ANTICHRISTULde Friedrich Nietzsche

Text tradus in totalitate de zopiryon din limba englezaAdunat si transformat de mazgaLyn

1.- Să ne privim drept în faţă. Suntem cu desăvârşire nordici1, ştim îndeajuns câtde aparte vieţuim. „Nici pe pământ, nici pe mare, nu vei găsi calea ce duce sprecei nordici"; ne-a spus-o mai demult Pindar. Dincolo de miazănoapte, gheţurile şimoartea - viaţa noastră, fericirea noastră... Noi am descoperit fericirea, noi îi ştimcalea, noi am găsit ieşirea printre miile de ani ai labirintului. Cine altul ar figăsit-o? -„Omul modern poate"? „Nu ştiu nici să intru, nici să ies", oftează omulcel nou... Suntem bolnavi de această modernitate, - bolnavi de aceastănesănătoasă pace, de această nemernică pierzare a faimei, de toată aceastăvirtuoasă necurăţenie a modernului da şi nu. Această îngăduinţă şi a-ceastălărgime a inimii, care „iartă" totul, fiindcă „înţelege" totul, e pentru noi un fel desiroco2. Mai bine să vieţuieşti printre gheţuri decât în mijlocul virtuţilor moderne şial altor vânturi de miazăzi!... Am fost destul de curajoşi, n-am cruţat nici pe alţii,dar nici pe noi înşine nu ne-am cruţat, - de vreme îndelungată n-am ştiut unde săpunem vitejia noastră. Din ce în ce mai posomorâţi deveneam şi ni se spuneafatalişti. Fatalitatea noastră era deplinătatea, încordarea, reînvierea puterilor Neera sete de fulgere şi fapte; rămâneam foarte departe de fericirea bicisnicilor,foarte departe de „resemnare"... Atmosfera noastră era plină de vijelie, firea dinnoi se posomora, căci noi nu aveam drum. lată formula fericirii noastre: un da, unnu, o linie dreaptă, un ţel...

2.Cine este cel bun? - Tot cel care preamăreşte cu simţul puterii, cu voinţa puterii,cu puterea însăşi.Cine-i cel rău? - Tot cel care are la rădăcina lui slăbiciunea?Ce este fericirea? Sentimentul că puterea creşte, că s-a ridicat, e împotrivire.Nu mulţumirea, ci însăşi puterea, nu pacea înainte de orice, ci războiul, nuvirtutea, ci valoarea (virtute, în stilul Renaşterii, virtute lipsită de mica morală).Piară cei slabi şi neisprăviţi, iată întâiul principiu al dragostei noastre de oameni.Şi încă unii îi mai ajută să piară.Care este cel mai vătămător viciu? - Mila ce-o simte fapta pentru ceidezmoşteniţi şi slabi: Creştinismul...

3.Nu pun aici această problemă: Ce anume caută să înlocuiască omenirea înscara făpturilor (- omul e un sfârşit). Dar ce speţă de om trebuie ridicată, trebuievoită, ce speţă avea-va cea mai mare valoare, fi-va cea mai vrednică de a vieţui,cea mai sigură de un viitor?Această speţă de o valoare superioară s-a mai văzut ades: dar ca o întâmplare,ca o excepţie, nicicând ca un tip voit. Dimpotrivă, ea a fost aceea care a fost ceamai fricoasă; până acum ea a fost aproape un lucru cu deosebireînspăimântătoare prin excelenţă; - şi această teamă va însămânţa speţapotrivnică, voită, pregătită, atinsă: animalul casnic, dobitocul (de turmă, animalul

bolnav) care e omul, -creştinul...

4.Omenirea nu reprezintă nici o dezvoltare spre un bine, spre un ce mai puternic,mai înalt, aşa cum se cugetă astăzi. „Progresul" nu-i decât o idee modernă, adicăuna falsă. în valoarea sa de european de astăzi, el rămâne cu mult mai prejosdecât europeanul Renaşterii. A se dezvolta nu înseamnă neapărat a se înălţa, ase ridica mai presus, a se întări.Dimpotrivă, există o neîntreruptă izbândă acazurilor singuratice, pe diferitele puncte ale pământului, în sânul civilizaţiilor celemai deosebite. Aceste cazuri permit într-adevăr să se imagineze o speţăsuperioară, o fiinţă care în legătură cu întreaga omenire constituie un felde supraoameni. Astfel de lovituri ale întâmplării marii izbânzi au fost pururea cuputinţă, şi vor fi poate întotdeauna. Ba seminţii întregi, triburi, popoare chiar, înîmprejurări anumite pot reprezenta lovituri fericite.

5.Nu trebuie să vrei nici să împodobeşti, nici să dezvinovăţeşti creştinismul: el adus o luptă de moarte împotriva acestei seminţii superioare a omului, a pus laopreală toate instinctele fundamentale ale acestui tip, a distilat din acesteinstincte: răul, pe răutăcios; - omul puternic, tip al afurisitului. Creştinismul a luatapărarea a tot ceea ce este slab, josnic, neizbutit, a făcut un ideal dinîmpotrivirea faţă de instinctele de conservare, ale vieţii puternice, ba chiar acorupt dreapta judecată a firilor celor mai puternice din punct de vedereintelectual, propovăduindu-le că valorile superioare ale intelectualităţii nu-s decâtpăcate, rătăciri şi ispite. Pilda cea mai vrednică de plâns este coruperea luiPascal, care crede în stricăciunea mintii sale datorită păcatului din naştere, pecând ea nu era stricată decât prin creştinismul său!

6.O dureroasă şi înspăimântătoare privelişte ridicatu-sa înaintea ochilor mei: amîndepărtat perdeaua stricăciunii oamenilor. Acest cuvânt este, cel puţin în guramea, la adăpost de orice bănuială, cel care conţine o învinuire morală a omului, îlînţeleg - interesant este a sublinia încă o dată - lipsit de mica morală; şi astapână-ntr-atât încât resimt această stricăciune exact acolo unde, până în zilelenoastre, se năzuia cât mai conştiincios la „virtute", la „firea divină", înţeleg princoncepţie - cred că se ghiceşte lucrul acesta - un ce în înţelesul decăderii:pretind că toate valorile ce slujesc astăzi oamenilor ca să-şi rezume cele maiînalte dorinţe sunt valorile decăderii.Numesc corupt, fie un animal, fie o speţă, fie un ins, a-tunci când el alege şipreferă ceea ce-i este mai prielnic. O istorie „a sentimentelor celor mai înalte", a„idealurilor umanităţii" – şi e cu putinţă să-mi fie necesar s-o povestesc - ar daaproape lămurirea pentru ce omul e atât de stricat. Viaţa însăşi e pentru mineinstinctul credinţei, al duratei, al creşterii puterilor; instinctul puterii unde lipseşte

voinţa puterii este degenerare. Pretind că această voinţă lipseşte în toate valorilesuperioare ale omenirii - că valorile degenerării, valori nihiliste, domnesc subdenumirile cele mai sfinţite.

7.Se spune că creştinismul este religia milei - mila e în contradicţie cu sentimenteleîntăritoare ce înalţă energia înţelesului vital; ea lucrează într-un chip deprimant.Când ţi-e milă, pierzi din tărie. Prin milă se înmulţeşte şi sporeşte irosirea puteriipe care suferinţa o aduce vieţii, însăşi suferinţa devine molipsitoare prin milă. înatare cazuri ea poate aduce o totală irosire a vitalităţii şi energiei, pierdereabsurdă când o compari cu minciuna cauzei (cazul morţii Nazariteanului). latăîntâiul punct de vedere, totuşi este unul şi mai însemnat încă. Admiţând că semăsoară mila după valoarea reacţiilor care de obicei îi dau naştere, caracterul deprimejdie vitală se va ivi şi mai lămurit încă. Mila împiedică în definitiv legeaevoluţiei, care este aceea a selecţiei. Ea înţelege ceea ce este copt pentrudispariţie, ea se apără în favorul dezmoşteniţilor şi osândiţilor vieţii. Prin numărulşi varietatea celor neizbutite, pe care le reţine în viaţă, ea dă vieţii însăşi unaspect posomorât şi îndoielnic. S-a avut curajul de a ne numi mila o virtute (înorice morală nobilă, ea trece drept slăbiciune); s-a mers încă şi mai departe, s-afăcut din ea o virtute, tărâmul şi obârşia tuturor virtuţilor. Dar nu trebuie uitatniciodată, că acesta era punctul de vedere al unei filosofii care este nihilistă,care înscria pe scutul său tăgăduirea vieţii. Schopenhauer avea dreptate cândspunea: viaţa este tăgăduită prin virtute, mila o face şi mai vrednică de a fităgăduită, mila e practicarea nihilismului, încă o dată, acest instinct copleşitor şimolipsitor se întâlneşte în cale cu celelalte instincte ce doresc să izbutească apăstra şi spori valoarea vieţii, el este - şi ca înmulţitor, şi ca păstrător al tuturormizeriilor - unul din uneltele principale pentru reînvierea decăderii: milaimplică neantul!... Nu se spune „neantul"; se înlocuieşte sursa cu noţiunea„dincolo"; sau „Dumnezeu"; ori „viaţa adevărată", sau chiar „nirvana", izbăvirea,„fericirea celor aleşi".Această nevinovată retorică ce intră în domeniul idiosincrasiei religioase şimorale, va părea cu mult mai puţin nevinovată, de îndată ce se va pricepe că eaeste năzuinţa ce se învăluie aici într-o mantie de cuvinte sublime: duşmăniavieţii. Schopenhauer era vrăjmaşul vieţii, de aceea mila deveni pentru el ovirtute... Se ştie că Aristotel vedea în milă o stare bolnăvicioasă şi periculoasă,pe care o dezrădăcina, luând din când în când câte un purgativ: tragedia erapentru el acel purgativ. Pentru a ocroti instinctul vieţii, ar trebui însă să se cauteîntr-adevăr un mijloc de a da o lovitură acestei îngrămădiri a milei, atât depericuloasă şi aşa de bolnăvicioasă cum e înfăţişată de cazul lui Schopenhauer(şi din nefericire şi de acel al întregii noastre decadenţe literare şi artistice de laPetersburg la Paris, de la Tolstoi până la Wagner), pentru ca s-o facă săizbucnească... Nimic mai nesănătos, în mijlocul modernismului nostru nesănătos,decât această milă creştină. A fi medici în acest caz, neînduraţi aici, a mânui

scalpelul, face parte din noi înşine, e felul nostru de a iubi oamenii; prin easuntem noi filosofi, noi ăştia din îndepărtata miazănoapte!...

8.E necesar a spune pe cine socotim noi ca un contrast lăuntric al nostru: teologiişi tot ce are sânge de teolog în vine - întreaga noastră filosofie... Trebuie să fivăzut mai de a-proape această ursită, mai bine încă, trebuie s-o fi vieţuit, trebuiesă fi fost gata să pierzi pentru dânsa, pentru ca să nu mai înţelegi gluma în acestcaz (libera gândire a domnilor, oamenii noştri de ştiinţă, a fiziologiştilor noştri e înochii mei o glumă, le lipseşte patima în aceste chestii, le lipseşte faptul de a fisuferit cu ele). Această otrăvire merge cu mult mai departe decât îşi dă omul cupărerea: am găsit instinctul teologic, al mândriei pretutindeni unde se simte azi„idealism", pretutindeni unde mulţumită unei obârşii mult mai înalte, îţi însuşeştidreptul de a privi de sus realitatea, ca şi cum ne-ar fi străină... Idealistul, întocmaica şi preotul, are la îndemână toate marile idei (şi nu numai în mână!), mânuieşteun binevoitor dispreţ împotriva „raţiunii", a „simţirilor", a „onorurilor", a „buneistări", a „ştiinţei", se simte mai presus de toate acestea, ca şi cum ar fi nişteputeri vătămătoare şi ademenitoare deasupra cărora pluteşte ca o pură osândirela singurătate... „duhul": ca şi cum smerenia, nevinovăţia, sărăcia - într-un cuvântsfinţenia - nu făcuseră până acum mult mai mult rău vieţii decât oricare alt viciu...Spiritul pur este minciună curată. Atât cât preotul va trece încă drept o speţăsuperioară, preotul, - acest tăgăduitor, acest bârfitor, acest otrăvitor al vieţii prinmeserie, nu este răspuns la întrebarea: ce este adevărul?Adevărul e cu capul în jos, dacă avocatul întărit al neantului şi tăgăduirii trece cafiind reprezentant al adevărului...

9.Acestui instinct teologic îi fac eu războiul: am găsit pretutindeni urmele lui. Acelcare are sânge de teolog în sine, se află de la întâiul pas într-o falsă poziţie faţăde toate lucrurile, întro situaţie lipsită de sinceritate. Patosul ce izvorăşte din ease cheamă credinţă; trebuie să închizi ochii o dată pentru totdeauna înainte-ţi, casă nu suferi de aspectul unei falsităţi fără de leac. Aparte, îţi faci din aceastăoptică cu cusururi, o morală, o virtute, o sfinţenie: se uneşte buna conştiinţă cu ovedenie falsă, se cere ca nici o altfel de optică să nu aibă valoare, după ce aifăcut-o sacrosanctă pe a ta însăţi, „dându-i" numele de „Dumnezeu", „mântuire",„veşnicie". Pretutindeni unde mă duceam, am pus în lumină, am vădit instinctulteologic, este într-adevăr forma subpământeană a falsităţii. Ceea ce socoatedrept adevărat un teolog, trebuie să fie fals: e aproape un criteriu al adevărului.Cel mai josnic instinct de conservare al lui este acela ce-l opreşte de a da cinstirerealităţii, sau să-i dea cuvântul întrun oarecare punct. Pretutindeni unde ajungeinfluenţa teologică, evaluările s-au răsturnat, pretutindeni concepţiile „adevărat" şi„fals" sunt necesarmente înlocuite una prin alta: „adevăr" e în cazul acesta tot ceeste mai primejdios pentru viaţă; ceea ce-l înalţă, îl ridică, îl afirmă, îl

îndreptăţeşte şi-l face să triumfe se cheamă „fals"... Dacă se întâmplă ca teologiisă-şi întindă mâna - către putere, prin „conştiinţă" prinţilor (sau noroadelor) - sănu ne îndoim de ceea ce se întâmplă în fond, de fiecare dată: voinţa sfârşitului,voinţa nihilistului vrea să obţină puterea...

10.Între germani aş fi pe dată înţeles, dacă aş spune că filosofia e coruptă prinsângele teologilor. Pastorul protestant este bunicul filosofiei germane,protestantismul este însăşi pecatum originale al ei. Definiţia protestantismului:creştinismul paralizat pe de o parte şi raţiunea tot aşa... N-ai decât să rosteşticuvântul „seminarul din Tubingen", pentru ca să pricepi ce este în definitivfilosofia germană - o filosofie prin şiretlic... Şvabii sunt cei mai buni mincinoşi dinGermania, ei mint cu neprihănire... De unde vine uşurarea care trecu la ivirea luiKant asupra Germaniei şi asupra lumii ştiinţifice, compusă pe trei sferturi din fiiide pastori şi dascăli săteşti - de unde vine convingerea germană, care şi acumîşi mai găseşte ecou, că prin Kant se inaugurează o cârmuire spre mai bine?Instinctul teologic al savantului german ghicea ceea ce ar redeveni cu putinţă...Un drum cotit spre idealul antic era deschis, concepţia „lumii-adevăr", concepţiamoralei întru atât cât esenţa lumii (aceste două dintre cele mai 'rele greşeli dincâte sunt!) era nouă, dacă nu cu putinţă de dovedit, cel puţin cu neputinţă derespins, mulţumită unui scepticism delicat şi viclean... Motivul, dreptul are temei,nu are puternice înclinări... S-a înfăptuit din realitate o „aparenţă"; o lume cudesăvârşire mincinoasă, aceea a esenţei devenite realitate... Succesul lui Kantnu este decât un success de teolog; Kant nu era - ca Luther, ca Leibniz, - decâtun frâu mai mult integrităţii germane, şi aşa destul de puţin temeinică.

11.Încă un cuvânt împotriva lui Kant şi ca moralist. O virtute caută să fie născocireanoastră, apărarea noastră şi necesitatea noastră personală: luată în cu totul altînţeles, ea nu este o primejdie. Ceea ce nu este o condiţie vitală este vătămătorvieţii; o virtute care nu fiinţează decât din pricina unui sentiment de respectpentru ideea de „virtute", cum o voia Kant, este primejdioasă. „Virtutea",„datoria", „binele în sine", binele cu caracter de impersonalitate, de valoareobştească - himere în care se exprimă degenerarea, ultima slăbire a vieţii,hinezeria din Koenigsberg. Cele mai adânci legi ale conservării şi creşterii cercontrariul: ca fiecare săşi născocească virtutea sa, imperativul său categoric. Unpopor piere când confundă datoria sa cu concepţia generală a datoriei. Nimic nunimiceşte mai adânc, mai temeinic, decât datoria impersonală, jertfa în faţazeului Moloch al astracţiei. Şi pas să mi se găsească pericolul imperativ -categoric al lui Kant!... Numai instinctul teologic a putut să-l ia sub a lui ocrotire!O acţiune scornită de instinctul vieţii dovedeşte valoarea sa, prin bucuria cuare-l însoţeşte; şi acest nihilist cu măruntaiele creştine şi dogmatice socoteabucuria ca o greşeală... Ce slăbeşte oare mai repede decât munca, gândirea,

decât a simţi fără necessitate lăuntrică, fără o adâncă alegere personală, fărăbucurie, ca un automat al „datoriei". E întrucâtva un fel de reţetă pentrudecadenţă şi nerozie... Kant deveni nerod. Şi acesta era contemporanul luiGoethe! Acest păianjen prin puterea sorţii era socotit ca filosoful german înplin înţeles al cuvântului - şi... vai! încă mai este!... Mă feresc tare mult de aspune ce cuget despre germani..., Kant nu vedea oare în Revoluţia francezătrecerea de la o formă anorganică a Statului la forma organică? Nu s-a întrebat eloare, dacă există un eveniment inexplicabil altfel decât printr-o aptitudine moralăa omenirii în aşa fel ca prin acest eveniment să fie dovedită - o dată pentrutotdeauna - „năzuinţa omenirii spre mai bine"? „Răspunsul lui Kant" „E revoluţia".Instinctul care se înşală în toate, instinctul împotriva firii, decadenţa germană şifilosofică - iată Kant!

12.Las la o parte pe cei câţiva sceptici, filosofi de rasă în istoria filosofiei: cât desprerest, ei nu cunosc nici cele dintâi cerinţe ale cinstei intelectuale. Toţi fac cafemeile: aceşti mari înflăcăraţi, aceste dobitoace curioase, iau „sentimentelefrumoase" drept argumente, „pieptul ridicat" drept suflarea de făurar adumnezeirii, convingerea drept Criterium al adevărului. La sfârşitul vieţii sale,Kant în nevinovăţia lui „germană", încă a mai căutat să se facă ştiinţific,sub numele de „raţiune practică", această formă a corupţiei, această lipsă deconştiinţă intelectuală; ci născoci ad-hoc o raţiune, în care nu se ocupă deraţiune, această raţiune se manifestă când vorbeşte morala, când se poate auzirevendicarea „tu trebuie". Dacă se ţine seama că, aproape la toate popoarele,filosoful nu este decât dezvoltarea tipului sacerdotal, această moştenire apreotului, această falsă batere de monedă în faţa sa însuşi nu mai uimeşte. Cândai datorii sfinte, de pildă aceea de a face pe oameni mai buni, de a-i izbăvi, dea le aduce mântuirea, când porţi dumnezeirea în pieptu-ţi, când eştitransmiţătorul imperativelor suprapământeşti, te şi găseşti - cu o atare misiune -în afara evaluărilor pur conforme raţiunii - sfânt prin tine însuţi printr-o ataresarcină, tip tu însuţi al unei ierarhii superioare!... întru ce-l priveşte ştiinţa pe unpreot El se află prea sus pentru dânsa!... şi preotul a domnit doar până aici!... Ela determinat concepţia „adevărului" şi a „falsului"!...

13.Să nu rămânem mai prejos de măsură: noi înşine, noi ăştia care suntem minţilibere, suntem de pe acum o „prefacere a oricăror valori", o acea declaraţie derăzboi şi victorie împotriva tuturor vechilor concepţii ale „adevărului" şi „falsului".Cele mai preţioase vederi se găsesc în cele din urmă; dar vederile cele maipreţioase sunt metodele. Toate metodele, toate presupunerile spiritului nostruştiinţific, aveau împotrivă-le, timp de veacuri, cel mai adânc dispreţ: mulţumită lorerau cu totul înlăturate legăturile cu „oamenii cinstiţi" - erau socotite ca un„duşman al lui Dumnezeu", un defăimător al adevărului, un „demoniac", întru ce

priveşte caracterul ştiinţific, era Tşândâla... Avem împotrivă-ne întreg pathosulomenirii - concepţia sa despre ceea ce trebuia să fie adevărul, serviciuladevărului. Fiecare din imperativele „tu trebuie" era îndreptat, până acumîmpotriva noastră... Lucrul nostru, umbletul nostru tăcut, îngrijorat, neîncrezător -totul li se părea absolut nevrednic şi de dispreţuit, în ultimă instanţă ar fi locul dea ne întreba - cu oarecare dreptate - dacă nu este o anumită rafinare estetică înfaptul opririi omenirii într-o atât de îndelungată orbire: ea cerea adevărului unefect pitoresc, ba cerea ca acela ce caută conştiinţa, să producă asuprasimţurilor o puternică impresie. Smerenia noastră le-a fost multă vremepotrivnică... O, cum au mai ghicit acest lucru, curcanii ăştia.

