Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu” Baia Mare

Înaltpreasfinţitul

JUSTINIAN CHIRA

Arhiepiscopul Maramureşului şi Sătmarului

Documentar biobibliografic

2011

Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu” Baia Mare Director Dr. TEODOR ARDELEAN

Seria: PERSONALITĂŢI MARAMUREŞENE - ANIVERSĂRI

Documentar biobibliografic aniversar

realizat în cadrul Serviciului de Informare Bibliografică şi Documentară

de ANGELA-MONICA JUCAN

cu colaborarea voluntarilor Ştefan Adrian Bărbulescu şi Mihai Constantin Radu

Mulţumim pentru tot ajutorul pe care ni l-au dat: pr. dr. Cristian Ştefan pr. dr. Vasile Borca

Mulţumiri preşedintelui Consiliului Judeţean Maramureş, Mircea MAN, pentru contribuţia financiară suplimentară acordată de Consiliul Judeţean în vederea realizării acestui documentar biobibliografic în condiţii editoriale şi

tipografice deosebite.

Descrierea CIP

JUCAN, Angela-Monica Înaltpreasfinţitul JUSTINIAN CHIRA Arhiepiscopul Maramureşului şi Sătmarului : documentar biobibliografic / Angela-Monica Jucan, Ştefan Adrian Bărbulescu, Mihai Constantin Radu. – Baia Mare : Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu”, 2011. 365 p. : il. ISBN 978-973-1748-13-9 016:281.95 Justinian Chira, Arhiepiscop al Maramureşului şi Sătmarului 016:929 Justinian Chira, Arhiepiscop al Maramureşului şi Sătmarului I. Bărbulescu, Ştefan Adrian II. Radu, Mihai Constantin Tehnoredactarea şi realizarea grafică: Alexandru Ioan Roman Coperta: Firuţa Şomcutean şi Mara Babiciu

Tipar EUROTIP Baia Mare, str. Dacia 4, tel./fax: 0262-211118

e-mail: eurotipbm@yahoo.com

Justinian Chira

3

NOTĂ. Indiferent de forma în care apar în documentul primar, toate titlurile au fost redate în ortografia actuală. La datele luate din internet, s-au pus, dacă nu erau, semnele diacritice. Ordonarea alfabetică s-a făcut în sistemul „cuvânt cu cuvânt” (nu „literă cu literă”); articolul parte de vorbire (inclusiv cel procli-tic) a fost luat în considerare şi tratat ca un cuvânt de sine stătător.

Înaltpreasfinţia Sa Arhiepiscop Justinian

la vârsta patriarhilor Bisericii

Fiecare om înţelept este dator să mulţumească lui Dumnezeu pentru darul vieţii, sănătăţii şi integrităţii fizice şi mentale, pe care le are în chip natural, firesc, de la Ziditorul său. Ziua în care am venit pe lume, din voia lui Dumnezeu, este o zi însemnată pentru noi. Locul şi familia în care ne-am născut sunt la fel de importan-te şi determinante pentru toată viaţa noastră. Icoana pilduitoare a părinţilor noştri este modelul cel mai sfânt, apropiat şi drag sufle-tului nostru. Toate sunt daruri de la Dumnezeu pentru care se cuvine să-i mulţumim ca unii ce suntem fiinţe euharistice, mulţu-mitoare şi rugătoare.

Când, însă, Dumnezeu revarsă asupra unui om daruri multe şi însemnate spre a le pune în slujba slujirii oamenilor, aceasta în-seamnă că a făcut o alegere pe care, deşi la început este nedesluşi-tă şi nedezlegată, ci doar de El ştiută, omul o descoperă pe par-cursul întregii vieţi. „Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit să mergeţi şi roadă să aduceţi, şi roada voastră să rămână, ca Tatăl să vă dea orice-I veţi cere în numele Meu” (Ioan 15, 16). Din cuvintele Mântuitorului, adresate uceni-cilor Săi, înţelegem că alegerea îi aparţine lui Dumnezeu, iar celor

Justinian Chira

6

aleşi le revine responsabilitatea dăruirii şi slujirii cu folos şi rod mult, pentru bucuria şi binecuvântarea celor slujiţi. Peste aleşii săi Dumnezeu revarsă, pe lângă darurile fireşti, naturale, şi multe da-ruri duhovniceşti sau cereşti şi îi îmbracă cu putere de sus, care este „Duhul cel Sfânt, prin care să se facă ei puternici în lucru şi cuvânt” (slujba sfinţirii bisericii). Aceştia păstoresc turma lui Hristos şi conduc Biserica după chipul Păstorului cel bun, care-şi pune viaţa pentru oile Sale. Chemarea şi slava este mare şi înfrico-şătoare, pentru că aparţine lui Hristos, a cărui icoană de slujire şi cuvânt de mântuire le are mereu înainte cel ales: „Că şi Fiul Omu-lui n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi” (Mc. 10, 45). După modelul lui Hristos, Arhiereul Cel veşnic şi jertfelnic, va fi şi slujirea celui chemat să aducă jertfă, în ceea ce este dincolo de catapeteasmă, în Sfânta Sfintelor, unde sfinţii îngeri doresc să privească şi să vadă cu ochii lor chipul Sfintei Jertfe” (Liturghia Sf. Vasile cel Mare). Însă, pentru a se face vrednic să stea lângă foc, fără a se arde, slu-jitorul lui Hristos se cuvine să aibă conştiinţa nevredniciei şi ni-micniciei lui, trăind cu frică şi cu cutremur viaţa în Hristos, prin propria lui jertfă şi răstignire, după modelul Stăpânului pe care-L slujeşte.

Iată motivele pentru care Biserica aduce mulţumire lui Dum-nezeu pentru darul revărsat asupra ei, prin slujirea Păstorului su-fletesc, în anumite momente din viaţa acestuia. Ea săvîrşeşte Sfân-ta Liturghie, suprema rugăciune de mulţumire pentru cel ce a fost chemat să liturghisească şi să mulţumească lui Dumnezeu în per-manenţă, în numele poporului dreptcredincios şi împreună cu poporul.

Episcopia Maramureşului şi Sătmarului, cinstita preoţime şi cea întru Hristos diaconime, întregul cin monahal din sfintele mănăstiri şi poporul dreptcredincios aduc mulţumire lui Dumnezeu, cu mul-tă bucurie şi recunoştinţă, la împlinirea vârstei de 90 de ani de că-tre Înaltpreasfinţia Sa Arhiepiscop Justinian, pentru multele şi sfintele daruri revărsate asupra acestei părţi de ţară, prin slujirea sfântă, jertfelnică şi pilduitoare a Părintelui nostru Justinian.

Justinian Chira

7

Înaltpreasfinţia Sa a înţeles deplin expresia Mântuitorului: „Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun Îşi pune sufletul pentru oile Sale” (Ioan 10, 11). Din cei 90 de ani de viaţă şi 70 de ani de slujire a Bisericii lui Hristos, mai mult de jumătate din aceştia au fost în calitate de arhiereu (38 de ani). Slujirea, în cea mai mare parte a ei, a fost în vremuri grele, în timpul regimului comunist, când era nevoie de multă înţelepciune şi măsură în toate, spre a putea sluji nevoile duhovniceşti ale fiilor şi fiicelor Bisericii Orto-doxe. În această perioadă, slujirea Înaltpreasfinţiei Sale a fost cea de episcop-vicar la Arhiepiscopia Ortodoxă a Vadului, Feleacului şi Clujului, timp de 17 ani.

Eliberarea de sub regimul comunist a însemnat pentru Biserica Ortodoxă Română, în primul rând, reactivarea tuturor eparhiilor abuziv desfiinţate în anul 1948. Printre ele a fost şi străvechea Episcopie a Maramureşului şi Sătmarului, iar la cârma ei a fost ales cel mai îndreptăţit fiu al Maramureşului, Înaltpreasfinţia Sa Arhiepiscop Justinian. Alegerea a avut loc în data de 22 septem-brie 1990, iar întronizarea la 11 noiembrie, acelaşi an. Au trecut mai bine de două decenii de la acel eveniment istoric, pe care l-am marcat în noiembrie 2010, în Catedrala noastră episcopală din Baia Mare. Şapte decenii de slujire a Bisericii Ortodoxe au însemnat, în

primul rând, multe mii de Sfinte Liturghii şi tot atâtea cuvinte de învăţătură. Ca arhiereu al Bisericii lui Hristos, timp de 38 de ani, a hirotonit sute de preoţi, pe care i-a îndrumat şi povăţuit cu părin-tească dragoste şi multă purtare de grijă.

Cele două decenii la cârma Eparhiei Maramureşului şi Sătma-rului însumează o lucrare fără precedent, care s-a întâmplat şi în celelalte eparhii ale Bisericii Ortodoxe Române. La noi, însă, având în vedere greutăţile începutului de drum, realizările au o altă importanţă şi semnificaţie. Înmulţirea numărului de preoţi de la 325 la 580 în prezent; construirea a peste 100 de biserici noi, în fruntea tuturor aflându-se noua Catedrală Episcopală; creşterea numărul mănăstirilor şi al schiturilor de la 4, în anul 1990, la 24 de mănăstiri şi 7 schituri, în prezent; înfiinţarea unui Seminar Teolo-gic, la Baia Mare, şi a unui Liceu Teologic, la Satu Mare; înfiinţa-

Justinian Chira

8

rea Catedrei de Teologie Ortodoxă şi Asistenţă Socială, din cadrul Universităţii de Nord, cu cele 3 specializări: teologie ortodoxă-pastorală, teologie ortodoxă-didactică şi teologie ortodoxă-asis-tenţă socială; precum şi apariţia revistelor „Ortodoxia maramure-şeană”, „Studia Universitatis Septentrionis” ale Catedrei de Teo-logie Ortodoxă şi Asistenţă Socială şi a periodicului eparhial „Graiul Bisericii Noastre”, sunt câteva repere ale frumoaselor rea-lizări.

În plan cultural, personal, a editat mai multe volume şi a con-tinuat îmbogăţirea bibliotecii personale, care se va adăuga celei existente la Mănăstirea Rohia, ctitorie a Înaltpreasfinţiei Sale.

Pentru lucrarea culturală şi dragostea de cultură, mai multe Universităţi din ţară (Universitatea din Oradea, Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba-Iulia, Universitatea de Vest „Vasile Goldiş”din Arad şi „Universitatea de Nord” din Baia Mare) i-au conferit titlul academic de „doctor honoris causa”.

Ar mai fi multe alte lucrări de menţionat, care aureolează anii de slujire ai Părintelui nostru Arhiepiscop Justinian, pe lângă cele multe altele, ştiute numai de Dumnezeu şi oamenii apropiaţi Înaltpreasfinţiei Sale.

Cei 90 de ani de viaţă sunt fără îndoială un dar de la Dumne-zeu pentru Înaltpreasfinţia Sa personal şi pentru Eparhia pe care o păstoreşte.

Înţelepciunea filocalică, chipul paterical, vorba bună şi blândă, firea răbdătoare şi jertfelnică, pilda unei vieţi trăită cu demnitate, chiar dacă a fost presărată cu multe încercări şi nu puţine umilin-ţe, au făcut din Înaltpreasfinţia Sa Arhiepiscop Justinian, ierarhul mărturisitor, ferm şi neînduplecat în apărarea Ortodoxiei româ-neşti şi a valorilor noastre sfinte.

Aşa îl cunosc, îl preţuiesc, îl cinstesc şi îl iubesc toţi membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Aşa îl cunoaşte, îl preţuieşte şi îl iubeşte preoţimea şi poporul dreptcredincios.

Pentru cinul monahal este o carte deschisă şi model viu al sta-torniciei şi fidelităţii faţă de Mănăstirea Rohia, în care a intrat acum 70 de ani şi pe care n-a încetat să o iubească, să-i sporească

Justinian Chira

9

zestrea materială şi spirituală, să o promoveze şi să o ocrotească întotdeauna.

