1

E P I S C O P I A O R T O D O X Ă R O M Â N Ă D I N E U R O P A O C C I D E N T A L Ă

ACOPERITĂ CANONIC DE

ÎNALT PREA SFINŢIA SA NATHANIEL

ARHIEPISCOP DE DETROIT ŞI AL EPISCOPIEI ORTODOXE ROMÂNE DIN AMERICA

BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ DIN PARIS

S F I N Ţ I I A R H A N G H E L I M i h a i l , G a v r i i l ş i R a f a i l

B u l e t i n

N r . 2 6 • a p r i l i e 2 0 0 8

2

SCRISOARE PASTORALĂ

LA SFINTELE PAȘTI 2008

+ NATHANIEL

Din milostivirea lui Dumnezeu, Arhiepiscop al Detroitului şi al Episcopiei

Ortodoxe Române din America

Iubitului nostru cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor creştini ai

Episcopiei noastre de Dumnezeu-păzite,

Har, Milă şi Pace de la Hristos Domnul Cel Înviat, iar de la noi

părintească dragoste şi arhiereşti binecuvântări.

“Învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus, unuia Celui fără de

păcat. Crucii Tale ne închinăm Hristoase, şi sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim; că Tu

eşti Dumnezeul nostru, afară de Tine pe altul nu ştim, numele Tău numim. Veniţi toţi

credincioşii să ne închinăm sfintei Învierii lui Hristos, că iată a venit prin cruce bucurie la

toată lumea. Totdeauna binecuvântând pe Domnul, lăudăm Învierea Lui, că răstignire

răbdând pentru noi, cu moartea pe moarte a stricat.”

Hristos a înviat! Adevărat a înviat!

Iubiţi credincioşi,

Imnul de mai sus este cântat la fiecare

Utrenie duminica, şi este rostit de către preot

la fiecare Sfântă şi Dumnezeiască Liturghie.

În cadrul Utreniei este cântat imediat după

citirea uneia dintre cele 11 Evanghelii ale

Învierii. Legătura este evidentă: Fragmentul

evanghelic descrie arătările Mântuitorului de

după Învierea Sa din morţi. ”Mai întâi S-a

arătat lui Petru şi apoi celor doisprezece... mai

apoi S-a arătat la mai mulţi de cinci sute dintre

fraţi în acelaşi timp.” (I Cor. 15, 5-6). Acest

imn ne invită să lăudăm, să mărim şi să ne

închinăm Învierii lui Hristos, pentru că şi noi,

văzând astăzi Învierea Lui, am beneficiat

veşnic din jertfa Sa de pe cruce. Astfel, stăm

împreună cu apostolii, aducând mărturie

despre evenimentul care ”a călcat moartea

prin moarte” şi a adus bucurie întregii lumi.

În timpul slujbei Sfintei şi

Dumnezeieştii Liturghii, acest imn este rostit de către preot atunci când cele două părţi din Sfântul

Trup, marcate NIKA (biruieşte), sunt puse în Sfântul Potir pentru împărtăşirea credincioşilor. În

acest timp, ne aducem aminte că ne împărtăşim cu Sângele şi Trupul înviat al Domnului,

Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Mielul lui Dumnezeu Cel ce ridică păcatele

lumii. Suntem chemaţi să ne închinăm Sfintei Învierii lui Hristos. Închinarea este permisă numai

3

către Dumnezeu. Închinându-ne lui Hristos, mărturisim că ne închinăm lui ca unui Domn şi

Dumnezeu. Înainte de primirea Sfintei Împărtăşanii, afirmăm: ”Cred Doamne şi mărturisesc, că Tu

eşti cu adevărat Hristos, Fiul Dumnezeului Celui viu, Care ai venit în lume să mântuieşi pe cei

păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu.”

Acum trei zile, în Sfânta şi Marea Vineri, am stat înaintea mormântului lui Hristos, cântând

prohodul la trupul său adormit, lângă trupl său care a fost”ţintuit de cuie pe cruce şi cu suliţa

împuns” (tropar la Proscomidie). De ce oare a fost el ţintuit de cuie cu mâinile şi picioarele pe

cruce, având pe cap cunună de spini şi a fost împuns în coastă cu suliţa? De ce a fost jertfit? ”De

bunăvoie S-a suit cu trupul pe cruce ca să sufere moartea şi să ne ridice din morţi prin slăvită

Învierea Sa.” (Troparul Învierii glasul al 5-lea).

Noi vom muri? Cu siguranţă, cu toţii vom muri. Hristos a murit, dar El a înviat aşa precum

spusese mai înainte; şi prin învierea Sa din morţi, a călcat moartea, aceeaşi moarte care ne va

cuprinde şi pe noi! Noi vom muri? Da, vom muri, dar chiar dacă vom muri, nu vom rămâne în

această stare permanent, ci temporar. Atunci când Domnul se va întoarce ”să judece vii şi morţii”,

va avea loc ”învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vie” în care nu va mai fi moarte!

Sf. Atanasie cel Mare spune: ”Chiar şi pe cruce fiind, El nu s-a ascuns pe Sine; ci mai

degrabă a făcut întreaga creaţie martoră a prezenţei Făcătorului ei. Apoi, arătându-Se cu adevărat

mort, nu a îngăduit ca templul trupului Său să zacă mult, ci în a treia zi l-a înviat fără schimbare şi

fără stricăciune, făgăduinţă şi preţ al biruinţei Sale.” (Despre Întrupare, C. V, 26).

Sf. Atanasie continuă, explicând că ”o dovadă foarte puternică a acestei distrugeri a morţii şi

a biruinţei prin cruce este dată de faptul că toţi ucenicii Mântuitorului au dispreţuit moartea...” (Ibid

27). ”Moartea este legată de mâini şi de picioare; toţi cei care sunt în Hristos trec peste ea, şi ca

martori ai lui Hristos, o iau în râs, zicând: ”Unde este moarte biruinţa ta? Unde este moarte boldul

tău?” (I Cor. 15, 1-2). (Ibidem). De aceea, astăzi, la mormântul gol, noi, ucenicii lui Hristos,

dispreţuim şi derâdem moartea, pentru că astăzi noi suntem martori ai puterii lui Hristos asupra

morţii.

Mai mult, ca ucenici ai lui Hristos, trebuie sa ne bucurăm în această zi! Trebuie de

asemenea, să cântărim cu grijă dacă credem cu adevărat că Hristos a înviat din morţi şi că moartea

nu mai are stăpânire asupra noastră! De aceea, este bine şi folositor pentru noi să ne amintim

îndemnul Sf. Apostol Pavel către credincioaşii din Corint: ”Fraţilor, vreau să vă aduc aminte de

Evanghelia pe care v-am propovăduit-o vouă, Evanghelia pe care voi aţi primit-o şi în care sunteţi

mântuiţi. Pentru că Evanghelia vă va mântui numai dacă credeţi cu adevărat cele propovăduite vouă

şi întru care aţi fost botezaţi – credinţa în altceva nu vă va mântui. (I Cor 15; 1-2). ”Iar dacă se

propovăduieşte că Hristos a înviat din morţi, cum pot unii dintre voi să spună că nu este înviere a

morţilor? Dacă nu este înviere a morţilor, nici Hristos nu a înviat. Şi dacă Hristos n-a înviat,

zadarnică este atunci propovăduiea noastră, zadarnică şi credinţa voastră. Ne aflăm încă şi martori

mincinoşi ai lui Dumnezeu, pentru că am mărturisit împotriva lui Dumnezeu că a înviat pe Hristos,

pe care nu L-a înviat, dacă deci morţii nu înviază. Căci dacă morţii nu înviază, nici Hristos n-a

înviat. Iar dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa voastră, sunteţi încă în păcatele voastre.”

(I Cor. 15, 12-17).

Iubiţi credincioşi,

Și noi suntem ucenici şi martori ai lui Hristos; şi noi trebuie ”să călcăm moartea”, pentru că

prin crucea lui Hristos, moartea nu mai are putere asupra oamenilor. Să ierte Dumnezeu pe cei

dintre noi care vorbesc şi se poartă de parcă nu ar exista învierea morţilor şi judecata viilor şi a

morţilor! După cum spune Sf. Apostol Pavel, noi suntem martori ai credinţei noastre că Hristos a

4

murit, a fost îngropat şi a înviat din morţi şi se va întoarce pe pământ pentru a înfiinţa împărăţia Sa

care nu va avea sfârşit. A crede în Hristos înseamnă a fi creştin, iar a fi creştin înseamnă să

mărturisim că Hristos a murit şi a înviat şi a fost văzut de ucenicii săi timp de 40 de zile, care apoi

au mărturisit lumii întregi Învierea Lui.