14.Ne-am schimbat felul nostru de a vedea. Am devenit mai puţin pretenţioşi întoate lucrurile. Nu mai scoboram pe om din „spirit" din „dumnezeire", noi l-amaşezat iarăşi printre animale. E pentru noi animalul cel mai puternic, pentru că ecel mai viclean: spiritualitatea noastră e o urmare a acestui lucru. Pe de altăparte ne apărăm împotriva unei deşertăciuni care, şi ea, ar vrea să-şi înalţevocea: ca şi cum omul ar fi fost cea mai mare gândire dincolo de capătulevoluţiei animale. Nu este o absolută încununare a creaţiei, fiecare făptură seaflă alăturea de dânsul în acelaşi grad de desăvârşire... Şi pretinzând asta, încămergem prea departe: omul este relativ cel mai lipsit dintre toate animalele, celmai bolnăvicios, acela care s-a rătăcit cât mai periculos de departe de instinctelesale - e drept, cu toate acestea este şi animalul cel mai interesant!În ce priveşte animalele, Descartes era acela care, cel dintâi a avut admirabilaîndrăzneală de a socoti pe animal ca o maşină: întreaga noastră fiziologie seîncumetă a dovedi această propoziţie. Astfel - cu dreaptă judecată nu mai punempe om aparte, cum făcea Descartes: ceea ce concepe omul astăzi nu depăşeştecu mult mai departe de concepţia lui maşinală. Odinioară se da omului „liberularbitru" ca o înzestrare a unei lumi superioare: astăzi i-am luat chiar şi arbitrul,voinţa în acest înţeles, că nu-i mai este îngăduit a se înţelege prin asta unarbitru. Vechiul cuvânt „voinţa" nu mai serveşte la altceva decât să arate orezultantă, un fel de acţiune individuală, care urmează neapărat unei serii deîntărâtări, - fie concordante, fie contradictorii: - Voinţa nu „lucrează" nici nu mai„aţâţă". Altădată se vedea în conştiinţa omului, în „spirit", o dovadă a obârşiei luisuperioare, a dumnezeirii sale: pentru desăvârşirea omului i s-a dat sfatul să-şivâre în sine simţurile, ca broasca ţestoasă; să suprime legăturile cu celepământeşti, să îndepărteze învelişul muritor: nu mai rămânea din el decâtesenţialul: „spiritul curat". Acolo ne-am modificat felul nostru de a vedea. „Spiritul",conştiinţa ni se par a fi tocmai simptomele unei relative nedesăvârşiri aorganismului, o încercare, o pipăire, un dispreţ, o trudă ce istoveşte zadarnic multăputere nervoasă, - tăgăduim că nu poate fi făurit la perfecţie, atâta timp cât esteconştiincios făcut. „Spiritul pur" e o curată nerozie: dacă facem abstracţie de sistemulnervos, de „învelişul pământesc", ne înşelăm în socoteala noastră şi nimic mai mult!

15.În creştinism nici morala, nici religia nu sunt în contact cu realitatea. Nimic altadecât nişte cauze imaginare („Dumnezeu", „suflet", „eu", „spirit", „liber arbitru" -sau chiar arbitru care „nu e liber"); nimic altceva decât efectele imaginare(„păcatul", „mântuirea", „îndurarea", „ispăşirea", „iertarea păcatelor"). O închipuitălegătură între făpturi („Dumnezeu", „spirit", „suflet"); o imaginară ştiinţă naturală(antropocentrică, o absolută lipsă a conceperii cauzelor fireşti); o psihologieimaginară (nimic altceva decât neînţelegeri, interpretări de sentimente generale,plăcute sau neplăcute, ca stările marelui simpatic, cu ajutorul graiului figurat alidiosincrasiilor religioase şi morale - („căinţa", „vocea conştiinţei", „ispitadiavolului", „prezenţa lui Dumnezeu"); o teologie imaginară („domnia luiDumnezeu", „Judecata de Apoi", „viaţa veşnică"). Această lume a ficţiunilor purese deosebeşte foarte tare, în defavoarea sa, de lumea viselor, pentru că astaoglindeşte, pe câtă vreme cealaltă nu face decât s-o falsifice, s-o deprecieze şis-o tăgăduiască. După ce a fost născocit începutul „fire", într-atât cât împotrivireaconceptului „Dumnezeu", „firesc" ajunge echivalentul conceptului „de dispreţuit",- toată această lume de ficţiuni îşi are obârşia în ura împotriva firescului(-realitatea! -), e expresia adâncii neplăceri ce-o pricinuieşte realitatea... Daraceasta explică totul. Cine este dar unicul care să aibă motiv a ieşi din realitate,printr-o minciună? Acela pe care ea îl face să sufere. Dar a suferi, în acest caz,înseamnă să fii tu însuţi o realitate greşită... Preponderenţa sentimentuluisuferinţei faţă de sentimentul plăcerii este cauza acestei religii, a acestei moraleînchipuite: un atare exces dă formula pentru decadenţă3...

16.O critică a concepţiei creştine a lui Dumnezeu înlănţuie o asemenea concluzie.Un popor care mai are încă credinţă în sine însuşi, posedă şi un Dumnezeucare-i este propriu. El venerează în acest Dumnezeu condiţiile ce-l fac victorios,virtuţile sale, el răsfrânge senzaţia plăcerii ce şi-o pricinuieşte sieşi, sentimentulputerii într-o făptură căreia îi putem mulţumi. Acel care a avut, vrea să dea; unpopor mândru are trebuinţă de un Dumnezeu, căruia să-I jertfească... în acestecondiţii religia e o formă a recunoştinţei. Eşti recunoscător faţă de tine însuţi: iatăde ce trebuie un Dumnezeu. Un atare Dumnezeu trebuie să poată folosi şivătăma, trebuie să fie prieten şi vrăjmaş, îl admiri în bine ca şi în rău. Scopireaantifirească a unui Dumnezeu, pentru a face din El numai un Dumnezeu albinelui, ar fi în afară de tot ce se poate dori. Ai nevoie de Dumnezeul răutăcios,tot atât cât şi de un Dumnezeu bun. Nu-şi prea datorează omul propria luiexistenţă toleranţei, filantropiei... Ce însemnătate ar avea un Dumnezeu caren-ar cunoaşte nici mânia, nici răzbunarea, nici pizma, nici bătaia de joc, nicivicleşugul, nici silnicia, care n-ar şti poate nici chiar luminoasele ardori alevictoriei şi nimicirii? Un atare Dumnezeu n-ar fi înţeles, de ce-ar mai avea omul?Fără îndoială, când piere un popor, când simte definitiv credinţa lui în viitor,

speranţa sa în libertate, când supunerea i se pare a fi de primă necesitate, cândvirtuţile supunerii intră în conştiinţa sa, ca o condiţie a conservării, atunci trebuietot aşa ca şi Dumnezeul lui să se transforme. El devine atunci făţarnic, fricos,smerit, povăţuieşte „pacea sufletului", lipsa urii, atenţiile, „iubirea" faţă de prietenica şi de neprieteni. Nu face alta decât să moralizeze, se urcă în cocioaba tuturornoroadelor particulare, devine Dumnezeul lumii întregi, Dumnezeul vieţiiparticulare, devine cosmopolit... Altădată El reprezenta un popor, puterea unuipopor, tot ceea ce este bătăios şi cu puteri falsificate în sufletul unui popor; acumnu mai e decât bunul Dumnezeu... într-adevăr, nu e altă alternativă pentruDumnezei: sau sunt chiar VOINŢA PUTERII, - şi atunci vor fi Dumnezeii unuipopor, sau sunt neputinţa putinţei, - şi atunci vor deveni neapărat buni...

17.Pretutindeni unde, într-un chip oarecare, voinţa puterii descreşte, este de fiecaredată o fiziologică dare înapoi, o decadenţă. Divinitatea decadenţei 4 estecircumscrisă în virtuţile sale şi instinctele bărbăteşti devin neapărat Dumnezeulacelor ce sunt într-o stare de regresiune fiziologică: Dumnezeul slabilor. Ei înşişinu se numesc slabi, ci îşi spun „bunii". Se înţelege, fără să mai fie nevoie de vreoindicaţie, în care clipă a istoriei devine cu putinţă ficţiunea dualistică a unui bun şia unui rău Dumnezeu. Cu acelaşi instinct de care se servesc supuşii pentru aapleca pe Dumnezeul lor spre „binele în sine", ei răpesc bunele calităţiDumnezeului învingătorilor: se răzbună pe stăpânii lor îndrăcind pe Dumnezeulăstora. Bunul Dumnezeu, ca şi diavolul, amândoi sunt produsele decadenţei.Cum e cu putinţă să se mai supună cineva din zilele noastre simplicităţiiteologilor creştini, ca să decreteze cu ei împreună, că dezvoltarea concepţiei luiDumnezeu, începând de la „Dumnezeul lui Israel" - Dumnezeul unui popor, -până la Dumnezeul creştin, suma tuturor bunătăţilor poate fi un progres? Dar şiRenan însuşi o face. Ca şi cum Renan ar fi avut un drept la simplicitate!Contrariul îţi sare numaidecât în ochi. Dacă se elimină din concepţia luiDumnezeu condiţiile vieţii ascendente, tot ce este puternic, viteaz, măreţ,mândru, dacă această concepţie decade pas cu pas pentru a deveni simbolulunui toiag al ostenelii, o scândură de izbăvire pentru toţi acei ce se îneacă, dacăse face din ea Dumnezeul sărmanilor, al păcătoşilor, al bolnavilor prin excelenţăşi dacă atributul de „Mântuitor", de „Reînvietor", rămâne, rămâne întrucâtva şiîn chip general singurul atribut divin: la ce va duce o atare transformare?, o atarereducere a dumnezeirii? Fără îndoială: „domnia lui Dumnezeu" s-a mărit.Odinioară Dumnezeu nu-şi avea decât norodul său „ales". De atunci încoace Els-a dus printre străini; ca şi poporul Lui a început a călători fără să se maioprească vreodată locului: până acolo încât El a fost pretutindeni acasă, marelecosmopolit, - până acolo că avu de partea Lui „marele număr", democratul printrezei, nu deveni totuşi un mândru zeu păgân: rămase evreu, rămase Dumnezeulungherelor şi al locurilor obscure, al tuturor mahalalelor nesănătoase din lumeaîntreagă, împărăţia Lui universală e - înainte ca şi după aceea - o împărăţie

subterană, un spital, un regat al Ghettoului...5. Şi el însuşi atât de palid, aşa deslab, atât de decadent... Cei mai străvezii dintre făpturile palide se făcură stăpâniilui, domnii metafizicieni, aceşti albinoşi ai gândirii într-atât îşi ţesură pânza înpreajma Lui, încât - hipnotizat de mişcările lor, - ajunge El însuşi păianjen, Elînsuşi metafizician. Acum s-a dedat să împartă lumea fără vrerea Lui - subSpecie Spinozae6 - şi s-a prefăcut într-un ce pururea mai subţire, mereu maipalid, a ajuns „ideal", „spiritul pur", „absolutum", „lucru în sine"... Ruina unuiDumnezeu: Dumnezeu devine „lucru în sine"...

18.Concepţia creştină a lui Dumnezeu - Dumnezeu, zeul bolnavilor, Dumnezeu,păianjenul, Dumnezeu-duhul — e una din concepţiile divine cele mai corupte dincâte s-au înfăptuit vreodată pe pământ; poate că e chiar cu mult mai prejos denivelul evoluţiei scoborâtoare a tipului divin: Dumnezeu degenerează pânăajunge în contradicţie cu viaţa, în loc de a fi glorificarea şi veşnica afirmare! Adeclara război vieţii, firii, voinţei de a trăi, în numele lui Dumnezeu! Dumnezeu,formulă pentru toate bârfelile de „dincoace", pentru toate minciunile de „dincolo"!Neantul divinizat în Dumnezeu, voinţa neantului sfinţită!...

19.Că puternicele rase din miazănoaptea Europei nu l-au respins pe Dumnezeulcreştin, asta într-adevăr nu face cinste darului lor religios, ca să nu mai vorbim şide gustul lor. Ele ar fi trebuit s-o sfârşească cu acel produs al decadenţei,bolnăvicios şi firav, lată pentru ce apasă asupra lor un blestem: ele au absorbit întoate instinctele lor, boala, bătrâneţea, contrazicerea, de când n-au mai creat unDumnezeu! Aproape două mii de ani şi nici un alt Dumnezeu nou! Vai, dăinuiepururea un ultimatum şi un maximum al puterii creatoare a divinităţii, a creatorspiritus-ului în om, acest vrednic de milă, Dumnezeu al monotonoteismuluicreştin! Acest şubred edificiu de ruine, născut din zero, dintr-o idee şi ocontradicţie, în care toate obsesiile sufletului îşi găsesc pedeapsa lor!

20.Prin osândirea creştinismului n-aş vrea să nedreptăţesc o religie înrudită, care-lîntrece chiar prin numărul credincioşilor ei: budismul. Amândouă preţuiescîntr-atât că sunt religii nihiliste - sunt religiile decadenţei - dar amândouă suntdespărţite prin cel mai ciudat fel de a fi. Critica creştinismului e adâncrecunoscătoare indianiştilor, chiar de a fi comparate acum. Budismul e de o sutăde ori mai realist decât creştinismul, el aduce, ca moştenire, putinţa de a şti săpună în mod obiectiv şi rece problemele, el vine după o mişcare filosofică de maimulte veacuri; ideea de „Dumnezeu" în geneza lui e fixată când vine. Budismul esingura religie cu adevărat pozitivă ce ne-o arată istoria, chiar în teoria conştiinţei(un strict fenomenalism), el nu mai spune: „lupta împotriva păcatului" ci, dânddrept realităţii „lupta împotriva suferinţei". El are chiar în urma lui - şi asta-l

deosebeşte profund de creştinism - iluzia voluntară a concepţiilor morale, - el seaflă aşezat, ca să vorbesc în graiul meu, dincolo de bine şi de rău, - cele douăfapte fiziologice ce le ia drept bază şi pe care le consideră, sunt mai întâi oumflare a sensibilităţii, care se exprimă printr-o putere rafinată de a suferi, apoi ohiperspiritualizare, o viaţă prea prelungită prin ideile şi procedurile logicii în careinstinctual personal a fost jignit în favoarea impersonalităţii. (Două stări pe carecel puţin unii dintre cititorii mei - „obiectivi" ca şi mine - le cunosc din experienţă).Din cauza acestor condiţii filosofice s-a produs o scădere a puterilor pe careBuddha o combate prin igienă. Ca leac el întrebuinţează viaţa în aer liber, viaţaîn mişcare, cumpătarea şi alegerea alimentelor, prevederi împotriva spirtoaselor,împotriva tuturor stărilor bolnăvicioase ce produc fiere, care aprind sângele: nicio grijă, nici pentru sine, nici pentru alţii. El cere reprezentaţii ce procură fieodihna, fie veselia, - născoceşte mijlocul de a se descotorosi de altele, înţelegeprin bunătate lucrurile care sunt bune, prielnice sănătăţii. Rugăciunea esteexclusă, ca şi ascetismul; nici un imperativ categoric, nici o constrângere, nicichiar în comunităţile călugăreşti - (se poate ieşi din nou din ele) - . Toate asteanu-s socotite ca mijloc de a întări această prea mare sensibilitate. De aceeabudismul nu cere lupta împotriva ereticilor; învăţătura sa nu se apără de nimic,atât de mult cât se apără de răzbunare, de scârbă, de ură („duşmănia nu punecap vrăjmăşiei"; e mişcătorul refren al budismului...). Şi asta cu drept cuvânt:având în vedere principalul ţel igienic, aceste tulburări ar fi întru totulnesănătoase. El se luptă împotriva oboselii sufleteşti pe care o află la sosirea sa,o oboseală care se exprimă printr-o mare „obiectivitate", (adică slăbireainteresului individual, pierderea echilibrului, a „egoismului"), printr-o asprăreîntoarcere chiar a intereselor spirituale asupra personalităţii, în învăţătura luiBuddha egoismul devine o datorie: „singurul lucru trebuincios". Chipul în carese descotoroseşte cineva de suferinţă, regulează şi hotărniceşte orice dietăspirituală (- să-şi amintească oricine de acel atenian care declara deopotrivărăzboiul „ştiinţei pure" a lui Socrate, care în domeniul problemelor, ridicăegoismul la înălţimea unui principiu).

21.Cea dintâi condiţie pentru budism e o climă foarte dulce, o mare blândeţe, omare libertate în obiceiuri şi nici urmă de militarism. Mişcarea trebuie să-şi aibăcăminul său în castele superioare, chiar în straturile învăţaţilor. Ca ţel suprem elvrea seninătatea, tăcerea, lipsa de dorinţe şi scopul este atins. Budismul nu-i oreligie prin care se năzuieşte numai la desăvârşire; perfecţiunea este cazulnormal. În creştinism instinctele supuşilor şi apăsaţilor vin în prima linie: straturilecele mai de jos sunt acelea ce caută în el izbăvirea: aici se exercită, caîndeletnicire, ca leac împotriva urâtului, cazuistica păcatului, critica de sine,inchiziţia conştiinţei, aici se menţine neîncetat - prin rugăciune - extazul în faţaunui puternic, numit „Dumnezeu"; aici cel mai înalt e privit ca un lucru de care nicinu te poţi apropia, ca un prezent, o „graţie". De asemenea lipseşte publicitatea:

uşile închise, locul întunecos este creştinismul, aici se dispreţuieşte trupul,igiena este respinsă ca senzualitate; Biserica se apără chiar şi împotrivacurăţeniei – prima măsură creştină după izgonirea Maurilor a fost închidereabăilor publice, care numai în Cordoba erau două sute şaizeci: o anumită aplecarespre cruzime către sine însuşi şi faţă de alţii, este esenţialmente creştină; tot aşaura necredincioşilor, a schismaticilor, voinţa de a-I prigoni; idei mohorâte şineliniştitoare ocupă întâiul rând; stările de suflet cele mai căutate, acelea ce searată sub cele mai înalte nume sunt „epilepsoizii"; dieta e poruncită în aşa fel, casă ocrotească fenomenele bolnăvicioase şi să supraîntărâte nervii. Creştinismule ura mortală împotriva stăpânilor pământului, împotriva „nobililor" - şi înacelaşi timp o concurenţă ascunsă şi tainică (li se lasă „trupul", nu vor decât„sufletul"). Creştinismul e ura „spiritului", a mândriei, a curajului, a libertăţii,necredinţei 7 spiritului; creştinismul e ura împotriva simţurilor, împotriva plăceriisimţurilor, împotriva bucuriei în genere...

22.Când creştinismul îşi părăsi primul său tărâm, castele inferioare, pesubpământeanul lumii antice, când caută puterea printre popoarele barbare, numai avea înaintea-i - ca primă condiţie - nişte oameni obosiţi, ci oamenilăuntriceşte îmbobociţi, ce se sfâşiau unii pe alţii, nu pe omul puternic, ci pe omulpeste măsură de slăbit. Nemulţumirea de sine, suferinţa trupului nu-s aici - ca labudişti - mare sensibilitate 8 şi o prea mare putere de a suferi, dimpotrivă, ouriaşă dorinţă de a face să sufere, de a dezlănţui încordarea lăuntrică în fapte şiidei contradictorii. Creştinismul avea trebuinţă de idei şi de valori barbare, pentrua se face stăpânul barbarilor, astfel sunt jertfa primelor roade, consumareasângelui la Cină 9, dispreţul spiritului şi culturii, tortura sub toate formele -trupească şi sufletească - marea pompă a culturilor. Budismul este o religiepentru oamenii zăbavnici, pentru rasele devenite bune, blânde, leneşe, care suntprea simţitori la durere (Europa încă nu-i coaptă pentru acest caz), e o chemarea acestor rase spre pace şi seninătate, dieta în cele sufleteşti, spre o anumităîntărire trupească. Creştinismul vrea să se facă stăpânul fiarelor sălbatice,motivul său este să-i facă bolnavi, slăbirea este reţeta creştină pentrudomesticire, pentru „civilizaţie".Budismul e o religie pentru sfârşitul şi oboseala civilizaţiei; creştinismul nugăseşte încă această civilizaţie, el o făureşte, dacă asta-i este trebuitor.