Pentru toate acestea îi mulţumim în genunchi, cu rugăciuni fierbinţi, lui Dumnezeu pentru darul pe care L-a făcut poporului dreptcredincios din Maramureş şi Sătmar, prin chemarea Părinte-lui nostru Arhiepiscop Justinian la demnitatea şi slujirea de arhi-păstor al Bisericii Ortodoxe din aceste ţinuturi, rugându-L să-i înmulţească sănătatea, anii şi să-l răsplătească pentru o viaţă în-treagă, arsă şi mistuită pe altarul slujirii Bisericii lui Hristos şi al neamului românesc.

Sărbătoarea pe care ne-a dăruit-o Dumnezeu , cea a împlinirii a 90 de ani de viaţă, de către Înaltpreasfinţia Sa Justinian, este o mare bucurie şi binecuvântare pentru Permanenţa eparhială, oste-nitorii din Centrul Eparhial, Protoiereii eparhiei, dascălii şcolilor teologice, cinului monahal şi poporului dreptcredincios din Epar-hia noastră.

Împreună toţi îl rugăm pe Hristos, Arhiereul veşnic: Întâi po-meneşte Doamne pe Înaltpreasfinţitul Arhiepiscopul nostru Justinian.

11 aprilie 2011 La pomenirea Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica

†Iustin Hodea Sigheteanul Arhiereu-Vicar al Maramureşului şi Sătmarului

Justinian Chira

10

Printre cei cu adevărat fericiţi

Cei mai mulţi dintre oameni sunt chiar slujitorii lor înşişi. Ei îşi slujesc trupurile de parcă acestea ar fi veşnice. Dar cum veşnic e numai Dumnezeu, aceşti oameni calcă pe un drum al pierzării. Şi ei caută fericirea în viaţă, iar uneori chiar cred că au găsit-o. Vai şi amar de fericirea lor! Vai şi amar de câtă fericire se poate găsi pe drumul pierzării!

Unii oameni slujesc altor oameni fără să ştie ce înseamnă cu

adevărat slujirea, acceptând a fi robi ai scopurilor altora, pe care le servesc cu idolatrie, uneori chiar fără să realizeze acest lucru.

Puţini dintre oameni slujesc cu adevărat lui Dumnezeu şi, prin

aceasta, nouă şi semenilor noştri. Ei sunt fericiţii care au găsit ca-lea ce duce la adevărata viaţă şi spre dreapta mântuire. Ei sunt cei care slujesc Spiritului şi Sufletului, lăsând trupurile lor acolo, în locul cuvenit şi convenit cu Domnul, tot un loc de cinste, dar nu de slujire prioritară. Ei sunt cei care cu adevărat au găsit şi unde este Fericirea, dar şi la ce poate folosi Aceasta! Ei sunt cu adevă-rat fericiţi!

După puterile intelectuale şi culturale ce mi le-a dat Bunul

Dumnezeu, eu, nevrednicul fiu al Său de pe acest Pământ mult prea ruinat în slujirea cea adevărată a Domnului, văd printre fericiţi pe Robul Domnului JUSTINIAN, care păstoreşte poporul lui Dumnezeu în părţile profund creştineşti ale Maramureşului şi Sătmarului. Îl văd în slujire, dar mai văd cât bine face slujirea Lui

Justinian Chira

11

pentru cei din turma ocrotită de binecuvântările sale sfinte, de mâinile sale strâns-ţiitoare, de mângâierile sale profund-simţitoare. Dar, mai ales, îi văd cum cresc în Lucrarea cea Bună, pe toţi cei însufleţiţi cu chemare şi speranţă, spre vocea Sa, spre invitaţia Sa la chibzuinţă, cumpătare, pocăinţă şi cerere de iertare. Oameni cu inimile deschise într-atât de mult încât aici, în aceste inimi, încape pe deplin Lucrarea Domnului prin păstorirea de către Fiul Său şi Fiii Săi. Fiul Său Iisus Hristos, Mântuitorul nostru şi Fiii Săi, drepţi slujitori şi îndreptători ai sufletelor ce se aleg prin credinţă.

Acum, când Robul Domnului, Justinian Chira, păstorul cel

bun, fiu adevărat al Marelui Păstor cel Bun, îşi ţine socoteala în ani iar scara spre ceruri numără vreo 90 de trepte, mă aşez şi eu în corul celor care-i aduc cu sinceritate cuvinte de mulţumire. Adre-sate lui Dumnezeu în primul rând pentru că ni l-a dat şi Lui ca Episcop că ne-a binecuvântat. Prin fiinţă şi perpetuă adevărată fiinţare, prin căinţă şi vrednică sădire de cale, prin putinţă şi dis-tinsă urcare săvârşite în şi prin lucrurile cele uimitoare care pot ridica în chip minunat oamenii de suflet, la Cel Adevărat.

Şi, lângă mulţumiri, aşezăm şi o rugăciune sinceră venită din

gândul cel bun al treziei şi trezviei adevărate, de a-l ocroti şi bine-cuvânta şi pe mai departe, pre cât socotelile Domnului ţin şi sus-ţin evidenţa, spre a nu rătăci şi a nu ne pierde acum când Sfântă Lucrarea Sa creşte ca un aluat în bună plămădeală.

La mulţi şi fericiţi ani, Înalt Prea Sfinţia Voastră JUSTINIAN

Păstorul nostru! O cale mereu binecuvântată şi o fericită slujire adevărată până la capatul misiunii ce Domnul v-a destinat-o!

Dr. Teodor Ardelean Directorul Bibliotecii Judeţene „Petre Dulfu” Baia Mare

Deputat în Adunarea Eparhială

Justinian Chira

12

IOAN-JUSTINIAN CHIRA – Maramureşeanu –

un indiciu onomastic cu o biografie şi bibliografie pe măsură

Numele date lucrurilor, obiectelor, plantelor şi animalelor în toate limbile pământului şi cu atât mai mult în limba primordială aveau o semnificaţie semantică legată de specificul, însuşirile sau caracteristicile lor. Interesant este că referatul biblic al creării lumii de către Dumnezeu reliefează faptul că punerea numelor constituie o încununare a creaţiei (Gn. 1, 5-10; Is. 40, 26). De remarcat este că divizarea timpului, în cele două unităţi de bază: ziua şi noaptea, organizarea materiei terestre sub cele trei forme (petrosfera, aquasfera şi atmosfera) precum şi a cerului astral îi aparţin lui Dumnezeu; în schimb, numirea animalelor şi a tutu-ror vieţuitoarelor a fost dată în sarcina omului (Gn. 2, 19-20). Termenul ebraic şem adică nume apare de peste 800 de ori în Vechiul Testament şi aproximativ 180 de ori în Noul Testament.1

În credinţele şi mentalităţile străvechi ale comunităţilor şi ale po-

poarelor, şi nu numai, între nume şi persoană sau grupuri de persoane exista o corespondenţă, o strânsă legătură. De aceea, numelui primit la naştere sau la botez, adesea, i se adăuga un alt nume dobândit, un cognomen. În acest sens, trebuie să avem în vedere chiar şi poreclele personale şi îndeosebi cele familiale (prezente încă în mediul rural, mai ales în Maramureşul istoric) şi apoi cele comunitare, deoarece fiecare sat, pe lângă numele obişnuit, avea şi un nume dobândit, o poreclă, de cele mai multe ori cu iz satiric.

1. Pr. prof. univ. dr. Petre Semen, Valenţele numelor în Biblie – Numele lui Iisus,

înainte şi după întrupare, în rev. Cercetări biblice (Anuarul Uniunii Bibliştilor din România), Ed. Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, anul 3, nr. 2/2009, pag. 85-86.

Justinian Chira

13

„Potrivit Sf. Scripturi, numele poartă în sine şi dezvăluie taina per-soanei” (Lc. 1, 31).2 Numele nu se reduce doar la un artificiu de voca-bular în relaţiile interumane, ci el este ca un fir nevăzut, prin intermediul căruia se invocă sau se intră în legătură cu cineva pentru ca să-ţi mijlo-cească sau să-i mijloceşti ceva.3

Istoria biblică, adesea, reliefează strânsa legătură sau relaţie ce există

între persoana şi numele ce-l poartă aceasta, iar atunci când se producea o schimbare sau un eveniment cu repercusiuni în viaţa respectivului, de obicei, i se dădea şi un nou nume, care marca un nou început sau inau-gurarea unei noi etape de viaţă.4

∗

Născut din părinţii Ilie şi Maria, ţărani evlavioşi, pe data de 28 mai 1921, în satul Plopiş, de Duminica Mare sau Duminica Tuturor Sfinţi-lor, pe când băteau clopotele de intrat preoţii în slujbă, pruncul familiei Chira, avea să primească la botez numele de Ioan, prevestind de atunci prin gura binecuvântată a moaşei Veronica că „va ajunge om mare!”5 Şi într-adevăr pruncul isteţ al familiei Chira din Plopiş unde şi-a petrecut copilăria şi unde a urmat şcoala primară şi gimnazială a impresionat prin inteligenţa, interesul şi râvna pentru carte, pentru lectură şi studiu, me-reu solicitând noi şi noi cărţi şi reviste de la biblioteca şcolii. Învăţătorul satului, Dumitru Munteanu, venit din vechiul Regat adică din Muntenia îl aprecia şi alinta pe ucenicul cu neastâmpăr întru ale cunoaşterii, spunându-i „Jenică” şi-l răsplătea cu premii în fiecare an. La un concurs pe comună între clasele gimnaziale, Comisia didactică de examinare rămase impresionată de lucrarea elevului Chira Ioan din Plopiş care avea o profundă şi sensibilă viziune de observator şi apărător al maselor

2. Pr. prof. dr. Constantin Galeriu, Cuvânt înainte la cartea Ep. Kallistos Ware,

Puterea Numelui, Asociaţia filantropică medicală creştină Christiană, Bucu-reşti, 1992, pag. 10.

3. Sandu Tudor, Ce este omul?, Ed. Christiana, Bucureşti, 2003, pag. 25. 4. Pr. prof. univ. dr. Petre Semen, op. cit., pag. 89. 5. Andrei Andreicuţ, arhiepiscopul Alba-Iuliei, Arhipăstorul Maramureşului şi

Sătmarului omagiat la Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba-Iulia, în „Ortodoxia maramureşeană”, anul XIV, nr. 14, 2009, pag. 339.

Justinian Chira

14

din mediul rural, atenţionând conducătorii vremii să se preocupe mai mult de soarta ţăranilor.6

∗

Prenumele Ioan este dintre cele mai răspândite în onomastica ro-mânească dar şi europeană. La baza acestui antroponim se află numele ebraic Johanán, un nume teoforic, compus din Jahve (Dumnezeu), respectiv forma scurtă, Jo plus hanan – „a avea milă”, „a milui”, cu alte cuvinte „Dumnezeu a avut milă” sau „Dumnezeu miluieşte” sau forma cultică actuală, prezentă şi azi în răspunsurile de la strană la slujbele reli-gioase: „Doamne miluieşte.”7 Nu-i de mirare că acest nume era predo-minant până de curând în onomastica creştină întrucât calendarul şi sinaxarul ortodox cuprinde peste 160 de sfinţi, mucenici, martiri, cuvi-oşi şi ierarhi sanctificaţi cu numele de Ioan, începând cu Ioan Botezăto-rul şi înaintemergătorul lui Hristos, cu Ioan Apostolul şi Teologul, cu Ioan Gură de Aur, Ioan Damaschinul şi până aproape de zilele noastre cu Ioan-Iacob Hozevitul, † 1960.8

În onomastica creştină unde omul primeşte înfăţişarea lui Hristos

prin sfântul botez, semnificaţia şi importanţa numelui e strâns legată de sfântul al cărui nume îl poartă, fiind conştient de ocrotirea şi povăţuirea lui, dar în acelaşi timp şi de responsabilitatea, obligaţia şi recunoştinţa pentru acest patron spiritual prin viaţa şi slujirea devotată pusă în slujba lui, respectiv a lui Dumnezeu şi a Bisericii.9 Lucrul acesta şi această înal-tă conştiinţă a responsabilităţii suntem convinşi că a fost vie şi activă şi în mintea adolescentului şi tânărului Ioan Chira din Plopiş, de aceea, el şi-a revendicat acest rost de a intra şi a opera în slujba lui Dumnezeu încă din copilărie.