Afirmând că suntem creştini, haideţi să auzim invitaţia Sf. Grigorie de Nazians de a ne oferi

lui Hristos: „Haideţi să ne oferim pe noi înşine, cea mai preţioasă şi mai potrivită comoară lui

Dumnezeu; haideţi să dăm înapoi Chipului ceea ce este făcut după chip; Haideţi să recunoaştem

demnitatea noastră; haideţi să cinstim arhetipul nostru; haideţi să cunoaştem puterea tainei şi pentru

ce a murit Hristos. Haideţi să devenim ca Hristos, întrucât şi Hristos a devenit ca noi. Haideţi să

devenim dumnezei de dragul Său, întrucât El de dragul nostru a devenit om... Haideţi să dăm totul,

să oferim totul, Celui care s-a dat pe Sine preţ de răscumpărare şi împăcare pentru noi.” (Cuvântări

I, IV, V).

Aşteptând a doua venire a Domnului înviat, Sântul Grigorie ne cheamă „să devenim ca

Hristos”, ceea ce înseamnă că întreaga noastră existenţă, viaţa noastră zilnică, gândurile noastre,

cuvintele noastre, faptele noastre, trebuie să fie astfel încât să preamărească şi să laude pe Hristos,

pentru că El ne-a răscumpărat din pierzania veşnică şi ne-a binecuvântat cu viaţa nesfârşită în

împărăţia Sa. Haideţi să ne aducem aminte că atunci când am fost botezaţi în Hristos, în Hristos am

fost închinaţi; am devenite persoane noi în căutarea împărăţiei noi. „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în

Hristos v-aţi şi îmbrăcat. Aliluia!”

Ultimele cuvinte ale imnului reflectă acest gând al Sfântului Grigorie: „Totdeauna

binecuvântând pe Domnul, lăudăm Învierea Lui, că răstignire răbdând pentru noi, cu moartea pe

moarte a stricat.”

Iubiţi credincioşi,

Următori loiali ai lui Hristos, în această zi de Sărbătoare a Sărbătorilor şi Praznic al

Praznicelor, încheiem Scrisoarea noastră Pastorală adresată vouă cu aceste cuvinte ale Sfântului

Ioan Teologul: “… a venit Iisus şi a stat în mijlocul lor şi le-a zis: Pace vouă! Şi zicând aceasta le-a

arătat mâinile şi coasta sa. Deci s-au bucurat ucenicii, văzând pe Domnul. Şi Iisus le-a zis iarăşi:

Pace vouă!...” (Ioan 20;19-21). “Pentru că M-ai văzut, ai crezut? Fericiţi cei ce n-au văzut şi au

crezut!” (Ioan 20, 29). Astăzi, “văzând Învierea lui Hristos”, noi şi lumea împreună cu noi se umple

de bucurie, pentru că păcatele noastre au fost iertate şi viaţă veşnică s-a revărsat peste întreaga

omenire.

Hristos a înviat! Adevărat a înviat!

Primiţi dragostea noastră părintească şi binecuvântări arhiereşti către cei de aproape şi către

cei de departe.

+NATHANIEL,

Din mila lui Dumnezeu, Arhiepiscop al Detroitului şi al

Episcopiei Ortodoxe Române din America

5

Scrisoarea Părintelui Constantin Târziu

către Prea Fericitul Patriarh Daniel Paris, 17 Ianuarie 2008

Cuv. Antonie cel Mare

« Fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema».

Prea Fericite Părinte Patriarh,

În numele înaintașilor mei, în numele comunității românești a « bisericii exilaților » în mod

personal vă aducem mulțumiri pentru I-a Epistolă a Sfintei Patriarhii către noi.

Au trecut 63 de ani (1945-2008) de când așteptăm aceste binecuvântate daruri. Au trecut 72

de ani (1936-2008) de la prima vizită la Paris, la Biserica ”Sfinții Arhangheli”, a întâiului Patriarh

Miron. Atunci biserica avea ca superior pe vrednicul de pomenit Arhim. Eugeniu Laiu, ajuns

Episcop dar depus de comuniști. Nimic nu s-ar fi putut face în toți acești ani dacă Bunul Dumnezeu

nu era cu noi, ani de așteptare, de răbdare, de mărturisire, de dragoste față de Sfânta noastră

Biserică-mamă, pe care noi nu am părăsit-o niciodată, și astăzi, odată cu cuvântul Prea Fericirii

Voastre, am fost încredințați că nici Ea nu ne-a părăsit.

Începând cu praznicul nașteriii Pruncului Iisus 1998, când Sinodul rus-alb ne-a ”eliberat”,

dar mai ales cu Rusaliile anului 2000 când, pentru prima dată (1972-2000) s-a pomenit în Sfânta

noastră Catedrală un Episcop român, Nathaniel, ne-a regăsit în sânul Bisericii-mame. Mari au fost

încercările celor care acum căutam mai mult ca oricând să ducă sfânta noastră biserică la ”juguri”

străine. Dar înconjurați fiind de dragostea IPS Arhiepiscop Nathaniel precum și de înțelepciunea

IPS Arhiepiscop și Mitropolit Iosif, pe atunci episcop, am făcut față tuturor atacurilor pr. Valentin

Brătan, trecut la greci, precum și stăpânului său, mitropolitul grec Jeremie. Dacă nu aveam

acoperirea canonică a IPS Arhiepiscop Nathaniel, dacă nu aveam înțelegerea și ajutorul IPS

Arhiepiscop și Mitropolit Iosif, în fața legii franceze, dacă nu aveam curajul ca ostaș al lui Hristos

să rămân neclintit acolo unde strămoșii mei au dorit să fiu, nu răzbeam în procesele intentate de pr.

Valentin Brătan și al mitropolitului Jeremie, care erau cu un picior în sfânta noastră biserică. Alții

au căutat să-l aducă pe ”episcopul” Michel Laroche. Numai rugăciunile, lacrimile vărsate la Sfântul

Jertfelnic au adus Mila lui Dumneyeu peste noi și am păstrat pavăza credinței strămoșești așa cum

înaintașii noștri ne-au transmis-o, sfântă, dreaptă, fără poticnire, ajungând să trăim, după 31 de ani

(1972-2003) prima Sfântă Liturghie Arhierească, cu patru Arhierei – IPS Arhiepiscop Nathaniel,

IPS Arhiepiscop Iosif, IPS Arhiepiscop Adrian, IPS Arhiepiscop Gabriel (de la rue Daru) –, prima

întâlnire a Ierarhilor români în diasporă după 59 de ani (1945-2004) cu slujirea sfintei Liturghie în

Duminica Tomii 2004 (șapte arhierei), prima sfințire a unui episcop român – Marc – în cei 123 de

ani (1882-2005) de la cumpărarea bisericii de către Prea Fericirea Voastră, atunci Mitropolit a

scumpei noastre Țară a Moldovei în Duminica Tomei. Astăzi, sufletul Prea Fericirii Voastre a atins

toată tulburarea trupurilor noastre, astăzi gura Vi s-a deschis și inima Vi s-a lărgit.

Ca preot judecat și condamnat în 1980 de către consistoriul Mitropoliei Banatului, ca preot

reabilitat după 1990, vin cu fiască dragoste către Prea Fericirea Voastră, mulțumindu-Vă pentru

înțelepciunea și lumina pe care ați revărsat-o peste noi când, cu lacrimi în ochi IPS Arhiepiscop și

Mitropolit Iosif a dat citire mesajului Prea Fericirii Voastre în data de 25 noiembrie 2007.

Îndrăznesc iarăși să bat la ușa sufletului Prea Fericirii Voastre ca toată tulburarea trupurilor să se

stingă și pentru că înaintașii Prea Fericirii Voastre după 90 n-au făcut-o astăzi a venit plinirea

vremii ca Prea Fericirea Voastră să arătați și fraților români ai Arhiepiscopiei IPS Nathaniel, că

6

stingeți toată tulburarea, așa precum ne-ați dăruit-o nouă, ca împreună să mărturisim că dragostea

dintre noi Vă arată că suntem ai lui Hristos. Îndrăzniți și mărturisiți, cereți și dați iertare, astfel

împlinind tot lucrul cel bun, bineplăcut lui Dumnezeu, atât în scumpa noastră țară pe care ați

reîntregit-o bisericește, cât și pe cele două continente, european și american, ștergând ultima lacrimă

de pe obrazul celor vii, iar la toate sfintele cruci ale tuturor celor care au trecut la Domnul, și nu li s-

a recunoscut lucrul cel bun, să fie depusă floarea de crin a dragostei Prea Fericirii Voastre.

