi câştig iubirea!

Am plecat din Constanţa, de parcă au părăsit constelaţia şi suntem în drum spre Mangalia. Vitezometrul

indică 160 km la oră. Maşina abia atinge asfaltul, iar denivelările fac să simţi cum viaţa îţi este pusă în pericol.

Viteza cu care ne deplasăm pare să steargă toate calculele matematice legate de spaţiu şi de timp şi mă face să

mă gândesc că sunt într-o navă spaţială ce a trecut pe lângă Pământ, iar acum îşi continuă drumul spre altă

galaxie.

-În 20 de minute suntem pe plajă! Şofer mai rapid ca mine, nu găsiţi.

-Te rog, fii atent la drum, îi spun eu speriată.

-Stai liniştită, eşti în braţele mele. Nu ai cum să păţeşti nimic.

Ce prostii spune, dar şi aşa, tot mă simt în siguranţă. De ce când mă atinge nu mai îmi pasă de nimic? De

ce devin din ce în ce mai indiferentă cu privire la viaţa mea şi am tendinţa de a mă sacrifica doar pentru a-i

cerşi atenţia? Sunt dependentă de el. Mi-a suprimat voinţa şi acum mă răpeşte. Sunt conştientă de asta!

Capitolul 7

-Marte-

“Înainte să o porniţi pe calea răzbunării,

săpaţi două morminte!”

Confucius (551î.Hr.-479î.Hr.)

De ce omul încă nu pricepe că Pământul este “rotund” şi că se învârte în jurul Soarelui? De ce mai

considerăm, chiar şi în secolul 21, că timpul este liniar şi continuăm să desprindem filele din vechiul calendar?

Concepţia noastră este că ne aflăm într-un pătrat, dar nu am avut niciodată curajul să pornim spre limitele lui.

Din clipa în care ne părăsim centrul, vom afla că nu există linii frânte şi nici colţuri, vom afla că suntem închişi

într-un cerc şi dacă vom continua să alergăm, nu vom face altceva decât să ajungem în punctul din care am

plecat. Acceptă-ţi condiţia, acceptă că eşti un Gol ce dispune de un Spaţiu şi grăbeşte-te să-ţi înveţi lecţiile de

viaţă, deoarece acesta este singurul mod în care bariera se disipă şi te vei regăsi în Adrevăr.

Dacă suntem 99% spaţiu şi mintea noastră obosită continuă să traseze linia cercului, înseamă că fiinţa

capătă o formă sferică, transparentă.

Dacă toţi oamenii ar realiza că spaţiul din jurul lor se modelează după gândurile şi emoţile fiecăruia,

poate ar pricepe că înotăm într-un ocean de energie ce izvorăşte chiar din interiorul nostru. Fiecare alegem

cum ne trăim viaţa şi cu ce sentimente dorim să interacţionăm, iar orice clipă a existenţei noastre, chiar şi cele

aparent neînsemnate, sunt stocată la nivel de informaţie.

Din păcate, nu toţi oamenii aleg cum să-şi trăiască viaţa, iar în cele mai multe cazuri îşi umplu sfera cu

energia mediului în care se nasc. Profitând de voinţa lor slabă unele suflete neîmplinite caută să-i supună prin

diferite metode: prin forţă fizică, prin funcţia pe care o ocupă, prin manipulare (diverse gesturi şi cuvinte).

Defapt, toate aceste lucruri nu au cum să le aducă linştea, iar tot ceea ce fac este să fure energia celui

vampirizat şi să şi-o aducă în câmpul său.

De exemplu, atentând la integritatea lui corporală, sufletul slab va renunţa la orice tentativă de apărare

şi prin urmare şi la spaţiul său sacru. Lăsând pe cineva în cercul tău, nu faci altceva decât să-i cedezi deliberat

energia ta şi astfel, utilizând cheia fricii, o vei ceda ori de câte ori te vei confrunta cu o situaţie similară.

În cazul persoanelor aflate pe trepte sociale superioare, a sefilor sau a celebrităţilor transferul de

energie nu este atăt de brutal. Pe de o parte, ei se hrănesc cu atenţia celor din jur şi păstrând sentimentul

acesta o perioadă îndelungată, câmpul lor emoţional se modifică, de multe ori devenind chiar ei vampirizaţi

de subconştientul colectiv, de imaginea din minţile celor din jur.

Pe de altă parte, cei cu voinţa slabă şi cei nemulţumiţi cu propriul eu, le donează conştient energia, ba

mai mult, consideră că ar fi firesc acest lucru prin prisma faptului că se consideră inferiori. Diferenţa constă

însă doar de dimensiunea egoului, astfel, cel popular este un cocktail de gânduri şi emoţiii, ale lui plus ale celor

din jur şi matriţa este formată pe baza unei imagini colective încărcată de dorinţe şi neîmpliniri. Cel nepopular

este în cautarea unui model şi neavând forţa interioară să devină chiar el unul, îşi investeşte energia în lucruri

şi persoane ce nu-i vor aduce nimic înapoi. Pierzând timp şi forţă ani la rând, el se va preda sistemului

mediocru şi se va resemna la umbra percepţiei generala, ca aşa fiind realitatea.