Dacă încercăm să facem o analiză onomastică să ne oprim puţin şi

asupra numelui de familie: Chira. Acest nume coboară spre vremuri

6. Corneliu Oneţ, P. S. Justinian Chira, fişă bibliografică, în vol. Harul şi Adevă-

rul, Baia Mare, 1996, pag. 8. 7. Aurelia Bălan Mihailovici, Dicţionar onomastic creştin, Ed. Minerva, Bucu-

reşti, 2003, pag. 277. 8. Vezi Tatiana Petrache, Dicţionar enciclopedic al numelor de botez, Ed. Anastasia,

Bucureşti, 1998, pag. 201-207. 9. Ibidem, pag. 6.

Justinian Chira

15

îndepărtate şi se identifică cu legăturile strânse între daco-romanii încreştinaţi din nordul şi din sudul Dunării. Numele îşi are începuturile în epoca creştină răsăriteană, grecească, atunci când numele lui Dumne-zeu din ebraică – Iahve – a fost tradus în limba greacă cu Kirios (Dom-nul, Stăpânul suprem) apoi însuşi Mântuitorul Iisus Hristos a fost iden-tificat şi numit cu acest nume de Kirios, de unde „Kiriaki himera”, adică „ziua Domnului” sau duminica, precum şi adjectivul „kyriakos” – dom-nesc – sau ceea ce ţine şi aparţine de Dumnezeul creştinilor sau chiar creştin, în oponenţă cu ceea ce era păgân sau necreştin adică akyriakos – fără Dumnezeu.10 Numele Kyrios a fost calchiat şi tradus în latină prin Dominus, mai târziu în slavă prin Gospod iar în limbile moderne prin Signore în italiană, Lord în engleză, Herr în germană etc.11 Iată că pre-numele Ioan şi numele Chira analizate în profunzimea şi înţelesul lor etimologic au o încărcătură şi semnificaţie înaltă sau teoforă adică purtă-toare de divin, de Dumnezeu, primul având înţelesul de „Dumnezeu miluieşte” iar al doilea de „omul lui Dumnezeu” sau omul protejat ori sub scutul lui Dumnezeu.

∗

Prin intrarea în monahism, la vârsta de 20 ani când primeşte cele trei voturi ale cinului monahal şi numele de Justinian, pentru tânărul Ioan Chira înseamnă o răscruce esenţială în viaţa şi devenirea noului născut şi dăruit totalmente în slujba lui Hristos. Râvna sau dorinţa fier-binte spre avânt spiritual, spre desăvârşire, de acum înainte, va fi steaua călăuzitoare a vieţii sale, apucând cu o hotărâre nezdruncinată drumul jertfei şi al dăruirii totale lui Dumnezeu şi Bisericii Sale.12

Numele Justinian este mai puţin prezent în onomastica laică ro-

mânească, fiind mai mult întrebuinţat în lumea monahală. Personalitatea marelui împărat al Bizanţului, Justinian (527-565) care a restabilit Impe-

10. Vezi Iorgu Iordan, Dicţionar al numelor de familie româneşti, Ed. Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1983 şi îndeosebi Christian Ionescu, Mică enciclo-pedie onomastică, Ed. Enciclopedică Română, 1975, pag. 82-83.

11. Christian Ionescu, Dicţionar de onomastică, Ed. Elion, 2008, pag. 96. 12. Pr. lect. univ. dr. Vasile Borca, Laudatio ad maximum et clarissimum virum

ecclesiasticum: Justinian Chira, arhiepiscopus Terrae Maramorosiensis et Rurismagnis per occasionem decernationis tituli „Doctor honoris causa”, în rev. „Ortodoxia maramu-reşeană” nr. 15, 2010, pag. 407.

Justinian Chira

16

riul roman şi s-a impus prin codificarea dreptului civil (Corpus iuris civilis) şi a celui eclesiastic (Novelle) precum şi prin marile ctitorii de biserici, dintre care cea mai impunătoare este catedrala „Sfânta Sofia” din Constantinopol, a rămas în conştiinţa şi istoria Orientului ca un re-per în cultura şi civilizaţia bizantină. Numele lui e pomenit în calendarul ortodox pe data de 2 august ca un bun apărător şi promotor al creşti-nismului mai ales sub aspect organizatoric şi administrativ.13

Numele de Justinian sau Justin derivă din substantivul ius, iuris

(drept) sau adjectivul iustus sau just, adică drept, corect sau conform legii. Din aceeaşi familie fac parte şi termenii: justeţe, justiţie, juridic, jurisprudenţă etc.14 În terminologia eclesiastică sau în dreptul canonic aceşti termeni derivaţi de la jus, juris exprimă îndeosebi justiţia divină sau voia lui Dumnezeu care se impune de la sine în viaţa şi activitatea Bisericii.

Şi sub acest aspect numele Justinian primit de noul monah de la

Rohia în 15 august 1942, la care s-a adăugat hirotonia ca diacon şi apoi ca preot în 1943 după care funcţia administrativă de stareţ în 1944 la doar 23 de ani, l-a marcat în toată viaţa şi activitatea monahală pusă în slujirea Bisericii, dar ca pe seama lui Hristos (Col. 3, 23-24) căci presti-giul acestei mănăstiri în frunte cu stareţul ei s-a răspândit în tot Mara-mureşul, Sătmarul şi în tot Ardealul de Nord, oamenii din aceste părţi venind să-şi aline durerile sufleteşti şi trupeşti, să se întărească prin da-rurile duhovniceşti ce le simţeau izvorând de aici.

Darurile, osârdia şi vasta lucrare pastorală şi misionară a stareţului

Justinian de la Rohia a fost sesizată, apreciată şi fructificată de conduce-rea Bisericii noastre prin ridicarea la rangul de arhimandrit în anul 1967 iar în 1973 prin alegerea şi hirotonirea în treapta de episcop vicar al Ar-hiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului. Centrul eparhial al Clujului prin biroul şi locuinţa episcopului Justinian Chira Maramureşeanul a însemnat un reper duhovnicesc pentru toţi angajaţii, pentru cadrele di-dactice ale Seminarului Teologic şi mai ales pentru elevii seminarişti care-l îndrăgeau şi-i sorbeau cu nesaţ cuvântările şi sfaturile. Era o bu-curie deosebită pentru orice preot sau simplu credincios din toate stările

13. Aurelia Bălan Mihailovici, op. cit., pag. 313-314. 14. Christian Ionescu, Mică enciclopedie onomastică, pag. 183.

Justinian Chira

17

şi rangurile sociale să aibă favoarea de a sta de vorbă cu episcopul Justinian.

Anul 1990, după căderea regimului totalitar, anul trezirii speranţelor

de reînnodare şi reînfiinţare a Episcopiei Ortodoxe a Maramureşului, l-a găsit pe episcopul Justinian Chira Maramureşeanul la locul şi pe punctul de întâi străjer, ostenitor şi continuator demn şi vrednic al şirului episcopilor maramureşeni, de această dată într-o nouă formulă şi loca-ţie, după cum cereau vremurile, adică la Baia Mare, în reşedinţa de ju-deţ. Astfel că supranumele sau cognomenul de „Maramureşeanu” care l-a primit prin venirea la Cluj-Napoca, ca episcop vicar a fost pro-fetic pentru reactivarea Episcopiei Maramureşului şi prin preluarea conducerii ei de un neaoş fiu al locurilor. Episcopul Justinian cunoştea cel mai bine rănile, durerile, suferinţele şi nevoile spirituale ale acestor oameni şi era cel mai competent să se aplece cu dragoste, cu răbdare şi înţelepciune în rezolvarea lor.

Stareţul Justinian de la Rohia, episcopul vicar de mai târziu al Clu-

jului şi în prezent ierarhul titular al Episcopiei Maramureşului şi Sătmarului se distinge în viaţa eclesiastică românească şi ca un mare iubitor de carte şi cultură, ca un bibliofil de excepţie, dovadă că a ctitorit la Rohia o bibliotecă de aproximativ 40.000 de volume, în cei treizeci de ani de stăreţie, o bibliotecă foarte variată, de la teologie, literatură, isto-rie, filologie şi ştiinţă până la colecţii întregi şi publicaţii rare, ediţii prin-ceps, carte veche şi străină. La fel, l-a urmărit pasiunea cărţilor atât la Cluj cât şi la Baia Mare, unde masa de lucru a episcopului Justinian e în permanenţă ticsită de cele mai noi şi interesante apariţii, nu doar din domeniul teologiei ci şi antologii, dicţionare variate şi publicaţii diverse.

Nu-i de mirare că, încă la Rohia fiind, i-au depistat efervescenţa şi

largheţea sufletească a stareţului Justinian şi au descins într-acolo unii scriitori şi elite ale culturii româneşti care au rămas marcaţi pentru tot-deauna şi fascinaţi de profunda gândire şi deschidere spre universal a acestui călugăr „îmbunătăţit” în tainele cunoaşterii. Să-i amintim pe Stăniloae, pe Noica, apoi pe Ioan Alexandru şi pe Nicolae Steinhardt, al căror destin literar şi cultural poartă amprenta radicală (cel puţin în ca-zul lui Ioan Alexandru) cu „fratele şi părintele Justinian.”15 15. Vezi Ioan Alexandru, Justinian Chira, Scrisori, Baia Mare, 2001, pag. 189,

212-214, 227-229, 276, 318; Corneliu Oneţ, op. cit., pag. 11.

Justinian Chira

18

Stareţul şi episcopul Justinian a desfăşurat şi o bogată activitate pu-blicistică şi editorială. Neastâmpărul lecturii şi studiului, împreunat cu al unei cugetări bine cumpănite, au rodit nu numai în sfaturile de taină, predici, cuvântări, interviuri ci şi în articolele, studiile şi cărţile publicate, nu multe ca număr şi formă, ci mult ca esenţă, ca valoare. Justinian nu scrie oricum şi orice; numai după o minuţioasă şi repetată verificare şi o profundă sau adâncă aşezare în forma finală. A publicat peste 150 de articole şi studii în reviste de cultură şi teologie din întreaga ţară: „Viaţa ilustrată”, „Telegraful Român”, „Tribuna Ardealului”, „Renaşterea”, „Mitropolia Ardealului”, „Mitropolia Banatului”, „Ortodoxia”, „În-drumător bisericesc”, „Graiul Bisericii Noastre”, „Ortodoxia maramu-reşeană” etc. A coordonat timp de 17 ani la Cluj anuarul „Îndrumător bisericesc” apoi la Baia Mare, revista eparhială „Graiul Bisericii Noas-tre” şi revistele Secţiei de Teologie „Ortodoxia maramureşeană” şi „Studia Universitatis Septentrionis – Theologia Orthodoxa”. A publicat aproximativ 20 de titluri de carte la Cluj şi Baia Mare. Dintre acestea reţinem doar câteva, care au avut un impact deosebit asupra maselor şi s-au bucurat de o largă apreciere în rândul credincioşilor:

- Viaţa Preacuratei Fecioare Maria, Editura Episcopiei Ortodoxe Ro-mâne, Cluj, 1948;

- Darurile Bisericii, Editura Arhiepiscopiei Ortodoxe Române, Cluj-Napoca, 1983;

- Apel la conştiinţă şi raţiune, Editura Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului, Cluj, 1990;

- Drepturile copilului, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului şi Sătmarului, Baia Mare, 1994;

- Harul şi Adevărul, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului şi Sătmarului, Baia Mare, 1996;

- Gând şi suflet românesc, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului şi Sătmarului, Baia Mare, 1998;

- Mama şi copilul, Baia Mare, 2009; - Tinereţea – Primăvara Vieţii, Baia Mare, 2010.16 A scris peste 20 de prefeţe sau cuvinte înainte la cărţi de cult, teolo-

gie, istorie etc. şi a binecuvântat tipărirea a zeci de cărţi de zidire sufle-tească şi culturalizare a maselor.17 Întreaga activitate pastorală, misiona-ră şi cultică pusă în slujba Bisericii Ortodoxe şi a Neamului românesc 16. Pr. lect. univ. dr. Vasile Borca, op. cit., pag. 411-412. 17. Corneliu Oneţ, op. cit.