Preot Constantin TÂRZIU

Răspunsul Prea Fericitului Daniel

7

Pour une Europe de la gentilité

l‟heure où, par sa (ré)intégration à

l‟ensemble européen, la Roumanie

peut enfin, à l‟instar de ses voisins,

reprendre le cours de son destin national, il

serait bon et utile de revenir sur cette question

centrale et essentielle de la « nation » : quelle

définition ? quel avenir ? quelle place dans

l‟Europe élargie ?

La question mérite d‟autant plus d‟être

posée que la conception que les Roumains se

font de la nation – et d‟abord de leur propre

identité nationale – ne coïncide pas, il s‟en

faut, avec la définition communément admise

aujourd‟hui en Europe. Jean-Claude

Guillebaud, témoignant de ses impressions de

voyageur en Europe centrale et orientale

pendant la brève période lyrique qui a suivi la

chute du Mur, fait part, avec beaucoup de

sympathie mêlée d‟un peu de perplexité, de

l‟étonnement ressenti, dans les rues de

Bucarest, à la vue de ces paysans coiffés de

cãciule, paraissant « descendus de la Grande

Ourse ». Il est vrai que Cyrano de Bergerac,

battant le pavé parisien, prétendit un jour

descendre directement de la Lune…mais il

s‟agissait d‟une hyperbole poétique… La

conception roumaine de la nation garde une

dimension cosmique, voire mystique,

intemporelle, et le territoire national est

spontanément vécu – plus que pensé – comme

« espace mioritique ».

L‟Europe des 27 (et dans un avenir

proche, 30) Etats-nations se réclame, elle,

d‟une conception kantienne (ou, si l'on

préfère, formelle, abstraite) de la nation,

traduite politiquement dans l‟expérience de la

Révolution française, productrice de la

« Grande Nation » - die grosse Nation,

disaient les Allemands, qui lui doivent

d'ailleurs leur propre conscience nationale -,

elle-même modèle dynamique de tous les

jeunes Etats nés, au cours du XIXème siècle

et après, de la décomposition des vieux

Empires, et parmi ces jeunes Etats, l‟Etat

roumain, accompli (întregit) le 1er

déc. 1918.

On voit donc que, loin d‟entrer en

contradiction, ces deux conceptions nationales

peuvent fort bien se concilier – et se sont fort

bien articulées au cours de l‟histoire moderne

– Cela ne nous dispense pas d‟un exercice

d‟analyse, exercice qui n‟aura d‟autre fin que

d‟asseoir la cause roumaine sur des bases

solides et consensuelles.

Il faut revenir aussi sur cette définition

« kantienne » de la nation, car elle n‟est pas

dépourvue d‟ambiguïtés. Lorsqu‟il s‟est agi,

en (17)89, de fonder la République sur le

principe de la souveraineté nationale, on a dû

chercher très avant dans l‟Histoire, par-delà la

période médiévale, un modèle qui pût établir

cette cohésion nationale ; ce modèle, c‟est

celui de la République romaine, que la

Renaissance (Machiavel notamment, dans ses

Discorsi) avait remis à l‟honneur, et que les

Insurgents américains, modèle immédiat des

hommes de la Liberté en France, avaient eux-

mêmes choisi comme fondement de leur

jeune république. Or la conception romaine de

la nation (considérée comme peuple

souverain) diffère notablement de celle que

les Grecs, et notamment les Athéniens, se

faisaient du dêmos, acteur de la démocratie.

Pour les Athéniens, et les Grecs en général, le

dêmos est vu comme une communauté

homogène, ethniquement pure de tout

mélange, et fière de son indépendance, de son

« autochtonie », et de ses droits politiques. Il

est tout à fait intéressant de noter que cette

conception demeure à l'époque moderne, les

Grecs d'aujourd'hui, fils des combattants de

1821, petits-fils de Byzance, et petits-neveux

des Athéniens qui condamnèrent Socrate, se

réclament d'un ethnos dont la définition est

essentiellement…ethnique. Lorsqu'au milieu

du XIXème siècle, un helléniste autrichien,

Fallmerayr, avait avancé l'hypothèse selon

laquelle, dans la formation du peuple grec

byzantin et moderne – qui d'ailleurs se

désignait alors volontiers du nom de Romiï,

du grec Romaios "Romain" – les Slaves et les

Albanais avaient beaucoup contribué – au

demeurant tous les témoignages des

A

8

voyageurs de cette époque corroborent cette

hypothèse: on entendait parler albanais en

Attique -, il s'était trouvé en butte à une

violente campagne d'opinion, l'accusant de

trahison de la cause de l'hellénisme.

Malentendu né d'une conception "tribale" de

l'ethnicité. Il est revenu à l'écrivain français

Arthur de Gobineau, ambassadeur de

Napoléon III dans le Royaume des Hellènes,

de lever ce malentendu, non pas en retirant

toute validité au concept d'ethnie – il préparait

alors la composition de son magistral Essai -,

mais en lui donnant, au contraire, une plus

large extension. Les Romains, pour leur part,

s'étaient dès l‟origine montrés beaucoup plus

ouverts à l‟accueil des étrangers, à

l‟assimilation d‟éléments allogènes, appelés à

se fondre dans l‟identité romaine. Et ce

modèle national ouvert et assimilateur est

donc, on vient de le dire, celui qui prévaut en

Occident à partir du XVIIIème siècle, et se

trouve aujourd‟hui à la base même de la

construction européenne.

Encore faut-il s‟entendre sur la notion

d‟assimilation. On sait bien que la crise de

l‟identité nationale aujourd‟hui provient

précisément de ce que l‟on ne sait plus

clairement à quel modèle, à quel forme

nationale les candidats à la citoyenneté

française (et européenne) sont appelés à

s‟assimiler. Et cette incertitude provient de ce

que l‟on a voulu mettre entre parenthèses,

voire supprimer, la dimension ethnique de

l‟identité nationale, autrement dit, effacer

toute référence à la filiation, à ce que les

Anglais appellent common ancestry, dans la

définition d‟une communauté nationale

donnée. Lorsque Ernest Renan, au lendemain

de la défaite de 1870, propose un programme

de redressement national, et définit dans cette

perspective la Nation comme une

« communauté de destin », il ne veut pas dire

que tout homme adhérant aux principes de 89,

et parlant français, sera considéré comme

Français, ce qui serait absurde – mais c‟est ce

que l‟on tend à comprendre aujourd‟hui, et

c‟est même ce que certains responsables

politiques affirment – La dimension ethnique

demeure, sous-jacente, et implicite, elle va

sans dire. Le grand historien et intellectuel

qu‟était Renan se trouvait d‟autant plus fondé

à tenir compte de cette dimension ethnique de

la nation qu‟il avait consacré toute sa vie de

chercheur à l‟étude de l‟histoire d‟Israël et des

origines du christianisme, montrant que le

judaïsme est centré sur la notion de « peuple

juif », et ne peut se comprendre que par là,

que le christianisme est né précisément de la

dissociation de la religion et de la dimension

nationale – dissociation toute provisoire

d'ailleurs puisque la mission de l'Apôtre aura

consisté à diffuser le message de l'Evangile

parmi les nations, les ethnikoi, en latin les

gentiles.

Ajoutons encore que la France de la

IIIème République entreprenait la constitution

d‟un Empire colonial – en réaction à la défaite

de 70, et aux pertes territoriales qu‟elle avait

entraînées -, et qu‟elle allait vite se trouver

confrontée à cette contradiction insoluble : les

peuples colonisés sont-ils appelés à intégrer la

communauté nationale, ou bien doivent-ils, à

l‟instar du modèle britannique, constituer

avec la métropole une sorte d‟association, qui

préserve leur identité propre ? L‟ « Algérie

française » aura été une fiction, et le caractère

fictif, voire absurde, de cette notion n‟aura

pas été étranger à la catastrophe finale.

On pourrait donc comparer ainsi le

destin national de la France et de la

Roumanie : les moments historiques de

malheur collectif auront été dûs, pour une

grande part, en France – mai-juin 40, juillet

62…-, à ce que l‟on se faisait une idée fausse

de l‟identité nationale, et en Roumanie – juin

40, années 50 -, à ce que l‟idée parfaitement

fondée et légitime que l‟on se faisait de

l‟identité nationale s‟est heurtée au déni brutal

de puissances voisines.

C‟est dans cette perspective qu'il nous

faudra envisager la question de l‟identité

nationale roumaine, telle qu‟elle se sera

constituée, et parfois éprouvée, jusqu‟au

martyre, jusqu‟à la « transfiguration », pour

reprendre une expression de Virgil

Gheorghiu : schimbare la fatsä - au contact

avec les puissances qui l'environnent, au N-E,

à l‟O., et au S.