Însă, de departe cel mai puternic tip de vampiraj este cel al mentalului. Pornind de la premisa că întâi

gândim o acţiune, iar apoi voinţa împreună cu emoţia transformă ideea în realitate, putem să înţelegem de ce

principalul pericol al societăţii din zilele noastre îl reprezintă manipularea.

Mintea omului este oarbă şi nu poate să separe minciunile, cel mult, poate să intuiască dacă se află o

bucăţică de adevăr. Din cauza acestui fapt, s-au format foarte multe medote de a o supune. Una din cele mai

banela, este de a spune doar o parte din realitate, iar restul să fie inventat, sau mai ingenios, omis.

De exemplu, pe ambalajele produselor, stă scris cu litere mari „Fără X”, iar lista conţinutului este tipărită

cu litere infinit mai mici. De ce m-ar interesa ce nu conţine? De ce este dirijată atenţia de la produsul în sine, la

o idée pornită din start ca fiind nocivă? Poate doar ca să spui: “Bine că nu are X! Gata îl cumpăr! Aleg răul cel

mai mic!”

O altă tehnică de manipulare utilizată excesiv este cea a repetării în buclă a unei minciuni. Dozată în

cantitate mică şi repetată suficient, ea este asimilată de minte ca fiind reală, iar dacă atenţia este prinsă într-

un moment de slăbiciune poate să o şi accepte ca fiind o informaţie verificată şi studiată. Din cauza multiplelor

canale de transfer al informaţilor (televizoare, internet, telefoane, dvd-uri, cărţi) prelucrarea acestora de

conştient este parţială, iar din volumul imens de date, multe sunt preluate de subconştient. El este sediul

emoţilor şi al pornirilor interioare, iar un control bun asupra lui va sterge orice încercare de manipulare prin

intermediul imaginilor şi al gândurilor subliminale. Prin urmare, chiar şi cele mai performante tehnici de

control mental nu pot să întrerupă fluxul voinţei proprie, dirijată spre interior.

De ce nu realizăm că dacă noi suntem sfere ce călătoresc pe suprafaţa planetei, aşa şi Pământul este o

sferă ce se roteşte în jurul Soarelui? Că dacă noi avem 99% spaţiu pe care îl umplem, şi Pământul are emoţii şi

gânduri? Că dacă noi avem un trecut şi lecţii de viaţă şi Pământul are, iar ele se repetă pânâ le învăţăm

împreună?

“Cine nu-şi cunoaşte trecutul , va fi condamnat să-l repete”, de secole la rând refuzăm să învâţăm şi

continuăm să ne confruntăm chiar cu prima lecţie. Urmaşii lui Cain nu au încetat să curme vieţile

nevinovaţilor, doar că de la simplitatea pietrei, armele au căpătat diferite forme şi dimensiuni, iar metodele

sunt multiple. Sentimentul de invidie şi gelozie atinge însă aceaşi intensitate, iar cuvintele de ademenire a

pradei ascund în continuare o minte diabolică.

Şi cu toate acestea există o cale de a scăpa de frica şi groaza crimelor. Pentru a nu deveni călău,

cheamă-ţi sufletul de copil înapoi, iar mai apoi lasă-te în voia lui. Blândeţea este singura armă ce nu poate

omorî şi te face invulnerabil.

Dar nu toţi călăii ce s-au luptat cu blândeţea, au renunţat la arme.

Mă aflu pe un corridor lung asemenea unui tunel dintr-o mină de cărbune. Duritatea pereţilor mă face

să cred mă aflu undeva într-o galerie sub pământ, iar forma curbă a tavanului, ghidează şi îndeamnă

continuarea paşilor. De obicei nu mie teamă de spaţii îngusete, dar direcţia ridicolă şi impresia că nu voi găsi

capătul, trezeşte întâi confuzia şi în scurt timp revolta inutilului. Ar trebui să fie o plăcere intensă, asemenea

unui mers desculţ pe iarbă şi o eliberare de viaţa cotidiană sau de rutina zilnică, dar să călătoresc orbeşte pe

un semi-întuneric mi se pare primitiv.

