Partea istorică

I. CINCI TIPURI DE RELA IE DINTRE CRISTOS I SOCIETATEȚ ȘIntroducere

Conflictul dintre cerințele lui Cristos și cultură nu este nici nou nici rar întâlnit. De la martirii creștini timpurii, până la biserica din timpul Germaniei naziste creștinii au plătit un preț pentru a nu se supune cerințelor care contraziceau Scripturii din partea statului. Un răspuns adecvat la ceea cum ar trebui să fie relația dintre urmașii lui Cristos și societate a fost dat de Richard Niebuhr în cartea sa Hristos și cultura.

Metodologia folosită de Neibuhr

Neibuhr a folosit metodologia pluralistică, el crede o metodologie pluralistică, el crede că există o serie de răspunsuri tipice la întrebarea legată de relațiile legate de Biserică și societate, dar el nu pretinde că ele sunt ideale sau că se exclud reciproc. Neibuhr susține că ar fi o uzurpare (atac) a domniei lui Cristos să crezi că cineva a găsit răspunsul perfect. Dar, în același timp el susține că fiecare creștin este dator să găsească răspunsul său propriu privitor la relațiile dintre urmașii lui Cristos și societate.

1. CRISTOS ÎMPOTRIVA CULTURII (PRIMUL TIP)

Răspunsul cel mai radical este Cristos împotriva culturii. Conform acestui punct de vedere domnia lui Cristos nu este doar mai presus de celelalte autorități numeroase, ci este unica autoritate asupra creștinului. Această abordare prezintă pe Cristos și cultură aflându-se într-un conflict permanent, de aceea creștinul este silit între Cristos și cultură. Dacă cineva îl urmează pe Cristos el trebuie să respingă total cultura (lumea). Prin cultură se înțelege toată societate din afara Bisericii. Această poziție are ca suport Biblic 1 Ioan. Această epistolă ne vorbește despre dragostea lui Dumnezeu în Isus față de cei ce cred. Creștinilor li se cere să iubească pe frații lor creștini (1 Ioan 4:8, 10, 9). În această trimitere stăpânitorul lumii acesteia este diavolul, și prin urmare, prin loialitatea față de autoritatea lumească creștinul este loial față de diavol. La 1 Ioan 2:15 se insistă ca creștinii să nu iubească lucrurile lumești. Creștinii sunt chemați să lupte împotriva lucrurilor lumești. 1 Ioan 5:4, 5; 1 Ioan 2:17. În 1 Ioan nu sunt afirmații că creștinii ar trebui să facă parte din instituțiile societății.

Tertulian, este unul din cei ce au susținut acest tip de relație dintre urmașii lui Cristos și societate. El a fost influențat de societatea în care trăia, pe atunci oamenii se închinau împăratului. De aceea, Tertulian credea și afirma că numai Cristos are supremație absolută. Creștinii sunt ispitiți de instituțiile societății să nu fie credincioși lui Cristos. Creștinii sunt

chemați să fugă de păcat și să se pregătească de ziua judecății. Fiindcă păcatul se află în cultură, creștinul se află într-un conflict permanent cu ea, creștinul nu trebuie să se implice în filosofie, politică, armată, comerț etc. Arta teatrul și muzica sunt slugile păcatului.

Tolstoi este reprezentantul secolului XIX care împărtășea acest tip radical de relație dintre urmașii lui Cristos și societate. După o criză personală, Tolstoi a ajuns să recunoască pe Cristos ca unica autoritate. Pentru el Cristos era considerat Marele dătător de legi pe care omul este chemat să le împlinească. Doar împlinind aceste legi omul poate fi salvat. Această nouă lege a lui Cristos se bazează pe Matei 5 și constă din cinci porunci.

1. Fii în pace cu toți oamenii2. Nu fi ispitit de frumusețea trupească3. Nu da jurământ4. Nu răspunde la violență5. Iubește vrăjmașii

Tolstoi a mers atât de departe încât să pretindă că creștinul este independent de orice autoritate umană prin faptul că legea divină a fost implantată în sufletul fiecărui om ca ghid unic al vieții sale. Tolstoi a susținut că în mod constant toate obligațiunile față de stat sunt împotriva conștiinței creștine. Această înțelegere încurajează separarea creștinului de cultură.