Cette perspective gagnerait à se

décliner selon trois aspects, autant de facettes

du prisme national roumain:

9

le rapport à la Russie, et la constitution à

date récente (1944-45) d'une entité

artificielle - autour d'une "nation" fictive,

la nationalité moldave -, partie prenante de

l'espace soviétique, et destinée à servir de

sas à la pénétration russe dans la région de

la Mer Noire occidentale, et au-delà, dans

les Balkans.

le rapport à la Hongrie, et la réécriture, par

des historiens hostiles, de l'histoire du

peuplement de la Transylvanie, par la

remise en cause de la continuité du

peuplement d'origine latine.

le rapport à la Grèce, enfin, ou plutôt au

monde byzantin, et le refus opposé par une

partie de l'école historique grecque à l'idée

d'une romanité (ou latinité) intrinsèque à

l'identité grecque byzantine et moderne,

latinité représentée par le peuple aroumain

(Armãni), lui-même en rapport de

cousinage avec le peuple roumain.

C‟est à cette condition – la mise au clair

des éléments constitutifs de l‟identité

nationale – que la Roumanie pourra, au-delà

de toute crispation, mais aussi au-delà de

toute martyrologie excessive – l‟exemple

arménien est une référence plutôt qu‟un

modèle à suivre – revendiquer en Europe une

place légitime, et préparer, avec les autres

"Etats-nations" du continent, le dépassement

de ce concept d‟Etat-nation, hérité du

romantisme, et l‟établissement (dira-t-on

l‟ethnogenèse?) d‟une "nation européenne",

seul fondement possible d‟un ensemble

européen viable.

« Notre histoire fut sombre et tragique

comme le masque d‟un tyran », disait le poète

Czeslaw Milosc. Autant dire que, si l‟on veut

surmonter, mettre en échec, toutes les

logiques de tragédie, il convient d‟abord de

s‟affranchir de toutes les formes de tyrannie,

et ce, par la recherche de la verità effettuale

delle cose (Machiavel).

Luc Barbulesco

Paris – décembre 2007

”Sfințește pe cei ce iubesc podoaba casei Tale; Tu

pe aceștia îi preamărește cu dumnezeiască puterea

Ta și nu ne lăsa pe noi cei ce nădăjduim întru Tine.” (Rugăciunea amvonului - Sfânta Liturghie)

n tot trecutul sfintei noastre biserici,

bucuria luminii o trăim astăzi și noi,

iubitorilor de podoabe ale casei Domnului,

tot atât de intens ca în prima zi când, pregătită

și împodobită de înaintașii noztri, catedrala

mântuirii noastre aici la Paris a fost dăruită

spre sfințire în anul 1892 la 31 mai Prea

Sfințitului episcop Inochentie Ploieșteanul. Și

pe drept cuvânt înțelegem cum se cuvine

cuvintele Sfântului Maxim Mărturisitorul care

ne spune că ”bucuria nu are nici apus, nici

trecut, nici viitor; căci bucuria nu cunoște nici

tristețile trecute și nu așteaptă cu frică nici

săturarea viitoare”. Mulțumesc și mă rog

Bunului Dumnezeu să răsplătească tot în

același fel tuturor celor care au răspuns

apelurilor făcute în Biserică, tuturor celor care

și prin care s-a realizart restaurarea

candelabrelor pentru ziua istorică din 25

noiembrie 2007 și astăzi pentru Învierea

Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului

nostru Iisus Hristos a policandrelor celor

mari, a celor mici de pe catapeteasmă și

Sfântul Altar. Aș aminti pentru ca să rămână

înscrise numele acestor donatori:

Dl Nelu Nenciu, pentru sănătatea mamei:

primul policandru

Fam. Caracota – Perifan, sănătate și în

amintirea părinților: policandru din

mijloc

Fam. Teodor-Octavian și fratele Ioan

Aurelian Marin (București): policandru

din fața altarului

Î

10

Fam. Alexandru, fiica Alexandra, Ada

Taran (Chișinău): aplicele laterale

Fam. Zob Maria, Fam. Teofănescu

Nicolae, Fam. Oros Gh., Fam. Gură

Maria, Dna Ingouf Vivianne, Dl

Pălăcean Aurel, Dl Marius Cîmpean,

Dna Elena Aura Matei, Dl Sandru

Sergiu, Dna Marica Bota, Dl Paul

Moren, Dna Drochuk Mariana, Dl Marc

Bernard, Dl Jean Trandafir, Dna

Stănescu Marcela etc.

Și nouă astăzi, odată cu marea bucurie a

Învierii Mântuitorului, arătându-ne misiunea

și bucuria celor viitoare, ca și secerători

duhovnicești, ne îndeamnă zicând ”ridicați

ochii voștri și priviți că holdele sunt gata de

seceriș; iar cel ce seceră primește plată și

adună roade spre viața veșnică, ca să se

bucure împreună și cel ce seamănă și cel ce

seceră”.

Al Dvs rugător pentru tot binele, cu

sănătate,

Părintele Constantin Târziu,

Superiorul Bisericii ”Sfinții Arhangheli”

din Paris

Policandru înainte de restaurare Policandru după restaurare

La foi chrétienne – un savoir

vivre pratique de l’amour et

une énergie pour vivre

ans la recherche en théologie

pratique, le pari de regarder

complexement la réalité sans la

réduire à quelques principes simples, nous

permet de penser que le diagnostic de crise

non catastrophique porté sur l‟état du monde

contemporain ne manque pas de pertinence. Il

y a un état critique qui spécifie l‟ethos de nos

sociétés dont il ne s‟agit pas de sous-estimer

l‟ampleur et l‟inconfort ni de nier les

difficultés qu‟il secrète, mais cet état n‟est pas

synonyme de chaos ou de catastrophe et ne

D

11

s‟impose pas comme un destin inexorable

laissant les hommes désemparés. Cet état de

crise du monde contemporain constitue une

chance pour la foi parce qu‟elle est obligée à

revenir à sa source et à revivre son moment

de crise constitutif dans l‟évènement du

Mystère Pascal.

Rassemblons dans quelques lignes les

traits essentiels du procès qui a présidé à la

naissance du christianisme. Quand nous

parlons du procès de Jésus nous ne désignons

pas seulement le procès qui lui est intenté

devant le Grand Conseil et devant Pilate, mais

nous indiquons le procès au sujet de la

« vérité » de Dieu dans lequel il est intervenu

comme témoin. (Ce n‟est ni plus ni moins la

vérité qui est mise en procès.) Jésus est

condamné par les interprètes de la loi de Dieu

dont il défend l‟identité vraie. La vie libre que

Jésus a menée, dépassant le texte de la Torah,

placée sous le commandement de l‟amour est

aux antipodes de l‟idée habituelle qu‟on se

fait de Dieu. Nous constatons que ce Jésus fait

tout ce qui va contre les évidences de la

sagesse, du raisonnable et du bien pensant. Il

va vers les pécheurs, les possédés et les

exclus. Il prend avec lui tous ceux qui

représentent le déchet de l‟humanité. Ce Dieu

dans lequel Jésus a cru sans jamais lui retirer

sa confiance, en fonction duquel il a construit

toute sa vie et réunit ses disciples n‟est pas le

Dieu rêvé ou attendu. À travers la

condamnation de Jésus, ce Dieu dont il

défend la cause est disqualifié comme Dieu.

Par la résurrection de son fils, Dieu

casse le procès qui a été rendu sur lui en son

nom. Dieu se reconnaît dans la figure du

condamné en ressuscitant le blasphémateur.

Si nous acceptons cette hypothèse, alors nous

somme invités à relire l‟histoire de Jésus

comme la vérité de ce qu‟est Dieu. C‟est bien

dans ce sens qu‟en témoignent ses disciples.

L‟expérience de la Résurrection fut pour eux

une expérience si renversante qu‟elle vint à la

fois confirmer et renouveler ce qui leur a paru

décisif et digne de confiance dans la vie de

Jésus. Il est bien le Christ, le Fils du Dieu

vivant ! Ce Jésus crucifié et ressuscité a

vraiment témoigné dans la vie et la pratique

par ses paroles en faveur de son Père. Nous

comprenons pourquoi la Résurrection est

l‟essence même de la foi chrétienne : « Si

Christ n’est pas ressuscité, notre prédication

est vaine et vide aussi notre foi. » (1 Co 15,

14) Cette résurrection fut pour les apôtres une

expérience si forte et si nouvelle qu‟elle

devint pour eux l‟archétype de l‟expérience

chrétienne.