Justinian Chira

19

dar mai cu seamă bogata activitate culturală şi publicistică i-a fost apre-ciată prin acordarea a patru titluri de „Doctor Honoris Causa”:

- 23.05.2001 – Universitatea de Vest din Oradea; - 20.10.2009 – Universitatea „1 Decembrie” din Alba-Iulia; - 12.03.2010 – Universitatea „Vasile Goldiş” din Arad, filiala Baia

Mare; - 27.05.2010 – Universitatea de Nord – Baia Mare. Rolul şi responsabilitatea majoră a Bisericii în preocuparea şi activi-

tatea arhiepiscopului Justinian sunt pe măsura implicării şi dăruirii per-sonale. „Biserica are o răspundere nespus de mare. Ea trebuie să se facă servitoarea acestei lumi vii, însetată de înălţimi şi avidă după absolut. Prin mijloacele de care dispune, ea are datoria să cultive în om dorinţa de integritate morală şi spirituală, convingeri şi deprinderi ce-l ajută să meargă mereu înainte, cu fruntea sus, mândru de sine...”18

Un aspect definitoriu ce trebuie reliefat în persoana, viaţa şi ac-

tivitatea părintelui Justinian este faptul că se distinge ca un preţuitor şi om al rugăciunii. În concepţia şi viaţa lui Justinian „rugăciunea nu este un act de neputinţă, ci de negrăită măreţie.”19 „Sufletul din care nu se înalţă spre cer glas de rugăciune este asemenea unei case pustii, plină de păienjeniş... Un suflet care nu se ştie ruga nu va şti ce-i fericirea, chiar de ar avea toate bogăţiile pământului.”20

Ceea ce constituie nota fundamentală a vieţii şi activităţii arhi-

episcopului Justinian Chira al Maramureşului şi Sătmarului, cu statura-i firavă şi ascetică dar cu vigoare spirituală plenară, acum când rotunjeşte buchetul frumos al celor nouă decenii de viaţă, este convingerea fermă că viaţa trebuie privită, analizată şi trăită în perspectiva nemuririi sau eternităţii. „Viaţa merge invers decât li se pare că merge celor mulţi, adică nu dinspre copilărie spre îmbătrânire, spre moarte, ci dinspre bă-trâneţe spre întinerirea eternă, dinspre nefiinţă spre viaţa veşnică. Privită viaţa în lumina învăţăturii revelate, noi am pornit din nimic spre nemu-rire... De aceea pentru mine trecerea anilor este prilej de mare bucurie. Văd că haina din afară se învecheşte şi slăbeşte, văd că luminile scad şi

18. Vezi Scrisori, pag. 286. 19. Prof. Radu Dorin Micu, Cuvintele Părintelui, un ghid al frumuseţii lăuntrice, Ed.

Mega, Cluj-Napoca, 2009, pag. 144. 20. Ibidem, pag. 145.

Justinian Chira

20

amurgul se apropie, dar în acelaşi timp şi înafară şi înăuntru totul creşte, sporeşte, se întinereşte.”21

Acest crâmpei biografic şi bibliografic spicuit din viaţa şi activitatea pruncului de acum optzeci de ani, dornic de cunoaştere, răsărit în satul Plopiş, a tânărului ce bătea hotărât la poarta mănăstirii Rohia pentru a se înrola cu totul întru slujirea lui Hristos, a stareţului binechivernisitor şi înnobilator al vieţii duhovniceşti din acest aşezământ, al episcopului înţelept şi aplecător spre alinarea mul-tor suflete răvăşite de încercările vieţii, a ierarhului providenţial de a reactiva, organiza şi repune în valoare instituţia cea mai nobilă pe care a avut-o neamul românesc din aceste părţi vitregite de ţară, Epis-copia Ortodoxă a Maramureşului şi Sătmarului; toate aceste spicu-iri adunate le remarcăm şi le subliniem ca un modest buchet omagial şi aniversar.

Considerăm această frumoasă vârstă patriarhală de 90 de ani, însoţi-

tă de luciditatea sau limpezimea minţii, de părinteasca-i dragoste către toţi fiii săi duhovniceşti şi de tinereţea sau vioiciunea sufletului, ca o aleasă şi mare binecuvântare cu care Bunul Dumnezeu l-a înzestrat pen-tru asceza şi cumpătarea în care şi-a dus viaţa şi pentru râvna şi dăruirea pusă în slujirea lui Dumnezeu, a Bisericii şi Neamului românesc.

Aşadar o onomastică cu patru ramificaţii impunătoare şi semnifica-

tive (IOAN, CHIRA, JUSTINIAN şi MARAMUREŞEANUL) cu o viaţă şi activitate trăită la cote maxime, acolo unde umanul le poate atinge doar în relaţia cu Divinul.

Ne bucurăm că Bunul Dumnezeu ne-a înzestrat cu acest mare păs-

tor sufletesc şi un ierarh vrednic şi luminat care a înscris o pagină glo-rioasă şi memorabilă în istoria Bisericii şi poporului dreptcredincios din Maramureş şi Sătmar.

Să ne trăiţi întru mulţi şi fericiţi ani, cu sănătate şi aceeaşi vioiciune

sufletească, Î.P.S. Părinte Arhiepiscop!

Pr. lect. univ. dr. Vasile BORCA

21. Scrisori, pag. 208.

Justinian Chira

21

Patriarhul Maramureşului

Cu un chip străluminat, cu o privire care îţi pătrunde până în tainiţele sufletului şi un zâmbet de o imensă duioşie paternă, Ar-hiepiscopul Justinian pare a fi desprins din lumea vechilor sinaxa-re.

Prezenţa sa e astăzi deopotrivă un semn şi o mărturie despre

o lume aşezată în hotarele bunei-cuviinţe, o lume căreia rostul şi tainele zidirii îi erau familiare pentru că le trăia în duhul înţelepci-unii şi al cuminţeniei pămâmtului. Orice întâlnire cu el îmi evocă acea Românie a interbelicului pe care o iubeam nespus şi o căutam cu febrilitate, prin anii ’80, în autorii ei sau în reconstituirile de epo-că din filmele româneşti, cărora le înduram stoic falsul şi propa-ganda de dragul câtorva imagini ale acelei Românii, România bu-nicilor mei, ţara de vis în care dragostea de neam, hărnicia, demni-tatea sau curajul nu erau doar vorbe goale instrumentate de o dezgustătoare ideologie.

Faptul că astăzi, în plin colaps al valorilor, Dumnezeu lasă în

mijlocul nostru asemenea oameni precum Î.P.S. Justinian e un mare har şi un temei de nădejde. Personalitatea lui nesofisticată, bunătatea pe cate o iradiază, gravitatea cutremurătoare cu care celebrează, umorul său curat şi copilăresc sau uimitoarea capacita-te de a iubi fără discriminare sunt cu adevărat copleşitoare. Înţele-gerii sale, plină de compasiune pentru suferinţele şi neputinţele firii omeneşti îi răspunde din partea mulţimii de credincioşi, din toate categoriile, nu numai un profund respect dar şi o imensă dragoste. Acest lucru e vădit, cu asupra de măsură, de numărul

Justinian Chira

22

covârşitor al celor care caută să se apropie de el, să-l vadă ori să-l atingă atunci când slujeşte public. M-a înduioşat de curând mărtu-risirea spontană a unei femei, de condiţie modestă, care ţinea o poză a Înalt Prea Sfinţitului pe un raft de la locul ei de muncă: „pentru mine e ca un bunicuţ”. Această dragoste am constatat-o însă şi la persoane aparţinând elitei, care mi-au împărtăşit senti-mentele pe care le încercau în prezenţa Arhiepiscopului nostru, mai ales încrederea şi siguranţa că sunt înţeleşi, ocrotiţi, iubiţi, că se află cu adevărat în faţa unui Episcop, adică a celui care prin însuşi titlul său se vădeşte a fi un „purtător de grijă”.

Ştiu, dintr-o comfesiune făcută unui apropiat, că Înalt Prea

Sfinţitul Justinian nu se consideră doar episcopul ortodocşilor din Maramureş şi Sătmar ci Vlădica tuturor celor ce locuiesc în aces-te ţinuturi, de care se simte responsabil şi pe care îi cuprinde ne-încetat în rugăciunile sale. Acesta e cu siguranţă adevăratul duh al Ortodoxiei, duhul sobornicităţii care afirmă prezenţa Întregului în fiecare din părţile ce-l alcătuiesc.

Om integru şi integral, Arhiepiscopul nostru îmi aminteşte

vorbele Poetului: „în fiecare om, o lume îşi face încercarea”. Veri-tabil „Patriarh al Maramureşului”, Înalt Prea Sfinţitul Justinian ipostaziază chipul frumos al unei lumi împlinite pe care nu o vrem niciodată apusă.

Pr. prof. Radu Dorin Micu

Justinian Chira

23

La poarta unui veac de rugăciune

Când începi să scrii despre oameni mari, toate cuvintele devin

mici. Există o sfioşenie a cuvintelor, o smerire a lor în faţa unui con-ţinut pe care pot doar să-l intuiască sau să-l parţializeze. Atunci, tăce-rea cuvintelor rămâne a fi cea mai înaltă formă a elogierii.

Există, cu adevărat, oameni în care constaţi evidenţa celor de mai sus. Despre ei nu poţi spune generalităţi; şi nici nu poţi avea pre-tenţia de a-i „prinde” în cuvinte. Timpul întreg nu ţi-ar ajunge să-i descoperi unuia singur marile taine care îl fac asemenea. Şi, totuşi, poţi îndrăzni a încerca, sporindu-i-le. Un astfel de moment este, prin el însuşi, un moment aniversar. El îţi acordă marea posibilitate şi onoare de a te apropia de graniţa cuvintelor, vorbind despre unul dintre aceşti oameni...

Cărturarul... Biblioteca sa este o întreagă hartă a lumii cărţilor. În această imensă întindere, el cunoaşte latitudinea şi longitudinea fiecă-rui volum, a fiecărei insule de cunoaştere, descoperită în lungile călă-torii de lectură. Cărţile pe care le-a publicat până acum sunt pagini ale epopeei sale spirituale spre Cel pe care-L caută şi Îl găseşte mereu nou, la nesfârşit. Iar zecile de caiete cu însemnări, legate cu grijă, pli-ne de comori de gând şi simţire, aşteaptă ziua în care vor vedea şi ele lumina slovei tipărite, spre folosul multora.

Liturghisitorul... Sfânta Liturghie este momentul în care ne transpare şi nouă, celorlalţi, relaţia profundă pe care o are cu Hristos. Este un gen de familiaritate, de tandreţe, care ne face să înţelegem ce poate deveni omul în relaţie cu Dumnezeu. Probabil de aceea se adună atâta lume în jurul altarelor unde slujeşte. L-am văzut binecu-vântând o mare de vieţi, primind răspunsul coliturghisitor al unui ocean de rugăciune. Fiecare Euharistie este pentru dânsul un mo-ment al jertfelnicei sale împreună-vieţuiri cu Cel ce Se jertfeşte.

Iubitorul de ţară... Când îşi împărtăşeşte gândurile despre popo-rul român, despre trupul lui curat şi despre sufletul lui luminat, înţe-legi ce înseamnă să îţi iubeşti cu adevărat neamul. Realizezi câtă compasiune - dar şi câtă speranţă - nutreşte acest om pentru poporul său. L-am văzut îngenunchindu-şi sărutul pe lespedea eroilor, şi

Justinian Chira

24

atunci, pentru un moment, am întrezărit glorioasa perspectivă a metaistoriei.