Partea forte la acest tip de relații

Niebuhr recunoaște integritatea a multor din ce-i ce susțin acest tip de relații în mărturia lor curajoasă și convingerea de a merge chiar la martiraj, ei pot fi exemplu pentru cei care văd cum credința creștină degenerează rapid în favoarea prosperității personale.

Partea slabă a acestui tip de relații

În primul rând această abordare tinde spre o înțelegere naivă a esenței culturii, păcatului și a sfințeniei. Este imposibil ca cineva total să se separe de cultură, pentru că cultura pătrunde în gândirea noastră și în limba pe care o vorbim. Cultura este la fel de mult în noi ca și în jurul nostru. Am putea lăsa unele influențe rele ale culturii dar altele vor rămâne în interiorul nostru. Chiar dacă Tolstoi sau ameșii au trăit sau trăiesc separat de anumite instituții de stat sau nu se folosesc de unele tehnologii moderne ei pot fi numiți contrculturali, dar nu aculturali. Și chiar dacă omul se poate izola față de influența unor păcate a culturii dominante, păcatul rămâne în interiorul omului. Faptul că ordinele monastice au un număr atât de norme și forme disciplinare este o mărturie convingătoare a prezenței continue a păcatului în creștin.

Probleme apar și în înțelegerea procesului de sfințire. Gradul de sfințenie poate fi menținut doar prin fapte, eliminându-se superioritatea harului. Acesta a fost motivul pentru care Luther a afirmat că monasticismul este o instituție a diavolului.

În al doilea rând, acest separatism se referă numai la una dintre cele două părți caracteristice lui Cristos din definiția lui Neibuhr. Se accentuează rolul lui Cristos în a ne ține departe de cultură, dar se ignoră rolul său în reglementarea relațiilor creștinilor în cultură.

Cu toate acestea problema principală vine din dorința de a respinge cultura în favoarea lui Cristos afirmând că Cristos nu este parte a culturii. Această afirmație duce la o înțelegere pur spirituală a lui Cristos și neagă rolul său de Creator și întruparea Sa.

2. CRISTOS DIN CULTURĂ

Susținătorii acestui tip de relații dintre urmașii lui Cristos și societate susțin că Cristos trebuie să fie înțeles ca cea mai mare aspirație și împlinire a culturii, ei neagă orice tensiune dintre Cristos și cultură. Pe de altă parte ei interpretează cultura prin Cristos, numai că selectează doar acele elemente a culturii care se află în armonie cu lucrarea și persoana lui Cristos. Ei înțeleg pe Cristos prin cultură selectând din învățătura creștină despre Cristos doar ceea ce este în acord cu lucrurile mai bune din civilizație. Această abordare duce la acomodare, la încercarea de a împăca creștinismul cu cele mai mari realizări ale unei culturi.

Astfel, în Biserica din sec. I erau eleniști, iudaiști și gnostici care încercau să împace creștinismul cu învățătura lor filosofică sau mistică.

În evul mediu Pier Abelard a încercat să reducă creștinismul la practici morale pentru că Îl vedea pe Cristos doar ca pe un mare învățător moral. Acest tip de relații este contrar celui numit Cristos împotriva culturii. Cei ce împărtășesc acest tip de relații se concentrează asupra acestei lumi punând accentul pe dimensiunea orizontală a creștinului și exclud pe cea verticală. Acest lucru duce la o închinare idolatrică față de om și la denegrarea lui Dumnezeu. Acomodarea lui Cristos conform timpului nu i-a în calcul deosebirea dintre Dumnezeu și om, mergând până la divinizarea omului și umanizarea lui Dumnezeu. Aceasta duce la crearea unei teologii care va încerca să unească creștinismul cu unele mișcări culturale pentru a crea ceea ce C.S. Lewis „creștinismul și ...” (nu este nici o tensiune dintre Cristos și societate)

3. CRISTOS DEASUPRA CULTURII

Următoarele trei tipuri de relații descrise de Nieburh în deosebire de primele două încearcă să recunoască atât pe Cristos cât și societatea (cultura), cele trei relații sinteza, paradoxul și transformarea.