Pourtant, cet évènement qui marque

l‟histoire des chrétiens n‟est attesté par

aucune preuve. C‟est un évènement sans signe

et sans analogue dans l‟histoire qui seule la

foi affirme en vérité. Beaucoup de ceux qui

l‟ont rencontré, l‟ont entendu et suivi, n‟y ont

pas cru et ont suivi d‟autres routes. C‟est le

paradoxe de la résurrection appuyé sur des

signes qui ne font pas preuve ! Le Jésus

terrestre est définitivement absent et aucune

signe matériel ne pourra témoigner de son

existence : « Vous cherchez Jésus de

Nazareth, le crucifié, il est ressuscité, il n’est

pas ici. » (Mc 16, 6) Ce qui demeure

cependant parce que nous en avons l‟écriture,

c‟est le procès. Toute personne est invitée un

jour ou l‟autre à prendre position dans ce

procès à condition qu‟on le lui fasse

connaître. Le lecteur s‟y situera soit en

confessant Jésus comme Seigneur, soit en le

condamnant à son tour. La prise de position

selon laquelle « Jésus est le Seigneur »

demeure une question posée comme une

énigme sans cesse ré-ouverte. Mais le procès

lui-même et sa révision divine, adresse à

chacun la question de la vérité de sa vie. En

effet, quelque soit la position prise, parce

qu‟il s‟agit d‟un procès qui touche des

questions vitales, il oblige à se confronter

avec ce qui constitue le fondement d‟une vie

humaine.

Les chrétiens qui d‟une manière ou

d‟une autre ont pris position dans le procès et

défendent la cause de Dieu, sont appelés à

vivre une vie pascale toute immergée dans la

résurrection du Fils et aimante par

l‟espérance. Comme l‟écrit Paul Ricœur, le

chrétien appartient « existentiellement à la

Résurrection ». Mener une vie pascale c‟est

suivre le Christ et s‟essayer à vivre comme il

a vécu. Dés lors le disciple bute sur l‟épreuve

de la croix que représente cette sequela

Christi. « Si quelqu’un veut venir à ma suite,

qu’il se renie lui-même, qu’il se charge de sa

12

croix et qu’il me suive. Qui veut en effet

sauver sa vie la perdra, mais celui qui perd sa

vie à cause de moi la sauvera. » (Mt 16, 24-

26) Le bonheur par la croix, c‟est plutôt

paradoxal ! Le disciple qui veut suivre le

Seigneur doit se quitter pour s‟abandonner à

la proximité de Dieu comme le Christ s‟est

décentré de lui-même pour s‟en remettre

totalement au Père.

Si la foi est réponse à l‟appel de

l‟Évangile du Christ, qui met en cause les

préjugés, les habitudes, les certitudes et les

visions du monde, nous concevons qu‟elle

passe par un moment de crise et de jugement.

L‟individu qui se laisse saisir par la Parole

rentre en crise : il soit s‟éloigner de lui-même

pour se rapprocher du Christ et marcher à sa

suite. La parole de Dieu qui est parole de vie

met en crise l‟existence de celui qui s‟y

réfère. Mais en se quittant, le croyant vient

vers lui-même de façon plus vitale et heureuse

qu‟il l‟avait fait auparavant.

« La pâque du Christ n’est rien

d’autre que la victoire de l’Amour réalisée en

plein cœur de la violence et du mal. On ne

doit pas avoir peur de ce caractère abrupt de

la foi, de ce radicalisme de l’expérience

chrétienne. Contrairement à ce que l’on a

imaginé souvent, cet abrupt de la foi rejoint

en profondeur beaucoup d’expériences

humaines qui n’osent pas toujours se dire. »

(Henri Jérôme Gagey). L‟abrupt de la foi

n‟est autre que la surabondance de l‟amour.

Et la crise de la foi c‟est le manque de

confiance de l‟homme dans ses capacités

d‟aimer. Y croire, c‟est faire comme le fils et

mettre sa confiance dans l‟avenir de Dieu

même quand toutes les possibilités humaines

se sont évanouies. Révéler à l‟homme le

mystère de l‟amour de Dieu, c‟est l‟inviter à

se convertir à une authentique fidélité de la

vie de l‟amour en lui. La foi chrétienne

comme séquela Christi est une conversion au

savoir pratique de l‟amour qu‟incarne le

Ressuscité.

La foi chrétienne peut être une chance

pour ce monde en crise. Le croire est un acte

anthropologique fondamental qui fonde la

possibilité de la coexistence entre les

hommes. Or dans ce monde complexe, mobile

et changeant, cette capacité de croire este

mise en crise. Il est difficile de croire en Dieu

mais plus encore de croire qu‟un avenir

professionnel est ouvert, qu‟une amitié a des

chances de durer, que dans le monde de la

politique et de la finance ce n‟est pas la

magouille qui régit tout, qu‟une cause

humanitaire este défendable ou qu‟un club de

sport n‟est pas pourri. Derrière cette

extinction de la capacité de croire, se cache un

formidable manque de confiance en soi, un

mal être qui empoisonne l‟existence et les

relations aux autres.

Or nous savons bien, de ce savoir

social, commun et séculaire que pour vivre

vraiment, il faut y croire (en soi et aux autres)

et que pour croire il faut aimer (s‟aimer soi-

même et aimer les autres). L‟amour est

l‟expérience universelle fascinante et attirante

mais à haut risque par ce qu‟elle engage plus

qu‟autre chose le destin singulier de celui qui

s‟y abandonne. C‟est au niveau de cette

question humaine décisive, que la crise

contemporaine du croire peut rencontrer le

christianisme parce que la foi chrétienne n‟est

rien d‟autre qu‟un savoir vivre pratique de

l‟amour et une énergie pour vivre. Le

christianisme en sa singularité la plus extrême

est une religion de l‟amour. La foi qui le porte

et qu‟il propose este l‟expérience d‟un amour

aimant absolument et d‟une confiance jamais

démentie. Cette foi chrétienne qui ouvre à

l‟être humain la révélation du mystère de

l‟amour de Dieu en son Fils, appelle chacun à

une authentique fidélité de l‟amour en lui. En

libérant un espace pour goûter l‟excéssion et

la surabondance de cet amour qui s‟est donné

jusque dans la mort, la foi chrétienne conduit

à aimer comme le Christ a aimé et à vivre

ainsi une expérience vraiment humanisante.

Aujourd‟hui, nous ne pouvons plus

supposer une réelle connivence de nos

contemporains avec ce mystère chrétien de

l‟amour et sa puissance de renouvellement. La

Bonne Nouvelle ne fait plus partie de

l‟entrepôt de la mémoire vive et n‟anime plus

l‟horizon d‟attente des êtres humains. Il s‟agit

donc, de proposer cette force pour vivre sans

en atténuer ce qu‟elle a de tranchant, d‟abrupt

et de déconcertant comme une Bonne

Nouvelle neuve et originale par rapport au

marché contemporain des sagesses et des

13

valeurs. Proposer n‟est ni enseigner, ni

imposer parce que la foi ne peut être

accueillie que librement et en toute

connaissance de cause. Proposer c‟est être

convaincu que ce monde en crise demeure le

lieu de l‟expérience possible et actuelle de

Dieu et de son amour.

Saint Jean Maximovitch Saint Jean de Changaï (1896-1966)

.

epuis peu, l‟icône de Saint Jean

(Maximovitch) encore appelé Saint Jean de

Changaï, est installée dans notre église pour

la vénération des fidèles. Un ouvrage récent „Saint

Jean de Changaï „ de Bernard le Caro1, donne un

aperçu assez complet de la personnalité et de la vie

de ce grand hiérarque de l‟Orthodoxie, glorifié et

canonisé par l‟Eglise Russe Hors Frontières le 2

juillet 1994 à San Francisco.

Né en 1896 dans la région de Kharkov et

baptisé sous le nom de Michel, le futur Archevêque

fuit la Russie en 1917 et se réfugie en Yougoslavie,

début de sa vie d‟exilé. Il fait ses études de

théologie à l‟Université serbe de Saint Sava et en

1925 il est tonsuré et fait lecteur par le Métropolite

Antoine à Belgrade. Un an plus tard, moine au

Monastère de Milkovo, il reçoit le nom de Jean en

l‟honneur de son parent saint Jean de Tobolsk. En

1929, aumônier de la Haute Ecole serbe, il devient

professeur au Séminaire serbe saint Jean le

Théologien, à Bitol.

En 1934, le Synode de l‟Eglise Russe Hors Frontières élève le hiéromoine Jean au rang

d‟évêque, et un an plus tard l‟envoie en Chine comme Evêque vicaire de Changaï. L‟évêque Jean y

achève la construction de la cathédrale et l‟on remarque ses dons de thaumaturge et de clairvoyance.

De nouveau chassé par les événements historiques, l‟évêque Jean quitte la Chine et continue

sa vie de diaspora. En 1951, il prend la direction du Diocèse d‟Europe Occidentale de l‟Eglise

Russe Hors Frontières administrée d‟abord depuis Paris, puis de Bruxelles.