Monahul... Maramureşul e vatra noastră voievodală. Rohia – nume ca o respiraţie, ca o rugăciune a inimii – este, peste decenii, punctul de reper al monahului cu nume şi statură de împărat. L-am auzit odată spunând: „Trăiesc în lume ca în mănăstire şi în mănăstire ca în lume”. Câţi dintre noi, cei din lume, ne-am putea asuma întâiul cuvânt? Câţi dintre monahi pe cel de-al doilea? El aduce în lume li-niştea mănăstirii, iar în mănăstire adună toate durerile lumii, oblojin-du-le cu rugăciunea sa.

Omul rugăciunii... Rugăciunea sa veghează truda şi somnul a zeci şi sute de mii de băimăreni, maramureşeni şi sătmăreni. Aşa cum bolta cu scânteieri de stele se întinde peste aceste plaiuri de basm, tot astfel rugăciunea lui se întinde, liniştitoare, cu sclipiri de lacrimi, pes-te vieţile noastre. O rugăciune plină de grijă şi duioşie. E foarte re-confortant a şti că cineva se roagă pentru tine. Şi pentru aceasta îi mulţumim, mai ales.

Oratorul... Îl auzim, din amvonul demnităţii şi al vârstei, rostind cuvânt. Cuvânt viu, cuvânt trăit, cuvânt de viaţă despre Cuvântul Vieţii. Foarte rar ne este dat să vedem oameni atât de sinceri în cu-vântul şi lacrima lor. Căci fiecare cuvânt al său este înfăşat într-o la-crimă, văzută sau nevăzută, de bucurie sau de tristeţe, pentru credin-cioşii săi. Când îl asculţi vorbind despre Îngeri, despre Sfinţi, când le spune pe nume, un gând îţi cutremură şi-ţi încălzeşte întreaga fiinţă: că Îngerii şi Sfinţii sunt de faţă, că ei vin la chemarea lui. Şi, probabil, ţine doar de ochii noştri slabi în credinţă că ei nu ni se arată.

Părintele... Autorul „Minipatrologiei contemporane” trebuie că-l cunoaşte bine. Căci doar dânsului, în întreg volumul, îi dă cognomenul „Părintele”, identificându-l prin acesta, nenominal şi cu uşurinţă, în conştiinţa fiilor săi duhovniceşti.

Însă cele spuse aici se regăsesc în viaţa unui om concret şi poartă toate un nume: Justinian, părintele nostru. Întru mulţi ani, Înalt Prea Sfinţia Voastră!

Întru mulţi ani!

Pr. Lect. Univ. Dr. Marius Nechita

Justinian Chira

25

Înfăţişaţi trupurile voastre ca pe o jertfă

(Romani 12: 1)

Cuvintele din titlu şi mulţimea cuvintelor din comentarii le raportez la Înalt Preasfinţia Sa Justinian Chira, la împlinirea a nouăzeci de ani de viaţă în trup, viaţă întru sfinţenie, viaţă întru frăţietate. Prin ele Îi doresc zile multe, care să se tot adune în ani, cu alese împliniri şi să-i aducă mulţumirea vieţii!

„Ai Domnului suntem” (Romani 14: 8). Oricât de mari am fi, am pornit de undeva de jos şi datorăm

foarte mult celor ce au fost mai înainte de noi vieţuitori în trup. Da-torăm existenţa noastră trupească părinţilor. În mare parte ei au zidit şi treptele devenirii noastre. Suntem în această viaţă, pentru că am preexistat în planul lui Dumnezeu cu lumea. Suntem în această viaţă, pentru că Dumnezeu a întins mâinile Sale părinţilor noştri şi împre-ună cu ei s-a lucrat zămislirea noastră. Suntem, prin urmare, darul lui Dumnezeu.

Dacă avem un rol însemnat în societatea contemporană, dacă vom avea un loc în posteritate, nu-i o slavă a noastră, ci înseamnă că ne-am făcut datoria gândită pentru noi de Dumnezeu, mai înainte de zidirea lumii. Viaţa omului este darul lui Dumnezeu. Darul lui Dum-nezeu este în tot ce avem propriu pentru a fi, pentru a fi fericiţi şi pentru a dobândi o veşnicie fericită. Dumnezeu nu-şi ia darul înapoi, ci-l însoţeşte cu chemarea să nu ne abatem din drum, ci să ţinem aproape de El, să înaintăm spre El chiar şi prin poarta morţii. (Ro-mani 11: 29; Ioan 10: 9)

E bine a fi totdeauna ceea ce trebuie să fii, ceea ce merită să fii, pentru că nu suntem totdeauna ceea ce părem a fi, şi prin urmare nici n-ar trebui să părem, ci să fim. Când nu suntem ceea ce se vede pe dinafară, nici nu mai suntem, când n-ai corespondenţă între în afară şi înlăuntru eşti de fapt un mort. Se spune că trece timpul, se spune doar, de fapt trecem noi. Timpul a fost creat de Dumnezeu la începutul lucră-rii Sale de creaţie, tocmai pentru ca oamenii să fie conştienţi că sunt doar călători. Că viaţa fiecăruia este un dar ce-l primeşte odată doar. Că nu se poate irosi din ea nici o zi. Că viaţa e un drum pe care nu poţi face paşi înapoi, şi fiecare ceas din ea înseamnă încă un pas spre veşnicie.

Justinian Chira

26

Deşi nu acceptăm predestinarea, afirmăm că suntem predestinaţi veşniciei. Sfântul Maxim Mărturisitorul22 acordă, în lucrarea sa „Ambi-gua” zeci de pagini acestei teze, în care arată că am fost creaţi ca idee pură, ca spirit, în Cuvântul dumnezeiesc. Apoi am fost plasticizaţi în lume, fiecare la vremea lui. Iar dacă vom muri odată, o vom face numai trupeşte şi pentru purificarea trupului, ca trupul, după ce a trecut prin uşa morţii, să poată învia pentru ca omul să fie integral al veşniciei, des-tinul nostru primar.

Ce-i atât de greu de înţeles? Nimic nu se pierde de tot în univers. Dacă nu putem ajunge la limita cunoaşterii nu înseamnă să abandonăm, dacă nu putem ajunge cu mâna la orizontul crepuscular al serii sau la aurora născută din crăpătura zorilor, nu înseamnă că trebuie să renun-ţăm la vise.

Tocmai pentru că este neîngrădit de mişcarea timpului, spiritul e veşnic, e după chipul dumnezeiesc. Spunem despre Dumnezeu că este veşnic. Da! El este şi nemişcat, umple timpul şi spaţiul, e clar că este veşnic. Unii, ce se autodefinesc oameni de ştiinţă, cred în veşni-cia timpului, a spaţiului şi a tăcerii, că niciodată acestea nu se vor epuiza. Îi accept, dacă prin timp se înţelege cer, dacă prin spaţiu se înţelege pământul nou, iar prin tăcere, glasul îngerilor. Dacă nu, nu le strivesc speranţa. Căci şi ei trăiesc în trup şi tot cel ce trăieşte în trup, trăieşte în măsura în care speră, suferă, iubeşte, altfel dobândind doar averi materiale, pot fi învingători obosiţi care schimbă viaţa cu melancolia şi, înainte de a deveni o mână de humă, au schimbat sufletul adevărat pe unul pământiu.

De multe ori în viaţă constatăm că reuşita este o împletire a speranţei cu întâmplarea, dar să nu uităm că întâmplarea nu există, că există doar providenţa divină, că nici un fir de păr din cap nu ne cade fără voia lui Dumnezeu. Pentru cel impasibil, viaţa se scurge ca un somn ori pre-cum apa peste somnul liniştit şi orb al pietrelor. Pentru cel atent cu ea, viaţa este extrem de scurtă, chiar dacă ar fi o sută de ani căci, pentru el, a trăi înseamnă a iubi şi a te transforma mereu la lumina clipelor ce sunt fulgere în eternitate. Dar cine poate ajunge la o ase-menea vârstă? Nu căuta răspuns, ci află că Dumnezeu ne-a dat iubi-rea, ca să fim prin ea fără de vârstă şi chiar nemuritori.

De la un anume nivel în sus, nivelul dragostei, omul este inega-labil, iar de la un anume nivel în jos, al răutăţii, îl pot întrece doar roboţii şi demonii. Poate de aceea o voce a credinţei ne şopteşte me-

22 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, P.S.B. nr. 17, p. 80-100, Editura In-

stitutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1982.

Justinian Chira

27

reu: „fugi de întinare, alege sfinţenia!” Pe cei ce n-au iubit îndeajuns şi au naufragiat pe marea vieţii, merită să-i plângem în măsura în care cre-dem că ar fi înnoit lumea, dacă ar fi ajuns la ţărm. Dar să nu uităm că nu-i nimeni de neînlocuit.

Idealul societăţii este să se ajungă, pe calea competiţiei, la conlu-crare. Problema ei stă în aceea că se conlucrează până se atinge o ţintă propusă, iar după atingerea ţintei apare discordia. Dacă idealul societăţii ar fi conlucrarea cu Hristos pentru atingerea sfinţeniei, odată cu atingerea ţintei ar începe întinderea spre o tot mai perfectă comuniune cu Dumnezeu, iar această întindere este nesfârşită şi, prin urmare, conlucrarea cu Hristos n-ar înceta niciodată.

„Slujba ta fă-o deplin!” (2 Timotei 4: 5) Nu putem concepe că viaţa vreunui om a fost gândită şi creată fără

rol, rost şi timp pe acest pământ; nu putem concepe că, Cel a toate crea-tor, n-ar fi făcut fără de aceste daruri nici cea mai minusculă formă de viaţă. Acestea toate sunt mărturisite şi de neamuri, Dumnezeu a dat fiecă-ruia la naştere credinţă, şi-n temeiul ei, pe cât a fost posibil, după vremea vieţuirii, oamenii l-au căutat pe Dumnezeu cu convingerea că există prin El, „fiecărui neam a pus povăţuitor” (Înţelepciunea lui Iisus Sirah 17: 14). Noi însă suntem partea Domnului.

Clipe de viaţă ne-au fost date nouă cu un anumit scop. Un părin-te apusean, care considera că omul, de se îndepărtează oarecum de Dumnezeu, este mereu în căutarea drumului rătăcit şi nu intră în adevărata lui odihnă intelectuală şi sufletească decât regăsind drumul pe care poate călătorii în viaţă împreună cu Dumnezeu, îndrăznea să spună că existenţa noastră este pentru Dumnezeu, că „un om, o neîn-semnată făptură… purtând asupra sa datul morţii… vrea să Te slăvească. Tu l-ai îndemnat să-şi afle bucuria lăudându-te pe Tine, căci pentru Tine ne-ai zidit, iar inima noastră este neliniştită până să-şi afle odihna în Tine”23, că „cei care-L caută îl vor găsi, iar cei ce-L găsesc îl vor lăuda”.24

Fericirea Sa prelua cuvintele psalmistului (Psalmul 22: 26) şi cu-vântul Sfântului Pavel „ai Domnului suntem” (Romani 14: 8).

Se impune silogismul ca şi purtarea noastră în viaţă să fie pentru Domnul şi ca Domnul. Ajungem astfel la calitatea sine qua non a divi-nului, la sfinţenie, însuşirea dumnezeiască prin excelenţă, darul onto-logic primit de fiecare om, ţinta noastră finală atinsă de om în Hristos, atinsă apoi de Sfântul Pavel (Galateni 2: 20) şi pe care fieca- 23 (Sfântul) Fericitul Augustin, Confesiuni, Cartea I, cap. 1, al. 2, Editura Nemira, Bucu-

reşti, 2006. 24 Ibidem al. 3.

Justinian Chira

28

re o putem avea dacă „viaţa noastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (Coloseni 3: 30), îndumnezeirea.