Conform tipului trei de relații ceea ce este necesar, chiar important, nu este respingerea sau acomodarea culturii pentru Cristos, ci o sinteză a lui Cristos și a culturii. Este o concepție optimistă potrivit căreia lumea creată de Dumnezeu chiar în starea ei decăzută din pricina păcatului original nu poate fi în opoziție radicală cu Cristos. Cultura nu poate fi total rea pentru că se bazează pe natura creată bună de Dumnezeu. În același timp, tocmai din pricina implicațiilor reale ale căderii cultura nu poate fi atât de aproape de Cristos cum afirmă susținătorii tipului doi (modelul acomodării). Modelul sintezei afirmă principiul diferenței ontologice între lumea creată și creatorul ei. Acest model accentuează faptul că faptele bune sunt efectuate în cultură dar sunt posibile prin har. Prin har omul poate să iubească pe aproapele său dar numai în cultură putem arăta această dragoste. De aceea susținătorii acestui

tip de relații nu cheamă de a decide „Cristos ori cultura?”, pentru că avem de a face cu Dumnezeu în ambele cazuri, ei tot nu afirmă „atât Cristos cât și cultura”, pentru că recunosc că există deosebire dintre ele, căci în promisiunile sale Cristos a mers dincolo de cultură ducându-ne la Tatăl în ceruri. Dar în poruncile sale el ne conduce de a acționa în cultură.

Toma d,aQuino a considerat că Biserica trebuie să fie privită simultan ca în și dincolo de lume, conducând pe oameni la mântuire pentru a-și petrece veșnicia în ceruri și încurajându-i să urmeze tot ce este mai bun în cultura acestei lumi, așa el a susținut ideea de învățământ general și a legislației de protecție a cetățenilor. Toma era convins că Biserica trebuie să promoveze obiectivele oamenilor atât cele temporare cât și obiectivele lor veșnice. El face o diferență dintre legea naturală și virtuțile principale: prudența, cumpătarea, dreptatea și curaj care sunt disponibile pentru întreaga omenire de la legea divină care include legea naturală și adaugă motivația superioară a virtuților teologice (credința, speranța și binefacerea) care sunt disponibile numai pentru creștini și sunt făcute prin har. Toma a vrut să realizeze o relație stabilă dintre biserică și stat care ar permite păstrarea valorilor și a autorității. Din moment ce liderii sunt instituiți de Dumnezeu Biserica susține autoritatea guvernului de a menține ordinea. Există, de asemenea, un continuu de autoritate între domeniile pământești și cerești, și o organizare ierarhică în Biserică și în stat. Toma recunoaște că există un rege peste tot ce este temporar și etern. El oferă soluții practice pentru a trăi viața creștină în cultură sau societate. Înțelegerea lui nu a fost doar una teoretică, ci și una practică, el a contribuit la dezvoltarea educației și a guvernării. Abordarea aceasta este afectată de multe probleme. În dorința sa de a sprijini autoritatea temporară Biserica așa cum este privită de Toma va tinde să fie un agent de stagnare social.

Sinteza dintre creștinism și cultură poate merge până la crearea unei culturi neschimbătoare și astfel să ducă la absolutizarea a ceea ce este relativ sau la idolatria culturală. În accentuarea păstrării valorilor și autorităților această abordare poate duce la susținerea dictaturii și la împiedicarea reformelor. Respectul față de autorități pare a fi prea mare, de aceea este pericolul ca legea creată de om să submineze legea lui Dumnezeu, după exemplul fariseilor care au fost învinuiți de Cristos pentru anularea poruncii „cinstește pe tatăl tău și pe mama ta” de dragul tradițiilor lor (Mt. 15:3-7).

Structura ierarhică a bisericii și a statului tinde să creeze o imagine falsă a nivelului de sfințire iar integrarea între biserică și stat creează tentații de compromitere adevărului creștin și pentru permiterea unui abuz cleric față de puterea politică bazându-se pe sabie în loc de cuvânt pentru ai impune pe oameni să trăiască conform învățăturilor bisericii. În toate acestea slăbiciunea de bază sau fundamentală este incapacitatea de a realiza că păcatul va afecta toate instituțiile atât în Biserică cât și cele din stat și ele pot deveni corupte.

