B i b l i o t e c a d e s c h i s ă

Sibylle LEWITSCHAROFF născută în 1954 la Stuttgart din tată bulgar și mamă nemțoaică. După studiul teologiei și-a petrecut mai multă vreme la Buenos Aires și Paris. Trăiește la Berlin. Membră a Academiei Germane de Limbă și Literatură. A publicat romanele Pong (1998), Politicosul Harald (1999), Montgomery (2003), Consummatus (2006), Apostoloff (2009), Blu-menberg (2011) ș. a. Distinsă cu cele mai importante premii literare germa-ne, printre care premiul Ingeborg Bachmann (1998), premiul Kleist (2011), premiul Ricarda Huch (2011), premiul Georg Büchner (2013). – Pentru Apostoloff a primit premiul Târgului de Carte din Leipzig (2009).

Alexandru Al. ȘAHIGHIAN (n. 1950, București) Membru al Uniunii Scri-itorilor din România, secţia traducători, din 1990. Redactor al revistelor „Secolul 20” (1977–1994) și „Lettre Internationale” (1994–2009), secretar literar al Teatrului Evreiesc de Stat (2003–2014). Stipendiat al Fundaţiei S. Fischer, Berlin, în 2010 și 2011. – Traduceri din Elias Canetti, Herta Mül-ler, Friedrich Nietzsche, Karl Jaspers, Gotthold Ephraim Lessing, Siegfried Lenz, Marcel Reich-Ranicki, Hermann Hesse, Jean Améry, Adolf Muschg, Joseph Roth, Oskar Pastior, Günter Grass ș.a.

SIBYLLE LEWITSCHAROFF

ApostolovRoma n

Traducere din germană și note de Alexandru Al. ȘAhighiAn

CARTIER Editura Cartier, SRL, str. Bucureşti, nr. 68, Chişinău, MD2012. Tel./fax: 022 20 34 91, tel.: 022 24 01 95. E-mail: cartier@cartier.md Editura Codex 2000, SRL, Strada Toamnei, nr. 24, sectorul 2, Bucureşti. Tel/fax: 210 80 51. E-mail: romania@cartier.md Cartier & Roman LLC, Fort Lauderdale, SUA. E-mail: usa@cartier.md Suport juridic: Efrim, Roşca şi Asociaţii www.cartier.md

Cărţile Cartier pot fi procurate online pe shop.cartier.md și în toate librăriile bune din România și Republica Moldova. Cartier eBooks pot fi procurate pe iBooks, Barnes & Noble și www.cartier.md

LIBRĂRIILE CARTIER Librăria din Centru, bd. Ştefan cel Mare, nr. 126, Chişinău. Tel./fax: 022 21 42 03. E-mail: librariadincentru@cartier.md Librăria din Hol, str. Bucureşti, nr. 68, Chişinău. Tel.: 022 24 10 00. E-mail: librariadinhol@cartier.md

Comenzi CARTEA PRIN POŞTĂCODEX 2000, Str. Toamnei, nr. 24, sectorul 2, 020712 Bucureşti, România. Tel./fax: (021) 210.80.51 E-mail: romania@cartier.md www.cartier.md Taxele poştale sunt suportate de editură. Plata se face prin ramburs, la primirea coletului.

Colecția Biblioteca deschisă este coordonată de Vasile Ernu Editor: Gheorghe Erizanu Lector: Valentin Guțu Coperta colecției: Vitalie Coroban Coperta: Vitalie Coroban Design/tehnoredactare: Tatiana Cunup, Mircea Cojocaru Prepress: Editura Cartier Tipărită la Bons Offices

Sibylle Lewitscharoff APOSTOLOFF © Suhrkamp Verlag Frankfurt am Main 2009. All rights reserved by and controlled through Suhrkamp Verlag Berlin.

Sibylle Lewitscharoff APOSTOLOV Ediția I, iunie 2016

© 2016, of the translation: S. Fischer Foundation by order of TRADUKI. Cărțile Cartier sunt disponibile în limita stocului şi a bunului de difuzare.

Această carte a apărut cu sprijinul oferit de TRADUKI, o reţea pentru promovarea literaturii din care fac parte: Ministerul Federal al Afacerilor Europene şi Internaționale din Republica Austria, Ministerul Afacerilor Externe din Republica Federală Germania, fundația culturală Pro Helvetia din Elveția, KulturKontakt Austria, Insititutul Goethe, Agenția Slovenă de Carte JAK, Ministerul Culturii din Republica Croația, Resortul pentru Cultură al guvernului principatului Liechtenstein, Fundația Culturală Liechtenstein şi Fundația S. Fischer.