Sfinţenia, atribut fiinţial divin prin excelenţă, propriu doar lui Dumne-zeu în tripersonalitatea Sa treimică, cheamă ontologic pe om ca să i-l îm-părtăşească ca dar al iubirii, din Cel ce e iubirea (1 Ioan 4: 4-8), ca dar de bunătate, din Cel ce e bunătatea (Matei 19: 17), îndemnând ca să se trăias-că în iubire, în bunătate, ca, printr-o astfel de viaţă, sfinţenia ca dar să de-vină o realizare şi o participare a omului la sfinţenia dumnezeiască: „sfinţi-ţi-vă şi veţi fi sfinţi, că Eu Domnul Dumnezeul vostru sfânt sunt; fiţi sfinţi că Eu Domnul sfânt sunt!” (Levitic 11: 44-45). Să fim însă convinşi că sfinţenia nu se realizează aşa odată şi gata, ea nu are o formă statică, ci se miş-că mereu, caracterul ei este dinamismul, ea nu are masă nici suprafa-ţă, ci este asemenea luminii. Sfântul Grigorie de Nyssa vede, chiar şi după Parusie, mişcarea sfinţeniei în ceea ce se propune a fi „epectaza” sau întinderea fără de sfârşit spre Dumnezeu, înaintarea din slavă în slavă, în îndumnezeire, cu specificarea că necreatul rămâne necreat, divinul rămâne divin, iar creatul, rămâne creat, chiar dacă se îndum-nezeieşte. Atingerea unei astfel de stări, mereu în mişcare, înseamnă întoarcerea spre izvorul harului, har înţeles ca putere dumnezeiască fără de care nu se poate călători pe drumul sfinţeniei, cu atât mai mult nu se atinge realizarea ei.

Dacă ne-am referi la omul primordial, el putea călători pe dru-mul sfinţeniei antrenând în mergerea lui, prin veşnicie, întreaga sor-ginte umană, cuprinsă în el însuşi. Călătoria lui ar fi fost o mereu înaintare, o înaintare pe care o făcea în lume şi cu lumea. Dar referindu-ne la noi, călătoria noastră este, mai adesea, o întoarcere, un mers pe drumul de la statura omului supus păcatului şi morţii, pe care-l aşteaptă „iadul” spre statura omului care ajunge „casnicul” (Efeseni 2: 19) lui Dumnezeu (Ioan 14: 2-3). Aşa se face că adesea înaintăm ca-n necunoscut sau necunoscând şi avem nevoie neapărat de prezenţa lui Hristos, avem nevoie în călătoria noastră de însoţirea Lui, ca El şi să ne tot zică: „Eu sunt lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întunerec, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8: 12); „puţin credinciosule pentru ce tea-i îndoit” (Matei 14: 31); şi să ne „deschidă mintea pentru a înţelege scriptu-rile” (Luca 24: 45).

În ziua învierii Sale, Iisus a călătorit împreună cu ucenicii Luca şi Cleopa de la Ierusalim spre Emaus (Luca 24: 13-33). Deşi fapt real pentru ei, călătoria aceasta are pentru noi semnificaţii simbolice. Ierusalimul, cetatea de unde pornesc, reprezintă copilăria fiecărui om, vremea păcii, călătoria propriu-zisă reprezintă viaţa, mergerea prin anii vârstei, iar Emausul reprezintă ţinta călătoriei, adică desco-

Justinian Chira

29

perirea lui Hristos, care odată realizată, îndată se produce întoarcerea în cetatea păcii.

Ţinta se poate atinge doar călătorind împreună cu Iisus. El, do-rind ca „tot omul să ajungă la cunoaşterea adevărului şi să se mântuiască” (1 Timotei 2: 4), se apropie, ca un drumeţ necunoscut, de fiecare, încercând să-i „deschidă mintea” (Luca 24: 45) ca să-L poată cunoaşte ca sprijin pe drumul vieţii. Se înţelege că Iisus nu se apropie de noi doar ca să ne „ţină de urât”, ci ca să ni se descopere, să ne descopere şi nouă lucrarea lui Dumnezeu cu lumea (Luca 24: 25-27). De ase-menea această călătorie mai poate fi înţeleasă şi ca trecere de la ne-cunoaştere şi neînţelegere la cunoaşterea lui Dumnezeu; şi, de ce nu, o călătorie de la starea de păcat spre starea de sfinţenie.

Călătoria de la omul păcatului la „sfântul lui Dumnezeu” este o preo-cupare permanentă a Sfântului Apostol Pavel ce reprezenta în cuvinte-le sale toată preocuparea lumii mediteraneene. În epistole, el, descrie procesul transformării omului, a creării, prin credinţa creştină, a noului om, care, din perspectiva sa, se zideşte pe sine mereu prin ascultarea lui Hristos, însuşirea învăţăturii Lui, perceperea adevărului, aşa cum este întru El, dezbrăcarea de vieţuirea omului vechi, care se strică prin pof-tele amăgitoare, înnoirea în duhul, în omul creat după chipul şi asemă-narea lui Dumnezeu, care grăieşte adevărul cu aproapele, pe care-l consideră, împreună cu sine, mădular al aceluiaşi trup hristic extins în umanitate (Efeseni 4: 21-30; 5: 2-8; Coloseni 3: 3-17).

„Căutaţi dragostea!” (1 Corinteni 14: 1) Sfinţenia o poate realiza fiecare creştin, în calitatea lui de parte a

întregului numit Biserică, numit Casă Duhovnicească, numit Trup Tainic al lui Hristos, numit Popor Agonisit de Dumnezeu (1 Corin-teni 12: 27; Efeseni 5: 23-27; 1 Petru 2: 5-9). Comparaţiile credincio-şilor cu mădularele, cu pietrele, sunt aici dintre cele mai reuşite şi se înscriu în caracteristicile analogice ale cunoaşterii dumnezeieşti.

Ca parte a unui astfel de întreg, cel angajat pe drumul sfinţeniei, face din viaţa lui un colţ de rai în care e laolaltă cu Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită, realitate, şi nu vis, asigurată de Hristos ce-şi motivează astfel înălţarea Sa la Tatăl (Ioan 16: 7) şi coborârea din nou la noi pentru a face din omul credinţei un locaş divin: „vom veni la el şi vom face locaş la el” (Ioan 14: 23).

Această sălăşluire a divinului în cel credincios îi mijloceşte aces-tuia vederea lui Dumnezeu, nu în oglindă, nu în ghicitură (1 Corin-teni 13: 12), ci înlăuntru său, în dimensiunea sa spirituală în care are intimitate cu Dumnezeu, putându-i zice: tată, frate, viaţă, experiind o

Justinian Chira

30

prezenţă reciprocă a divinului în sine şi a lui în divin. Această împre-ună sălăşluire îl face pe cel credincios mlădiţă vie altoită în viţa dum-nezeiască cea adevărată: „Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele, Cel ce rămâne în Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă” (Ioan 14: 5), iar roada este potrivită cu raiul în care există, sau cu alte cuvinte cu împărăţia lui Dumnezeu, care este: „dreptate şi pace şi bucurie întru Duhul Sfânt” (Romani 14: 17), de unde şi roadele sunt ale Duhului (Galateni 5: 22-23), căci mlădiţa rodeşte în viţa fără de care nu poate face nimic. Cel ajuns astfel e restaurat, înnoit, potenţat continuu, e om adevărat rea-dus la frumuseţea lui autentică.25

Ca realizare a noastră, sfinţenia se arată în noi în modul de a vie-ţui, dominând cu spiritul materia, cu virtutea patimile şi crescând în desăvârşire până la „statura bărbatului desăvârşit”. În acest sens, sfântul este omul eliberat de patimi, de toate patimile; eliberat de orice fel de răutate; eliberat din întunerecul ce nu-şi mai găseşte loc înlăuntru său, dar nici pe faţa lui; eliberat de mândrie şi îngâmfare, dar plin de onoare şi de cinstea credinţei, plin de răbdare, smerenie, desăvârşit în iubire şi, peste toate acestea, în dialog neîncetat cu Dumnezeu. For-ţele credinţei, ale speranţei, ale dragostei acumulate în sine şi făcute rodi-toare resping orice ispită, orice fărâmă de egoism, topindu-l în uitare de sine, de interese proprii, de grijile pentru bunurile trecătoare ale vieţii, metaforic, el consolidează nisipurile firii omeneşti în piatra credinţei ca-ntr-un monolit; el e unificat în sine prin energiile faptelor sale bune şi energiile divine ce sălăşluiesc în el.

Când sfinţenia este dar şi proprie realizare, cel sfânt trăieşte pen-tru Domnul, când face ceva pentru sine, face ca pentru Domnul, şi când vrea să facă ceva pentru sine şi pentru Domnul, el face acel ceva către aproapele său, şi nu se întreabă cu tânărul din Evanghelie „cine este aproapele meu?” (Luca 10: 29), ci răspunde tuturor: „cine nu este aproapele meu”? şi nu are nici o pretenţie pentru sine, ci se consideră mereu ca unul care a făcut mai puţin decât toţi şi mai puţin decât era dator să facă pentru aproapele său; disponibilitatea sa în relaţii cu Dumnezeu şi cu semenii săi, prin extrema sa atenţie mereu în lucrare şi prin promptitudinea cu care se dăruieşte lui Hristos şi semenilor, vindecă umanitatea bolnavă.

În aceasta stă rostul şi rolul său în lumea noastră. El vindecă lu-mea, căci delicateţea sa se răsfrânge în întreaga creaţie, asupra naturii, asupra tuturor fiinţelor vii, asupra lucrurilor mâinilor dumnezeieşti din creaţie. Pentru toate arată o mare atenţie, compasiune, milă şi 25 Dumitru Radu, Îndrumări Misionare, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bise-

ricii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1986, p. 763.

Justinian Chira

31

iubire ca expresie a inimii sale sensibile, străină de orice înăsprire, căci „înăsprirea este roada păcatului şi a patimilor”.

„Iar voi sunteţi seminţie aleasă… vestiţi în lume bună-tăţile Celui ce v-a chemat la lumina Sa cea minunată!” (1 Petru 2: 9) Sfinţenia cuprinde în sine categoria eticului realizat prin puteri

omeneşti şi prin puterea lui Hristos sau a Duhului. Ea e starea opusă prin excelenţă păcatului şi tot aşa e starea îndreptată doar spre bine şi, direcţionând toate forţele spre bine, îl şi săvârşeşte ca pe unica faptă compatibilă cu ea, căci în starea de sfinţenie se participă la sfinţenia di-vinului şi se experiază trăirea tainică a infinităţii binelui. Totuşi Sfântul Pavel îndeamnă să nu se uite caracterul de participare la taina divinu-lui, să nu se uite că ea implică marea atenţie a ne căderii (1 Corinteni 12: 10); ea implică o perpetuă „luare aminte”, ceea ce e de fapt uitarea plăcerilor păcătoase inferioare şi efemere şi angajarea statornică, cu toată fiinţa, pe drumul vieţii de sfinţenie, întâlnirea cu sacrul modificând mo-tivaţia exterioară a călătoriei, ea fiind acum o călătorie cu Hristos, Care descoperă motivaţia interioară şi pe cea exterioară de mai înainte şi o transformă din ordin uman în una de ordin divin.

