Biserica Ortodoxă

Biserica Ortodoxă (cunoscută și ca Biserica Ortodoxă Răsăriteană sau Biserica Greco-Ortodoxă), este o comunitate de credință creștină. Astăzi creștinii ortodocși sunt organizați în biserici ortodoxe naționale autocefale (greacă, rusă, română, sârbă etc.), aflate în comuniune liturgică (euharistică) unele cu altele. Între bisericile ortodoxe naționale, primatul onorific este deținut de Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului. După numărul de credincioși, ortodocșii formează în lume a doua comunitate creștină, după Biserica Catolică.

Numele de Ortodoxie vine din limba greacă, de la ορθο (ortho - drept, corect) și δοξα (doxa - slăvire sau, într-un înțeles mai general, opinie), traducându-se deci literal „dreapta-slăvire”, cu înțelesul de „credință, opinie corectă”, sau „dreapta-credință”. Este de menționat că și unele din celelalte biserici creștine își consideră propriile învățături ca fiind drepte, sau chiar singurele drepte.

Bisericile Ortodoxe Răsăritene reunesc astăzi o parte importantă a credincioșilor creștini. Istoric și cultural, ele sunt purtătoare ale unei tradiții bogate, dezvoltate de-a lungul a două milenii de viață creștină într-o largă zonă geografică.

Fundamentele teologiei creștine ortodoxe au fost stabilite la primele șapte sinoade ecumenice, ținute între secolele al IV-lea și al VIII-lea. Din motive religioase, dar și politice, geografice și culturale, între biserica apuseană (romano-catolică) și cea răsăriteană (ortodoxă) s-a produs gradual o separare oficializată în 1054 , cunoscută sub numele de Marea Schismă. În urma acestui eveniment, atât Biserica Ortodoxă, cât și cea Catolică se consideră a fi singura biserică universală (καθολικι - catolică sau „universală”) și apostolică, ca și deținătoarea dreptei credinței (Ορθόδοξια - ortodoxă). Spre deosebire de biserica Romei, ce pune accentul pe universalitate (catolicitate), cea ortodoxă pune accentul pe puritatea credinței, de unde diferența de nume.

Biserica Ortodoxă (în integralitatea bisericilor locale ce o compun) consideră că are la bază succesiunea apostolică neîntreruptă începută de la apostoli.

Prezența Bisericii Ortodoxe este dominantă în zone ce s-au aflat în spațiul cultural al imperiilor bizantin și rus: Europa de Est și de Sud-est, Asia, părți ale Orientului Mijlociu și ale Africii. În prezent, numărul de credincioși ortodocși este majoritar în Belarus, Bulgaria, Georgia, Grecia, Macedonia, Republica Moldova, România, Rusia,Serbia, Muntenegru și Ucraina. Mari comunități de creștini ortodocși trăiesc și în Albania (aprox. 30%), Bosnia(31,4 %), precum și în unele state care au aparținut Rusiei țariste, respectiv Uniunii Sovietice (Țările baltice șiAsia Centrală). Prezențe ortodoxe semnificative se găsesc în multe alte țări din America de Nord, Europa de Vest etc., datorate în special comunităților formate prin emigrarea est-europenilor.

Dogma ortodoxa

Biserica Ortodoxă a celor șapte Sinoade Ecumenice are la bază Vechiul și Noul Testament. Conducătorul ("capul") ei este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, „Păstorul cel bun”, care îndrumă credincioșii, mădularele vii ale Bisericii, pe calea spremântuire. Biserica Ortodoxă a celor șapte sinoade ecumenice recunoaște un același Dumnezeu treimic, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, întreit în ipostas (persoane), dar unul în ființă (esență), Dumnezeu atotputernic, preexistent lumii și complet independent în raport cu orice, deosebindu-se astfel fundamental de religiile naturale, în care dumnezeul / dumnezeii iau naștere într-un univers preexistent.

Teologia Bisericii Ortodoxe, a celor șapte sinoade are la bază dragostea, căci "Dumnezeu este iubire", I Ioan IV:8 (I Ioan 4, 8) și este reluat în scrierile teologilor ortodocși, care afirmă că Dumnezeu este iubirea. Iubirea a fost propovăduită și arătată prin fapte de Iisus Hristos, considerat unul din cele trei ipostasuri (persoane) ale Sfintei Treimi, care s-a coborât pe pământ și s-a întrupat ca om, și-a jertfit viața și a luat asupra lui păcatele oamenilor pentru a îi mântui de păcat, iar prin învierea sa a transfigurat și îndumnezeit (θεοσισ) trupul omenesc luat. Astfel, definitorie pentru înțelegerea în ortodoxie a venirii lui Hristos în trup este formula Sf. Atanasie cel Mare: "Dumnezeu a devenit om pentru ca și omul să poată deveni dumnezeu". Prin vorbă și faptă, Hristos a arătat că se poate trăi în lume făcând voia lui Dumnezeu („Acestea vi le-am grăit, ca întru mine pace să aveți. În lume necazuri veți avea; dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea. ”, Ioan 16,33) și a scos în evidență din cele zece porunci două, dar care cuprind totul și care îl fac pe cel ce le îndeplinește să le facă în mod automat și pe restul: dragostea de Dumnezeu și de aproapele („El i-a răspuns: Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău. Aceasta este marea și întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. În aceste două porunci se cuprind toată legea și prorocii.”, Matei 22, 37-40).

Teologia acestei Biserici se bazează pe scrierile Bibliei, pe Tradiția Bisericii și pe trăirea vieții religioase în cadrul Bisericii, singurul loc în care Biblia poate fi corect înțeleasă. Se acordă o mare importanță Sfintei Împărtășanii, eveniment în urma căruia credincioșii se unesc spiritual și material cu Iisus Hristos.

Virtuțile (faptele bune) au o importanță mântuitoare, acestea făcând parte din procesul de sfințire (teologie) (împărțit teologic în trei etape: curățire, luminare și îndumnezeire). Lucrarea virtuților se face și în referire la episodul judecății universale, formulată în Evanghelia după Matei, capitolul XXV.

Între Biserica Ortodoxă a celor șapte sinoade pe de o parte, și catolicism pe de altă parte, există deosebiri (a se vedea legăturile indicate în continuare). Vom menționa doar una: ortodocșii consideră că Biserica este formată din mulțimea credincioșilor – mădulare vii – al cărei cap este Iisus Hristos – Mirele. În acest context, Biserica, ca și clădire și ca organizare administrativă are un rol subordonat, de a sprijini viața duhovnicească a mulțimii credincioșilor conduse de „Păstorul cel bun”.

Conform istoricului Eusebiu, creștinismul ar fi fost adus în Dobrogea chiar de apostolul Andrei, deci foarte de timpuriu. Prima mențiune scrisă privind martiriul unor creștini pe teritoriul românesc datează din anul 290 și se referă la doi mucenici răsăriteni, Epictet și Astion. Trăirea în spiritul învățăturii lui Iisus a devenit însă mod de viață și pentru un mare număr de locuitori ai meleagurilor românești. Ca dovadă, Biserica Ortodoxă Română a canonizat mai mulți sfinți și mucenici, ultimul dintre aceștia fiind monahul Gheorghe de la Cernica (în 2005, fiind sărbătorit pe 3 decembrie).