C‟est à cette époque que l‟Archevêque „‟aux pieds nus‟‟, rentre en contact avec la

communauté des Roumains de France, exilés politiques, qui cherchaient pour notre Eglise une

solution canonique, hors de toute dépendance d‟une hiérarchie orthodoxe compromise.

Dans un courrier du 26 mars 1954, le hiérarque écrivait à l‟Eglise Orthodoxe Roumaine de

Paris :

« Le mieux pour le troupeau roumain qui se trouve hors de Roumanie et dans les conditions

de réfugié, serait de se placer sous son épiscopat roumain, dont la canonicité ne fait pas le moindre

doute et qui n‟est pas en liaison où sous l‟influence du régime persécuteur de l‟Eglise.

1 B. le Caro, Saint Jean de Changaï, l‟Age d‟Homme, Lausanne, 2006.

D

14

A ma connaissance, parmi les évêques roumains, il n‟y en a qu‟un seul à savoir le

Métropolite Bessarion (Visarion Puiu) suivi en ce moment, en Europe occidentale, par une partie

seulement du clergé et des fidèles roumains. »

La solution préconisée par le Saint pour l‟Eglise roumaine en exil, fût donc celle retenue.

La sollicitude de Saint Jean Maximovitch pour l‟Eglise roumaine fût grande, comme pour

beaucoup d‟autres églises de la diaspora. Parmi les plus anciens membres de notre communauté,

certains se souviennent d‟avoir vu l‟Archevêque célébrer la Divine Liturgie dans notre chapelle

(celle attenante à l‟église) que nous prêtions alors à nos amis Serbes, eux aussi réfugiés et qui

n‟avaient pas encore d‟église.

En 1962, l‟Archevêque partit pour les Etats-Unis et résida à San Francisco. Le Saint hiérarque

s‟endormit dans le Seigneur le 2 juillet 1966 à Seattle, ayant d‟avance connu le moment de sa mort.

En octobre 1993, à l‟ouverture du cercueil, les restes de l‟Archevêque furent retrouvés intacts.

Saint Jean de Changaï, nous vénérons désormais ton icône dans cette église que tu as bien

connue, prie pour nous.

Diacre Jean Boboc

L’association des femmes orthodoxes

de notre église vous invite

15

Întrebările Învierii

ot omul care a citit relatările

evanghelice ale Învierii, sau numai a

auzit şi a meditat puţin asupra acestui

eveniment central pentru viaţă creştinului, şi-a

pus, măcar o data, ceea ce am numit, generic,

"întrebările Învierii". Dintre toate aceste între-

bări cele mai pregnante şi mai misterioase

sunt două:

1. Cum a înviat Domnul din

moarte? - fiind vorba de învierea

propriu-zisă, re-animarea; şi

2. Cum a ieşit Domnul din

mormântul pecetluit fără să strice

peceţile şi fără să mişte piatră

mormântului?

Trebuie să recunoaştem că relatările evanghe-

lice ale Învierii Domnului ne lasă într-un

complet agnosticism faţă de aceste două

momente, altminteri atât de spectaculoase.

Slujbele însă, imnografia Bisericii vin să

umple acest gol, atât cât se poate şi în limitele

cuvântului care zice: ”Taina nu suferă ispitire

[cercetare]; numai cu credinţa toţi să o slăvim

[...]: Netâlcuitule Doamne, slavă Ţie!” (25

decembrie, stihiră a 3-a de la Laude). Pentru

că nu cercetarea gândirii raţionale ne desco-

peră înţelesul acestor taine, ci ”gândul cuvios

şi credincios” care, împreună cu practicarea

credinţei noastre, ne conduce la o înţelegere

în chip tainic, finalmente la un alt mod de

gândire şi de viaţă în care vedem Învierea ori

de câte ori încetăm să ne tânguim pentru

neînţelegerea raţională a acestei taine şi

primim cu credinţă cuvintele binevestitoare,

precum femeile mironosite: ”Auzind femeile

graiurile îngerului, au încetat tânguirea, vesele

făcându-se, şi, cutremurându-se, au văzut

Învierea. [...]” (Icosul utreniei Învierii

Domnului, gals 5).

Iată acum stihira-cheie ce deschide calea unei

anume înţelegeri a tainei Învierii:

”Doamne, pecetluită fiind groapa de

cei fără de lege, ai ieşit din mormânt

precum Te-ai născut din Născătoarea

de Dumnezeu.

”N-au cunoscut cum te-ai întrupat

îngerii Tăi cei fără de trup. N-au

simţit când ai înviat ostaşii cei ce Te-

au străjuit.

”Că amândouă s-au pecetluit de către

cei ce ispiteau şi s-au arătat minunile

celor ce se închină cu credinţă tainei,

pe care celor ce o lăudăm, dă-ne nouă

bucurie şi mare milă.”

(stihira întâi de la Laude, utrenia

Învierii, glas 5)

Sunt absolut evidente aici două paralelisme,

alăturări, asemănări:

1. Învierea (re-animare) din moarte -

Întruparea de al Bunavestire; şi

2. Ieşirea din mormântul pecetluit fără

stricarea peceţilor - Naşterea din Fecioara

Maria fără stricare fecioriei ei.

Înainte să trecem la analiza acestor parale-

lisme particulare să spunem că imnografia

Bisericii prezintă un continuu paralelism între

ciclul Întrupare(Zămislire)-Naştere şi ciclul

Moarte-Înviere, nu doar prin profeţia lui

dreptului Simeon (”Iar prin sufletul tău va

trece sabie” - Lc. 2, 35) sau prin smirna adusă

de magi (Mt. 2, 11) ”ca unui mort de trei

zile”, ci mai mult, printr-o întreagă tematică

comună celor două cicluri, cum ar fi tema

arătării luminii, cea a izbăvirii, a biruinţei, sau

cea a participării stihiilor lumii la evenimente

ş.a.m.d.

Pentru o şi mai desăvârşită edificare a noastră

în această chestiune, să privim următoarea

compoziţie imnografică:

”Să prăznuim ... şi, ridicându-ne

mintea spre ..., să ne suim cu gândul

şi să vedem cu ochii cei sufleteşti pe

Hristos cel ...; la măreţia minunilor

Căruia privind X, i s-a părut că vede

om ..., dar din fapte a înţeles că este

Dumnezeu adevărat, Cel ce dăruieşte

sufletelor noastre mare milă”.

Aceasta este o stihiră de la Înainte-prăznuirea

Naşterii Domnului. În mod intenţionat am

înlocuit prin ”...” acela câteva cuvinte care

făceau referire la Naşterea Domnului. De ce?

T

16

- Pentru că se poate acum vedea clar cum

conţinutul de idei al acestei stihiri este perfect

aplicabil ciclului Moarte-Înviere: în loc de

”X” punem ”Maria Magdalena”, în loc de

"prăznuim naşterea lui Hristos" punem

"prăznuim învierea lui Hristos" etc., şi totul

este pefect normal!

Acum, dincolo de acest paralelism general, să

revenim la stihira-cheie despre care ziceam că

deschide calea unei anume înaintări în taina

Învierii Domnului.

*

”Doamne, pecetluită fiind groapa de

cei fără de lege, ai ieşit din mormânt

precum Te-ai născut din

Născătoarea de Dumnezeu.”

Primă partea a stihirii (”Doamne, pecetluită

fiind groapă de cei fără de lege, ai ieşit din

mormânt, precum Te-ai născut din Născătoa-

rea de Dumnezeu”) compară ieşirea din

mormântul pecetluit cu naşterea din pururea-

fecioara Maria.

Deşi părintele arhimandrit Benedict Ghius -

un autorizat analist al textelor liturgice în

teologia românescă - consideră această

apropiere ”îndrăzneaţă” (în: Taina Răscumpă-

rării în imnografia ortodoxă, EIBM a BOR,

Bucureşti, 1998, pp. 179-180, în notă),

punând în evidenţă ”condiţia total diferită a

trupului lui Hristos la Naştere şi respectiv la

Înviere”, totuşi, în contextul paralelismului

generalizat de teme şi idei între cele două

cicluri (Întrupare-Naştere şi respectiv Moarte-

Înviere), această îndrăzneală devine una

perfect justificată teologic. Mai ales că există

şi elemente patristice care împing spre un

atare paralelism.