4. Cristos și cultura în paradox

Punctul de vedere a acestui tip de relații diferă de cel precedent prin afirmația că deși Cristos și cultura pretind la loialitatea noastră tensiunea dintre ei nu poate fi reconciliată de

către orice sinteză. Acest tip de relații este evident în învățătura lui Luther despre două împărății. Luther a susținut că păcatul este universal și rămâne în interiorul creștinului de-a lungul vieții sale pământești. Păcatul afectează orice încercare de a înființa o societate sfântă pe pământ. Există un contrast puternic între două tărâmuri, tărâmul lumii este guvernat de lege și celălalt tărâm, al lui Dumnezeu, este guvernat prin har. Aceste două tărâmuri coexistă într-o relație paradoxală dar tensiunea dintre ele nu poate fi rezolvată pe parcursul acestei vieți. În „autoritatea temporală” Luther spunea că creștinii care aparțin domeniului lui Dumnezeu nu au nevoie de nici o lege temporară sau sabie, pentru că faptele bune sunt făcute de ei fără nici o presiune „societatea”. Un pom bun nu are nevoie de instruire sau de lege ca să dea roade bune, cu toate acestea în lucrarea sa „Autoritate personală” Împotriva jefuirii și uciderii țăranilor. Luther este un avocat deschis a legii temporare și a sabiei. Luther scrie: lasă ca toți cei care pot bate, ucide, înjunghia pe ascuns sau deschis să nu uite că nimic nu poate fi mai otrăvitor, dureros sau diabolic decât un rebel. O parte din explicația acestei contradicții aparente este că țăranii fac parte din domeniul lumii și sunt prin urmare obiectul legii, inclusiv legea temporară stabilită de către liderii umani puși de Dumnezeu care condamn rebeliunea. Astfel de legi sunt necesare nu pentru că ele vor face pe cei nelegiuiți acceptabili pentru Dumnezeu, ci pentru că ele sunt un mijloc de limitare a consecințelor păcatului în această lume. Creștinii dimpotrivă nu au nevoie de lege sau de sabie ca stimul pentru a acționa deoarece puterile temporare nu au nici o autoritate pentru ele, pentru că în condiții normale ei doresc să urmeze aceste autorități. Cu toate acestea este o simplificare să presupunem că creștinii sunt minimalizați din domeniul lumii. De fapt, un creștin este supus simultan ambelor domenii pentru că fiecare creștin conține un om lăuntric condus de credință și nu de lege, și un om exterior care se poate poticni și care este guvernat de lege. Astfel, creștinul este simultan sfânt și păcătos. Luther insistă că suntem mântuiți prin har, nu prin fapte, dar pentru că încă rămânem păcătoși avem nevoie de lege pentru a opri păcatul. Astfel, fiecare creștin este a două domenii sau împărății, dar are un singur Rege, pe Cristos. Distincția a acestor două domenii are consecințe, din moment ce unul este socotit prin har, nu prin fapte nu există nivel de sfinție sau necesitatea de a fi separat de cultură. Acest lucru înseamnă că orice profesie cu condiția că aceasta este o adevărată vocație sau o poziție instituită de Dumnezeu urmări slava lui Dumnezeu. Creștinii pot participa pe deplin în ceea ce este ai bun în cultură. Motivația de a sluji vine din recunoștința care reiese din credința în dragostea lui Dumnezeu față de noi, dar tehnicile specifice de slujire pot fi derivate din cultură în care ne aflăm. Această modalitate a creștinului este echilibrată de un respect pentru legea temporară și guvernarea seculară ca un mijloc de limitare a consecințelor păcatelor (Romani 13:1-17).

Acest lucru va duce uneori la paradox, ca și creștini noi suntem sub har, noi nu trebuie să întoarcem rău pentru rău. Dar în timp de război se poate de luat arma când aceasta este singura modalitate de limitare a răului mai mare. Dar atunci când un lider politic ne cheamă să facem ceva contrar legii lui Dumnezeu, noi nu suntem obligați să ascultăm de el, pentru că noi trebuie să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni.

Niebuhr percepe corect unele înțelegeri a lui Luther. Înțelegerea lui Luther este realistă cu privire la păcatul omului și la nevoia de lege pentru al controla. În același timp Luther nu merge în separatism și nu declară auto-neprihănirea dar încurajează orice serviciu onorabil în

cultură, deși doctrina acelor două domenii sau tărâmuri sugerează divizarea credinței de fapte Niebuhr este conștient că această înțelegere este greșită.