23.Budismul, încă o dată spus, e de o sută de ori mai rece, mai demn de crezare,mai obiectiv. El nu mai are trebuinţă de a-şi pregăti durerea sa, puterea lui de asuferi, prin interpretarea păcatului, el spune numai ceea ce cugetă: „Sufăr".Pentru barbar, dimpotrivă, a suferi nu e deloc convenabil: el are mai întâinecesitatea unei lămuriri, pentru a-şi mărturisi că suferă - instinctul său, maidegrabă îl îndeamnă să tăgăduiască suferinţa, s-o sufere în tăcere - Aici cuvântul

„diavol" a fost o binefacere: a avea un vrăjmaş precumpănitor şi groaznic - sesimţea nevoia ruşinii de a suferi din partea unui atare duşman, în bazacreştinismului sunt câteva fineţi care aparţin Răsăritului. Mai întâi de toate, el ştiecă-i este cu totul indiferent în sine, dacă e ceva adevărat, dar că este de cea maimare însemnătate să fie crudul adevăr. Adevărul şi credinţa în ceva sunt douălumi de interes cu desăvârşire îndepărtate una de alta, aproape două lumi deîmpotriviri, - ajungi şi la una şi la alta, pe căi cu totul deosebite. Faptul de a fiiniţiat asupra acestui punct, aproape constituia pe înţeleptul în Răsărit: astfel oînţeleg brahmanii, aşa le înţelege Platon şi toţi discipolii înţelepciunii tainice 10.Dacă, de pildă, e fericire în a se şti izbăvit de un păcat, nu e trebuincios - caprimă condiţie - ca omul să fie vinovat cu orice chip, credinţa e mai întâi de toatetrebuincioasă, va trebui să se discrediteze raţiunea, cunoaşterea, cercetareaştiinţifică: calea adevărului devine drumul oprit. Speranţa intensă este un bine cumult mai îmbolditor vieţii, ca indiferent orice altă fericire care se îndeplineşte.Trebuie susţinuţi acei ce suferă de pe urma unei speranţe care nu poate ficontrazisă prin nici o realitate; - care nu poate izbuti în nici o înfăptuire: o nădejdedin cealaltă lume. (Din pricina acestei putinţi de a face să tânjască nenorocitul,speranţa era privită de greci ca rău al relelor, ca cel mai rău dintre toate, acelacare rămase pe fundul cutiei Pandorei). Pentru ca iubirea să fie cu putinţă,Dumnezeu trebuie să fie personal; pentru ca instinctele cele mai josnice să poatăfi de partea lui, trebuie ca Dumnezeu să fie tânăr. Pentru osârdia femeilor sepune un sfânt frumos, în prima linie; pentru aceea a bărbaţilor o Sfântă Fecioară.Asta cu condiţia ca creştinismul să vrea să devină stăpânul solului unde cultulAfro-ditei şi cultul lui Adonis determinaseră deja concepţia cultului; revendicareaneprihănirii întăreşte violenţa şi inferioritatea instinctului religios - ea face cultulmai cald, mai entuziast, mai intens. Iubirea este starea în care omul vede maimult lucrurile, aşa cum nu sunt. Puterea iluzorie e în ordine ierarhică cea mairidicată, ca putere îndulcitoare, putere glorificatoare. Era vorba de a se găsi oreligie în care să se poată iubi: cu iubirea te pui mai presus de cele mai relelucruri din viaţă - nu le mai vezi nicidecum. Asta în ceea ce priveşte cele treivirtuţi creştine, credinţa, iubirea şi speranţa: le numesc cele trei prevedericreştine. Budismul este prea zăbavnic, prea pozitiv, pentru ca să mai fie încă şiprevăzător în felul acesta.

24.Nu fac aici decât să ating problema obârşiei creştinismului. Primul lucru pentru aajunge la soluţia acestei probleme se anunţă astfel: Nu se poate înţelegecreştinismul decât considerându-l pe tărâmul unde a crescut, el nu estenicidecum o mişcare de reacţiune împotriva instinctului semitic, e însăşiconsecinţa, o încheiere mai mult în înspăi-mântătoarea-i logică, în formulaMântuitorului; „Izbăvirea prin evrei", iată cel de-al doilea punct: tipul psihologic alga-lileanului e încă de recunoscut, dar numai în completa-i degenerare (care e înacelaşi timp o sluţire şi o suprapovară a trăsăturilor străine) ce a putut-o servi,

aşa cum a fost întrebuinţat, tipul Mântuitorului omenirii.Jidovii sunt poporul cel mai de seamă din istoria universală, fiindcă, puşi în faţaproblemei de a fi sau a nu fi, ei au preferat cu limpeziciune de vederineliniştitoare, să existe cu orice preţ, acest preţ era falsificarea radicală a totceea ce este fire, firesc, realitate, atât ca lume lăuntrică şi ca lume exterioară. Eise baricadară împotriva tuturor condiţiilor ce îngăduiau până acum unui popor săvieţuiască, ei creară o idee opusă condiţiilor fireşti, - au reîntors, una după alta,religia, cultul, morala, istoria, psihologia, pentru a face într-un chip iremediabilcontrariul a ceea ce era fireasca lor valoare, întâlnim încă o dată acelaşifenomen, înălţat la proporţii de nespus, şi cu toate acestea, toate astea nu-sdecât o copie: lipseşte biserica creştină, în comparaţia „poporului aleşilor", oricepretenţie a originalităţii. De aceea evreii sunt poporul cel mai fatal din istoriauniversală: în ulterioara lor înrâurire ei au falsificat într-atât omenirea, încât şiastăzi încă creştinul poate simţi într-un chip antievreiesc, fără a se socoti oconsecinţă extremă a iudaismului.În a mea Genealogie a Moralei, am prezentat pentru întâia oară ideeacontrastului între o morală nobilă şi o morală de ură, una născută dintr-un nu cuprivire la cealaltă: e morala iudeo-creştină în întregime. Pentru a putea spune„nu", ca răspuns la tot ceea ce reprezintă mişcarea ascendentă a vieţii, la totceea ce este bine născut, puterea, frumuseţea, afirmarea de sine pe pământ atrebuit ca instinctul urii, devenit geniu, să-şi născocească o altă lume, de unde nis-a arătat această afirmare a vieţii, ca răul, lucrul osândit în sine însuşi.Psihologic vorbind, poporul iudeu e acela ce posedă forţa vitală cea mai anevoiede smuls. Transportat în condiţii imposibile, el se hotărăşte, liber, cu o adâncăinteligenţă a conservării, pentru toate instinctele decăderii, nu c-ar fi fost stăpânitde ele, ci pentru că a ghicit o putere care-l putea face să izbutească împotriva„lumii". Evreii sunt contrariul tuturor decadenţilor: ei au putut să-i reprezinte pânăla iluzie, ei au ştiut să se pună în capul tuturor mişcărilor decadenţei, cu un necplus ultra al geniului comediantului - cu creştinismul Sfântului Pavel - pentru aface un lucru, care a fost mult mai puternic decât toate hotărârile, afirmând viaţa.Pentru categoria de oameni care, în iudaism şi în creştinism, năzuiesc la putere,pentru categoria sacerdotală, decadenţa nu e decât un mijloc: oamenii ăştia auun interes vital să facă omenirea bolnavă şi să răstoarne, în înţeles primejdios şidefăimător, noţiunea de „bine" şi de „rău", de „adevărat" şi „fals".

25.Istoria lui Israel este apreciabilă, ca istorie tipică a denaturării tuturor valorilorfireşti. Indic cinci fapte care arată această denaturare, încă de la început, maiales de pe vremea regilor, israeliţii se aflau, în privinţa tuturor lucrurilor, într-undrept raport, adică firesc. Jehova al lor era expresia sentimentului puterii, albucuriei în sine, al speranţei în sine: de la el se spera victoria şi mântuirea, prinel se aştepta cu încredere ca firea să dea ceea ce doreşte poporul, mai întâi detoate ploaia.

lahveh este Dumnezeul lui Israel, deci Dumnezeul dreptăţii. El este logicaoricărui popor care are puterea şi are conştiinţa liniştită, în cultul solemn seexprimă aceste două laturi ale afirmării unui popor; el este recunoscător pentrumarile destine ce-l înlătură de stăpânire, el este recunoscător pentruregularitatea în succesiunea anotimpurilor şi pentru întregul noroc în creştereavitelor şi în agricultură. Această stare de lucruri rămăsese încă mult timp subformă de ideal, chiar când luă sfârşit într-un chip trist: anarhia în interior, asirianulîn afară. Dar poporul păstră, ca cea mai înaltă năzuinţă a sa, această imagine aunui rege care este un bun ostaş şi un judecător aspru: imagine propagatăînainte de orice prin acest profet-tip (critic şi satiric al momentului) Isaia. Totuşi,toate speranţele rămaseră neîmplinite. Dumnezeul antic nu mai putea nimic dincele ce putuse odinioară. Ar fi trebuit să-l părăsească. Ce se întâmplă? Setransformă, se denatura noţiunea de Dumnezeu: cu acest preţ îl putură păstra,lahveh, Dumnezeul „dreptăţii" nu mai e una cu Israel, expresia sentimentuluidemnităţii naţionale: nu mai e decât un Dumnezeu, condiţional... Noţiunea sadevine o unealtă în mâinile agitatorilor sacerdotali, care acum interpreteazăîntreaga fericire ca o răsplată, toată fericirea ca o pedeapsă a nesupunerii faţăde Dumnezeu, cum un „păcat" devine în felul acesta interpretarea cea maimincinoasă din toate; o pretinsă „lege morală" răsturnând o dată pentrutotdeauna concepţia raţională a „cauzei" şi „efectului". Când cu ajutorul răsplăţiişi al pedepsei s-a izgonit din lume cauzalitatea firească, ai nevoia de ocauzalitate împotriva firii şi acum urmează tot restul a ceea ce este împotrivanaturii. Un Dumnezeu care cere, - în locul unuia care povăţuieşte, care la urmaurmei este expresia întregii inspiraţii fericite a curajului şi încrederii în sine...Morala: nici expresia condiţiilor de viaţă şi de dezvoltare a unui popor, niciinstinctul vital cel mai simplu, dar un ce abstract, potrivnic vieţii, - morala,stricăciune sistematică a imaginaţiei, „piaza rea" pentru toate. Sau ce estemorala iudaică, ce este morala creştină? întâmplare care şi-a pierdutnevinovăţia; nenorocirea pângărită prin ideea de „păcat", bunăstarea, oprimejdie, o „ispită", indispoziţia fiziologică otrăvită de viermele rozător alconştiinţei.

26.Noţiunea de Dumnezeu falsificată: noţiunea moralei falsificată: - preoţimeaiudaică nu se opri aici. Nu se putea servi de întreaga istorie a poporului israelit;se descotorosi de dânsa. Preoţii realizară această minune de falsificare, desprecare în mare parte Biblia va rămâne un document. Cu un dispreţ fără seamăn, aloricărei tradiţii, în pofida oricărei realităţi istorice, ei au transcris într-un înţelesreligios propriul lor trecut naţional. Au făcut din ea o neroadă unealtă de mântuireşi de vinovăţie eu privire la lahveh; de pedeapsă, de adoraţie pentru lehova, derăsplătire. Am resimţi cu mult mai dureros acest ruşinos act de falsificare aistoriei, dacă interpretarea ecleziastică în curs de mii şi mii de ani nu ne-ar fiistovit aproape cu pretenţiile lor de probitate în historicis. Şi filosofii ajutară

Biserica: minciuna de „ordin moral" străbate întreaga evoluţie a filosofiei, până lacea mai modernă. Ce înseamnă „ordinul moral"? Există numai, o dată pentrutotdeauna, o voinţă a lui Dumnezeu care hotărăşte tot ceea ce trebuie să facăomul, sau să nu facă; că valoarea unui popor, ori a unui individ se măsoară,după cum se supune mai mult ori mai puţin voinţei lui Dumnezeu; că în destineleunui popor sau ale unui individ, voinţa lui Dumnezeu se arată stăpânitoare, adicăea pedepseşte sau răsplăteşte după gradul de supunere. Pusă în locul a-cesteijalnice minciuni, realitatea pune: un fel de oameni paraziţi care nu propăşescdecât în dauna tuturor formaţiunilor sănătoase ale vieţii, preotul abuzează denumele lui Dumnezeu; el numeşte „Stăpânirea lui Dumnezeu" o stare de lucruriîn care preotul e acela care fixează valorile; el numeşte „Voinţa lui Dumnezeu"mijloacele ce le întrebuinţează pentru a atinge sau a menţine o astfel de stare delucruri; cu rece cinism el măsoară popoarele, epocile, indivizii, după cum au fostfolositori ori s-au împotrivit preponderenţei sacerdotale. Vedeţi-i la lucru: submâinile preoţilor iudei, marea epocă a istoriei lui Israel deveni o epocă dedescompunere; surghiunul, îndelunga nenorocire, se prefăcu în veşnicăpedeapsă pentru marea epocă - o epocă în care preotul încă nu era. Dupătrebuinţă ei au făcut nişte figuri puternice şi foarte libere ale istoriei lui Israel,nişte făţarnici mizerabili şi nişte ipocriţi, sau chiar nişte „necucernici"; ei ausimplificat psihologia tuturor marilor evenimente, până la idi-oata formulă asupunerii sau nesupunerii către Dumnezeu. Un pas mai mult: „voinţa luiDumnezeu", adică condiţia de păstrare pentru puterea preotului, trebuie să fiecunoscută, - pentru a atinge ţelul acesta, trebuie o „destăinuire". Altfel spus: omare falsificare literară devine necesară, se descoperă „Sfintele Scripturi", sepublică cu toată pompa ierarhică, cu posturi şi tânguiri, din pricina îndelungateistări de păcătuire. „Voinţa lui Dumnezeu" era de mult fixată, toată nenorocireaconstă în aceea că s-au îndepărtat de „SfântaScriptură"... Şi lui Moise i s-a arătat „voinţa lui Dumnezeu"... Ce s-a întâmplatoare? Preotul cu asprimea şi pedanteria lui, formulase, o dată pentru totdeauna,marile şi micile impozite cu care era dator - să nu se uite cele mai bune bucăţi decarne, căci preotul este un mare mâncău de bifte-curi - ceea ce voia el să aibă,aceea era „voinţa lui Dumnezeu"... De atunci toate ale vieţii sunt orânduite în aşachip, încât preotul devine pretutindeni indispensabil. La toate evenimentele fireştiale vieţii: naşterea, căsătoria, boala, moartea; ca să nu mai vorbim de jertfă, -„ospăţul" - apărea parazitul ca să le falsifice 11, pentru a le „sfinţi" în graiul lui...Căci trebuie înţeles prin aceasta: orice obicei firesc, orice instituţie naturală (Stat,justiţie, căsătorie, îngrijirile de dat săracilor şi bolnavilor) întreaga credinţăinspirată de instinctul vieţii, într-un cuvânt, tot ce-şi are valoarea sa în sine, edepreciat prin principiu, făcut contrariu valorii sale prin parazitismul preotului.Pentru ca să fie necesară o pedeapsă după o lovitură, trebuie o putere careatribuie o valoare, care tăgăduieşte pretutindeni firea şi care creează prin asta ovaloare... Preotul depreciază, pângăreşte firea, numai cu preţul acesta fiinţeazăel. Nesupunerea faţă de Dumnezeu, a-dică faţă de preot, faţă de „lege" se

cheamă acum „păcatul"; mijloace de a se împăca cu Dumnezeu sunt, ca dedrept, mijloacele ce asigură şi mai mult supunerea către preot: singur preotul„răscumpără"... Verificate psihologic, în toată societatea preoţeşte organizată,„păcatele" devin indispensabile, propriu-zis sunt uneltele puterii, preotulvieţuieşte prin păcate, are nevoie să se „păcătuiască". Ultima axiomă:„Dumnezeu iartă pe acela ce se pocăieşte", altcum spus: pe acela ce se supunepreotului.

27.Creştinismul creşte pe un tărâm fals unde întreaga fire, orice valoare naturală,orice realitate aveau împotrivă-le cele mai profunde instincte ale claselorcârmuitoare, o formă de duşmănie împotriva realităţii, duşmănia de moarte carede atunci încoace n-a mai depăşit. „Poporul ales" care n-a păstrat pentru toatelucrurile decât valori de preoţi, cuvinte de preoţi şi care a despărţit de sine, cu ologică neînduplecată, ca un lucru „necucernic, impur, păcat", tot ce mai rămâneîncă puternic pe pământ, poporul acesta făuri pentru instinctele sale o ultimăformulă consecventă până la negaţiunea de sine însuşi; el sfârşi prin a nega încreştinism ultima formulă a realităţii, „poporul sfinţit", „poporul aleşilor", însăşirealitatea iudee. Cazul e cu desăvârşire de primă ordine, mica mişcarerevoluţionară botezată cu numele de „Isus din Nazaret" e o repetare a instinctuluipreoţesc care nu mai suferă realitatea preotului, născocirea unei forme deexistenţă încă şi mai retrasă, a unei vedenii a lumii încă şi mai neaievea, aceeacare condiţionează organizaţia Bisericii. Creştinismul tăgăduieşte Biserica...Dimpotrivă, nu văd care era direcţia răzvrătirii prin care trecu Isus, pe nedreptpoate, ca să fie promotorul, dacă a-ceastă răzvrătire n-ar fi fost îndreptatăîmpotriva Bisericii iudee, biserica luată în exactul înţeles ce-l dăm astăzi acestuicuvânt. Era o răzvrătire împotriva „bunurilor şi drepţilor", împotriva „sfinţilor luiIsrael", împotriva ierarhiei societăţii, nu împotriva corupţiei societăţii, ci contracastei, a privilegiului, ordinea, formula. E o lipsă de credinţă în „oameniisuperiori", un nu rostit împotriva a tot ceea ce era preot şi teolog. Dar ierarhiacare, prin acest fapt, era pusă în chestie, nu a fost oare aceea care pentru o clipăera locuinţa plutitoare, care singură îngăduia poporului evreu să existe în mijlocul„apei", ultima posibilitate de a supravieţui, cu greu căpătată, reşedinţa existenţeipolitice autonome, un atac împotriva acestei existenţe era un atac împotriva celuimai adânc instinct popular al său, împotriva celei mai dârze voinţe de a trăi aunui popor din câte au existat pe pământ. Acest sfânt anarhist care chema celmai de rând popor, pe afurisiţi şi pe pescari, pe Tşândâla iudaismului, laîmpotrivirea contra ordinii stabilite, - cu un grai care acum ar duce cu siguranţă înSiberia, dacă s-ar putea da crezare Evangheliilor, acest anarhist era un criminalpolitic, cu atât mai puţin cu cât un criminal politic era posibil într-o comunitateabsurd de nepolitică. Asta-l duse pe cruce; inscripţia ce se găsea pe aceastăcruce, e o dovadă. El muri pentru păcatele Sale, - lipseşte orice raţiune de apretinde, deşi a făcut-o destul de adesea, că a murit pentru păcatele altora.

28.O atare contradicţie era oare un fapt al conştiinţei, e ceea ce pare a fi drept, săse întrebe omul, - sau nu vom simţi-o decât ca o simplă contrazicere. Şi numaiaici ne vom atinge de problema psihologiei Mântuitorului. Recunosc că citescpuţine cărţi cu atâtea greutăţi ca Evangheliile. Aceste dificultăţi sunt de alt ordindecât acelea ce îngăduiră savantei curiozităţi a spiritului german celebre şi deneuitat triumfuri, sorbeam cu prevăzătoarea încetineală a filologului rafinat, operafără de seamăn a lui Strauss. Aveam pe atunci douăzeci de ani, acum prea suntserios pentru aşa ceva. Ce-mi pasă de consecinţele „tradiţiei"? Cum se poate îngenere numi „tradiţie" legendele sfinţilor! Istoriile sfinţilor sunt literatura cea mai îndoi peri din câte există: a le afla metoda ştiinţifică, dacă nu există altedocumente, e un procedeu osândit din primul loc - o simplă trândăvie de savant!

29.Ceea ce mă priveşte pe mine, e tipul psihologic al Mântuitorului. Acesta ar puteasă se menţină în Evanghelii, chiar fără vrerea lor, deşi schilodit şi plin de trăsăturistrăine: cum s-a păstrat în legendă acela al lui Francisc d' Asissi. Nu e vorba deadevărul celor ce a făcut el, despre cele ce a spus, despre chipul cum a murit, cide a se şti dacă se mai poate înfăţişa încă tipul său, dacă a fost „păstrat"?încercările ce au fost făcute pentru a descoperi chiar în Evanghelii, povesteaunui „suflet" îmi par, după câte le cunosc, că dau dovadă unei urâcioasenimicnicii psihologice. D-l Renan, a-ceastă păpuşă în psihologicis, a dat dreptlămurire a tipului lui Isus, două din cele mai cuviincioase din câte s-au putut da:ideea geniului şi ideea eroului. Totuşi, dacă este un lucru mic evanghelic, e multăidee eroică. Contrar oricărei lupte, oricărui sentiment de a se afla în luptă, s-aamestecat în instinct: incapacitatea de împotrivire ce se transformă în morală,(nu rezistă „răului", cea mai profundă vorbă a Evangheliilor întrucât va fi cheialor), fericirea aleşilor în pace, în blândeţe, în incapacitatea de a fi duşmani. Ceînseamnă „vestea cea bună"? Viaţa adevărată, viaţa veşnică este găsită, - ea nuse făgăduieşte: ea e aici, ea este în voi: e viaţa în dragoste, în iubirea fărădeducţie, fără concluzie, fără distanţă. Fiecare e copil al lui Dumnezeu - Isus nuacaparează absolut nimic pentru dânsul - atâta timp cât El este copilul luiDumnezeu, fiecare este egal fiecăruia... A face din Isus un erou! - Şi ceneînţelegere mai e şi în cuvântul „geniu"! întreaga noastră noţiune a „spiritului",această idee de civilizaţie, nu are nici o noimă într-o lume în care supravieţuieşteIsus.O vorbă de seriozitate despre fiziologist, orice alt cuvânt ar fi cu totul altfel lalocul lui... Cunoaştem o stare bolnăvicioasă de iritare a simţului pipăitului care sedă îndărăt în faţa oricărei atingeri, care se înfioară de îndată ce apucă un obiectsolid. Reducă-se un atare habitus la ultima consecvenţă, - va deveni un instinct,o ură împotriva oricărei realităţi, o fugă în „ceea ce nu se poate apuca", în „ceeace nu poate fi priceput" 12, o scârbă faţă de orice formulă, de orice noţiune a

timpului şi spaţiului împotriva a tot ceea ce este obiectul temeinic instituţiei,Biserica: va deveni obişnuinţa unei lumi, în care nici un fel de realitate nu maimişcă, o lume care nu mai e decât „interior" al unei lumi „adevărate", al unei lumi„veşnice"... „împărăţia lui Dumnezeu este în voi..."