Sfântul Atanasie cel Mare, bunăoară, într-o

mică scriere cu caracter dogmatic, Întrebări şi

răspunsuri despre cele dumnezeieşti, răs-

punde la întrebarea ”Cum a fost cu putinţă ca

Fecioara să nască trup şi să rămână tot

fecioară?” printr-o comparaţie foarte suges-

tivă pentru discuţia noastră: ”Precum o casă

închisă din toate părţile, care să aibă o

ferestruică de sticlă curată și prea-subţire

înspre răsărit, când soarele răsare și razele lui

străbat sticla și intră înăuntru, toată casa aceea

se luminează, și iarăşi după ce trece soarele și

razele lui ies afară, sticla nu se sfărâmă, ci

nevătămată de izbiturile razelor soarelui cele

intra și ieșea rămâne, întru acest chip să

înțelegeți și despre pururea Facioara Maria.

Pentru că aceasta, cu totul curată, fiind ca o

casă închisă, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu

ca o rază dumnezeiească din Soarele dreptăţii

Tatăl pogorându-Se ca printr-o ferestruică de

sticlă intrând în ea, prea sfântă casa ei cu totul

o au luminat și iarăşi precum știe El însuşi au

ieşit afară nicidecum stricând fecioria ei, ci

precum înainte de naştere, așa și în vremea

naşterii și după naştere fecioară curată o au

păzit.” (Sfântul Atanasie cel Mare, Despre

Dumnezeu, traducere din greceşte de monahii

Gherontie și Grigorie de la Neamţ, retipărită

cu slove latineşti la Mănăstirea Neamţului,

1940, pp.55-56).

Acum, dacă am văzut oportunitatea apropierii

între Ieşirea Domnului din mormântul

pecetluit fără să strice peceţile şi Naşterea din

Fecioara Maria fără să-i strice fecioria, să

vedem şi cum caracterizează imnografia

Bisericii aceste evenimente.

”Minune care cuprinde tot gândul” (slujbă

Înainteprăznuirii Naşterii Domnului), aceasta

este ”mai presus de gând şi de cuvânt” (12

iulie, canonul întâi, cântarea întâi, a

Născătoarei), ”nespusă” (vecernia Înainte-

prăznuirii Naşterii Domnului), ”negrăită şi

străină” (26 martie, cântarea a 8-a, a

Născătoarei - slujba Înainteprăznuirii Naşterii

Domnului); ea s-a petrecut ”în chip minunat”

(slujba Înainteprăznuirii Naşterii Domnului)

şi ”în chip de negrăit” (ibidem).

Să mai spunem, privitor la Ieşirea Domnului

din mormântul pecetluit fără să strice peceţile

şi fără să mişte piatra mormântului că imno-

grafii ne mai oferă o asemănare, o comparare,

anume cu Intrarea Domnului la ucenici prin

uşile încuiate (Ioan 20, 19 şi 26). Iată două

exemple în acest sens:

”Doamne, precum ai ieşit din

mormântul pecetluit, aşa ai intrat şi la

ucenicii Tăi, prin uşile încuiate,

arătându-le lor patimile trupului, pe

care le-ai primit, Mântuitorule,

îndelung-răbdând. [...]”. (stihira a

17

patra de la laudele utreniei Învierii,

glas 5)

”Pecetluit fiind mormântul , Viaţă din

groapă ai răsărit, Hristoase Dumne-

zeule; şi uşile fiind încuiate, înaintea

ucenicilor ai stat, Învierea tuturor.

[...]” (sedealna de după catisma a 2-a

– slujba Învierii, glas 7).

*

”N-au cunoscut cum te-ai întrupat

îngerii Tăi cei fără de trup. N-au

simţit când ai înviat ostaşii cei ce Te-

au străjuit.”

A două parte a stihirii-cheie (”N-au cunoscut

cum te-ai întrupat îngerii Tăi cei fără de trup.

N-au simţit când ai înviat ostaşii cei ce Te-au

străjuit.”) dă răspuns la cealaltă întrebare

despre Înviere, anume ”Cum a înviat Domnul

din moarte?” printr-un paralelism între Înviere

(re-animare) şi Întrupare (zămislire).

Întruparea Domnului (sau Zămislirea) este o

taină chiar şi pentru pururea-fecioara Maria:

”Pentru ce te minunezi, Marie? Pentru ce te

înspăimântezi de ceea ce este întru tine? Iar

Fecioara zice: Pentru că pe Fiul cel din

veşnicie sub ani L-am născut şi nu ştiu cum s-

a făcut zămislirea Celui ce S-a născut. [...] În

adevăr, unde voieşte Dumnezeu se biruieşte

rânduială firii, precum scrie.” – sedealna după

catisma a două, 25 decembrie. Totuși imno-

grafii spun în câteva rânduri «cum» s-a făcut

”netâlcuita zămislire” (24 decembrie, la

vecernie): ”mai presus de pricepere” (24

decembrie), ”mai presus de minte şi de

negrăit” (Înainteprăznuirea Naşterii

Domnului). ”Felul zămislirii este negrăit” (25

martie, a Născătoarei la stihoavna vecerniei

praznicului Buneivestiri) şi s-a petrecut în

chip ”de netâlcuit” şi ”mai presus de înţele-

gere” (Înainteprăznuirea Naşterii Domnului).

*

”Că amândouă s-au pecetluit de

către cei ce ispiteau şi s-au arătat

minunile celor ce se închină cu

credinţă tainei, pe care celor ce o

lăudăm, dă-ne nouă bucurie şi

mare milă.”

Sigur, toate aceste texte nu ne dau «explicaţii

raţionale» – pentru simplul fapt că aşa ceva

nu există în domeniul unor astfel de taine.

Aceste mari taine s-au petrecut ”cu puterea

Dumnezeirii”, ”precum El însuşi a ştiut, a voit

şi bine a socotit”, într-o sferă inaccesibilă

minţii omeneşti în această viaţă pământească.

Ele ”amândouă s-au pecetluit de către cei ce

ispiteau şi ş-au arătat minunile celor ce se

închină cu credinţa tainei” – cum zice ultima

parte a stihirii-cheie de la care am pornit

analiză –, care lăudatori ai acestor taine şi

primesc de la Hristos cel mort şi înviat

bucurie şi mare milă.

Pr. Iulian Nistea

România comparată ”Țara Moldovei cu Nistrul să-i fie hotarul !”

(Tratatul dintre Petru, țarul Rusiei și Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei, Iași 1711)

n Retorică, comparația, și sinteza ei creativă,

metafora - aceasta uneori prelungită și

amplificată în alegorie -, sunt figuri de stil

purtând în doi sau mai mulți termeni, ziși de

compație, observați, analizați, confruntați și

urmăriți paralel sau în diagonală, pot revela

analogii sau diferențe. Uneori se interferează

unul cu altul, când este mai ales vorba de factori

culturali, de societate, cu un răsunet sau uzaj în

viața de toate zilele. Cu ”drept de cetate”, cum

se spune, devin încrengături de structuri vecine,

în ce privește calitatea lor estetică, întâlnindu-

se, transformându-se în fapt de cultură și

cuvilizație pe baza ”afinităților elective” –

spunea Goethe. Vase comunicante, umplându-

se singure cu apă vie, de la sursă, acestea sunt

Î

18

valori culturale de circulație universală, fie

populare fie savante, semnate, anonime (cine a

semnat Miorița, Meșterul Manole?) sunt

exprimate în limbi sau limbaje de arte frumoase

diferite, care, desigur, poartă pecetea locului

peisajului uman cu elementele: pământ, foc,

apă, cer și ampreunta psiho-etno-genetică a

omului din partea locului.

Acesta, româno-moldo-valahul, cu

intelegență și patima frumosului și folosului în

lume, le-a creat ca valori culturale, de

civilizație, de societate umanist creștină, în

universalitate; le-a creat din pământ ars de foc

(a făcut ulcioare de băut apă și vin - de ce nu? –

în zile de sărbătoare), din grâu (pâinea), din mei

apoi din porumb (mămăliga), din frunctele

pământului muncit, răsturnat, semănat, stropit

de ploi, copt de soare, vânturat de necurățenii,

ocrotite sub zăpadă sau sub cerul albastru, senin

sau cu nori groși – ugere pline (Blaga) – cu

ochii uitându-se spre orizontul ideal, cu

dragoste, credință și speranță în ce privește

facerea de toate zilele și în Părtintele a toate

făcător și atotputernic.

Pentru casa și familia lui și-a primit

oaspeții cu pâine și sare, i-a învățat omenia (el,

țăranul de la Dunăre, pe ei, cei săraci, trudiți,

pribegi, chiar și pe năvălitorii veniți după

pradă); i-a învățat limba locului, a împrumutat

din limbile lor destule cuvinte și cântece. Cine a

rămas prin partea locului s-a făcut apă și

pământ cu cei de baștină, cine a plecat dus a

fost. Nu există limbă mai asimilatoare (de jos în

sus: de la opincă la vlădică) ca limba română.