Şi pentru că nu se ajunge pe treapta de sus decât pas cu pas şi cu sprijin divin, prin ceea ce numim lucrare sinergetică, teandrică, obişnuim să spunem că Dumnezeu ne fixează ţinta, iar noi împreună cu Hristos mergem spre ea ca s-o atingem, ne lăsându-ne în voia sorţii, ci modelând soarta în destin, în ţinta care e acum a noastră, modelând viaţa în cale ce duce spre ţintă şi modelând sfinţenia din dar în realizarea noastră, desi-gur nu unilateral, ci cu aport divin, „devenind părtaşi la puterea lui Dumne-zeu” cu Hristos care se luptă împreună cu noi, care „învinge, Îl cheamă pe Dumnezeu, se roagă, mulţumeşte, binevesteşte şi caută cu rugăciune şi cu smerenie pe cei rătăciţi”.26

În comportamentul sfântului nu-şi află loc nici măcar gânduri vulga-re, josnice, brutale, lipsite de sinceritate şi altruism, cu atât mai puţin sen-timente inumane. În pietatea lui, sfântul sesizează stările de spirit cele mai discrete ale oamenilor care vin la el, şi aplecându-se spre ei, îi ajută să tri-umfe asupra slăbiciunilor şi să învingă dificultăţile, sporind apa, din izvo-rul credinţei lor, într-un şuvoi ce prăvale bolovănişul relelor şi al durerii din calea vieţii lor ce curge, după întâlnirea cu sfântul, spre oceanul infinit al dumnezeirii, în care-şi lasă scăpătată, spre disoluţie, şi lacrima amară a faptelor nepotrivite. Iată de ce este căutat sfântul, cu precădere de cei ce 26 Sfântul Simeon Noul Teolog, Despre scopul vieţii creştine, Editura Reîntregirea, Alba

Iulia, 2006, p. 28-32.

Justinian Chira

32

nu-şi găsesc firul roşu pe cărarea vieţii ori de cei ce-au rătăcit la vreo in-tersecţie a vieţii insuficient semnalizată. Când îi vede, sfântul e capabil să citească nevoile lor abia schiţate ca şi cum le-ar scrie în văzul lumii, căci nu el, ci harul dumnezeiesc descoperă cele ascunse ale oamenilor şi-l în-deamnă să se dăruiască semenilor, dăruindu-se de fapt pe Dumnezeu. Sub acoperământul aceluiaşi har, el ştie când să vorbească şi când să-şi ascundă în tăcere cuvintele şi prin urmare să participe la mersul prin lume a multor vieţi. Sub acoperământul aceluiaşi har ei trec adesea neobservaţi, mai ales de aceea care nu-i caută, nu-i doresc, sau îi desconsideră. Când vorbesc despre ei înşişi, o fac atât de rar şi se aşează în rândul celor simpli.

Sfântul nu face uz de forţa pământească, nu dă imperativ ordine, nu porunceşte cu asprime, nu critică cu necuviinţă, ci se arată iubitor şi binevoitor, blând şi smerit, cu pietate şi evlavie şi cu toate aceste copleşeşte pe semenii săi prin simplitatea şi curăţia vieţii, după mo-delul lui Hristos, care a copleşit pe Zaheu, pe Femeia Samarineancă, pe Nicodim, pe tâlharul de pe cruce, pe sutaşul ce organizase răstig-nirea Sa, transformându-le radical modul de gândire, de cuvânt şi de viaţă. Sfinţii rămân în permanent dialog cu Dumnezeu, cu semenii, cu ei înşişi, sunt oamenii lui Dumnezeu şi oameni pentru oameni care au atins starea omului în Hristos, pentru că au ştiut să şi-L apropie sau s-au lăsat apropiaţi de Hristos, cu care, pe drumul vieţii, călătoresc împreună, fiind uniţi cu El în chip tainic, iar dincolo de orizontul acestei forme de viaţă Dumnezeu îi slăveşte, chemându-i din slavă în slavă într-o permanentă apropiere şi asemănare cu Sine.

Preot conf. univ. dr. Ştefan Pomian, Şef al Depatamentului de Teologie Ortodoxă,

U n i v e r s i t a t e a de Nord, Baia Mare

Bibliografie

Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediţie a Sfântului Sinod al B. O. R. Eliade, Mircea, Morfologia religiilor, Editura Jurnalul Literar, 1993. Fericitul Augustin, Confesiuni, Cartea I, cap. 1, al. 2, Editura Nemira, Bucu-

reşti, 2006, traducere de Eugen Munteanu. Marian, Niţă, Ecologia văzută prin ochii crdedinţei în Dumnezeu, Editura Mitro-

poliei Olteniei, Craiova, 2005.

Justinian Chira

33

Poezia Egiptului Faraonic, Editura Univers, Bucureşti, 1974, traducere de Ion Acsan şi Ion Larian Postolache.

Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, P.S.B. nr. 17, p. 80-100, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucu-reşti, 1982, traducere Dumitru Stăniloae.

Sfântul Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe române, Bucureşti, 2001.

Sfântul Simeon Noul Teolog, Despre scopul vieţii creştine, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2006.

Radu, Dumitru, Îndrumări Misionare, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1986.

Stăniloae, Dumitru, Ascetica şi Mistica Bisericii Ortodoxe, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2002.

Stăniloae, Dumitru, Sfinţenia în Ortodoxie, Ortodoxia, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Anul XXXII, nr. 1/1980.

Vlad, Alina, Biserica catolică a dublat lista păcatelor capitale, în Libertatea, 11.03.2008.

Justinian Chira

34

Înaltpreasfinţitul Arhiepiscop Justinian – la împlinirea celor 90

de ani de viaţă

„Tari în credinţă, osârdnici în rugăciune şi neprihăniţi în viaţă – aşa se cuvine să fie toţi cei ce de bună voie s-au hotărât să îmbrace cinstita haină călugărească. Iar atunci mănăstirea care-i adăposteşte se face un cuib de lumină şi căldură, de mângâiere şi întărire duhov-nicească pentru ei ca şi pentru nesfârşitele oşti de închinători, care se apropie de sfântul ei jertfelnic.

Deci, iubiţi părinţi şi fraţi de la Rohia, păziţi cu sfinţenie toc-melile cele pentru voi ale Maicii noastre Biserici strămoşeşeti şi învă-ţaţi de la Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, că numai robindu-vă ascultării vă veţi slobozi pe voi şi pe alţii din robia păca-tului”.(26 X 1942)

Aceste cuvinte au fost consemnate de către episcopul Nicolae Colan – membru al Academiei Române – în cartea de aur a Mănăsti-rii Rohia, la doar un an de la intrarea în mănăstire, ca frate, a tânăru-lui, de atunci, Ioan (Justinian) Chira.

Viziunea episcopului Nicolae Colan, asupra conduitei vieţii că-lugăreşti, a fost pe deplin confirmată, întrucât, începând cu anul 1944, noul stareţ al mănăstirii era ieromonahul Justinian Chira, care timp de 29 de ani de stăreţie a realizat aproape tot ce se putea realiza, atât pe plan duhovnicesc-cultural cât şi pe plan edilitar-gospodăresc.

Până să fie chemat la această lucrare sfântă, trebuie să ne reamintim că Înaltpreasfinţia Sa s-a născut la data de 28 mai 1921, în satul Plopiş din Maramureş, într-o familie de ţărani evlavioşi, pe nu-me Ilie şi Maria, primind la Botez numele de Ioan („cel dăruit de Dumnezeu”).

Justinian Chira

35

Şcoala primară a urmat-o în satul natal, unde a fost remarcat de dascălul satului pentru interesul său în cele ale învăţăturii. A ur-mat apoi, timp de 2 ani, cursurile Liceului ortodox de băieţi „Simion Ştefan” din Cluj, însă mânat de dragostea de a-i sluji cât mai bine lui Dumnezeu şi oamenilor şi-a îndreptat paşii spre Mănăstirea „Sf. Ana” din Rohia, intrând ca frate de mănăstire, la data de 12 martie 1941.

În anul 1942 a fost tuns în monahism, primind numele de Justinian. La 15 august 1942 a fost hirotonit diacon, iar la 17 aprilie 1943 a fost hirotonit întru preot pe seama Mănăstirii Rohia, de către episcopul Nicolae Colan al Vadului, Feleacului şi Clujului.

Ca stareţ, Înaltpreasfinţia Sa s-a preocupat de formarea unor vieţuitori statornici şi cu chemare pentru mănăstire, îngrijindu-se şi de pregătirea lor intelectuală. De asemenea, a formulat câteva reguli de viaţă mănăstirească, care aveau menirea de a face o selecţie rigu-roasă a credincioşilor dornici de viaţa monahală. Între acestea amin-tim:

- să nu se primească fraţi din alte mănăstiri (principiul stator-niciei);

- să nu fie primiţi cei ce veneau cu gândul de a-şi face o situa-ţie sau fugeau de răspundere în faţa vieţii ori în faţa muncii, întrucât aşezământul cerea „zdroaba călugărească” (regula muncii);

- să nu fie primiţi sentimentalii sau decepţionaţii (regula voca-ţiei);

- să fie primiţi numai oameni sănătoşi, din familii cinstite, se-rioase şi respectate în satul lor (regula credinţei, a caracteru-lui şi a testării sociale).

Toate aceste rânduieli sănătoase, impuse de stareţul Justinian, au răspândit prestigiul Mănăstirii Rohia în toată regiunea Ardealului de Nord, fapt ce i-a determinat pe mulţi să-şi îndrepte paşii spre acest colţ de rai, pentru a primi hrană sufletească şi a se întâri prin darurile duhovniceşti, ce le simţeau izvorând de aici. Totodată, tre-buie specificat şi faptul că pe lângă aceste preocupări fireşti de a ridi-ca prestigiul mănăstirii, Înaltpreasfinţia Sa şi-a completat şi pregătirea teologică prin absolvirea Seminarului Teologic Ortodox de la Cluj Napoca şi a Institutului Teologic Ortodox de grad Universitar din Sibiu (1966).

Justinian Chira

36

Pentru meritele sale în conducerea mănăstirii, Înaltpreasfinţia Sa a fost ridicat până la rangul de arhimandrit, în anul 1967, însă, cea mai mare recunoaştere a slujirii sale s-a petrecut în anul 1973, când a fost ridicat, la propunerea arhiepiscopului Teofil al Vadului, Felea-cului şi Clujului, la înalta treaptă a arhieriei, ca episcop-vicar la Arhi-episcopia Ortodoxă Română a Vadului, Feleacului şi Clujului, pri-mind numele de „Maramureşeanul”.

În această demnitate de episcop, Preasfinţitul Justinian a îm-plinit, în primul rând, un însemnat rol duhovnicesc, în vremuri nu tocmai uşoare, fiind aşteptat şi primit cu mult drag de către fiii Bise-ricii noastre strămoşeşti.

După cădera regimului totalitar comunist, anul 1990 a adus şi reînfiinţarea vechii Episcopii Ortodoxe a Maramureşului, căreia i s-a adăugat şi Sătmarul. Cine putea fi mai potrivit şi mai dorit de către preoţii şi credincioşii celor două judeţe, în a le fi întâistătător ? Un singur nume era posibil : episcopul Justinian Chira.

Trecerea anilor au dovedit că Preasfinţitul Justinian a fost cel mai indicat în a păstori această reînfiinţată eparhie, întrucât dânsul cunoştea cel mai bine, ca om al locului, bucuriile şi durerile, suferin-ţele şi împlinirile, nevoile morale şi duhovniceşti ale tuturor oameni-lor din această parte de ţară. Astfel, a coordonat întreaga osteneală a tuturor colaboratorilor, începând cu Centrul Eparhial şi continuând cu toţi protopopii şi preoţii din eparhie, făcând să renască chipul duhovnicesc şi material al Bisericii din aceste locuri binecuvântate. Aici merită să amintim câteva repere relevante:

- a pus piatra de temelie la peste 80 de noi locaşuri de închina-re şi s-au ridicat peste 130 de noi biserici;

- a crescut numărul preoţilor de la 325 la 580, crescând astfel şi numărul parohiilor;

- s-au înfiinţat încă 3 protopopiate : Vişeu, Chioar şi Oaş; - a sporit numărul de mănăstiri de la 4, în anul 1990, la peste

30 de mănăstiri şi schituri, în prezent; - s-au înfiinţat două şcoli teologice liceale, în Baia Mare şi Sa-

tu Mare, şi o Catedră de Teologie Ortodoxă şi Asistenţă So-cială, în cadrul Universităţii de Nord din Baia Mare;

- a binecuvântat apariţia a două publicaţii universitare, „Or-todoxia maramureşeană” şi „Studia Universitatis Septentrio-

Justinian Chira

37

nis. Theologia Orthodoxa”, a periodicului eparhial „Graiul Bisericii Noastre”, precum şi a altor câteva reviste parohiale.