30.Ura instinctivă asupra realităţii: urmarea unei extreme facultăţi de a suferi, a uneiextreme iritabilităţi care în general nu mai vrea să fie „atinsă", fiindcă simte preaviu orice contact.Excluderea instinctivă a oricărei uri, a oricărei duşmănii, a tuturor graniţelor şituturor distanţelor în sentiment; urmarea unei extreme facultăţi de a suferi, a uneiextreme iritabilităţi care încearcă orice împotrivire, orice trebuinţă de a rezista, cuo nesuferită neplăcere (adică primejdioasă, respinsă de instinctul conservării) şicare nu cunoaşte fericirea - plăcerea - decât în ne-rezistenţa la rău, iubirea caunică, şi ca pe o ultimă putinţă în viaţă...Iată două realităţi psihologice pe care s-a înălţat doctrina învierii. Le socotesc cape o sublimă dezvoltare a hedonismului13 pe baze cu desăvârşire bolnăvicioase.Epicurismul, doctrina învierii păgânismului, îi rămâne de aproape înrudită, deşisupraîncărcată cu o puternică doză de vitalitate greacă şi de energie nervoasă.Epicur, un decadent tipic: pentru întâia oară recunoscut ca atare de mine. Teamadurerii, chiar a durerii nespus de mică, această teamă nu poate sfârşi altfel,decât într-o religie a dragostei...

31.Mi-am dat de mai înainte răspunsul la problema condiţiei, pentru a putea formulaacest răspuns era necesar a admite că tipul Mântuitorului nu ni-a fost păstratdecât foarte sluţit. Această desfigurare e foarte verosimilă; pentru multe motiveun atare tip nu putea rămâne în întregime liber de adăugituri. Trebuie că mediulîn care lucra această figură, să fi lăsat urme asupră-i, şi, mai mult decât istoria,datinele primelor comunităţi creştine: tipul a fost îmbogăţit în mod retrospectiv cutrăsături ce nu pot fi interpretate decât prin motive de luptă şi de propagandă.Această lume stranie şi bolnavă în care ne introduc Evangheliile, o lume ca luatădintr-un roman rus, în care drojdia societăţii, bolile nervoase şi nerozia„copilărească" par să-şi fi dat întâlnire, această lume trebuie să fi îngroşat înorice chip tipul: primii discipoli, îndeosebi, tălmăciră cu propria lor cruzime - ca săpoată pricepe ceva din el - o făptură în întregime alcătuită din simboluri şi dinceva insesizabil: pentru ei tipul nu există, decât după ce a fost turnat în tiparecunoscute... Profetul, Mesia, viitorul judecător, stăpânul moralei, făcătorul deminuni, loan Botezătorul, atâtea prilejuri de rea cunoaştere a tipului, în sfârşit, sănu dăm o valoare prea mică proprietăţii oricărei mari slăviri, mai cu seamă cândea e schismatică. Ea şterge din făpturile venerate trăsăturile originale, adeschinuitor de ciudate: idiosincrasiile; ea însăşi nici nu le vede. Trebuie să ne parărău că un Dostoevski n-a vieţuit în vecinătatea acestui interesant decadent,

vreau să spun, cineva care ar putea resimţi precis farmecul cotropitor al unuiamestec de sublim, de bolnăvicios şi copilăresc. Un ultim punct de vedere: tipul -întru atât cât tipul decadenţei a putut fi, într-adevăr rar, ciudat de multiplu şicontradictoriu; o atare putinţă nu e de exclus în întregime. Totuşi se pare că totulîl discredita, şi-n cazul acesta faptul că tradiţia ar trebui să fie remarcabil decredincioasă şi obiectivă - dar avem motive să admitem contrariul, în modprovizoriu există o contrazicere larg deschisă între acela ce predică în munţi,lacuri şi-n livezi, care apare ca un Buddha pe un tărâm foarte puţin indic, şi acestfanatic al atacului, duşman de moarte al teologilor şi preoţilor, pe care răutatealui Renan l-a glorificat ca „marele maestru al ironiei". Nu mă îndoiesc nici euînsumi că o mare doză de fiere - şi chiar de spirit - nu e răspândită în tipulmaestrului decât în ciudăţeniile stării de agitaţie a propagandei creştine; căci secunoaşte din belşug puţinul scrupul al sectarilor de a-şi alcătui propria lorapologie în persoana maestrului lor. Când prima comunitate avu trebuinţă de unteolog răutăcios şi foarte ager pentru a judeca, a se certa şi a se mânia împotrivateologilor, ea îşi făuri „Dumnezeul" ei, după necesităţile sale, după cum îi puse îngură aceste idei, cu totul potrivnice Evangheliei, de care nu se putea lipsi„reîntoarcerea lui Christ", „Judecata de Apoi".

32.Încă o dată mă împotrivesc fapului că se înscrie această latură fanatică în tipulMântuitorului: cuvântul imperios ce-l întrebuinţează Renan, anulează el singuracest tip, „Vestea cea bună" e tocmai faptul că nu mai sunt contraste, în eaîmpărăţia lui Dumnezeu aparţine copiilor; credinţa ce se deşteaptă nu enicidecum cucerită prin lupte, - de la început a rămas copilărească. Cazulpubertăţii întârziate şi rămasă în stare latentă în organism, este obişnuită celpuţin fîziologiştilor, ca un simplon secundar al degenerării. O a-tare credinţă efără pizmă, nu dojeneşte, nu se apără: ea nu poartă de fel, „sabia", nici nu-şiînchipuie măcar că ar putea despărţi cândva, să creeze discordii. Ea nu semanifestă nicidecum, nici prin minuni, nici prin făgăduieli de răsplătire, nici chiarprin Scripturi; ea însăşi este în fiecare clipă, propria ei minune, răsplata sa,dovada ei, a sa „împărăţie a lui Dumnezeu". Această credinţă nu se formulează, -ea vieţuieşte, se apără de formule. Fără îndoială, întâmplarea mediului, limba,prealabila educaţie, determină un anumit cerc de concepţii: întâiul creştinism nuse serveşte decât de noţiuni iudeosemitice (mâncarea şi băutura fac parte dinsfânta Cină, această idee de care s-a făcut un abuz aşa de răutăcios, ca tot ceeste evreiesc). Dar să se bage seama, să nu se vadă altceva decât un limbaj desemne, o semis-tică, un prilej de a vedea parabole. Nici unul dintre cuvintele salenu trebuie luate ad literam, iată condiţia prealabilă a oricărei cuvântări, pentruacest antirealist. Printre indieni s-ar fi servit de ideile lui Sankhyam, printrechinezi de acelea ale lui Lao-ţzî - fără să vadă în asta vreo deosebire. Cuoarecare libertate în expresie, s-ar putea numi Isus un „spirit liber", - el nu sesinchiseşte nicidecum de tot ce s-a fixat: verbul ucide, tot ce este fix ucide.

Ideea, experienţa „vieţii", după cum singur recunoaşte, îi face scârbă de orice felde vorbă, de formulă, de lege, de credinţă, de dogmă. El nu vorbeşte decâtdespre ceea ce este mai lăuntric: „viaţa" sau „adevărul" ori chiar „lumina", suntcuvintele sale pentru a-cest lucru lăuntric, - restul tot, întreaga realitate, toatăfirea, însuşi limba, nu au pentru el decât valoarea unui semn, a unui simbol.Deloc nu-i îngăduit să se înşele omul în această privinţă, oricât de mare ar fiispita ce se ascunde în prejudiciile creştine, vreau să zic colesiastice 14. Acestsimbolism, prin excelenţă se află în afara oricărei religii, a oricărei noţiuni de cult,a oricărei ştiinţe istorice şi naturale, a oricărei înţelepciuni a vieţii, a oricăreicunoaşteri, a oricărei politici, a oricărei psihologii, a oricăror cărţi, a oricărei arte, -„înţelepciunea" sa este exact pura ignoranţă a unor atari lucruri. Civilizaţia nu-ieste cunoscută decât din auzite, nu are nevoie să lupte împotriva ei, - el n-otăgăduieşte... Tot aşa cu Statul, tot aşa cu instituţiile civile şi din ordin social,munca, războiul, - el n-a avut nicicând motiv să tăgăduiască „lumea", nu s-aîndoit niciodată de ideea ecleziastică a „lumii"... Tăgăduirea este aşadar, pentrudânsul un ce cu totul imposibil. De asemenea lipseşte şi dialectica, ca şi ideea căo credinţă, un „adevăr" ar putea fi dovedite prin argumente, dovezile sale sunt„lumini" lăuntrice, senzaţii de plăceri lăuntrice şi afirmări de sine, nimic alta decât„probe însufleţitoare". O atare doctrină nu poate contrazice, ea nu înţelegenicidecum că mai sunt şi alte doctrine, că se mai poate avea şi altele, nu-şi poateînchipui cu nici un preţ o judecată potrivnică... Pretutindeni unde ea-l întâlneşte,se mâhneşte din cauza acestei „orbiri" prin compătimire lăuntrică, - căci vede„lumina" - dar nu face obiecţiuni.

33.În întreaga psihologie a „Evangheliei" lipseşte ideea de vinovăţie şi de pedeapsă,ca şi ideea de răsplată. „Păcatul", orice raport de distanţă între Dumnezeu şi ome suprimată, e tocmai „ştirea cea fericită". Fericirea veşnică nu e făgăduitănicidecum, dar nici nu este legată de anumite condiţii; ea e singura realitate,realul nu e, dacă privim aşa, decât semn...Consecinţele unei atari stări se arată într-o practică nouă, propriu-zis practicaevanghelică. Nu „credinţa" lui îl deosebeşte pe creştin: creştinul lucrează, el sedistinge printr-un fel de a lucra deosebit. El nu rezistă aceluia care este rău faţăde dânsul, nici prin cuvinte, nici în inima sa. El nu face deosebire între străini şibăştinaşi, între evrei şi neevrei („aproapele", adică coreligionarul, evreul). El nuse supără pe nimeni, nu dispreţuieşte pe nimeni. Nu se arată tribunalelor şi nu sesupune nicidecum la contradicţii („Nu depune jurământ"), în nici un caz nu vreasă se despartă de nevastă-sa, nici chiar în cazul unei vădite necredinţe. Toateastea-s urmarea unui instinct.Viaţa Mântuitorului nu era altceva decât această practică, - moartea Lui nu funimic mai mult decât atât... El nu avea nevoie nici de formule, nici de rituri pentrulegăturile cu Dumnezeu - nici chiar de rugăciune. El a pus cu desăvârşire capătdoctrinei iudee a căinţei şi iertării; El cunoaşte singura practică a vieţii, care

pricinuieşte sentimentul de a fi „divin", „fericit", „evanghelic", pururea „copil al luiDumnezeu, „Căinţa", „rugăciunea pentru iertare" nu sunt deloc căile spreDumnezeu, ele sunt „Dumnezeu" - Ceea ce era detronat prin evanghelie, eraiudaismul ideii „păcatului", a iertării „păcatelor", a „credinţei", a „izbăvirii" princredinţă - orice dogmatică iudee era tăgăduită în „ştirea cea bună".Adâncul instinct pentru felul în care trebuie să trăiască cineva, pentru ca să sesimtă „în ceruri", pentru ca să se simtă „veşnic", în timp ce cu o altă purtare nus-ar simţi nici de fel „în ceruri"; numai lucrul acesta e realitatea psihologică a„învierii". O viaţă nouă, şi nu o credinţă nouă...

34.Dacă înţeleg ceva în acest mare simbolist, e doar faptul de a nu lua dreptrealităţi, drept adevăruri, decât realităţile lăuntrice, şi că restul, tot ceea ce efiresc, tot ceea ce are legătură cu timpul şi spaţiul, tot ceea ce e istoric, nu i sepăreau decât ca nişte semne, nişte prilejuri de parabole. Ideea despre „fiulomului" nu e o personalitate concretă, care face parte din istorie, ceva individual,unic, ci un fapt „etern", un simbol psihologic, desprins din noţiunea de timp. Ăsta-iadevărul, afirm încă o dată, şi în cel mai înalt înţeles, al Dumnezeului acestuisimbolist-tip, al „împărăţiei lui Dumnezeu", al „împărăţiei Cerurilor", al „fiului luiDumnezeu", a doua personalitate a Treimii.Toate astea - să mi se ierte expresia - sunt lovitura de pumn drept în ochi. O! încare ochi! - al Evangheliei: un cinism istoric în insula simbolului... Totuşi se vedelămurit, - nu toată lumea, sunt de acord, - ceea ce este arătat prin semnele„tatălui" şi „fiului": cuvântul „fiul" exprimă pătrunderea în sentimentul„transfigurării" generale a tuturor lucrurilor (beatitudinea), cuvântul „tată", acelaşisentiment, sentimentul de veşnicie şi înfăptuire. Mi-e ruşine să amintesc ce afăcut Biserica din acest simbolism: n-a pus ea oare povestea lui Amphitryon înpragul credinţei creştine? Şi o dogmă a „neprihănitei zămisliri" în afară de asta? -Dar astfel, ea a prihănit Zămislirea.„Împărăţia Cerurilor" e o stare a inimii, - nu-i o stare „su-prapământească" sauchiar „după moarte". Orice idee de moarte firească lipseşte în Evanghelie:moartea nu e nicidecum o punte, nici o trecătoare; ea e lipsă, fiindcă face partedintr-o lume cu totul alta, aparentă, folositoare numai, tot atâta cât şi somnul.„Ora morţii" nu-i o idee creştină, „ora", timpul, viaţa trupească şi crizele ei nufiinţează pentru maestru „veştii fericite"... „Domnia lui Dumnezeu" nu e un cecare se aşteaptă, ea nu are nici ieri, nici mâine, nu vine în „mii de ani", - şi nueste o experienţă a inimii, se află pretutindeni, şi nu e nicăieri...

35.Acest „îmbucurător trimis" muri aşa cum vieţuise, aşa cum propovăduise, -nicidecum pentru a „izbăvi pe oameni", ci pentru a le arăta cum trebuie săvieţuiască. Practica o lasă pe seama oamenilor: atitudinea Lui în faţa călăilor Lui,faţă de învinuitorii Săi şi de orice fel de bârfire şi pângărire - atitudinea Lui pe

cruce. El nu rezistă, nu-şi arată dreptul Său, nu face un pas ca să se îndepărtezede sine lucrul extern, mai mult încă: îl provoacă... Şi se roagă, suferă şi iubeştecu acei care îi fac rău... Nicidecum să se apere, nicidecum să se mânie,nicidecum să facă răspunzător pe cineva. Dar nici aşa să se împotriveascărăului, iubind răul...36.- Noi, cei dintâi, noi ăştia care suntem spirite libere, noi avem condiţiile necesarepentru a înţelege ceva, pe care 19 veacuri l-au interpretat rău, acest adevărdevenit instinct şi patimă, care poartă războiul împotriva „Sfintei minciuni", maimult încă decât oricărei alte minciuni... Era nespus de departe de binevoitoareanoastră neutralitate prevăzătoare, de această disciplină a spiritului care, singurăpermite să se ghicească lucruri atât de îndepărtate şi aşa de delicate: cu unnereuşit egoism s-a voit, în toate vremurile, să nu se găsească decât propriul săuavantaj, contrazicerea cu Evanghelia a clădit Biserica.Oricine ar mai căuta semne, ca să descopere divinitatea ironică, care de dupămarele teatru al lumii, îşi agita degetele n-ar invoca creştinismul. Omenireaîngenunchează în faţa contrariului de ceea ce era la obârşie, înţelesul, dreptulEvangheliei; ea a sfinţit în ideea de „biserică" ceea ce „înveselitorul trimis", ceeace el socotea cu exactitate ca mai prejos de dânsul, ca rămas în urma lui. înzadar se caută o mare formă a ironiei istorice.

37.Epoca noastră e mândră de înţelesul ei istoric: cum de s-a putut ea lăsaconvinsă de această nerozie, că se află în pragul creştinismului o fabulăgrosolană despre Mântuitor şi despre făcătorul de minuni, şi că tot ceea ce estespiritual şi simbolic nu s-a dezvoltat decât mai târziu? Cu totul dimpotrivă - de lamoartea pe cruce - e istoria unei treptate interpretări pururi mai falsă şi maigrosolană a simbolismului primitiv. De fiecare dată când creştinismul seîmprăştie peste masele din ce în ce mai dese şi mai grosolane, care înţelegeaudin ce în ce mai puţin condiţiile dintâi ale naşterii sale, se simţea nevoia să sevulgarizeze creştinismul, să-l barbarizeze, absorbind în sine dogme şi rituri deale tuturor felurilor de boli mintale. Necesitatea de a face credinţa însăşi tot aşade bolnavă, tot aşa de paşnică, tot aşa de ordinară, după cât de bolnave, dejosnice şi de rând erau necesităţile ce trebuia să le satisfacă, - iată necesitateacreştinismului. Barbaria bolnavă îngrămădeşte în sfârşit propria ei putere înBiserică, această formă de duşmănie faţă de orice dreptate, de orice înălţaresufletească, de orice disciplină a minţii, de orice omenie liberă şi bună. Valorilecreştine - şi valorile nobile: noi ăştia, cei cu spiritele libere, fost-am cei dintâi caream restabilit acest contrast, cel mai mare din câte există!

38.Aici nu-mi înăbuş un oftat. Sunt zile când îmi vine un sentiment mai negru decâtcea mai neagră melancolie -dispreţul oamenilor. Şi ca să nu las nici o îndoială înprivinţa a ceea ce dispreţuiesc eu, şi pe cine dispreţuiesc, voi spune că este

omul de astăzi, cu care fatalmente sunt contemporan: Omul de astăzi, a căruisuflare necurată mă înăbuşă. Aidoma tuturor clarvăzătorilor, sunt de o mareîngăduinţă faţă de trecut, adică mă constrâng eu însumi, cu mărinimie trec cu oposomorâtă luare aminte de prevedere peste a-ceste miimi de ani ai unei lumi -chiliuţă ce se numeşte „creştinism", „credinţă creştină", „biserica creştină" - măferesc de a face omenirea răspunzătoare de bolile ei mintale dar sentimentulmeu se întoarce, izbucneşte de îndată ce intru în timpurile modeme, în vremeanoastră. Epoca noastră e un timp care ştie. Ceea ce odinioară nu era decâtbolnav, a devenit necuviincios astăzi, - în zilele noastre e o necuviinţă să fiicreştin. Şi aici începe dezgustul meu. Privesc în preajma mea: n-a mai rămas unsingur cuvânt din ceea ce se chema odinioară „adevărul", nu mai suferim ca unpreot să rostească cuvântul „adevăr", nici chiar în vârful buzelor. Chiar cu celemai smerite cerinţe de dreptate trebuie să se ştie astăzi că un teolog, un preot,un papă, la fiecare frază pe care o rosteşte, nu săvârşeşte numai o greşeală, cispune o minciună, că nu-i mai este îngăduit să mintă din „nevinovăţie" sau din„neştiinţă"... Preotul ştie şi el, ca indiferent care altul, că nu mai există„Dumnezeu", nici „păcat", nici „Mântuitor", - că „liberul arbitru", „ordinea morală"sunt minciuni: seriozitatea, profunda victorie spirituală asupra sieşi, nu maiîngăduiesc nimănui să fie ignorant în această privinţă... Toate ideile despreBiserică sunt recunoscute drept ceea ce sunt, cea mai rea şi falsă plată din câteexistă, pentru a deprecia firea şi valorile fireşti, însuşi preotul e recunoscut dreptceea ce este, cea mai periculoasă speţă de parazit, adevăratul păianjen negru alvieţii... Ştim, conştiinţa noastră ştie astăzi cât preţuiesc a-ceste neliniştitoarenăscociri ale preoţilor şi bisericii, la ce slujesc ele. Prin aceste născociri a fostatinsă o stare de spurcare a omenirii a cărei privelişte poate insufla groaza. Ideiledin „cealaltă lume", a „Judecăţii de Apoi", a „nemuririi sufletului", a „sufletului"însuşi, sunt instrumente de tortură a sistemelor de cruzimi de care s-au servitpreoţii pentru a deveni stăpâni, pentru a rămâne stăpânii... Fiecare ştie asta: şicu toate astea rămâne în vechea stare de lucruri. Unde s-a dus dar, ultimulsentiment de pudoare, de demnitate faţă de sine însuşi, dacă bărbaţii noştri deStat înşişi, - un fel de bărbaţi în genere foarte sinceri, pe deplin anticreştini înfaptă, - se mai numesc astăzi creştini şi se duc la împărtăşanie?... Un tânăr 15prinţ în capul regimentelor sale, - superba expresie a egoismului şi orgoliuluipoporului său - dar mărturisind fără ruşine, că e creştin!... Cine neagă dar,creştinismul? Ce-i pentru el „lumea"? Când e ostaş, judecător, patriot; când seapără cineva, când ţine la cinstea lui; când îşi voieşte propriul lui folos, când ecineva mândru... Practica tuturor momentelor, fiecare instinct, fiecare preţuiredevenind acţiune, e astăzi anticreştină; ce lepădătură a falsităţii trebuie să fieomul modern pentru ca să nu-i fie ruşine, chiar când se numeşte creştin!