Slavii rămași printre români s-au românizuat :

una este să zici în slavonă voinic=soldat, și

altceva este voinic în românește = flăcău de la

horă, la trântă dreaptă, tare ca fierul; sau

slavonul pravilă=lege, care se aplică doar la

slavo-bizantini; dar în Romania Orientalia din

sudul și nordul Dunării, cuvântul acesta –

pravilă – este împrumutat de la slavi (dublează

de altfel latinul ”lege creștinească” sau ”lege

românească”, în biserică ”tradiție, datină”).

Practica religioasă a românului este o

componentă a culturii și cuvilizației lui de

totdeauna; Bisericile naționale românești,

Biserica ortodoxă și Biserica greco-catolică sunt

amândouă de rit bizantin, nu slavo-bizantin

(cum zic chiar unii prieteni de-ai românilor,

Keyserling și alți teologi și filosofi

contemporani germani, francezi sau anglo-

saxoni). Românii creștini – ortodocși sau uniți –

sunt de rit oriental, zis bizantin, și de sfântă

tradiție românească moștenită din moși

strămoși, gândită, practicată la sfântul altar de

preotul săvârșitor al Sfintelor Taine în numele

Tatălui, Fiului și Sfântului Duh (uniții spun

”Sfântul Spirit”). Sfânta Liturghie, cântată

altădată de melozii din Bizanț, inspirată în bună

parte de siriaci, ”gentili”, adică de supuși

neevrei din Imperiul Roman trecuți la

creștinism – se cântă și astăzi în România (țările

românești) în românește. Dar în țările românești

înstrăinate (Basarabia, Bucovina, Herța și

Cadrilaterul), adică furate de URSS cu ajutorul

Germaniei și a indiferenței aliaților și Națiunilor

Unite, sunt rari preoții care mai pot oficia în

românește, iararhiile locale – laică și

ecleziastică – îi obligă să cânte în slavonește,

deși poporul de credincioși din biserică știe

românește. Vreun preot unit din Ucraina se mai

roagă uneori în latinește. Doar unele culte

protestante (baptiști penticostali etc.), grație

dolarilor veniți din USA, își mai pot permite să

cânte ... moldovenește. Bine ar fi să cânte ...

moldovenește și în celelalte biserici din aceste

zone. Măcar atât într-o Europă viitoare,

întemeiată pe respectul drepturilor și libertăților

fundamentale ale omului.

În Biserica românească preotul este în

comuniune de rugăciune cu ecclesia, adică cu

poporul de credincioși, de fideli, care reprezintă

mistic Trupul lui Hristos. Ei legitimează

omenește, creștinește Biserica lui Hristos, adică

mistic Trupul și Sângele Lui: Pâinea și vinul din

Sfânta Taină a Euharistiei cu care mărturisesc și

19

împărtășesc mai întâi preotul, biserica lui, apoi

credincioșii. Nu poate exista neînțelegere între

preotul oficiant și ecclesia lui, ci uniune și

comuniune mistică, sacramentală. Preotul

servește Sfânta Liturghie în comuniune cu

poporul de fideli, iar dacă aceștia nu o înțeleg

din motive de limbă sau limbaj liturgic cu care

nu au fost obișnuiți, înseamnă că preotul nu este

vrednic pentru această biserică. Nu există niciun

preot nici episcop în Biserica ortodoxă din

universalitate care să fie de neînțeles în ce

privește harului lui sacerdotal, compatibil cu

sfintele canoane și Sfinții Părinți ai poporului de

fideli participanți; toți se roagă împreună cu

preotul lor săvârșitor în aceeași limbă. Numai

singur românii din Țările Române înstrăinate,

furate, majoritari în Bisericile lor, sunt obligați

să asculte sfintele slujbe și rugăciuni din Sfânta

Scriptură într-o limbă străină lor... Dar să ne

întoarcem o clipă la istoria noastră întâmplată

(événementielle), adică așa cum s-a desfășurat

în realitate. Cam de vreo 60-70 de ani încoace...

Cu mulți morți, eroi, eroine: morți pentru patrie!

Cum sunt scriși pe monumentul eroilor sau

cimitire din Basarabia, Bucovina, Țara Herța,

precum și din celelalte provincii istorice

românești, locuite de români moldo-valahi, cum

spunea Gheorghe Șincai! Toți acești oameni și

toate aceste pământuri formează Națiunea

Română întregită cu toate Țările Românești.

Iată-le încă o dată: Oltenia, Muntenia,

Dobrogea, Moldova cu Basarabia, Bucovina,

Transilvania cu Maramureș, Crișana, Banat.

Rostit în românește deci România cuvântată și

binecuvântată. Uite-așa!

”Limba noastră-i limbă sfântă

Limba vechilor cazanii

Care-o plâng și care-o cântă

Pe la vatra lor țăranii”

(Alexis Mateevici)

Grație limbii noastre de structură romanică,

adică latina populară, practicată de veteranii

(bătrânii) soldați rămași în Dacia, așezându-se

în familie, făcându-și casă și familie, vorbind și

cântând împreună, s-au păstrat ființa și

pământul nostru românesc.

Titus Bărbulescu

Spre veșnica amintire 27 martie 1918 - 27 martie 2008 : 90 de ani de la alipirea

Basarabiei la Țara Mamă

”În numele poporului Basarabiei, Sfatul Țării declară: Republica democratică

moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea

Neagră, și vechile granițe cu Austria, ruptă de Rusia acum 100 și mai bine de ani

din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului Istoric și dreptului de Neam, pe

baza principiului că noroadele singure să-și hotărască soarta lor, de azi înainte și

pentru totdeauna, se unește cu mama sa România. Tăiască unirea Basarabiei cu

România, de-a pururi și totdeauna.”

(Ion Inculeț, Pan Halipa și I. Buzdugan)

Asociațiile noastre, întreaga suflare creștină română a sfintei noastre biserici din exil,

și astăzi este legată ființial de întreaga suflare română din Basarabia, de frații români

basarabeni exilați în lumea întreagă, mărturisind veșnica unitate de credință și de

neam român cu toți cei care și astăzi ca și în trecut protestează împotriva răpirii

Basarabiei, Bucovinei și Herța în 1940 și 1944 de sovietice.

Pr. Constantin Târziu

20

Programul Sărbătorilor de Paşti 2008 Săptămâna Sfintelor şi Mântuitoarelor Patimi şi

Săptămâna Luminată

Ziua Sărbătoarea / Evenimentul Ora

Sâmbătă,

26 aprilie 2008

Sfânta şi Marea zi de Sâmbătă În această sfântă şi mare zi prăznuim

îngroparea Mântuitorului nostru Iisus

Hristos şi pogorârea la iad, prin care neamul

nostru fiind chemat din stricăciune, a fost

mutat spre viaţa veşnică.

Ostaşi, degeaba mai păziţi mormântul,

Căci pe Cel ce-i Viaţa, nu-L ţine pământul.

(09.00-10.00: spovedanie)

10.00: Sfânta Liturghie a

Sfântului Vasile cel Mare

(cu împărtăşirea copiilor)

22.00: Slujba Învierii (împărţirea „paştilor”)

Duminică,

27 aprilie 2008

† Învierea Domnului

Sfintele Paşti

10.00: Dumnezeiasca

Liturghie a Învierii

Domnului

18.00: A 2-a Înviere

(vecernie, cu citirea

Evangheliei în mai multe

limbi)

Luni,

28 aprilie 2008

† Sfânta zi de luni a Sfintelor

Paşti în Săptămâna Luminată

09.00: utrenie

10.00: Sfânta Liturghie 18.00: vecernie

Marţi,

29 aprilie 2008

† Sfânta zi de marţi a Sfintelor

Paşti în Săptămâna Luminată

09.00: utrenie

10.00: Sfânta Liturghie

Vineri,

2 mai 2008

† Izvorul Tămăduirii

(harţi)

09.00: utrenie

10.00: Sfânta Liturghie

Buletinul Bisericii Ortodoxe

Române din Paris, Sfinţii

Arhangheli Mihail, Gavriil şi

Rafail

9 bis, rue Jean de Beauvais

75005 PARIS

Nr. 26 – aprilie 2008

Redactori responsabili :

Prof. Dr. Titus Bărbulescu, Diacon Jean Boboc

Tehnoredactare : Pr. Iulian Nistea

Hristos a înviat ! Sărbători de Paște pline de lumină.

Ai Dvs. rugători şi doritori de tot binele,

Pr. Constantin Târziu, Pr. Iulian Nistea, Pr. Dan Savan Ierod. Iosif Vlad, Diacon Jean Boboc, Diacon Viorel Gala Nedelcu