Acest tip de relații are și părțile lui slabe, dacă suntem justificați prin har, nu prin fapte și păcatul inevitabil este în creștin de ce ar trebui atunci creștinul să nu păcătuiască mai mult. Acest tip de relații duce la conservarea culturii. Dacă ar trebui creștinul să accepte autoritate temporară a instituțiilor existente și a conducătorilor s-ar părea a fi nemotivat, poate chiar greșit de a apela la reforme. O altă parte slabă este că Luther vede rolul legii într-un mod pur negativ și nu vede rolul ei pozitiv pentru îmbunătățirea societății sau stării societății.

5. Cristos transformă cultura sau societatea

Acest tip de relații se aseamănă cu cel precedent cu excepția faptului că este mai optimist cu privire la capacitatea creștinului pentru îmbunătățirea societății. Acest tip de relații afirmă în continuare universalitatea păcatului, dar crede că toate culturile pot fi transformate. Unul dintre motivele fundamentale teologice pentru acest optimism este bazat pe înțelegerea că căderea numai a pervertit lucrurile care au fost cerate bune, că aceste lucruri au rămas în mod inerent bune și capabile de a fi reformate, chiar dacă au fost direcționate greșit. Asta nu înseamnă că oamenii pot prin propriile eforturi să creeze o societate mai bună, mai sfântă dar că prin acțiunea harului acest lucru se poate întâmpla. Asta duce la ideea unei comunități creștine sfinte aici pe pământ puse deoparte. Niebuhr afirmă că uneori Augustin poate fi asociat cu aceste idei. Augustin cu adevărat a fost impresionat de transformarea Romei într-un oraș creștin. Dar Augustin a fost mult mai pesimist de a propune transformarea societăților sau orașelor în niște orașe creștine. Un alt exemplu este Calvin care a accentuat folosirea pozitivă a legii ca un ghid pentru reforma socială cel puțin pentru cei aleși. Niebuhr nu oferă nici o evaluare a tipului cinci de relații lăsând să se înțeleagă că este tipul lui preferat. Un alt exemplu pentru acest tip ar fi înțelegerea utopistă a lui Dostoevskii. Acest tip de relații tinde de a crea paradisul pe pământ.

II. ROLUL BISERICII ÎN SOCIETATEII.1. Misiunea lui Dumnezeu în lume

Rolul Bisericii în societate este determinat nu de nevoile unei situații istorice dar de porunca divină. Misiunea lui Dumnezeu este de a salva creațiunea Sa care este captivată de împărăția întunericului. Dumnezeu personal cu scopul de a ai salva pe toți. Acest adevăr este clar descris în marea poruncă (Matei 28:18-20). În Scopul lui Dumnezeu sunt toate popoarele. Cuvântul popoare este traducere cuvântului grec etne, acest cuvânt implică în sine aspecte antropologice, sociale și culturale. A face pe un etnos sau popor ucenic al lui Cristos înseamnă a transforma oamenii și nu numai (a transforma societatea). Cu alte cuvinte Dumnezeu dorește să transforme popoare în așa fel ca în ele să se reflecte voia lui Dumnezeu.

Scriptura ne arată dorința lui Dumnezeu de a întoarce înapoi creațiunea Sa la starea inițială. De aceea la 1Petru 2:9-10 este scris că cei salvați sunt o seminție aleasă, acești salvați au fost

transferați din împărăția întunericului în împărăția lumii. Asta nu înseamnă că este necesar de a cultiva o cultură religioasă. Apostolul Petru atunci când descrie poporul lui Dumnezeu folosește trei termeni importanți:

- În primul rând el descrie poporul lui Dumnezeu ca o seminție aleasă, Petru folosește cuvântul grecesc ghenos care este tradus ca seminție. Ghenos descrie un popor cu toate tradițiile și mentalitetul lui. A deveni un ghenos ales înseamnă a transforma tradițiile, și aici rolul important îl joacă mentalitetul. Evanghelia nu-l face pe un francez german dar nici nu-l lasă așa cum a fost până la convertire. Trecutul trebuie simțit dar trebuie transformat.