39.- Mă reîntorc pe urma paşilor mei şi redau adevărata poveste a creştinismului -Cuvântul „creştinism" e şi aşa un non-sens - de fapt n-a fost decât un singur

creştin, şi acela a murit pe cruce. „Evanghelia" a murit pe cruce. Ceea ce deatunci încoace, s-a numit „Evanghelie", era şi aşa contrariul a ceea ce vieţuiseChrist: o „rea vestire", un dysan-gelium. E fals până la non-sens să vezi într-o„credinţă", ca de pildă credinţa în mântuirea prin Christ, instinctul distinctiv alcreştinismului: nu e decât practică creştină, o viaţă ca aceea ce-a trăit-o cel carea murit pe cruce, şi care e creştină...În zilele noastre e cu putinţă o asemenea viaţă unor anumiţi oameni, trebuitoarechiar: creştinismul adevărat şi primitiv va fi cu putinţă tuturor epocilor... Nu numaio credinţă deosebită, dar o facere deosebită, a nu face anumite lucruri, şi maiales, a duce o altă viaţă...Stările de conştiinţă, o credinţă oarecare, de pildă, a crede adevărat un lucruoarecare - toate astea (psihologul o ştie) - total indiferent şi de a cincea ordine,dacă se compară cu valoarea instinctelor: ca să vorbim mai exact, orice noţiunede cauzabilitate spirituală este falsă. A reduce faptul de a fi creştin, creştinismul,la un fapt de credinţă, la un simplu fenomen de conştiinţă, e ceea ce se cheamăa tăgădui creştinismul. De fapt n-au fost nicicând creştini. „Creştinismul" nu estedecât o galimatie psihologică. A privi cât mai de a-proape, fără a ţine seama de„credinţă", ar domni în el numai instinctele, şi ce instincte! - Credinţa nu a fost, întoate vremurile, ca de pildă la Luther decât o mantie, un pretext, un val ce tăinuiajocul instinctelor, o înţeleaptă orbire cu privire la domnia unor anumite instincte.„Credinţa" am şi nu-mit-o adevărata „prevedere" creştină - s-a vorbit mereudespre „credinţă", s-a lucrat pururea prin instinct... în lumea reprezentărilor, lacreştin, nu este nimic care să atingă realitatea, dimpotrivă, recunoaştem în urainstinctivă împotriva realităţii, elementul impulsiv, singurul impulsiv, în rădăcinilecreştinismului. Ce mai urmează apoi? Că în cele psihologice, greşeala edeopotrivă de radicală, adică determinată pentru făpturi, adică substanţă.Smulgându-se de aici o singură idee, o singură realitate, şi întreg creştinismul serostogoleşte în neant. Privit de sus, faptul acesta, cel mai ciudat din toate,rămâne o religie - nu numai motivată de greşeli ci născocitoare şi chiar genialănu numai pe tărâmul erorilor care primejduiesc viaţa şi otrăvesc inima. Şi aici eun spectacol pentru zei - pentru aceste divinităţi care sunt în acelaşi timp filosofişi pe care i-am întâlnit - de pildă - în vestitele dialoguri ale lui Naxos. în clipacând dezgustul îi părăseşte (şi ne părăseşte şi pe noi!) ei devin recunoscătoripentru spectacolul ce li-l procură creştinii: steluţa mică, mizerabilă de mică, carese cheamă Pământul, merită, poate, singură din pricina acestui caz ciudat, uninteres divin, o privire dumnezeiască. Dar să nu depreciem pe creştin: creştinul,fals până la nevinovăţie, întrece cu mult pe maimuţă; -întru ce priveşte pe creştin,teoria descendenţei devine o curată amabilitate.

40.- Soarta Evangheliei se hotărî în clipa morţii, era atârnată de „cruce"... A fostaceastă moarte neaşteptată şi ruşinos de mârşavă, - crucea îndeobşte rezervatăcanaliei, - şi numai acest groaznic paradox aduse pe discipoli în faţa adevăratei

probleme: Cine era omul acesta? Ce era asta? Se înţelege foarte binesentimentul mişcat şi jignit, până-n adâncul făpturii, teama că o atare moartepoate fi serioasa combatere a cauzei lor, groaznicul punct de întrebare: „Pentruce este asta?" Aici totul trebuia să fie necesar, să aibă o noimă, o raţiunesuperioară; iubirea unui învăţăcel nu cunoaşte întâmplarea. Numai atunci sedeschide prăpastia: „Cine-i acela ce l-a ucis? Care-i era vrăjmaşul său firesc"?Această întrebare ţâşneşte ca un fulger. Răspunsul: Iudaismul stăpânilor, clasalui diriguitoare. De aici înainte, se afla în revoltă contra ordinii, Isus a fost privitdupă aceea ca un răzvrătit împotriva ordinii stabilite. Până atunci aceastătrăsătură războinică şi negativă, lipsa imaginii sale: mai mult încă, eratăgăduirea. Este ştiut faptul că mica comunitate nu înţelesese esenţialul, pildadată prin această moarte, libertatea, superioritatea asupra oricărei idei derăzbunare: asta dovedeşte cât de puţin îl pricepea comunitatea! Prin moartea sa,Isus nu putea să voiască nimic alta în sine, decât să dea dovada cea maistrălucită a înlăturării sale... Dar ucenicii lui erau departe de a ierta aceastămoarte, ceea ce ar fi fost evanghelic în cel mai înalt grad; sau chiar să se lasepradă unei atare morţi, într-o dulce şi senină linişte sufletească... Sentimentulacesta, mai puţin evanghelic, al răzbunării, a fost acela care a pus stăpânire pedânşii. Era cu neputinţă ca să fie judecată cauza prin această moarte: era nevoiede „răsplată", de „Judecată" (- şi totuşi ce poate fi mai potrivnic Evangheliei decât„răsplata", „pedeapsa", „judecata"!). Aşteptarea populară a unui Mesia revineîncă o dată pe planul întâi; un moment istoric a fost luat în seamă; „împărăţia luiDumnezeu", socotită ca act final, ca făgădu-ială! Evanghelia a fost tocmaiafirmarea, îndeplinirea, realitatea acestei „împărăţii"; Moartea lui Christ a fost„împărăţia lui Dumnezeu". Acum se înscrie în tipul maestrului tot dispreţul şiamărăciunea aceasta împotriva fariseilor şi cărturarilor, şi de aici au făcut din elun fariseu şi un cărturar!Pe de altă parte, sălbatica veneraţie a acestor suflete devotate nu mai sufereadreptul fiecăruia de a fi copilul lui Dumnezeu, acest drept care-l propovăduiseIsus; răzbunarea lor consta în a-l înălţa pe Isus într-un chip lăturalnic, a-l dezlipide el însuşi, după cum odinioară iudeii, prin ura duşmanilor se despărţiseră deDumnezeul lor, pentru a-l ridica în înălţimi. Dumnezeul unic, fiul unic: amândoierau produse ale urii...

41.- Şi de atunci s-a ivit o problemă absurdă „Cum de putea Dumnezeu una caasta? Mintea tulburată a micii comunităţi găsi în asta un răspuns de o absurditatecu adevărat groaznică: Dumnezeu dădu pe fiul Său ca jertfă pentru iertareapăcatelor. Ah! Dintr-o dată se sfârşeşte cu Evanghelia! Jertfa ispăşitoare, şi astasub forma cea mai respingătoare, cea mai barbară, jertfa nevinovatului pentrugreşelile păcătoşilor! Ce păgânism! Isus nu suprimase oare ideea „păcatului"?Nu tăgăduise prăpastia între om şi Dumnezeu, vieţuise această unitate între omşi Dumnezeu care era vestitorul său cel îmbucurător? Şi nu era în asta un

privilegiu pentru el! De îndată ce se introduce puţin câte puţin în tipulMântuitorului: doctrina judecăţii şi întoarcerii, doctrina morţii prin jertfă, învăţăturaînălţării care escamotează orice idee de „mântuire", întreagă, singura şi unicarealitate a Evangheliei - în favorul unei stări după moarte. - Sf. Pavel a făcutaceastă concepţie mai logică - neruşinare a concepţiei! - cu această obrăznicierabinică ce este proprie în toate lucrurile: „Dacă Christ n-a înviat din morţi,credinţa noastră este zadarnică". - Şi dintr-o dată Evanghelia devine cea maivrednică de dispreţ dintre făgăduielile irealizabile neruşinata doctrină a nemuririipersonale. Sf. Pavel însuşi în învăţătura lui îşi făcea o răsplătire!

42.Se vede în acela care lua sfârşit în moartea pe cruce o sforţare nouă, cu totulpripită, către o mişcare de domolire budistă, spre fericirea pe pământ, nu numaifăgăduită, ci înfăptuită. Căci, am şi spus-o clar, că aceasta rămâne esenţialadeosebire între cele două religii ale decadenţei: budismul nu făgăduieşte, ciîndeplineşte, creştinismul promite totul, dar nu îndeplineşte nimic. „Buna vestire"a fost urmată de aproape de cel mai rău „vestitor" dintre toţi vestitorii, acela esteal Sf. Pavel. în el se încadrează tipul contrariu, „vestitorului vesel", geniul în ură,în vedenia urii, în neîndurata logică a urii. Câte lucruri n-a jertfit urii„dysangelistul" acesta! Mai întâi de toate pe Mântuitorul: îl ţintui pe crucea lui.Viaţa, pilda, predica, moartea, înţelesul şi dreptul oricărei Evanghelii - nimic nuvor fiinţa decât afară de ceea ce înţelegea în ura lui acel calpuzan, nimic altadecât ceea ce îi putea fi de folos. Nici o realitate, nici un adevăr istoric! Şi încă odată instinctul preoţesc al jidovului săvârşi aceeaşi mare crimă împotriva istoriei,şterse cu simplicitate ieri şi alaltăieri din creştinism, născoci o istorie a întâiuluicreştinism. Mai mult încă, Sf. Paul falsifică din nou istoria lui Israel, pentru ca să-lfacă să apară ca o prefaţă a actelor sale: toţi profeţii au vorbit despre„Mântuitorul" său. Biserica falsifică mai târziu până şi istoria omenirii, pentru aface din ea preludiul creştinismului... Tipul Mântuitorului, doctrina, practica,moartea, înţelesul morţii, chiar după moarte, - nimic nu rămase neatins, nimic numai păstra asemănarea cu realitatea. Sfântul Pavel mişcă pur şi simplu centrulde gravitate al oricărei existenţe, îndărătul acestei vieţi, în minciuna lui Isus„înviat". în fond el nu se putea servi deloc de viaţa „Mântuitorului", - avea nevoiede moartea pe cruce şi încă de altceva... A crede în sinceritatea lui Sf. Pavel,care îşi avea patria în sediul principal al raţionalismului stoic, când cu halucinarese pregătea o dovadă a supravieţuirii Mântuitorului, sau chiar să creadă într-opoveste că el a fost acela care a avut a-ceastă nălucire, ar fi o adevărată neroziedin partea unui psiholog: sfântul Pavel voi ţelul, deşi voia şi mijloacele. Ceea cenu credea nici el, nerozilor le aruncă el doctrina lui. Necesitatea sa era puterea,cu Sf. Pavel preotul voi încă o dată puterea, el nu se putea servi decât de idei; deînvăţăminte, de simboluri ce tiranizau mulţimile care formează turmele. Ce-aîmprumutat Mahomed mai târziu din creştinism? Născocirea Sfântului Pavel,mediul său de tiranie sacerdotală pentru a forma turmele: credinţa în nemurire -

adică doctrina judecăţii viitoare!

43.Când nu se mai pune centrul de gravitate al vieţii în viaţa de aici, ci în „cea dedincolo" - în neant, i s-a răpit vieţii centrul său de gravitate. Marea minciună anemuririi personale distruge orice raţiune, orice natură în instinct - tot ce este îninstinct e binefăcător, vital, tot ce făgăduieşte viitorul, deşteaptă acumneîncrederea. A trăi în aşa fel ca să nu mai aibă raţiunea de a trăi, asta devineacum raţiunea vieţii. La ce bun spiritul public, la ce bună recunoştinţa pentruobârşii şi strămoşi, la ce bun să colaboreze, să aibă încredere, să se ocupe debinele obştesc şi să-l încurajeze? - „Atâtea ispite", atâtea abateri de la „caleadreaptă" - „un singur lucru e necesar". Ca să fie fiecare „suflet nemuritor" şi derang egal cu fiecare, ca în totalitatea „făpturilor", „mântuirea" fiecăruia poaterevendica o veşnică importanţă, că micii făţarnici, smintiţii pe trei sferturi, să aibădreptul a-şi închipui că pentru el legile firii pot fi înfrânte fără încetare -o ataregradaţie a tuturor egoismelor, până la infinit, până la neobrăzare, nu poate fivădită prin destul dispreţ. Şi totuşi creştinismul trebuie să fie victoria acesteijalnice măguliri a deşertăciunii personale, - pe aici a atras la sine, tot ce estejosnic de răzvrătit, toţi acei ce nu şi-au avut partea lor, drojdia şi lepădăturaomenirii. „Mântuirea sufletului", altcum zis; „lumea se învârteşte în jurul meu..."Otrava învăţătoare: „drepturile egale pentru toţi" - această otravă a împrăştiat-ocreştinismul prin principiu, creştinismul ne distruge fericirea pe pământ... Aacorda nemurirea lui Petru şi Pavel a fost până în prezent atentatul cel mai uriaş,cel mai rău împotriva lumii nobile. - Şi să nu preţuim ca o prea slabă valoarefatalitatea care s-a strecurat din creştinism până în politică! Nimeni nu mai areastăzi îndrăzneala privilegiilor, a drepturilor de stăpânire, a sentimentului derespect către sine şi aproapele, - patosul distanţei. Politica noastră e bolnavă delipsă de curaj! Aristocratismul sentimentului a fost cel mai subpământeşte minatde minciuna egalităţii sufletelor, şi dacă credinţa în „drepturile celui mai marenumăr" face revoluţiile e fără nici o îndoială - creştinismul, sunt aprecierilecreştine care transformă orice revoluţie în sânge şi crimă! Creştinismul e orăzvrătire a tot ce se agaţă, împotriva celui ce se înalţă: evanghelia celor „mici" teface mic...

44.Evangheliile sunt documente nepreţuite în favoarea corupţiei deja constatată însânul celor dintâi comunităţi creştine. Ceea ce duse cu bine Sfântul Pavel maitârziu, cu cinismul logic al rabinului, nu era decât un fenomen de descompunerecare începu la moartea Mântuitorului. Nu se pot citi cu destule pecauţii acesteEvanghelii: ele au dificultatea lor, îndărătul fiecărui cuvânt. Mărturisesc, şicontrastul oricărei corupţii naive, rafinarea în cel mai înalt grad, stăpânirea încorupţia psihologică, sunt pentru psiholog o plăcere de primă mână. Evangheliiletrebuie luate în parte. Biblia în genere nu suferă asemănările. Te afli între evrei:

întâiul punct de vedere pentru a nu pierde din vedere firul, această prefăcătoriede sine, sub un „ce sfânt", cu desăvârşire genial, nici când atins, chiar dedeparte, în cărţi şi de oameni, a-ceastă falsă batere de monedă a cuvintelor şigesturilor, devenită o artă, nu e nici întâmplare a unui dar individual, nici a uneioarecare firi excepţionale. Aici trebuie rasa. în creştinism meşteşugul de a minţicu sfinţenie, fapt care este iudaism, o ucenicie dintre cele mai serioase şi otehnică a mai multor veacuri, - ajunge să fie ultima desăvârşire. Creştinismul,această ultimă ratio a minciunii, e iudeu, pururea evreu, şi mai israelit, întreitjidov... Voinţa de a nu întrebuinţa ca principiu decât idei, simboluri, atitudinidovedite prin practica preotului, refuzul instinctiv a orice altă practică, a oricăreialte perspective a valorii şi necesităţii - nu e numai tradiţie, ci moştenire: prinaceastă ereditate lucrează firea, întreaga omenire, chiar şi cele mai bune creiereale celor mai bune epoci - (unul singur exceptat care poate să nu fie un monstru)s-a lăsat a fi amăgit. S-a citit Evanghelia ca o carte a nevinovăţiei: nici cel maimic semn care să arate cu ce stăpânire de sine s-a făcut comedia. Totuşi, dacăam vedea, fie'chiar în treacăt, toate aceste ciudate joimă-riţe, aceşti sfinţiartificiali, s-ar isprăvi cu dânşii, - şi deoarece nu citesc nici o vorbă fără a vedeaatitudini, pentru mine s-a sfârşit cu ei. Ei au un anumit chip de a-şi ridica ochii, pecare nu-l pot suferi. Din fericire, pentru cea mai mare parte a oamenilor, cărţilenu sunt decât literatură. Nu trebuie să se lase izgoniţi. „Nu judecaţi!" spun ei, dartrimit în iad tot ce se află în drumul lor. Făcând pe Dumnezeu judecător, judecăei înşişi; mărind pe Dumnezeu, se glorifică pe ei înşişi; pretinzând virtutea decare sunt capabili, - mai mult încă, aceea de care au nevoie să se menţină, - îşidau aparenţa că luptă pentru virtute, aparenţa luptei pentru domnia virtuţii.„Trăim, murim, ne jertfim pentru bine" („adevărul", „lumina", „împărăţia luiDumnezeu"): de fapt nu fac decât ceea ce nu se pot stăpâni să nu facă. Făcândpe smeriţii, ca nişte vicleni, ghemuiţi în colţurile lor, trăind în umbră cu umbrele,ei îşi fac din asta o datorie: smerenia vieţii li se arată ca o datorie, ea e o dovadămai mult a cucerniciei lor. O! acest smerit fel de minciună nevinovată, înduioşată!„Virtutea însăşi trebuie să mărturisească pentru noi!!..." Citească-se Evangheliileca nişte cărţi de ademenire prin morală: morala e în mâna acestor oameni mici,ei ştiu ce este moral în ea! Omenirea mai bine se lasă târâtă de vârful nasu-lui lamijloacele moralei! în realitate înfumurarea neroadă, conştientă că se simtealeasă, face pe modesta: s-a aşezat acest sine, „comunitatea", „bunii şi drepţii",o dată pentru totdeauna, pe deoparte, lângă aceea a dreptăţii" - şi restul „lumii",de cealaltă parte... Era cea mai primejdioasă nebunie a măreţiilor, din toate câteau fost pe pământ: mici lepădături făţarnice şi mincinoase au pus mâna, încetulcu încetul pe ideile „Dumnezeu", „adevăr", „lumină", „spirit", „dragoste",„înţelepciune", „viaţă", ca şi cum aceste idei erau întrucâtva sinonimele propriilorlor făpturi, pentru a însemna despărţirea dintre ei şi „lume"; adevăraţi ovreiaşicopţi pentru tot felul de căsuţe, învârtiră valurile după ei înşişi, ca şi cum creştinulera înţelesul, sarea, măsura şi Judecata de Apoi a întregului rest... Astfel ajungecu putinţă fatală existenţa unui fel de nebunie a măreţiilor vecine, de aceeaşi

rasă, ca nebunia iudaică: de îndată ce se deschide prăpastia între evrei şicreştinii tăiaţi împrejur, nu mai rămânea nici o alegere de făcut pentru cei dinurmă, le era trebuincios să întrebuinţeze - împotriva iudeilor înşişi - aceleaşiprocedee de păstrare de sine ce le-o povăţuia instinctul lor iudaic, în timp ceevreii nu le întrebuinţaseră până aici decât împotrivă-le, decât împotriva celorpăgâni. Creştinul nu e decât un jidov de „o credinţă mult mai liberă".

45.Dau câteva pilde despre ce şi-au vârât în cap oamenii ăştia mititei, despre ceeace-au pus în gura învăţătorului lor: nimic decât mărturisirile „Sufletelor alese".„Şi dacă sunt pe undeva oameni care nu vă primesc, nici nu vă ascultă,retrageţi-vă de acolo şi scuturaţi-vă praful de pe picioare, pentru ca asta să văservească de mărturie. Adevăr vă spun vouă: că în ziua Judecăţii, Sodoma şiGomora vor fi tratate cu mai puţină asprime decât oraşul acesta" (Marcu, VI, 11).Cât de evanghelică este spusa asta!„Iar dacă vreunul dintre aceştia ar jigni pe unul dintre mititeii ăştia, care cred, maibine ar fi de el, să i se atârne de gât o piatră de moară şi să-l arunce în mare"(Marcu, IX, 42). Cât de evanghelică este!„Şi dacă ochiul tău prilej de cădere este, smulge-l pre el; mai bine va fi pentrutine să intri în împărăţia lui Dumnezeu numai cu un ochi, decât să ai doi şi să fizvârlit în Geena, unde viermele nu moare şi focul nu se stinge" (Marcu, l, 47). Nue vorba tocmai de ochiul cu pricina...„Adevăr grăiesc vouă, unii dintre aceia ce sunt aici, nu vor muri, până ce nu vorvedea împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere şi mărire". (Marcu, IX, 1).Straşnic minţi voinice!...„Dacă cineva vrea să vină după mine, să se lepede de sine şi ieie-şi povaracrucii şi să mă urmeze. Căci..." (Observaţia unui psiholog: morala creştină estecombătută prin ale ei „căci", motivele „sale combat, - asta-i creştinesc". (Marcu,VII, 34).„Nu judecaţi, pentru ca să nu fiţi judecaţi... Veţi fi măsuraţi cu măsura de care văveţi sluji ca să măsuraţi." (Matei, VII, 1). Ce concepţie de dreptate a unuijudecător „integru"!...„Dacă iubiţi pe acei ce vă iubesc, au ce răsplată meritaţi voi? Au tot aşa fac şivameşii? Ci dacă salutaţi pe fraţii voştri, au ce faptă deosebită faceţi voi? Aupăgânii nu tot aşa fac"? (Matei, VI, 16). Foarte compromiţător pentru „părintele"cu pricina.„Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Sa; şi toate lucrurile asteavă vor fi date pe deasupra". (Matei, VI, 33). Toate acestea; adică hrana,veşmintele, toate cele trebuincioase în viaţă. O greşeală pentru a ne exprima închip discret... îndată după aceea Dumnezeu se iveşte ca croitor, cel puţin înanumite cazuri.„Bucuraţi-vă şi vă-veseliţi în ziua aceea, tresăriţi de bucurii pentru că mare fi-varăsplata voastră în ceruri; căci aşa îşi tratau părinţii lor pe profeţi". (Luca, VI, 23).

