Bogăţie sufletească

Îşi simtea ochii mici şi obosiţi. Bezna îi muşca din orbite şi dungile palide

de lumină care veneau de la felinarul de sus nu făceau decât să îi creeze stări

de ameţeală. Strânse din ochi şi sudoarea îi învălui fruntea măslinie. I se

părea că aude cum oasele feţei îi străpung obrajii în incercarea de a ieşi la

suprafaţa şi un nou fior îl lovi in stomac. Nu îşi mai amintea cănd a avut

ultima masă copioasă. Mâinile îi tremurau din încheieturi. Nu le zărea clar,

însă ştia exact ce se întâmplă cu fiecare părticică din trupul său plăpând. Ce

om obişnuia să fie. Înalt şi zvelt, elegant şi deştept. Corpul său bine clădit

ajunsese totusi să ia aspecte supraponderale în momentul în care a hotărăt să

schimbe ceva în viaţa lui. Importanta hotărâre. Cât de implinit s-a simţit

atunci. Continua să sape în pământul vâscos atent la fiecare fir de argilă ce

îi trecea printre degete. Îşi umplea timpul cu amintiri ale vremurilor demult

apuse, evitând să traiască prea mult în prezentul întunecat.

Alături de el săpa un om pe care îl cunoscuse în vremuri tulburi, la multă

vreme dupa ce renunţase la viaţa sa anterioara. Îi reţinuse numele însă nu

prea vorbeau. Se inţelegeau mai mult prin semne intuitive si nu încercau de

loc să işi arate amabilitatea unul în faţa celuilalt. Cu toate astea era convins

că îi leaga un fel de prietenie ascunsă, o legătura tăcută care putea oricând

să se dovedească benefică în condiţiile date.

Din capătul tunelului se auzi un zornăit de clopot şi pentru o clipă deschise

ochii. Reuşise să işi umple mintea cu amintiri şi trecu cu bine peste prima

parte a zilei. Prănzul era singurul moment de relaxare din acea groapa

intunecată. Ajunsese destul de adânc, nu ii era frică ca ar putea rămane făra

Tudor Enea – Bogăţie sufleteascăTudor Enea – Bogăţie sufletească

aer. Prefera să muncească singur, departe de privirile suspecte ale colegilor

lui de breaslă. Singurul care îl urma era amicul său tăcut.

Se aşeză atat cât îi permitea deschiderea văgăunii să se aşeze şi aştepta

liniştit să ajunga până la el cana de apă şi colţul de pâine. Avea timp

suficient să işi opreasca măinile din tremurat şi să încerce să se relaxeze. Era

acolo pentru altceva. Nu avea cum să uite asta. Tot efortul lui avea să fie

răsplatit peste măsură. Dorinţa succesului îi dădu aripi. Uită de oboseală şi

începu involuntar să sape. Cana de metal plină cu apa ajunse şi îl găsi cu

măinile ocupate. În reflecţia razelor ce izvorau din felinarul ponosit, sticli în

ochii lui prima scânteie de speranţă. Apa se revărsă peste trupul lui osos şi

se risipi în intunericul pământului. Ochii săi mici au ramas pe moment la fel

de muţi precum întregul său corp. Apoi, într-o răbufnire spasmatică, fiecare

os al său vibră şi se trezi la viaţa. Mâinile sale scufundate în pământ au scos

la iveală fericirea.

Privi speriat în jurul său cu coada ochiului şi vazu pe fiecare din ei ocupaţi

cu bucata de pâine. Îşi privi cana de apă căzută lângă pâinea îmbimată cu

pământ. Apoi deschise palmele şi îndeparta sfios şi atent pămantul de pe

piatra uriaşa. Era adevarat. Îl găsise. Legenda pentru care renunţase la viaţa

sa de boem pentru sclavia din mina se adeverea acum. Era uriaş. Era

sclipitor şi oricât de palidă ar fi fost lumina care ajungea până la el, ştia că

ţine în mână o adevarată comoară. Era al lui. Era doar al lui. El avea să

iasă de acolo ridicându-l deasupra capului şi oamenii i se vor înclina în

faţa. Le va arata la toţi ca el este cel care l-a găsit. El este regele şi toţi

cunoscuţii şi necunoscuţii îi vor fi la picioare. Se va umple de faimă, ziarele

şi televiziunile îi vor acorda cea mai mare atenţie şi intreg cuprinsul

globului se va cutremura în răsunetul numelui său.

Tudor Enea – Bogăţie sufleteascăTudor Enea – Bogăţie sufletească

Îndepartase pământul şi ţinea pumnul deschis admirându-l. Era aproape cât

palma sa şi nu putea să il cuprindă cu o singură mână. Mărimea lui însemna

glorie. Însemna sfârşitul anilor în care a muncit în grota aceea blestemată.

Însemna viaţa de lux pe care avea să o ducă deacum înainte. Era uimitor. Îi

simţea strălucirea în intunericul obscur şi inima sa se umplea de satisfacţie.

Idealul său fusese atins. De astăzi viaţa de sclav autoimpusă a luat sfârşit.

Închise ochii şi lăsă bucuria să îi invăluie trupul, pregătindu-se să iasă la

lumina.

O durere scurtă i se aprinse în moalele capului şi ultimul lucru pe care îl

văzu înainte să se prăbuşească fu amicul său tăcut care îi lua din mână

dimamantul. A vrut să ţipe, să se zbată, să se revolte, dar sufletul său se

ridica deja spre lumină. Diamantul şi bucuria pămantească se risipiră undeva

în jungla plină de oameni. Acolo sus unde mergea el era liniste şi

sentimentul de împlinire era singurul care îi purta sufletul pe cărările cerului.

Tudor Enea – Bogăţie sufleteascăTudor Enea – Bogăţie sufletească