- Al doilea termen pentru a descrie poporul lui Dumnezeu este neam sfânt, în limba greacă se folosește cuvântul etnos care se traduce ca neam. Etnosul este un termen social și cultural care descrie principiile de viață a oamenilor. Etnosul este ca trupul unui popor prin care el se manifestează. Ghenosul este arătat prin etnos. Aici merge vorba despre relațiile în familie, tradiții, legi, ritualurile unor oameni. Etnosul afirmă de obicei „la noi așa e primit, noi așa sărbătorim, la noi femeile se comportă așa” . A transforma etnosul înseamnă a discuta întrebările etnosului în lumina voii lui Dumnezeu și acele părți a etnosului care nu corespund voii lui Dumnezeu trebuiesc transformate. Poporul lui Dumnezeu nu este un popor fără cultură, sau fără valori culturale și sociale. Poporul lui Dumnezeu este un popor cu un etnos sfințit, transformat, înnoit.

- Al treilea termen care este folosit de Petru este un popor pe care Dumnezeu Și l-a câștigat ca să fie al Lui. Aici este folosit cuvântul grec laos pentru a descrie poporul lui Dumnezeu. Cu acest termen grecii îi numeau pe orășeni care se deosebeau după statutul lor față de ceilalți oameni care trăiau în oraș sau în afara lui. Laos este ca parte personală a poporului. Evanghelia transformă laosul într-un popor pus deoparte pentru o lucrare anumită și lucrarea este de a vesti puterile minunate ale lui Dumnezeu.

II.2. Lumea, contextul care necesită transformare

Păcatul din copilărie sau de la naștere îl însoțește pe om, socializarea omului fără păcat nu este întâlnită pe acest pământ, totul este otrăvit cu păcat. Adam și Eva măcar că au fost izgoniți din rai, ei n-au fost lăsați de Dumnezeu. După izgonirea din rai omul a început să cultive această lume sau cultură. Cain a construit primul oraș care a fost numit după numele fiului său. Iabal a fost primul crescător de vite. De la Iubal se începe muzica. Tubal-Cain a început confecționarea a început confecționarea lucrurilor din metal. Pe pământ au apărut orașe și sate, s-a început viața culturală a oamenilor. În același timp observăm și unele consecințe a neascultării omului față de Dumnezeu, Cain l-a omorât pe Abel devenind primul ucigaș pe pământ, Lameh a repetat fapte lui Cain. Păcatul i-a dus atât de departe pe oameni de principiile lui Dumnezeu că în cartea Geneza 6:5 citim „Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ și că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău”. În același timp ei erau oameni neprihăniți ca și Enoh, dar majoritatea oamenilor s-au depărtat de Dumnezeu (Geneza 6:12-13). Istoria lumii de la început ne arată puterile care au stat în formarea culturii civilizației contemporane. Dintr-o parte Îl vedem pe Dumnezeu care este creatorul omului după

chipul și asemănarea Sa, care L-a înzestrat pe om cu înțelepciune, pricepere. Din altă parte vedem păcatul care este ca o pată neagră în viața omului. Omul care a fost creat să domnească (stăpânească) a ajuns robul dorințelor păcătoase, și în așa fel tot pământul s-a umplut cu fărădelegea, răutatea. Va trece în timp scurt după potop și oamenii vor construi cetatea Babel care a rămas ca un simbol al răscoalei, revoltei împotriva lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu le-a încurcat limbile și de atunci nu este doar o cultură dar sunt mai multe culturi, mai multe limbi, mai multe popoare și scopul lui Dumnezeu este de a mântui aceste popoare. Planul lui Dumnezeu în Cristos este de a salva toate aceste etnii și popoare, încă lui Avraam ia fost făgăduit că în el vor fi binecuvântate toate popoarele. Această făgăduință s-a început împlini în ziua când Domnul Isus și-a trimis ucenicii la toate popoarele ca să facă din ei ucenici ai lui Cristos și să-i învețe să trăiască așa (Matei 19:20). Rolul principal în această transformare făcută de Dumnezeu îl joacă biserica. Schimbarea se începe nu din transformarea condițiilor de viață sau a tradițiilor, ci prin transformarea inimii. Dacă nu este schimbat omul dinăuntru atunci nu poți schimba nici societatea în care el trăiește. Un popor înseamnă oamenii cu cultura și cu relațiile lor sociale, politice. A transforma un popor înseamnă a transforma toate aceste aspecte cultura, sociale etc.

În marea trimitere apar trei elemente importante:

1. „Duceți-vă”, acest cuvânt descrie metoda misiunii de a merge în diferite popoare2. „botezându-i”, acest cuvânt înseamnă a integra în comunitatea creștină 3. „învățându-i”, se referă mai mult de a le deschide ochii să vadă adevărul care se reflectă

la toate sferele și domeniile vieții.