Neruşinată mitocănie! Se şi aseamănă cu profeţii.„Au nu ştiţi că voi sunteţi templul lui Dumnezeu şi că duhul lui Dumnezeusălăşluieşte în voi? Dacă cineva nimiceşte templul lui Dumnezeu, Dumnezeu nu-lva nimici, căci sfânt este templul Domnului, şi în el trăieşte Domnul. (SfântulPavel, 1, scrisori către Corintheni, III, 16). Nu se pot dispreţui îndeajuns atari idei.„Au nu ştiţi că sfinţii judeca-vor lumea? Şi prin voi este judecată lumea, au sunteţinevrednici de a face cele mai mici judecăţi? (Sfântul Pavel: 1, Scrisoare cătreCorintheni, VI, 2). Din nenorocire, nu e numai cuvântul unui nebun închis. Acestgroaznic şarlatan continuă cuvânt cu cuvânt: „Au nu ştiţi că noi judeca-vomîngerii? Şi că nu vom judeca cu mai mare străşnicie cele lumeşti ale vieţii"?„Dumnezeu n-a convins nebunia înţelepciunii lumii? Căci deoarece lumea, cu aei înţelepciune, nu l-a cunoscut nicidecum pe Dumnezeu în înţelepciunea Sa,plăcutu-i-a lui Dumnezeu să izbească pe credincioşi prin nebunia predicii. Printrevoi cei chemaţi, nu sunt nici mult înţelepţi nici mult puternici, nici mult mai nobili.Dar a ales cele slabe din lume pentru a contopi pe cei puternici; şi a alesDumnezeu cele mai josnice din lume şi cele ce se dispreţuiesc, cele ce suntnimica, spre a reduce la nimic cele ce sunt, pentru ca nici un om să nu sepreamărească înaintea lui Dumnezeu (Sfântul Paul: 1 către Corintheni, l, 20 şiurmătorii).Pentru a pricepe acest pasaj, o dovadă cu totul de mâna întâi pentru psihologiaoricărei morale a Tşândâlei, citească-se partea întâia a Genealogiei Moralei:pentru întâia oară am pus în lumină contrastul între o morală nobilă şi o morală aTşândâlei, născută din ură şi răzbunare neputincioasă. Sfântul Pavel era cel maimare dintre apostolii răzbunării.

46.Ce urmează apoi? Că bine este să se pună mănuşi când se citeşte NoulTestament. Vecinătatea atâtor necuraţii, aproape că te obligă la asta. Săcercetăm pe „primii creştini", întrucâtva la fel cu jidovii polonezi: nu e nevoie să lise impute nici cât negru sub unghii. Amândoi miros urât. Zadarnic am căutat înEvanghelie, o singură urmă simpatică; nimic nu se află aici, care să fie liber, bun,făţiş, sincer. Omenirea nu şi-a făcut încă întâile ei începuturi, - instinctele decurăţenie lipsesc. Nu sunt decât instincte rele în Noul Testament, nu e măcarcurajul acestor porniri. Totul e aici laşitate, ochii închişi, înşelăciune voluntară.Orice altă carte devine curată, îndată ce citeşti Noul Testament: ca să dau opildă, am citit cu încântare, imediat după Sf. Pavel - pe acest încântător şiobraznic zeflemisitor care se numeşte Petroniu, Petroniu despre care s-ar puteaspune ceea ce scria Boccaccio despre Cesar Borgia ducelui de Parma: e tuttofesto - nemuritor de sănătos, nemuritor de vesel şi bine izbutit. Dar aceşti micişarlatani se înşală în ceea ce-i mai esenţial. Ei atacă, dar tot ce este atacat dedânşii, devine distins. Un „prim creştin" nu murdăreşte pe cel ce-l atacă.Dimpotrivă: e o cinste să aibă împotriva sa pe „primii creştini". Nu se citeşte NoulTestament fără o preferinţă pentru tot ce-i maltratat, - fără a mai vorbi „de

înţelepciunea acestei lumi", pe care un neruşinat agitator încearcă de-a surda s-oprefacă în nimic, prin „zadarnice discursuri". Dar înşişi fariseii şi scribii câştigăavând atari duşmani: trebuie că vor fi preţuind ceva, pentru ca să le urâţi într-unchip atât de necinstit. Ipocrizie - e o imputare ce cutezau s-o facă „cei dintâicreştini"! La urma-urmelor ei erau privilegiaţi: asta-i de ajuns, ura Tşândâlei numai are trebuinţă de motive: „Primul creştin" şi tare mi-i teamă ca şi „ultimulcreştin - vieţui-va poate vreme îndelungată, pentru ca să-l mai văd - serăzvrăteşte în josnicele instincte împotriva a tot ce este privilegiat, - el trăieşte,luptă pururi pentru „drepturile egalilor"! Mai de aproape privit el nu are alegerea.Dacă el însuşi vrea să fie „alesul lui Dumnezeu", sau chiar „templul luiDumnezeu" ori „judecătorul îngerilor" - orice alt principiu al alegerii, de pildă dupăsimţul dreptăţii, după spirit, bărbăţie şi mândrie, după frumuseţea şi libertateaminţii, devine pur şi simplu, „lumea" - răul în sine. Morală: fiecare cuvânt în guraunui „creştin dintâi" e o minciună, fiecare din faptele lui, o falsitate instinctivă -toate valorile ei, toate scopurile sale, ruşinoase, dar tot ceea ce urăşte el, toţiaceia pe care îi urăşte câştigă în valoare. Creştinul, preotul creştin mai ales esteun criterium pentru valoarea lucrurilor. Trebuie să mai spun că în tot NoulTestament nu se iveşte decât o singură figură ce trebuie onorată? Pilat,guvernatorul roman. A lua în serios o ceartă între jidovi, nu se putea hotărî el launa ca asta. Un evreu mai mult ori mai puţin - ce interesează? Nobila ironie aunui roman faţă de care s-a făcut un neruşinat abuz cu cuvântul „adevăr", aîmbogăţit Noul Testament, cu unicul cuvânt ce are valoare, care este critica lui,nimicirea sa însăşi: „Ce este adevărul?".

47.Că nu vom putea găsi pe Dumnezeu nici în istorie, nici în natură, nu asta nedesparte - dimpotrivă, a nu simţi sentimentul divinităţii faţă de acela ce estecinstit ca Dumnezeu, a găsi lucrul acesta vrednic de plâns, absurd, vătămător, avedea în asta nu numai o greşeală, ci un atentat la viaţă... Tăgăduim peDumnezeu... Dacă ni s-ar arăta acest Dumnezeu ca al creştinilor, am crede şimai puţin în ei.În formula Deus qualem Paulus creavit, dei negatis 16. O religie ca creştinismul,care nu se atinge în nici un punct de realitate, care-şi dă ochii peste cap deîndată ce vreun colţişor al realităţii îi încape între degete, o atare religie va fi pebună dreptate, duşman de moarte al înţelepciunii lumii, „vreau să spun ştiinţei",ea va încerca toate mijloacele pentru a otrăvi, bârfi, a defăima disciplina minţii,curăţia şi asprimea în cele ale conştiinţei spiritului, nobila răceală, nobila libertatea minţii.„Credinţa" atât ca imperativ, este veto împotriva ştiinţei, în practică minciuna cuorice preţ... Sfântul Pavel înţelese că minciuna, că „credinţa", era necesară; şimai târziu biserica înţelese şi ea pe Sf. Pavel; - Acest „Dumnezeu" pe care l-ascornit Sf. Pavel, un „Dumnezeu care nimiceşte înţelepciunea lumii" (într-unînţeles mai mult strâmt decât cei doi mari potrivnici ai oricărei superstiţii filologia

şi medicina), nu-i de fapt decât o hotărâre determinată de Sf. Pavel, de a numi„Dumnezeu" propria sa voinţă; Thora este arhi-jidovesc, Sfântul Pavel nimiceşte„înţelepciunea lumii": duşmanii săi, bunii filologi şi medici ai şcolii alexandrine,şi-mpotriva lor s-a războit el, fără a fi totodată şi antichrist. Ca filolog te uiţi pedupă „cărţile sfinte", ca medie dindărătul gârbovirii şi neputinţei creştinului-tip.Medicul spune „de nevindecat", filologul zice: „şarlatanism".

48.Înţelesu-s-a bine faimoasa poveste care se află la începutul Bibliei - povestea cugroaza lui Dumnezeu în faţa ştiinţei? N-a fost pricepută. Această carte prinexcelenţă preoţească începe, cum i se şi cade, cu marea greutate lăuntrică apreotului; pentru el nu e decât o singură primejdie, deci pentru „Dumnezeu" nueste decât o singură mare primejdie.Dumnezeul cel vechi, în totul numai „spirit", întru totul mare preot, desăvârşit înîntregime, se preumblă în grădina Lui: totuşi se plictiseşte, împotriva plictiselii,de-a surda se luptă Dumnezeii. Ce face atunci? Născoceşte pe om, - omul este odistracţie... Dar iată că şi omul i se urăşte. Mila lui Dumnezeu pentru singuratrudă care este însuşirea tuturor paradisurilor, nu cunoscu hotărâre; atunci Elfăuri şi alte animale, întâiul dispreţ al lui Dumnezeu: omul n-a putut să sedistreze, nici animalele, - el domni asupra lor, el nu voi să fie „animal". DeciDumnezeu făuri pe femeie. Şi într-adevăr plictiseala încetă - şi multe altele totaşa! Femeia a fost al doilea dispreţ al lui Dumnezeu. - Prin firea ei orice femeieeste un şarpe: „Hera" - e ceea ce ştie fiecare preot: „Prin femeie vine orice rău înlume". - E iarăşi ceea ce ştie orice preot. „Deci ştiinţa purcede şi ea tot de ladânsa..." Femeia l-a făcut pe bărbat să mănânce din pomul conştiinţei. - Ce seîntâmplă apoi? Dumnezeul antic a fost cuprins de panică. Omul însuşi devenisecel mai mare dispreţ al său, îşi crease un potrivnic, ştiinţa te face egal cuDumnezeu, s-a sfârşit cu preoţii şi cu zeii, dacă omul devine ştiinţific! - Morala:Ştiinţa e lucru oprit în sine, numai ea este oprită. Ştiinţa e întâiul păcat, germen aloricărui păcat, al păcatului original. Numai asta e morala. „Nu vei cunoaşte; restulurmează de la sine. Panica lui Dumnezeu nu-l împiedică să fie viclean. Cum săse apere împotriva ştiinţei? A fost multă vreme cea mai mare trândăvia, evocăgândurile, - toate gândurile sunt cugete rele... Omul nu trebuie să cugete. Şi„preotul în sine" născoceşte suferinţa; moartea, pericolul mortal al sarcinii, totfelul de mizerii, bătrâneţea, grija şi mai întâi de toate boala, - nimic alta decâtmijloacele de luptă cu ştiinţa! Mizeria nu îngăduie omului să cugete... Şi orice arfi! O groază! Opera conştiinţei se înalţă uriaşă, dăngănind de îngropăciuneamurgului zeilor. - Ce-i de făcut?-! Străvechiul Dumnezeu născoci războiul, eldesparte noroadele, face ca oamenii să se nimicească reciproc (preoţii aupururea trebuinţă de război...) Războiul este între altele un mare turbură-serbarea ştiinţei! De necrezut! Conştiinţa, emanciparea de jugul preoţesc sporeşterăzboaiele. Şi vechiul Dumnezeu ia o ultimă hotărâre: „Omul a devenit ştiinţific, -asta nu slujeşte la nimic, trebuie înecat!"

49.Am fost înţeles? începutul Bibliei conţine întreaga psihologie a preotului. Restulnu cunoaşte decât o singură primejdie mare: ştiinţa - noţiunea sănătoasă acauzei şi efectului. Dar ştiinţa nu propăşeşte în genere, decât sub condiţii bune,trebuie să ai timpul, trebuie să ai duhul restului, pentru „a cunoaşte..." Decitrebuie făcut omul cât mai nefericit - a iost logica de toate vremurile; logicapreotului. Se ghiceşte ceea ce a intrat în lume, conform acestei logici - „păcatul",ideea de vinovăţie şi de pedeapsă, tot „ordinul moral" a fost născocit împotrivaştiinţei, în contra izbăvirii omului din mâinile preotului... Omul nu trebuie să iasă,el trebuie să pri-vească-n sine însuşi; el nu trebuie să vadă lucrurile, cu judecatăşi socotită pentru ca să înveţe, nu trebuie să vadă totul: el trebuie să sufere. Şitrebuie să sufere în aşa fel, ca să aibă întotdeauna nevoie de preot. - Josmedicii! Un mântuitor e ceea ce trebuie. Ideea de greşeală şi de pedeapsă,cuprinzând în ea doctrina „harului", a „mântuirii", a „iertării", - nimic alta decâtminciuni fără nici o realitate psihologică, născocite numai pentru a nimici în omsimţul cauzelor: atentate împotriva ideii de efect şi cauză! Şi nu e nicidecum unatentat cu pumnul, cu cuţitul, cu sinceritatea în ură şi dragoste. Nu, instinctelecele mai laşe, cele mai viclene, cele mai josnice sunt în joc. Atentate preoţeşti!Atentate de paraziţi! Vampirismul palidelor şi subpământeştilor lipitori! Dacăconsecinţele fireşti ale unui act nu-s mai „fireşti", dar dacă se închipuiesc a fipricinuite de nălucirile superstiţiilor, de „Dumnezeu", de „duhuri", de „suflete" caconsecinţe „morale", răsplată, pedeapsă, înştiinţare, mijloc de educaţie", este căcondiţia cea dintâi a conştiinţei e distrusă - şi cu asta s-a sfârşit cea mai marecrimă împotriva omenirii. Păcatul, încă o dată spus, această formă despurcăciune a omenirii în cel mai înalt grad, a fost născocit pentru a face cuneputinţă ştiinţa, cultura, orice înălţare, orice nobleţe a omenirii; preotuldomneşte prin născocirea păcatului.

50.Nu mă pot scuti de o psihologie a „credinţei" şi „credincioşilor", în folosul însuşi al„credincioşilor". Dacă şi astăzi sunt încă de aceia care nu ştiu până la ce punct eneruşinat lucru să fii „credincios" - sau chiar întrucât e un simptom al decadenţei,al voinţei vieţii zbrodite, mâine vor şti-o. Glasul meu mişcă chiar şi pe aceia careaud rău. Se pare că există printre creştini - dacă voi fi înţeles eu bine - un fel decriteriu al adevărului ce se numeşte „proba puterii". „Credinţa izbăveşte; deci eaeste adevărată. S-ar putea obiecta mai întâi că mântuirea ce va să vină, nu-idovedită - ci numai făgăduită - mântuirea e legată de condiţia „credinţei", trebuiesă fiu mântuit, deoarece cred. Dar cum s-ar dovedi că ceea ce făgăduieştepreotul credinciosului, acest „dincolo" care scapă oricărui control? - pretinsa„dovadă a puterii" nu este deci în fondul ei decât o credinţă în îndeplinirea celorce făgăduieşte credinţa în formula: „Cred că credinţa mântuieşte; - deci esteadevărată". Dar asta ne şi călăuzeşte până la capăt. Acest „deci" ar fi

absurditatea însăşi, prefăcută în criteriu de adevăr. Să admitem totuşi, cu puţinădeosebire, că mântuirea ce va să vină, este dovedită prin credinţă - (nu numaifăgăduită de gura suspectă a unui preot) mântuirea - în chip mai tehnic spus,plăcerea - să fie ea oare cândva o dovadă a adevărului? Ar fi tot aşa de puţin, caşi când senzaţiile plăcerii se amestecă în a răspunde la întrebarea „care-iadevărul?" aproape avem dovada contrariului şi-n toate cazurile, cea mai mareneîncredere în „adevăr". Dovada „plăcerii" e o dovadă a „plăcerii" - nimic maimult; cum s-ar putea şti că judecăţile adevărate pricinuiesc o mai mare plăceredecât falsele judecaţi, şi că potrivit unei armonii de mai înainte stabilită, ar atragedupă sine neapărat senzaţiile plăcerii? - Experienţa tuturor minţilor serioase şiprofunde propovăduieşte contrariul. A trebuit cucerită prin luptă fiecare părticicăde adevăr, a trebuit să se jertfească tot ce ne stă în inimă, tot ce iubea dragosteaşi încrederea noastră în viaţă. Trebuie să avem pentru asta măreţia sufletească:serviciul adevărului este cel mai aspru serviciu. Ce se numeşte de fapt a fi sincerîn cele ale minţii? A fi aspru faţă de inima sa, a dispreţui „sentimentelefrumoase", a-şi face o chestie de conştiinţă din fiecare „da" şi „nu"!- Credinţa izbuteşte; deci că minte...

51.Că în anumite împrejurări credinţa mântuieşte, că cereasca fericire încă nu dă oadevărată părere a unei idei fixe, că credinţa nu urneşte munţii din loc, ci îi aşazăales acolo unde li-i locul; o grăbită vizită într-o casă de nebuni va da o suficientădovadă despre asta. Totuşi nu unui preot: căci acesta făgăduieşte din instinct, căboala este boală, că o casă de nebuni e o casă de nebuni. Creştinismul arenevoie de boală, aproape tot atât cât a avut trebuinţă antichitatea greacă de unexcedent de sănătate; a îmbolnăvi, iată adevărata gândire de apoi în capulîntregului sistem reînvietor al bisericii. Şi biserica însăşi nu e oare casa catolicăde nebuni ca cel din urmă ideal? Pământul în întregime e casă de nebuni? Omulreligios, aşa cum îl vrea Biserica e un decadent tip; epoca în care o crizăreligioasă se agaţă de un popor este de fiecare dată însemnată printr-o epidemiea unei boli nervoase; lumea „lăuntrică" a unui om religios se aseamănă - de tepoţi înşela - cu „lumea lăuntrică" a unui om obosit peste măsură şi istovit; stările„superioare" pe care creştinismul le-a aşezat mai presus de omenire, ca valoarea tuturor, sunt forme epileptoidice, Biserica n-a canonizat decât nebuni, sau pemarii şarlatani in majorem Dei honorem 17... Mi-am îngăduit odată a privi tottraining-ul fericirii cereşti şi al mântuirii creştinilor (care se studiază astăzi maibine în Anglia) ca pe o nebunie circulară, metodic produsă, pe un tărâm cudesăvârşire bolnăvicios, de mai înainte pregătit. Nimeni nu are libertatea de adeveni creştin: nu este „convertit" la creştinism - trebuie să fie îndeajuns debolnav pentru asta... Noi ăştia, care avem curajul sănătăţii şi, de asemeni,dispreţul, cum mai avem noi dreptul să dispreţuim o religie care a propovăduitsă-şi uite de trup! care vrea să se descotorosească de suflet! care face un „merit"din hrana neîndestulătoare! care combate în sănătate un fel de duşman, de

diavol, de ispită! care s-a convins că se poate purta un „suflet desăvârşit" într-untrup cadaveric şi care încă mai are trebuinţă de a-şi făuri o idee nouă despre„desăvârşire", o făptură palidă, bolnăvicioasă, idiot de fanatică, „sfinţenia",sfinţenia care ea însăşi nu e decât simptomul unui trup sărăcit, enervat, incurabilde corupt!... Mişcarea creştină, într-atât cât e o mişcare europeană, este făuritămai întâi de îngrămădirea elementelor scoase din uz şi a rămăşiţelor tuturorspeciilor (ei sunt cei ce caută puterea în creştinism). Ea nu exprimă nicidecumdegenerarea unei rase, dar este un conglomerat şi o agregare a formelordecadenţei, venind de pretutindeni, îngrămădite şi căutându-se reciproc. Nueste, cum se crede: stricăciunea antichităţii, a nobilei antichităţi care făcu cuputinţă creştinismul: nu se poate combate cu destulă violenţă idiotismul savantcare şi astăzi încă, menţine un atare fapt. în epoca în care straturile socialebolnave şi stricate se creştinară în tot Imperiul Roman, tipul contrariu, distincţiaexista mereu în forma ei cea mai frumoasă şi mai coaptă. Marele număr devinestăpân: democratismul instinctelor creştine a fost victorios. Creştinismul nu era„naţional", el nu era supus condiţiilor unor rase, el se adresează tuturorvarietăţilor printre dezmoşteniţii vieţii, avea pretutindeni aliaţii săi. Creştinismul aîncorporat pizma instinctivă a bolnavilor împotriva celor sănătoşi, în contrasănătăţii. Tot ce e drept, mândru, superb, frumuseţea înainte de orice, îi face răuauzului şi văzului său. Amintesc încă o dată nepreţuitul cuvânt al Sfântului Pavel:„Dumnezeu a ales, ceea ce este slab în faţa lumii, ceea ce este nebun în ochiilumii, ceea ce este mârşav şi dispreţuit"; asta a fost formula, acest in hoc signo18al decadenţei a fost victorios. Dumnezeu pe cruce, nu se înţelege oare prin astapururi groaznicul gând ascuns ce există în dosul acestui simbol? Tot ce suferă,tot ce este legat crucii este divin... Noi toţi nu suntem atârnaţi pe cruce, deci nusuntem divini... Numai noi nu suntem divini. Creştinismul a fost o victorie, opărere distinsă pieri prin el, creştinismul a fost până acum cea mai marenenorocire a omenirii.