La toate acestea, dacă mai adăugăm şi faptul că s-a distins ca un mare iubitor de carte şi cultură; ca un ctitor de biblioteci, la Rohia şi Centrul Eparhial; ca un ostenitor în ale scrisului, publicând peste 18 titluri de carte, peste 150 de studii şi articole şi peste 20 de prefeţe sau cuvinte înainte la cărţi cu conţinut divers; atunci, acordarea titlului de doctor honoris causa , de către patru Universităţi (Universitatea din Oradea, Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia, Universita-tea de Vest „Vasile Goldiş” din Arad şi Universitatea de Nord din Baia Mare) şi ridicarea la rang de arhiepiscop onorific de către Sfântul Si-nod al Bisericii Ortodoxe Române, în anul 2009, reprezintă o recu-noaştere firească a întregii sale activităţi, pusă în slujba lui Dumnezeu şi a neamului în care s-a născut.

Cei care astăzi ne putem bucura de toate aceste împliniri, nu ne rămâne decât să-i aducem cuvenita mulţumire lui Dumnezeu pen-tru că ni l-a dăruit şi să-L rugăm pe mai departe, să-L aibă în purta-rea Sa de grijă în această viaţă pământească, în drumul spre desăvâr-şirea sa şi a noastră a tuturor.

Întru mulţi ani, Înaltpreasfinţe Părinte!

Pr. Dr. Cristian Ştefan Consilier cultural al

Episcopiei Ortodoxe a Maramureşului şi Sătmarului

Justinian Chira

38

„În viaţa mea personală, am fost, sunt şi voi fi un om ca toţi

oamenii”

ÎPS JUSTINIAN CHIRA

Contur biografic

„Pentru mine, drumul pe care am mers, calea pe care am luat-o a fost exact drumul pentru care îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi l-a rânduit. De copil simţeam că mă aşteaptă o altă lume. În sat, îna-inte de 1940, duceam o viaţă liniştită şi modestă. Arhaică. Lumea n-avea bani, n-avea condiţii. Dar era o viaţă aşezată, frumoasă şi liniştită. Eram în familie. Aveam tot ceea ce avea nevoie un tânăr

într-un sat, la ţară. Şi totuşi, simţeam că nu e locul meu acolo” (†Justinian Chira)

Plopiş. Un sat colinar verde primăvara-vara şi blând-plăviţ

toamna, harnic de cu zori şi liniştit în asfinţit, de pe valea Cavnicului, aparţinător odinioară Cetăţii de Piatră. Aşezare cu „oameni de omenie blânzi, răbdători şi buni”, neîntrecuţi meşteri dulgheri, cărora lăzile de zestre căutate până în sate de departe le-au dus vestea. Iar zestrea mai presus de preţ şi indestructibilă a acestor oameni, chiar de-ar fi să se dezarticuleze fizic vreodată, tot din lemn şi tot de ei este făcută – Biserica „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, monument de pa-trimoniu universal, veche din 1798, când a început construcţia, bise-rică târnosită la 12 noiembrie 1811. Lemn. Material al Sfintei Cruci. Semn al Învierii.

Luna mai 1921, de la Hristos, şi de la Adam – 7429. Era după mai mult de-un veac de la ridicarea Bisericii şi clopotul chema, ca-n fiecare an de-atunci încoace, la Sfânta Liturghie din Duminica Mare, în satul acela nebăgat în seamă, în care Biserica şi oamenii aşteptau cu răbdare şi cu credinţă nesmintită două-trei săptămâni să vină să slujească preotul şi la ei. Plopiş.

„Satul meu, satul Plopiş din Maramureş, era un sat înapoiat, sub poalele pădurilor. În sat nu exista preot şi nici nu se făceau slujbe, acatiste sau para-clise. Preotul venea rar, la trei săptămâni şi făcea Sf. Liturghie.”

(†Justinian Chira)

Justinian Chira

39

Şi clopotele din toate satele din jur şi încă şi din Baia Mare se au-zeau vestind pre „limbi de foc” soroc liturgic. N-ar fi bănuit cineva că prin chemarea lor fixau o vocaţie. Voco, vocare – apel şi atracţie. La acest ceas al călăuzirii către cele sfinte, în familia Chira din Plopiş era încă o bucurie: se năştea un băiat – Ioan – care, având prins în noroc (doar moaşa Veronica ştia ceva şi inima mamei simţea!) sunetul de clopot, îşi va umple viaţa cu fapte de bun, mare şi îndelung răsunet, toate puse cu drag dinaintea lui Dumnezeu.

„Nimic nu se întâmplă în lume fără un scop. Asta trebuie să acceptăm.” (†Justinian Chira)

Memoria mamei reţine această zi, a Pogorârii Sfântului Duh, nu

însă şi data calendaristică. În acte va fi trecută ziua de 28 mai (când, probabil, tatăl se va fi dus să declare naşterea copilului), însă data reală ar trebui să fie 22 mai 1921. Prima dintre dovezi ni se pare a fi chiar faptul că ÎPS Justinian nu se simte prea legat de această zi: „Pentru mine, ziua de 28 mai 1921, ziua în care m-am născut, nu este cea mai importantă.” Apoi, 28 mai (stil nou) a fost într-o sâmbătă, iar Sfintele Paşti s-au sărbătorit în 18 aprilie (stil vechi). Scribul acestor rânduri mărturiseşte însă că nu este în măsură să prezinte calculul desfăşurat care duce exact la acest rezultat. România adoptase la puţin timp după Marea Unire calendarul gregorian, care a fost aplicat de la 1 aprilie 1919. Deci, în 1921, actele de stare civilă se întocmeau pe „stil nou”. Biserica Ortodoxă însă a recunoscut acest calendar din 1923. Oricum, data sărbătoririi Învierii Domnului se calculează şi azi pe stil vechi, dar trebuie făcută corespondenţa cu calendarul civil. „Şi aruncând măsura, au găsit douăzeci de stânjeni; dar dacă s-au înde-părtat puţin şi au măsurat din nou, au găsit cincisprezece stânjeni” (FA 27, 28). Problema depăşindu-ne şi temându-ne şi noi „ca nu cumva să dăm peste locuri stâncoase”, ne oprim aici şi îi lăsăm pe cei competenţi să o rezolve. Mai ales că „Multe-I sunt încă tainele, mai mari decât acestea, căci noi n-am văzut decât puţin din lucrurile Sa-le” (Sirah 43, 32).

Părinţii erau la maturitate. Mama, Maria (1884-1949), născută Puţ, avea 37 de ani, iar tatăl, Ilie (1871-1937), avea deja 50 de ani. Chemaseră o moaşă pricepută şi cu multă experienţă – pe Veronica. Ea avea şi o mare capacitate de intuiţie şi, pentru copilul care tocmai

Justinian Chira

40

se născuse, a avut şi un fel de rol de ursitoare. Veronica a rămas în continuare o apropiată a familiei Chira, iar băiatului Ioan ea i-a pus şi cartea în mână – parcă făcându-i un „program” şi protejându-i desti-nul. Ea a dat vestea: „Nepoată, ai un fecior. Va ajunge om mare” şi peste şase ani i-a spus lui Ioan: „Să ne citeşti de aici poezia aceasta”, punându-l să vorbească prima dată în public. Era la o şezătoare (pu-blic restrâns). Toate femeile şi-au întrerupt lucrul, nu s-a mai auzit nicio şoaptă şi toate l-au ascultat captivate citind pe copilul care încă nu fusese şcolar. Peste ani, scena se va repeta de nenumărate ori, în vorbire liberă, în faţa a sute de oameni la fel de atenţi şi de impresio-naţi.

Ioan Chira a fost apoi elev la şcoala din satul lui (1928-1934). A avut noroc de învăţători buni şi nici el nu i-a dezamăgit. Era o şcoală de ţară, în care se preda cursul elementar, dar a fost aşa cum ar trebui să fie şcolile din orice timp şi de orice nivel: „să formeze per-sonalităţi. Să-l înveţe pe om să fie în toate om: Om adevărat, respectând porunci-le lui Dumnezeu”. Învăţătorii din Plopiş şi-au făcut în mod strălucit şi nu ca pe o simplă datorie datoria. Fostul lor elev n-a încetat de-a lungul anilor să-şi amintească de „regăţeanul” Dumitru Munteanu care i-a fost învăţător în primele două clase şi de Alexandru Puţ, ta-lentat violonist care însă nu a fost atras de reflectoare, ci şi-a dedicat timpul, ştiinţa, răbdarea luminiţelor din ochii copiilor cărora s-a stră-duit să le descopere luminile cărţii. De neuitat sunt şi primele premii cu care elevul a fost răsplătit/stimulat: la sfârşitul clasei I – un cre-ion, iar când a încheiat cursurile clasei a II-a a primit un almanah popular. La examenul de absolvire susţinut în Copalnic Mănăştur, elevul Ioan Chira s-a prezentat strălucit. Lucrarea lui scrisă a fost apreciată în mod deosebit, pentru originalitate, putere de analiză şi luare de atitudine, căci lansând un îndemn la adresa autorităţilor de a se interesa mai mult de viaţa ţăranilor, lucrarea descoperea la tânărul absolvent o gândire independentă, reflexie, sensibilitate, dorinţă de armonizare a lumii.

După absolvire Ioan Chira a continuat să citească mult din cărţi-le bibliotecii şcolare din sat, dar a trebuit să se mulţumească pe mo-ment cu clasele primare. Va urma mai târziu cursurile de doi ani ale Liceului Ortodox de Băieţi „Simion Ştefan” din Cluj, apoi facultatea. Părinţii înţelegeau rostul învăţăturii dar îşi făcuseră în ce-l priveşte planuri legate de gospodărie. Ioan era singurul lor băiat şi urma,

Justinian Chira

41

după chibzuiala lor, să rămână în casa părintească. Fetele erau mari, dar în rânduiala de la ţară, ele se duc nurori în casa părinţilor soţului – aşa au făcut şi surorile lui Ioan Chira. Tatăl avea 63 de ani, mama 50 şi le era foarte necesar un ajutor. Nu gândeau ei rău – tânărul avea aptitudinile unui bun gospodar –, doar că ei se opriseră cu gân-dul la ocolul, pământul şi animalele lor. Ioan devenit monahul Justinian va administra „ocolul” Mănăstirii Rohiei şi va organiza via-ţa de obşte de acolo în chip excepţional. Dar până să ajungă în mă-năstire, mai erau câţiva ani. 1934-1941 sunt anii în care a stat acasă, de ajutor părinţilor lui, dar nu visând să ajungă „om înstărit”! Nu a renunţat la ideea de a intra într-o mănăstire – chemare pe care, inde-finit, o simţise, încă din copilărie.

În 1937, într-o noapte de noiembrie, pregătit creştineşte şi senin, se strânge din această lume tatăl, Ilie. Amintirea e păstrată cu sfinţe-nie alături de imaginea părintelui în fiecare an aducând de la Biserică oala cu paşti, adunându-i apoi pe toţi în jurul mesei, în capul căreia el rostea Rugăciunea Domnească, după care binecuvânta bucatele şi prezida, în continuare, masa ca un voievod. Demn ca un vodă a şi murit, privegheat de cuvintele Paraclisului Maicii Domnului citite, la dorinţa lui, de feciorul său, Ioan, care avea acum 16 ani. Ioan Chira rămâne doar cu mama şi îşi asumă muncile pe care le face un bărbat la ţară, dar tânărul aspiră la cu totul altceva decât truda pentru asigu-rarea zilei de mâine. După trei ani, obligaţiile filiale sunt copleşite de dorinţa de slujire a Tatălui Ceresc. Mănăstirea pe care nu o cunoştea îl t