Mi-am dorit să zbor, am crezut că o să plutesc liberă ca un future în văzduh, dar tot ceea ce văd este

atât de simplu, iar cu cât înaintez, mă simt din ce în ce mai disconfortabil. M-aş întoarce dacă aş avea pentru

ce sau pentru cine, dar parcă şi locul mă face privilegiată, sau cel puţin aşa cred. Am şansa să văd ce este

dincolo de viaţă, poate chiar dincolo de moarte. Şi când te gândeşti că tot ce ai nevoie este doar de voinţă…

Nu am întâlnit în viaţa mea ceva atât de banal, de ciudat şi totodată de emoţionant. Pereţii sunt

simetrici, iar mocheta roşie pe care calc este neîntreruptă. Merg de ceva timp, şi văd că nu se mai sfârşeşte,

este foarte aiurea, poate chiar irational. Dacă mă gândesc puţin, şi îmi pun întrebări, risc să-mi pierd şi ultima

sclipire de luciditate. De exemplu: cine a fabricat-o, cine a adus-o aici, pe un culoar atât de îngust, cine are grijă

de ea şi mai ales, în ce scop dacă sunt singura ce o observă?

Mai bine las grijile de-o parte şi mă grăbesc, nu de alta, dar dacă nu întâlnesc pe cineva curând, încep să

mă înspăimânt. Traversez timp îndelungat coridorul, iar într-un final sentimentele încep să se intensifice,

culminând totul cu o frică teribilă .

În fata mea, este o imensă poarta de metal cu inscripţii şi modele greceşti. Pornind dinspre exterior, de

lângă linile pereţilor, colţurile se îmbină într-un material dur, rece, iar

„-Sunt Ares, comandantul suprem şi purtător de vise,

Protector doar pentru eroii cu rănile deschise,

Sau cu sabia în mână, la gât, dar nu în teacă,

Cu sânge de-abia scurs din vârfuri de săgeată

Căci idealul reprezintă un moment ieşit din timp,

Rămâne-n veci pe buze, ‘ntre oameni povestit

Dar când viaţa ţi se duce şi uiţi ce ţi-ai propus

Pământul şterge paşii, acoperind tot ce le-ai spus.

Voinţa este ucisă de cei laşi, nepregătiţi,

Voinţa a fost lege pentru cei ce i-au murit,

Dorinţa este una, regat liber şi frumos,

Dorinţa i-a fost una, dar acum e de prisos.

Dacă mintea ta trăieşte în spiritul imens,

Nu zice vrei acolo, Pământul ca să îl vezi.

Poate trupul tău fragil se-ascunde prin desişuri

Dar n-ar cunoaşte viaţa, fără urme de tăişuri

Copilă nu-mi mai cere poarta s-o deschid,

Deşi-s născut războinic, iubirea n-a murit.

Sângerează-n inimă, va sângera şi mâine

Va sângera încet, trecând chiar ani de zile

Toate se petrec, însă, că doar aşa este posibil,

Familii să trăiască şi copiii să crească liberi.

Dar, dacă pentru ei, va trebui să mori,

Vei face sacrificiul, a-i mai vrea neam sau popor?

Şi cu flautul din mână, ce vrei, ca să te aperi?

Sau să le cânţi, o doină, bestilor înalte?

Eşti sigură ca-i ales, ceva bun şi de folos?

Mai bine ia-ţi armură, o hartă sau un glonţ!

Zadarnic, tot vorbesc de eroi, curaj, nobleţe,

Că muritorii-mi continuă, să moară făr să-nveţe.

Dar mă supun şi eu, legii ce există,

De te-ai decis, mă bucur, chiar de-ai fi foarte tristă!”

Capitolul 8

-Pământul-

”Inima cunoaşte raţiuni pe care

raţiunea nu le conoaşte!“

Blaise Pascal ( 1623 -1662 )

“-Sunt Pomul Vieţii, rodesc fructe pentru oameni,

Ţin în braţe păsări şi-am sentimente reale,

Cu rădăcini adânci sorb apa din pământ,

Mulţumesc că exist, mulţumesc Tatălui Sfânt!

Dar când Soarele a apus, subit de lângă noi,

Voi oamenii nebuni, mi-aţi declarat război.

Eu plâng neîncetat şi mă rog în orice noapte,

Să vă dea mintea cea bună, să vă ierte de păcate

Că lama ascuţită, frânge-al meu mijloc

Îmi slăbeşte credinţa şi sincer nu mai pot!

Însă seara, când ceaţa se lasă pe coroană,

Toţi îngerii îmi cântă şi-mi iau a mea povară

Iar pentru asta, eu, continui să rodesc,

Să ţin păsări în braţe şi plante să iubesc

Cu crengile-nspre cer, în-amiază le fac umbre

Mulţumim Tatălui Sfânt, mulţumim de orişiunde.”

Capitolul 9

-Venus-

"Sunt trei mari iluzii ale omului istoric: progresul

infinit, autodesăvârşirea şi autosalvarea."

Petre Țuțea (1902 - 1991)

Capitolul 10

-Mercur-

"Oamenii sunt păsări cu aripile

crescute înlăuntru."

Nichita Stănescu (1933 – 1983)

Capitolul 11

-Soarele-

” Dacă există o fericire pe pământ,

apoi aceasta este prietenia.“

Mircea Eliade ( 1907 – 1986 )

Capitolul 12

-Sfârşitul-