52.Creştinismul se află în contradicţie cu orice bun-simţ intelectual - raţiuneabolnavă este singura raţiune creştină şi se hotărăşte pentru tot ceea ce este lipsitde inteligenţă, rosteşte afurisenia împotriva minţii, împotriva mândriei minţiisănătoase. Deoarece boala face parte din esenţa creştinismului, trebuie, deasemenea, ca starea-tip a creştinului, „credinţa" să fie bolnăvicioasă, trebuie catoate drumurile drepte cinstite, ştiinţifice, care duc la conştiinţă, să fie date înlături de Biserică, ca drumuri oprite, îndoiala şi aşa este un păcat... Completalipsă de curăţenie psihologică la preotul care se destăinuieşte în privire - e ourmare a decadenţei, observase femeile isterice, deoparte, şi copiii rahitici, dealta, şi se va vedea cu regularitate că falsitatea prin instinct, plăcerea de a minţipentru a minţi, incapacitatea de a privi şi umbla drept, sunt simptomeledecadenţei. „Credinţa este a voi să nu ştii ceea ce este drept. PărtaşulEvangheliei, preotul de ambele sexe, e fals pentru că e bolnav, instinctul lui cere

ca adevărul să nu intre prin nici o parte în drepturile sale. „Ceea ce îmbolnăveşteeste bun; ceea ce revarsă plenitudinea puterii este rău": aşa cugetă credinciosul.După restricţia minciunii recunosc teologii predestinărilor. Un alt semn distinctival teologilor este incapacitatea lor filologică, înţeleg aici prin filologie, într-un sensfoarte general - arta de a citi bine, de a şti distinge faptele, fără a le falsifica prininterpretări, fără a pierde în dorinţa de a înţelege, băgarea de seamă, răbdarea şifineţea. Filologia ca ephexis în interpretare: fie că este vorba de cărţi sau deştirile din ziare, de destine sau fapte meteorologice, ca să nu mai vorbim de„mântuirea sufletului..." Felul în care un teolog, fie din Berlin sau din Roma,explică „un cuvânt al Bibliei" sau chiar are un eveniment oarecare, victoria oştiriinaţionale în lumina psalmilor lui David, e pururea încetişor cutezată, încât îi facepe filologi să sară. Şi cum să se mai poarte când părtaşii Evangheliei şi alte vacidin ţara Suabiei, fac din ticăloasa lor existenţă zilnică şi sedentară, o manifestarea „degetului lui Dumnezeu", o minune a „harului", a „providenţei", a „îndurării".Cea mai mică sforţare a gândirii, să zicem de bună-cuviinţă, a trebuit totuşi săconvingă pe aceşti interpreţi ai copilăriei şi nevredniciei, despre un atare abuz aliscusinţei divine. Dac-ar avea numai o mică doză de cucernicie, un Dumnezeucare vindecă la timp o puternică răceală, sau care te face să intri într-o trăsură înclipa când plouă cu găleata, un Dumnezeu aşa de absurd, ar trebui suprimatchiar dac-ar fiinţa. Acest Dumnezeu domestic, factor ambulant, colportor,stârneşte prin a face din el expresia cea mai neroadă din toate hazardurile...„Providenţa divină" aşa cum o admit azi o treime dintre cetăţenii „Germanieiculte", ar fi un argument împotriva lui Dumnezeu, mult mai puternic decât s-arputea închipui. Şi în toate cazurile ea este un argument împotriva germanilor!...

53.E aşa de puţin adevărat că un martir poate demonstra adevărul unui lucru, încâtaş vrea să afirm că un martir n-a văzut nicicând adevărul, în demersul ce-l ia unmartir pentru a-şi azvârli convingerea sa în capul lumii, se exprimă un grad atâtde inferior de cinste intelectuală, o atare incapacitate de a rezolva chestiunea„adevărului", încât nicicând nu simţi nevoia de a respinge un mucenic. Adevărulnu este un ce pe care unii îl au, iar alţii nu-l au: numai ţăranii şi apostolii ţăranilor,în genul lui Luther, pot gândi astfel despre a-devăr. Poţi fi sigur că după gradulde conştiinţă în cele spirituale, modestia din acest punct de vedere va devenipururea mai mare. A fi competent în cinci ori şase lucruri, a refuza cu mânauşoară de a şti aiurea. „Adevărul" aşa cum îl înţelege profetul, sectarul,liber-cugetătorul, socialistul, clericalul, e o dovadă absolută că educaţia spirituluişi victoria asupra sa însăşi, necesare pentru a găsi un adevăr, - chiar pe aceleamai mici, - încă lipsesc cu totul. Chinurile mucenicilor, a spune în treacăt, au fosto mare nenorocire în istorie: ei au sedus... A deduce, cum fac toţi slabii de înger,printre aceştia femeile şi norodul, ca o pricină care poate duce la mucenicie (sauchiar care pricinuieşte o molimă de jertfe, ca întâiul creştin) are vreo valoare, - adeduce astfel, împiedică libera cercetare, paralizează spiritul cercetării şi

prevederii. Mucenicul vătăma adevărului, încă şi astăzi nu este nevoie decât de oanumită cruzime în persecuţie pentru a crea unor oarecari sectari o faimăonorabilă. Cum! O pricină poate câştiga în valoare, dacă i se jertfeşte viaţa sa! Ogreşeală ce devine onorabilă este o greşeală care posedă un farmec deademenire mai mult: credeţi, domnilor teologi, că vă vom da prilej de a juca rolulde mucenici pentru minciunile voastre... Se combate un lucru demonstrându-i cuatenţie punctele slabe... aşa se combat şi teologii... Nerozia istorică a tuturorpersecutorilor a fost aceea care a dat pricină contrarie apariţiei onorabilităţii - să-iacorde vraja muceniciei. Femeia se pune astăzi în genunchi în faţa unei greşeli,deoarece i s-a spus că a murit pe cruce pentru a-ceastă greşeală. Aşadar estecrucea un argument... Dar în privinţa tuturor lucrurilor acestora, numai cineva aspus cuvântul de care ar fi trebuinţă, de mii de ani încoace - Zarathustra.Ei înscriu semne de sânge pe drumul pe care l-au străbătut, şi nebunia lorpropovăduia că cu sângele se mărturiseşte adevărul.Dar sângele e cel mai rău martor al adevărului, sângele otrăveşte doctrina ceamai pură şi o transformă în nebunie şi ură a inimilor.Şi când trece cineva prin foc pentru doctrina sa, ce dovedeşte cu asta? Eîntr-adevăr cu totul altceva, când din propriul său rug ţâşneşte propria luiînvăţătură.

54.Că nu se lasă omul rătăcit marile spirite sunt sceptice, Zahathustra e un sceptic.Forţa şi libertatea provenite din tăria şi deplinătatea minţii se dovedesc prinscepticism. Pentru tot ce priveşte principiul valorii şi a ne-valorii, trebuie văzutecinci sute de convingeri mai presus de sine, -în urma sa. Un spirit vrea una mare,care vrea de asemeni şi mijloacele pentru a ajunge aici, este negreşit un sceptic.Independenţa tuturor felurilor de convingeri fac parte din forţa însăşi, trebuie ştiuts-o priveşti în mod liber! Marea pasiune a scepticului, fondul şi puterea făpturiisale, mai luminată şi mai tainică încă decât cum nu este ea însăşi, pune toatăinteligenţa sa în slujba lui, ea îndepărtează orice şovăire, ea dă curajulmijloacelor necucernice, le îngăduie convingeri în anumite împrejurări.Convingerea în acelaşi timp şi mijloc: sunt multe lucruri care nu se ating decât cuo convingere. Marea pasiune are nevoie de convingeri, ea întrebuinţeazăconvingerile, nu se supune lor, - ea se ştie suverană. Dimpotrivă, nevoia decredinţă, de ceva care nu atârnă de da şi de nu, carlysmul, dacă pot spuneastfel, e o necesitate de slăbiciune. Omul credinţei, „credinciosul tuturor speţeloreste prin urmare un om care atârnă - un oarecine care nu se socoteşte la un ţel,el trebuie să fie consumat, el are nevoie de cineva care-l consumă. Instinctul lui,face cea mai mare cinste unei morale a jertfei: totul îl înduplecă spre aceastămorală, prudenţă, experienţa, vanitatea sa. Orice fel de credinţă într-un lucrueste ea însăşi un fel de jertfă, de îndepărtare de sine... Dacă se cugetă cât detrebuincios este pentru cea mai mare parte a oamenilor, că constrângerea într-unînţeles mai ridicat al sclaviei, este singura şi ultima condiţie care îngăduie să

propăşeas-că oamenii cu voinţa slabă, mai ales femei: se va pricepe de asemenişi convingerea, „credinţa". Omul convingerii îşi are şira spinării în credinţă. A nuvedea anumite lucruri, a nu fi independent din nici un punct de vedere, a fitotdeauna al unui „partid", a avea pretutindeni o optică aspră şi necesară - numaiasta explică pentru ce există îndeobşte o astfel de speţă de oameni. Dar astaface că ea este contrariul, antagonista adevărului, - al dragostei de adevăr...Credinciosul nu are libertatea să aibă o conştiinţă pentru chestia .adevărului" şi„falsului": aici cinstea ar fi pieirea sa. Dependenţa patologică opticii sale face dinfanatic, un convins -Savonarola, Luther, Rousseau, Robespierre, Saint-Simon-tipul contrariu spiritelor puternice şi eliberate. Dar marea atitudine a acestorspirite bolnave, a acestor epileptici ai ideilor, lucrează asupra maselor, - fanaticiisunt pitoreşti, omenirea preferă să vadă atitudini decât să audă argumente...

55.- Un pas mai mult în psihologia convingerii, a „credinţei", mult am observat căconvingerile sunt poate nişte vrăjmaşi mai periculoşi pentru adevăr decâtminciunile (Omenesc, prea omenesc, Aforism, 483). Aici aş vrea să punîntrebarea definitivă. Există, în chip general, o antiteză între minciună şiconvingere? - Toată lumea o crede, dar ce nu crede oare lumea? Oriceconvingere îşi are istoricul ei, formele sale primitive, încercările şi dispreţurile ei;ea devine convingere după ce n-a fost vreme îndelungată şi fără să poatărămâne. Cum! sub această formă embrionară a convingerii, nu s-ar putea să fieo minciună? Câteodată nu-i nevoie decât de o schimbare de persoane, ajungesă fie convingere pentru fiu, ceea ce la tată mai era o minciună. Numescminciună refuzul de a vedea ceva, aşa cum nu se vede: prea puţin interesează -dacă da sau ba - s-a rostit faţă de martori. Minciuna cea mai frecventă esteaceea faţă de sine însuşi; a minţi altora nu e decât un caz, relativ, excepţional.Dar a nu voi nicidecum să vezi ceea ce se vede, a nu voi nici de fel să vezi cumse vede, aceasta e condiţia primă pentru toţi acei ce sunt din cutare sau cutarepartid.Istoricii germani, de pildă, sunt convinşi că Imperiul Roman era despotismul, căgermanii au adus spiritul libertăţii în lume: ce deosebire e între aceastăconvingere şi o minciună? Se mai poate mira încă vreun om de faptul că - dininstinct - toate partidele, între care şi istoricii germani se servesc de marelecuvânt al moralei, - că morala continuă a fiinţa aproape numai pentru că omul departid are nevoie de dânsa în fiecare clipă? - „Asta e convingerea noastră; orecunoaştem faţă de toată lumea, trăim şi murim pentru dânsa; - să se respectemai întâi de toate acela care are convingeri!" E ceea ce am auzit chiar şi-n guraantisemiţilor. Dimpotrivă domnilor, simţind din principiu, un antisemit nu devinemult mai cuviincios... Preoţii, care în acest fel de lucruri, sunt mult mai fini, auînţeles foarte bine contrazicerea ce-o cuprinde ideea convingerii, adică odeprindere de a minţi din principiu, într-un scop precis. Ei au împrumutat de laevrei socotinţa de a introduce în acest caz, ideea de „Dumnezeu", de „voinţa lui

Dumnezeu", de „destăinuirea divină". Kant însuşi, cu al său imperativ categoric,se află pe aceeaşi cale; aici raţiunea lui devine practică. Sunt chestiuni în careomul nu se poate hotărî de partea adevărului ori a falsului: toate chestiunilesuperioare, toate problemele de valoare superioară se află dincolo de raţiuneaomenească... A înţelege hotărârea raţiunii - numai asta este adevărata filosofie...în ce scop dat-a Dumnezeu omului destăinuirea... Cum ar fi făcut Dumnezeu unce mai de prisos... Omul nu poate şti prin el însuşi ceea ce este bine sau rău, deaceea Dumnezeu l-a iniţiat cu voinţa sa... Morala: „preotul nu minte, chestiunea„adevărului" şi „falsului" în lucrurile despre care vorbesc preoţii: nu îngăduiescnicidecum minciuna. Căci, pentru a minţi, ar trebui să se poată hotărî ceea ceeste adevărat. Dar e ceva ce nu poate omul: şi de aceea preotul nu e decâtpurtătorul de cuvânt al lui Dumnezeu. Un atare silogism19 al preotului, alpreoţilor decadenţi ca şi al celor păgâni (păgânii sunt toţi acei care afirmă viaţa,pentru care „Dumnezeu" e marea expresie a afirmării tuturor lucrurilor). „Legea",voinţa lui Dumnezeu, „cartea sfântă", „inspiraţia" - cuvinte ce nu arată decâtcondiţiile necesare puterii preotului, pentru a putea păstra puterea preotului,aceste idei se găsesc la baza tuturor organizaţiilor preoţeşti, a tuturorocârmuirilor ecleziastice şi filosofice. „Sfânta minciună", comună lui Confucius,cărţii lui Manu, lui Mahomed şi Bisericii creştine: - această minciună se regăseşteşi la Platon. „Adevărul e aici": asta înseamnă pretutindeni că preotul minte...

56.În cea din urmă ordine de idei, interesează a se şti pentru ce sfârşit se minte.Obiectez creştinismului lipsa lui de ţeluri „sfinte". Nu-s decât sfârşituri rele:otrăvirea, bârfeala, făgăduirea vieţii, dispreţul trupului, înjosirea şi stricăciuneaomului prin ideea de păcat, - prin urmare aceste mijloace sunt deopotrivă de rele.Cu un sentiment contrar citesc legea lui Manu, o carte fără seamăn de spiritualăşi superioară: a o compara pe necugetate cu Biblia, ar fi un mare păcat împotrivaspiritului. Se ghiceşte numaidecât: o filosofie în conţinutul acestei cărţi şi nunumai un amestec greţos al rabinismului superstiţiei. - Dă ceva de furcă chiar şipsihologilor celor mai delicaţi. Să nu uităm esenţialul; ceea ce-o deosebeşte deorice fel de Biblie: castele nobile, filosofii şi luptătorii se servesc de ea ca săstăpânească mulţimea: pretutindeni valori nobile, un sentiment de desăvârşire, oafirmare a vieţii, o triumfală bunăstare, - soarele străluceşte peste toatăîntregimea cărţii. Toate lucrurile pe care creştinismul le acoperă cu vulgaritatealui nesecată, ca de pildă concepţia, femeia, căsătoria, au aici seriozitate şi sunttratate cu respect, dragoste şi încredere. Cum se pune în mâinile copiilor şifemeilor o carte care conţine murdar de josnice cuvinte: „Totodată pentru aînlătura neruşinarea ca fiecare să-şi aibă femeia lui, şi ca fiecare femeie să-şiaibă bărbatul ei... Căci e mai bine să se însoare omul decât să ardă de doruri...?„Şi are dreptul de a fi creştin atâta vreme cât raţiunea oamenilor a fostcreştinizată, adică batjocorită prin ideea neprihăniei zămislirii?... Nu cunosc cărţiunde să nu se spună atâtea lucruri plăcute şi bune femeii ca în Legea lui Manu,

aceşti moşnegi şi sfinţii aceştia aveau un fel de a fi binevoitori şi plăcuţi faţă defemei, fel care n-a fost întrecut de atunci: „Gura unei femei, se spune în aceastăcarte, sânul unei fete tinere, rugăciunea unui copil, fumul jertfei sunt purureacurate". Aiurea: „Nu există nimic mai curat decât lumina soarelui, umbra uneivaci, aerul, apa, focul şi răsuflarea unei fecioare". Şi aiurea mai spune - şi epoate de asemeni o sfântă minciună: - „Toate deschizăturile trupului deasupraburicului sunt curate; toate cele de dedesubt necurate sunt: dar la fecioară tottrupul e întregime curat".

57.Prinzi în flagrantă culpeşie nereligiozitatea mijloacelor creştine, dacă compariţelurile creşine cu acelea ale Legii lui Manu şi mai ales dacă iluminezi prea taremarea contrazicere a acestor două ţeluri. Critica creştinismului nu se poate lipside a face vrednică de dispreţ. O lege ca acea a lui Manu se lucrează cu îngrijire,ca toate codurile bune: ea rezumă practica, prudenţa şi morala experimentală acâtorva mii de ani, ea conchide, ea nu mai creează nimic. Primele condiţii pentruo codificare de acest fel, ar fi să se convingă legiuitorul că mijloacele pentru afăuri autoritatea unui adevăr, cu încetul şi cu greu căpătat, sunt cu totuldeosebite de acelea prin care s-ar dovedi adevărul acesta. Un cod nu povesteşteniciodată în prefaţa lui, folosinţa, raţiunea, cazuistica legilor sale: asta ar face să ise piardă tonul poruncilor, acel „tu trebuie" - cea dintâi condiţie pentru a face săse supună, în asta constă problema, într-un anumit punct al dezvoltării unuipopor, cartea lui cea mai cumpănită, a-ceea care întrezăreşte trecutul şi viitorul,declară că opreşte practica după care trebuie să trăieşti. Felul său e de a strângeroadă, pe cât cu putinţă mai completă şi mai bogată, experienţele vremurilor rele.Ceea ce mai cu seamă trebuie înlăturat e de a continua facerea încercărilor, de acontinua îa infinit, starea nestabilă a studiului, a examinării, a alegerii, a criticiivalorilor. Se opune aici un îndoit zid: pe deoparte destăinuirea, adică afirmareacă raţiunea acestor legi nu e de obârşie omenească, şi că n-a fost căutată şigăsită cu încetineală, cu dispreţuri, că e de obârşie dumnezeiască, întreagă,desăvârşită, fără istorie, că e un dar, o minune a-dusă. Pe de altă parte, tradiţia -adică afirmarea că legea a fiinţat din vremi ce nu se mai pot ţine minte, că ar fi olipsă de respect, o crimă faţă de strămoşi de a pune la îndoială. Autoritatea legiie bazată pe aceste două teze: Dumnezeu a dat-o, strămoşii au vieţuit-o.Raţiunea superioară a acestei proceduri se descoperă în scopul de a îndreptapuţin câte puţin conştiinţa vieţii, a cărei dreptate este recunoscută (adicădovedită printr-o enormă experienţă şi cu îngrijire trecută prin ciur): astfel seatinge acest complet automatism al instinctului - întâia condiţie a oricăreistăpâniri, a oricărei desăvârşiri în arta vieţii. A făuri un cod în felul aceluia al luiManu, înseamnă a acorda de la început unui popor dreptul de a fi stăpân, de adeveni desăvârşit, de a năzui de la cea mai sublimă artă a vieţii, pentru aceastatrebuie să-l faci inconştient; e scopul tuturor minciunilor sfinte. Ordinea castelor,legea superioară şi dominată, nu-i decât o sancţiune a unei ordine fireşti, a unei

legi naturale de întâiul ordin, pe care nici o voinţă arbitrară, nici o idee modernă,n-ar putea-o răsturna, în întreaga societate sănătoasă se deosebesc trei, tipuripsihologice ce gravitează deosebit, dar care sunt supuse una alteia, avândfiecare propria ei igienă, propriul său domeniu de muncă, propriul său sentimentde desăvârşire şi stăpânire. Firea, şi nu Manu, e aceea care desparte oamenii, încei de preponderenţă intelectuală, acei de prepon-derenţă muşchiulară, şi aceicu temperamente puternice, de acei care nu se disting prin nici o preponderenţă;cei de al treilea, mediocrii - cei din urmă sunt în număr mare, cei dintâi sunt elita.Casta superioară e cea mai desăvârşită, are şi drepturile celui mai mic număr:trebuie deci ca ea să reprezinte fericirea, frumuseţea, bunătatea pe pământ.Nu-mai oamenii cei mai intelectuali au dreptul la frumuseţe, la năzuinţa defrumos, numai la ei bunătatea nu e nicidecum slăbiciune. Pulchrum estpaucorum hominum, prerogativa este a aceluia care este bun. Nimic nu li-e maipuţin îngăduit ca manierele urâte, privirea pesimistă, ochiul care urăşte, - sauchiar indignarea din pricina aspectului central al lucrurilor. Indignarea eprerogativa Tşândâlei, pesimismul tot aşa. „Lumea e desăvârşită", - astfelglăsuieşte instinctul celor mai intelectuali, instinctul afirmativ - nedesăvârşirea, totce este deasupra noastră distanţa, emfaza distanţei. Tşândâla însăşi încă faceparte din această desăvârşire. In-telectualii fiind cei mai puternici, găsescfericirea lor acolo unde alţii ar pieri în labirintul, în asprimea faţă de sine însuşi şide alţii, în ispită; bucuria lor este de a se învinge pe sine însuşi, la ei ascetismuldevine fire, necesitate, instinct. Sarcina grea a prerogativelor lor, a se juca cupoveri ce zdrobesc pe alţii şi le este o petrecere. Conştiinţa - e una din formeleascetismului.Ei sunt clasa de oameni cea mai onorabilă şi asta nu exclude ca ei să fie înacelaşi timp clasa cea mai veselă şi mai plăcută. Ei domnesc, nu pentru căvoiesc să domnească, ci pentru că sunt; ei n-au libertatea de a fi al doilea. Cei deal doilea sunt paznicii dreptului, administratorii ordinii şi siguranţei, sunt nobiliiluptători, sunt înaintea a orişice regele, formula superioară a luptătorului, ajudecătorului, a sprijinitorului legii. Cei de al doilea: executiva intelectualilor ceeace li-i mai apropiat, ceea ce-i despovărează de tot ce este grosolan în munca dea domni, suita lor, mâna lor dreaptă, cei mai buni elevi ai lor. În toate astea, încăo dată spus, nu e nimic arbitrar, nimic „factice"; ceea ce altul este meşteşugit - şiatunci firea a fost pângărită... Rânduiala casteior, regulamentul rangurilor, nuformulează decât reguli superioare ale vieţii însăşi; separaţia celor trei tipurisuperioare - inegalitatea drepturilor este cea dintâi condiţie pentru fiinţareadrepturilor. Un drept este un privilegiu, în felul său de a fi găseşte fiecare şiprivilegiul său. Să nu preţuim prea josnic privilegiile mediocrilor.Pe măsură ce viaţa se înalţă, ea devine mai aspră, frigul sporeşte, creşterăspunderea. O înaltă cultură este o piramidă; ea nu se poate înălţa decât pe untărâm larg, ea are nevoie drept condiţie primă de o mediocritate sănătoasă şiputernic consolidată. Meşteşugul, comerţul, agricultura, ştiinţa, cea mai mareparte a artei, un anumit mediu al puterii şi voinţei; atari lucruri ar fi nelalocul lor,

într-un cuvânt toate îndeletnicirile zilnice nu se pot împăca decât în făpturileexcepţionale, instinctul necesar ar fi în contrazicere atât cu aristocraţia cât şi cuanarhismul. Pentru a fi o folosinţă publică, o maşinărie, o funcţie, trebuie să fiepreursită pentru asta: nu e nicidecum societatea, speţa de fericire lesne de primitde marele număr, aceea care face din acest număr mare maşini inteligente.Pentru cel mediocru, a fi atare, a fi mediocru, este o fericire; stăpânirea de sineeste unicul lucru, specializarea în câte un instinct firesc. Ar fi cu totul nevrednicpentru un spirit profund să vadă o obiecţiune în însăşi mediocritatea. Ea esteîntâia necesitate pentru ca să se poată avea excepţii; o înaltă cultură atârnă dedânsa. Dacă omul excepţional tratează pe mediocru cu mai multă blândeţe decâtpe sine însăşi şi pe egalii săi, nu e numai o politeţe a inimii, ci pur şi simpludatoria sa... Ce urăsc mai mult din drojdia de astăzi a poporului? Scursurasocialistă, pe apostolii Tşândâlei care surpă instinctul, plăcerea, mulţumirealucrătorului, cu mijloace restrânse, - care fac pe lucrător pizmaş, care lepropovăduiesc răzbunarea... Nedreptatea nu se află nicicând în pretenţia ladrepturi „egale"...Cine-i cel rău? Am mai zis-o; tot ce are obârşia sa în slăbiciune,pizma, răzbunarea, anarhistul şi creştinul au o aceeaşi obârşie...