A transforma un popor înseamnă al aduce la Dumnezeu, al integra în cultura împărăției lui Dumnezeu și al învăța să trăiască după principiile lui Dumnezeu. Marea trimitere a Domnului Isus este o abordare holistică a misiunii în rezultatul căruia este schimbat omul cu tradițiile lui, cultura lui, gândirea lui.

Popoarele fără Dumnezeu sunt corupte, dar la toate popoarele le-a rămas această amintire lăuntrică despre Dumnezeu. În misiologie se vorbește despre o înțelegere a culturii trilaterală.

- În primul rând cultura a fost inițiată de Dumnezeu pentru că Dumnezeu a pus în om abilități de a crea o societate culturală și socială.

- în al doilea rând omul singur datorită abilităților primite de la Dumnezeu a dezvoltat cultura și relațiile sociale.

- Partea culturală care este atacată permanent de diavol

Partea pusă de Dumnezeu în om nu necesită transformare. Partea omenească se află sub influența lui Dumnezeu sau a celui rău. De aceea, ceea ce dezvoltă omul în cultură și societate trebuie analizat și acele părți care sunt dominate de păcat trebuie transformate, dar acele părți ale culturii care corespund scripturii nu trebuie schimbate. Nu este ușor ca să observi toate părțile culturii. Sunt trei straturi a culturii:

- Primul este cel Exterior, material- Este legat de comportament și relații

- Și al treilea este legat de gândire, de concepția despre lume și viață

Cel exterior este întotdeauna vizibil. Acestea sunt clădirile pe care le vedem, cărțile scrise, muzica pe care o ascultăm. Al doilea strat al culturii ridică unele întrebări, așa cum el este legat de comportament și de relații: cum și de ce acești oameni se comportă în felul acesta? Al treilea strat sunt gândurile și concepția. Noi suntem chemați nu să schimbăm comportamentul, ci modul de gândire a oamenilor, trebuie să lucrăm la convingerile acelor care s-au convertit, nu ne oprim doar la faptul că ei s-au convertit.

În mijlocul culturii se află credința unui popor.

Pentru a înțelege o cultură trebuie să privim de jos în sus, dar orișice decizie în cultură se iau de sus în jos. Credința determină gândirea unui popor și face pe oameni ca să se comporte într-un fel anumit. A transforma o societate înseamnă a schimba modul de gândire a oamenilor sau a unui popor, apostolul Pavel înțelegea acest lucru (Romani 12:2).

De obicei Biserica predică ca membrii bisericii să nu facă ceva. Cu adevărat unele părți a culturii sunt păcătoase. Dar nu poți schimba un popor doar dacă îi ceri ca să nu facă unele lucruri, pentru că transformarea sau schimbarea unei societăți se începe de la schimbarea convingerilor și a modului de gândire.

II.3. Biserica, agentul misionar a lui Dumnezeu

Dumnezeu schimbă oamenii cu scopul ca să-și împlinească voia Sa în viețile lor. Chemarea lui Dumnezeu este personală, meritul este doar al lui Dumnezeu în salvarea oamenilor, cei salvați sunt chemați la slujire (Efeseni 2:10). Denumirea pentru această comunitate a lui Dumnezeu, denumirea este Ekklesia. Acest cuvânt în Grecia însemna adunarea cetățenilor care locuiau într-un oraș, de obicei oraș stat ce aveau toate drepturile. Ekklesia se strângea pentru a hotărî întrebările politice, sociale și culturale, hotărârile primite se aplicau în viață. Toate întrebările sau problemele legate de viața unui cetățean erau discutate de ekklesia, dar în acele orașe, state locuiau nu numai cetățeni cu toate drepturile, erau și oameni care nu aveau drepturi, acești oameni depindeau total de hotărârile primite de ekklesia. Interesant că Dumnezeu a ales acest cuvânt pentru a-i numi pe cei salvați, cei care sunt urmași ai lui Cristos.

Biserica este chemată să slujească oamenilor, deciziile bisericii influențează lumea din jur.

Ceea ce avem (lucrurile materiale)

Cum ne comportăm (relațiile)

Cum gândim (gândirea)

Cum credem (religia)