Descrierea CIP a Camerei Naționale a Cărții Lewitscharoff, Sibylle. Apostolov/Sibylle Lewitscharoff; trad. din germ. şi note de Alexandru Al. Şahighian; cop.: Vitalie Coroban. – Chişinău: Cartier, 2016 (Tipogr. „Bons Offices”). – 192 p. – (Colecţia „Biblioteca deschisă”/coord. de Vasile Ernu, ISBN 978-9975-79-922-5). Tit. orig.: Apostoloff. – Apare cu sprijinul financiar al TRADUKI, Min. Federal pentru Europa, Integrare şi Afaceri Externe al Rep. Austria [et. al.]. ISBN 978-9975-86-071-0. 821.112.2-31 L 56

Pentru Lulin Danailoff

Pe drum cu Rumen

— Știi, îi spun eu soră-mii, în ce ne privește, am scăpat ieftin. Soră-mea șade în față, pe locul de lângă șofer, și tace. Doar o infimă înclinare a capului spre fereastră mi-arată că a înțeles. E obișnuită cu răbufnirile mele și știe ce vreau să spun.

Cu bine, adio și basta, spun eu. La urma urmei, un tată care-i pune capăt ’nainte să-și distrugă întreaga familie – pe unul ca ăsta mai degra-bă îl lauzi, decât să-l condamni.

A face, facere – păi, asta-i chestie la lumina zilei, așa-i? Ceva ce se vrea admirat când e gata făcut, nu? Ce făcătură: făcălețu-o face, făcălețu-o trage! Ce-i de făcut? Fac o mișcare de box înspre rezemătoarea capului, dar totu-i în aer, mai iute decât s-a ridicat, mâna a și coborât iar pe ge-nunchi. O aiureală? Ei, da, destule din câte fac sunt aiureli, dar încă nu s-a găsit leac pentru asta. Pe moment, soră-mea n-aude, nu vede, fiind-că-i zâmbește lui Rumen și fiindcă gălăgia mașinii înghite zgomotele mai mici.

Uneori vorbesc cu soră-mea parc-aș vorbi în vânt. Ea știe că, de câte ori mă pornesc, tatăl nostru arareori iese cu bine, și că de cele mai mul-te ori îl beștelesc. Cât despre mama, tăcem cu îndârjire. Fermecător la soră-mea e că nu mă ia în serios și că-mi iartă totul. E o soră mai mare absolut exemplară, care-o tratează pe mezină cu o răbdare de înger. Deși între timp am ajuns amândouă de vârstă mijlocie, soră-mea, mai mare cu doar doi anișori, își închipuie că are de-a face cu un copil nevinovat, ai cărui gărgăuni te fac să-ți încrețești nițel fruntea, dar ești încredințat că-i vor trece cu timpul.

7

Rumen Apostolov1 nu-i obișnuit cu noi două, părul lui, din creștetul capului și până-n vârfuri, e în poziție de „Drepți!”. Vorbele mele îl spe-rie, pe soră-mea o adoră. Auzul îi e excelent, pricepe aproape totdeauna ce spunem, și numai când, intenționat, o dăm în graiul suab mai tără-gănat, simțul lui detectivistic pentru limbă n-o mai scoate la capăt cu sunetele acelea moi și contrase.

Rumen e Hermes al nostru, duce cu el limbile încolo și-ncoace, șofează și găsește drumul din mers – e unul din acei șoferi bulgari disperați și n-are ochi pentru tot ce-o mierlește pe marginea străzii ce se perindă în zbor. Nervos și devotat nouă, Rumen străbate țara lui dispe-rată, care noaptea e încă mai disperată.

— Știi, îi spun eu soră-mii, nu ne putem plânge. Am avut ce mânca, n-am fost bătute și ni s-au plătit lungi ani de studii, iar în cele din urmă ne-am ales și cu-o moștenire modestă. Ce vrei mai mult.

Sunt scârbită de cumințenia posacă a ceea ce spun, și asta mă face să-mi țin botu’ o vreme. Soră-mea oricum tace prea mult, iar Rumen nu îndrăznește să se amestece în vorbă, căci pare să mai urmeze ceva.

Rulăm pe strada bine construită înspre Veliko Tărnovo. Tocmai am lăsat Sofia în urma noastră, în stânga se zăresc niște instalații industri-ale în paragină, din care se-nalță la cer trâmbe de fum roș-gălbui. Toată această parte stângă a drumului e-nvăluită într-o pâclă roș-gălbuie, ale cărei particule sclipesc veninos în lumina soarelui. Pute. În fața noas-tră-i un lung șir de camioane. Rumen Apostolov își reazemă mai bine bustul în scaun și strânge cu hotărâre volanul în mâini: în față-i stă ane-voioasa misiune a depășirii lor, iar pe bancheta din spate – o femeie pe care-o detestă.

Roza vânturilor a urii de tată mai spulberă și câte-o scânteie de iu-bire de tată, îi strecor eu, aproape neauzit, soră-mii, în timp ce lăsăm în urmă norii de praf roșii ai combinatului metalurgic din Kremikovski, odinioară „un vlăstar al prieteniei bulgaro-sovietice”.