58.într-adevăr trebuie ţinut seama pentru ce scop se minte; este drept o maredeosebire între a păstra şi a nimici. Se poate pune completamente în paralel,creştinul şi anarhistul: ţelurile lor, instinctele lor, nu-s decât nimicitoare. Istoriaarată această afirmare cu o înspăimântătoare precizie. Am văzut mai sus olegislaţie religioasă având ţel să „înveşnicească" o mare organizaţie a societăţii,condiţie superioară pentru a face să propăşească viaţa; - dimpotrivă creştinismula găsit misiunea sa în distrugerea unui atare organism, fiindcă viaţa propăşeaaici. Acolo rezultatele raţiunii, vreme de ani îndelungaţi de experienţe şinesiguranţă, trebuiau să fie semănate pentru a servi în timpurile cele maiîndepărtate şi de asemenea roadă trebuia să fie mare, atât de îmbelşugată, şi deasemenea pe cât cu putinţă, completă: dincoace se voia, dimpotrivă, a se otrăvirecolta în timpul nopţii... Ceea ce există aere perenius, Imperiul Roman, cea maimăreaţă formă de organizare, în condiţii grele care au fost cândva înfăptuite, atâtde măreţ încât, asemănat cu el, tot ce l-a preces nu a fost decât diletantism,lucru nedesăvârşit şi cârpăcit - aceşti sfinţi anarhişti şi-au făcut o „cucernicie" dina distruge „lumea", adică Imperiul Roman, până ce n-a mai rămas din el decâtpiatră peste piatră - până ce înşişi germanii şi alţi bădărani au putut punestăpânire asupră-i... Creştinul şi anarhistul sunt amândoi decadenţi, amândoiincapabili de a lucra altcum decât într-un chip dizolvant, veninos, stricător,pretutindenea ei istovesc sângele, amândoi au instinctiv o ură de moarteîmpotriva a tot ce fiinţează, a tot ce este mare, a tot ce are durată, a tot cefăgăduieşte viitorul vieţii... Creştinismul a fost vampirul Imperiului Roman, - el afost nimicit într-o singură noapte, această muncă uriaşă a romanilor: a fi câştigatun tărâm pentru o mare cultură ce-şi are vremea ei. Au tot nu se înţelege?

Imperiul Roman pe care-l cunoaştem tot mai mult, această admirabilă operă deartă în stil mare, era un început, zidirea lui era socotită pentru a fi demonstratăprin mii de ani, - nicicând până în zilele noastre nu s-a constituit în acest fel,niciodată nu s-a visat barem a se clădi într-o egală măsură, sub specie ae-terni!Această organizaţie era destul de tare, ca să poată suferi şi împăraţii răi:întâmplarea fiinţei persoanelor nu trebuie să aibă nimic comun în atare lucruri -întâiul principiu al oricărei mari arhitecturi. Totuşi n-a fost destul de puternicăîmpotriva speţei corupte a corupţilor, împotriva creştinismului. Această verminăce se apropia de fiecare în miez de noapte şi prin negura zilelor îndoielnice, caresustrăgea fiecăruia seriozitatea pentru lucrurile adevărate, instinctul realităţilor,această bandă nemernică, femeiască şi dulceagă, a îndepărtat pas cu pas„sufletul" de această uriaşă clădire - aceste firi preţioase, bărbăteşti de nobile,care vedeau în cauza Romei propria lor cauză, propria lor seriozitate şi proprialor mândrie. Vicleşugul făţarnicilor, şoaptele călugăreşti, ideile posomorâte caiadul, jertfa nevinovaţilor, unirea mistică întru sorbirea sângelui, mai întâi de toatefocul urii încetişor însufleţită, ura Tşândâlalilor, - acestea deveniră stăpân Romei,aceeaşi speţă de religie, care, în forma ei preexistentă, fusese combătută deEpicur (Citească-se Lucreţiu, pentru a înţelege că cel împotriva căruia s-a războitEpicur, n-a fost decum păgânismul, ci „creştinismul") vreau să spun corupţiasufletului prin ideea păcatului, a pocăinţei şi nemuririi. El se lupta împotrivaculturilor subterane, a întreg creştinismului ascuns - în acel timp a tăgăduinemurirea era deja o adevărată înviere. Şi Epicur fusese victorios, orice minterespectabilă a Imperiului Roman era epicuriană: atunci se ivi Sf. Pavel. Adică uraTşândâlei împotriva Romei, în contra „lumii" devenise amvon, devenise geniu:Sfântul Pavel, jidovul rătăcitor în cel mai înalt grad... Ceea ce ghici el, era felul dea aprinde un incendiu universal cu ajutorul mici mişcări sectare a creştinilor,aparte de iudaism, cum s-ar putea întruni cu ajutorul simbolului „Dumnezeu pecruce", într-o putere uriaşă, tot ce era de rând şi-n taină răzvrătit, toatămoştenirea uneltirilor anarhiste a Imperiului. „Mântuirea vine prin iudei" - A facedin creştinism o formulă pentru a supraîmbogăţi culturile subterane de tot felul caa celor a lui Osiris, a Mamei celei mari, a lui Mithras, de pildă, o formulă pentru arezuma: această pătrundere face genialitatea Sfântului Paul. Instinctul său eraaşa de sigur, încât cu un despotism, fără cruţare pentru adevăr, el puse în guraacestui „Mântuitor" al născocirii sale, predicile de care se servea pentru a vrăjiaceste credinţe ale poporului, - şi nu numai cu gura lui, făcu el din „Mântuitorul"său un ce la fel cu orice preot de al lui Mithras, pe care îl putea înţelege. Acestaîn drumul său, la Damasc: el înţelese că avea nevoie de credinţa în nemurire,pentru a deprecia „lumea", că ideea de „iad" putea ajunge stăpâna Romei, - căcu „lumea viitoare" se omoară viaţa. - Nihilism şi Creştinism - amândouă noţiunilese potrivesc de minune...

59.în zadar toată munca lumii vechi: nu găsesc cuvinte ca să-mi expun sentimentul

în privinţa unui lucru atât de monstruos. - Şi luând în consideraţie că aceastămuncă nu era decât una pregătitoare, că cu o cunoaştere de sine tare ca stâncade granit, abia se duraseră temeliile pentru o muncă de mai multe mii de ani - înzadar tot înţelesul lumii antice. La ce bun grecii... La ce bun romanii? Toatecondiţiile dintâi pentru o civilizaţie sănătoasă! Toate metodele ştiinţifice erau dejaaici, se şi făcuse marea, neasemănată artă de a citi bine - această condiţietrebuitoare tradiţiei, culturii, unităţii ştiinţelor, ştiinţele naturale legate dematematici şi de mecanică se aflau pe calea cea mai bună, înţelesul faptelor,ultimul şi cel mai preţios din toate înţelesurile avea şcoala sa, tradiţia ei de maimulte veacuri! Aţi priceput asta... Tot ceea ce era esenţial pentru a se pune lalucru, fusese găsit: - metodele, cată s-o spun de zece ori, nu o dată, - suntesenţialul şi de asemenea cele mai anevoioase lucruri, acelea care au împotrivăla cea mai îndelungată vreme, deprinderile şi lenea. Ceea ce am recâştigatastăzi ca o nespusă victorie asupră-ne, căci toţi avem relele instincte, instinctelecreştine în noi; privirea liberă în faţa realităţii, mâna prevăzătoare, răbdarea şiseriozitatea în cele mai mici lucruri, toată cinstea în cercetarea cunoştinţelor,toate acestea fiinţau acum mai bine de două mii de ani. Şi mai mult încă, bunulgust, tactul fin şi sigur! Nu numai ca o „pregătire" a creierului, nu numai ca cultura„germană", cu maniere de bădărănie! Ci ca trup, ca gest, ca instinct - ca realitateîntr-un cuvânt... Toate astea în zadar! Nu mai mult decât o amintire de azi pemâine! Grecii! Romanii! nobleţea instinctelor, a justului, cercetarea metodică,genul organizării şi administraţiei, voinţa de viitor omenesc şi credinţa în viitor,marea afirmare a tuturor lucrurilor, vizibilă sub forma de Imperiu Roman, vizibilăpentru toate înţelesurile, marele stil, nu numai artă, ci realitate, într-adevăr viaţă.Şi nu e un cataclism al firii care a nimicit toată arta de azi până mâine! nu etropotul germanilor şi al altor tardigrazi 20! Vampirii şi viclenii, clandestinii,nevăzuţii şi anemicii l-au necinstit! Nu-i învins ci numai istovit!... Setea derăzbunare ascunsă, mica pizmă luând înfăţişări de stăpâni! Tot ce-i vrednic demilă, bolnăvicios, hărţuit de rele înclinări, toată lumea Ghetto-ul sufletelor, pusepe nepusă masă în rândul întâi! Citească-se un agitator creştin oarecare, Sf.Augustin de pildă, spre a înţelege pentru a simţi ce necurate făpturi au fost tari şimari. S-ar înşela cu desăvârşire cel care ar presupune o lipsă de inteligenţă laşefii mişcării creştine - ah! au fost vicleni până la murdărie, domnii părinţi aiBisericii! Ceea ce le lipseşte lor este altceva. Firea i-a neglijat, a uitat să-iînzestreze, cel puţin cu modestie, cu instincte potrivite şi proprii...între noi fie zis,nici oameni nu sunt... Dacă islamismul dispreţuieşte creştinismul, apoi are mii demotive pentru asta. Islamismul ca primă condiţie, are oameni...

60.Creştinismul ne-a înşelat păgubindu-ne de moştenirea geniului antic, tot aşa maitârziu de moştenirea Islamului. Minunata civilizaţie maură din Spania, în definitivmult mai învecinată de simţurile şi de gusturile noastre decât Roma şi Grecia,această civilizaţie fu călcată în picioare (nu spun de ce picioare), pentru ce?

Pentru că ea îşi datora obârşia unor instincte nobile, unor instincte omeneşti,pentru că spunea „Da" vieţii, şi încă cu ce măreţii rare şi rafinate ale vieţiimaure!... Cruciadele luptară mai târziu împotriva unui lucru pe care mai bine ar fifăcut să-l adore în pulbere, o civilizaţie care ar face ca secolul nostru, alnouăsprezecelea, să pară foarte sărac şi foarte „zăbavnic". E drept că ei voiau săfacă pradă: Răsăritul era avut... Să fim deci nepărtinitori! Cruciadele - o pirateriepe o scară întinsă, nimic mai mult! Nobilimea germană - în fond nobleţeavikingilor - se afla în elementul ei. Biserica ştia prea bine, cum se dă nobilimeade partea ei... Nobleţea germană, pururea „portarii" Bisericii, mereu în slujbarelelor instincte ale Bisericii, dar bine plătit. Cu ajutorul spadei germane, alsângelui şi curajului german, a purtat Biserica războiul de moarte împotriva a totce-i nobil pe pământ! S-ar putea spune multe lucruri dureroase aici. Nobleţeagermană e aproape întotdeauna lipsită în istorie, de înaltă cultură... Creştinism,alcoolism - cele două mari mijloace ale corupţiei... în definitiv nu putea fi alegereîntre islamism şi creştinism, tot aşa de puţină ca între un arab şi un evreu.Hotărârea e luată; nimeni nu mai are libertatea de a alege. Sau e Tşândâla, orinu este... „Războiul de moarte cu Roma! Pace şi prietenie cu islamismul". Astfelo voi acest mare sfânt-liber, geniu între împăraţii germani, Frederic al ll-lea.Cum? Trebuia ca un german să fie geniu, să fie spirit liber, pentru a deveniicuviincios? Nu înţeleg cum de a putut un german să se simtă cândva creştin.

61.E necesar a atinge aici o amintire de o sută de ori mai dureroasă încă pentrugermani. Germanii au împiedicat în Europa ultimul mare seceriş al culturii,seceriş ce era cu putinţă de recoltat: Renaşterea. Se înţelege în sfârşit, estevrerea de a înţelege în sfârşit ce era Renaşterea? Transpunerea valorilorcreştine, încercarea de a da victoria cu toate instinctele, cu tot geniul valorilorpotrivnice, valorilor nobile... Nu fusese până acum decât acest unic mare război,nu fusese până atunci problemă mai cuprinzătoare decât aceea a Renaşterii -problemele noastre sunt aceleaşi - nu fusese nicicând formă de atac maifundamentală, mai dreaptă, mai aspră, îndreptată împotriva centrului, pe toatălinia. A ataca în locul hotărârilor, chiar la asediul creştinismului, a pune pe tronulpapal valorile nobile, adică a introduce aceste valori în instincte, în necesităţi şidorinţele inferioare ale celor care erau la putere. Eu văd înainte-mi putinţa uneimagii suprapământeşti, de un desăvârşit farmec al culorii: mi se pare că aceastăputinţă izbucneşte în toţi fiorii unei frumuseţi rafinate, că o artă se destăinuieşteîn ea, o artă atât de divină, atât de diabolic de divină, încât zadarnic s-ar căutade-a lungul epocilor o a doua posibilitate la fel; văd un paradox, încât toatedivinităţile Olimpului ar fi avut prilejul unui spectacol atât de semnificativ şi-nacelaşi timp aşa de minunat al unei nemuritoare hotărâri de râs - îl văd pe CesarBorgia papă... Sunt înţeles?... într-adevăr, asta ar fi fost victoria pe care singurnumai eu o cer acum: asta ar fi suprimat creştinismul? Ce se întâmplă? Uncălugăr neamţ, Luther, veni la Roma. Acest călugăr plin de toate instinctele

răzbunării unui preot nefericit, se răzvrăti la Roma împotriva Renaşterii, în loc caplin de recunoştinţă să înşface minunea ce sosise: creştinismul cocoţat în tronullui însuşi - ura lui nu putu scoate din această privelişte decât propria sa hrană.Un om al Bisericii nu cugetă decât la sine. Luther văzu corupţia papalităţii, în timpce ar fi trebuit să întrezărească contrariul: vechea corupţie: Preccatum originale,creştinismul nu mai era sigur pe Scaunul papal. Fusese înlocuit prin viaţă,triumful vieţii, marele „da" cu privire la toate cele înalte, frumoase şi îndrăzneţe!Şi Luther restabili Biserica. Renaşterea ajunsese un eveniment lipsit de înţeles,un mare în zadar! Ah! germanii ăştia, cât ne-au mai costat! în zadar - este tot cepururi fost-a opera germanilor: Reforma; Leibniz; Kant şi ceea ce se cheamăfilosofia germană; războaiele „libertăţii" împotriva lui Napoleon I; noul imperiugerman, de fiecare dată în zadar, pentru un ce care era gata să se înfăptuiască,pentru un lucru ireparabil. Sunt vrăjmaşii mei, o mărturisesc, germanii ăştia;dispreţuiesc în ei întreaga speţă de necurăţenie a ideilor şi valorilor, a laşităţii înfaţa cinstei fiecărui „da" şi „nu". După aproape o mie de ani ei au îndesit şiîncâlcit tot ce au atins cu degetele lor, ei au pe conştiinţă toate jumătăţile demăsuri, toate compromisurile de care bolnavă este Europa, ei au de asemeneape conştiinţă speţa cea mai necurată din câte sunt a creştinismului, cea mai denetămăduit, cea mai neînduplecată: protestantismul. Dacă nu se izbuteşte să sepună capăt creştinismului, germanii vor fi de vină.

62.Termin aici şi îmi rostesc judecata. Osândesc creştinismul, ridic împotrivaBisericii creştine cea mai groaznică dintre învinuiri pe care nicicând n-a rostit-ovreun acuzator. Ea e cea mai mare corupţie care se poate imagina, ea a avutvoinţa ultimei corupţii cu putinţă de închipuit. Biserica creştină nu cruţă nicăieristricăciunea sa, ea a făcut din orice valoare o non-valoare, din fiecare adevăr, ominciună; din fiecare integritate, o josnicie sufletească, îndrăznească-se să mi sevorbească despre binefacerile ei „umanitare". A suprima o mizerie era potrivniccelui mai adânc utilitarism al ei, ea a trăit din mizerii, ea făuri mizerii pentru a seînveşnici. Viermele păcatului de pildă: o mizerie cu care numai Biserica aîmbogăţit omenirea! „Egalitatea sufletelor înaintea lui Dumnezeu", aceastăfalsitate, acest pretext al pizmelor celor mai josnice, acest explozibil al ideii, caresfârşi prin a deveni Revoluţie, idee modernă, principiu al degenerării oricăreiaşezări sociale - este dinamita creştină. Binefacerile „umanitare" alecreştinismului! A face din humanitas o contrazicere, o artă a spurcării, o scârbă,un dispreţ al tuturor instinctelor bune şi drepte, lată binefacerile creştinismului!...Parazitismul, i-a unit! Ca practică a Bisericii, bând cu idealul ei de anemie şisfinţenie, sângele, dragostea, speranţa vieţii, crucea, semn de unire pentruuneltirea cea mai subterană din câte au fost vreodată, - uneltire împotrivasănătăţii, a frumuseţii, a dreptăţii, a vitejiei, a spiritului, frumuseţea sufletului,împotriva vieţii însăşi...Vreau să înscriu pe toate zidurile această învinuire veşnică împotriva

creştinismului, pretutindeni unde sunt ziduri, - am nişte litere care fac şi pe orbisă vadă... Numesc creştinismul unica pacoste mare, singura mare stricăciunelăuntrică, unicul mare instinct al urii care nu găseşte mijloc de veninos, destul desubteran, îndeajuns de mic - îl numesc unica şi nemuritoarea vestejire aomenirii...Şi se mai măsoară timpul din ziua nefastă, care a fost începutul acestei ursite, -începând din prima zi a creştinismului! De ce nu s-ar măsura timpul începând cuultima lui zi? - începând de astăzi. - Prefacerea tuturor valorilor!...

NOTE1) În text: Hiperborean.2) Vânt cald din Africa toridă.3) În original cuvântul este scris în franţuzeşte.4) Aceste sublinieri sunt în franţuzeşte în textul original.5) Ghetto: în cărţile catolice evreii locuiau în mahalale ce se numeau astfel, maicu deosebire în Spania şi Italia.6) În afară de apropierea care sare-n ochi, Nietzsche încearcă un nelămurit jocde cuvinte între Spinne (păianjen, în nemţeşte) şi numele filosofului Spinoza.7) Joc de cuvinte, arătând şi necredinţă şi desfrâu.Cool Hyperesthezie.9) Cina cea de taină.10) Esoterice.11) Denaturase.12) În text insesizabil, incomprehensibil.13) Sistem filosofic care face din plăcere scopul vieţii.14) Joc de cuvinte ce le face Nietzsche cu Christlich (creştinesc) şi Krichlich(bisericesc, ecleziastic).15) În original cuvântul lipsă, dar se subînţelege N. T.16) Dumnezeul pe care l-a creat Sf. Petru, este Dumnezeul tăgăduirii.17) Întru cea mai mare cinste a lui Dumnezeu.1Cool Cu acest semn, aluzie la vedenia lui Constantin cel Mare: in hoc signovinces = cu acest semn vei învinge.19) Un argument care conţine trei propoziţii: majora, minora şi concluzia.20) Mamifere cu mers încet.