Noi suntem vlăstarele prieteniei germano-bulgare, tot pe-atât de îndoielnică pe cât a fost și cea bulgaro-sovietică. O prietenie alcătuită

1 Am scris, contrar originalului, „Apostolov” și nu „Apostoloff”, fiindcă persona-jul respectiv trăiește în Bulgaria; dimpotrivă, am lăsat „Tabakoff”, „Zankoff”, „Dontcho Gitzin” etc. în cazul personajelor emigrate din Bulgaria și stabilite în Germania, fiindcă aceasta e grafia obișnuită acolo. (N. tr.)

8

din minciuni, oțel și tablă, din care n-a rămas cu mult mai mult decât tancurile date la fier vechi și mormanele de cadavre de mult putrezite. Sub o grămăjoară răzleață – ca mort întârziat, nu ca mort în război – a putrezit și tatăl nostru.

Ci arată-te, tată, dacă-ți dă mâna!Canci. Timpul încă nu-i copt să dăm la iveală, ciocănind-o ușor,

imaginea tatălui. Kristo, numele lui pătrunzător simbolic. Nu un nume flexibil, bonom, care să ajute un băiețaș să se descurce în lume. Ce cu-nună de fier a înțelesurilor apasă pe acest nume al crucii. Kristo-tatăl, pe-atunci firește că încă nu tată, ci doar fiu, a deprins, pare-se, iute să scrie, dar a durat destul până să-și scrie numele fără ezitare. Ca adult, mai târziu ca doctor, avea o mâzgălitură de scris, adevărată sfruntare la adresa oricărui farmacist nevoit să-i descifreze rețetele. Semnătura îi era complet ilizibilă. Da, și în cazul tatălui nostru numele constituia miezul personalității sale. O personalitate complet mâzgălită, îi spun eu soră-mii și parcă o aud cum oftează – din cauza vorbăriei mele, a toanelor de neînțeles cărora li se supune.

O personalitate fără glas și greutate, cel puțin pentru fiicele lui, presu-punând că el mai există în mintea lor, zic eu triumfătoare. Ba da, ba da, mai există. Arătându-se, țâști, după bunul lui plac, licheaua asta de tată!

În visele pe care le-ncepem noaptea și le înflorim ziua, tatăl nostru revine periodic.

Cum soră-mea tace îndărătnic – iar Rumen nu face decât să geamă și să dea cu pumnu’ în volan când, după cum crede el, vreun tembel de neînchipuit îl împiedică să circule liber pe șosea –, ce spun, o spun și în numele soră-mii, măcar că ea îndeobște neagă că tații ar apărea în vise, ba chiar o face cu o anume încăpățânare când e vorba de mâzgălitul nostru de tată.

Recent, în noaptea dinainte de a zbura la Sofia, el se afla la mine în cameră. Prezența lui nu era deloc ciudată, după cum, de pildă, nu era ciudat să citești următoarele într-o povestire a lui Murakami: „Când Ka-tagiri se-ntoarse în apartamentul său, acolo îl aștepta o broască uriașă”.

Pe mine nu mă aștepta nicio amfibie uriașă, ci numai tata. Care s-a comportat mai discret ca broasca lui Murakami. La ce bun să-ți forțezi corzile vocale, când n-ai nimic de discutat. S-a ridicat încetișor și-a tre-cut prin zid. În timp ce el dispăruse de-acum, capătul funiei se mai târa

9

după el pe jos până ce-a dispărut și ea. Tatăl meu avea de cele mai multe ori o funie cu el, nu-i nicio noutate.

Rumen al nostru șofează cu înfrigurare. Tot mereu mă smulge din gândurile mele. De câte ori face o depășire, te-ntrebi fără să vrei: reușește sau nu reușește? Tocmai a lăsat în urmă un camion cu remorcă, încărcat cu bușteni, la capătul celui mai lung flutură o cârpă roșie. Am mai scăpat o dată!

Rumen ar vrea să ne arate comorile Bulgariei. Soră-mea și cu mine o știm mai bine: asemenea comori nu există decât în creierii bulgarilor. Suntem convinse că Bulgaria e o țară îngrozitoare – ba nu, mai puțin dramatic: una stupidă și rea. Ținuturile ei? Marea, pădurile, munții, luncile? Din partea noastră, n-au decât să aibă farmecul lor ascuns. Noi însă nu suntem ornitologe și nici nu vrem să mergem la vânătoare de urși. Nu dăm doi bani pe râpele pitorești din Rodopi, bătăile de cio-can din văile Rodopilor nu ne emoționează, dangătul clopotelor nu ne invită să mergem la biserică. Pentru noi, câmpurile de trandafiri sunt câmpuri de trandafiri, și nimic mai mult, ele nu fac inimile noastre să bată mai tare. Doar pentru că ne uităm la o suprafață roșu-sângerie nu ne comportăm ca și cum am fi proaspăt îndrăgostite și nici nu simțim un aflux de sânge. Să rămâi lucid este o artă. Pe care-o practicăm cu o disciplină de fier de cum adulmecăm aerul bulgăresc ori facem primii pași precauți pe pământ bulgăresc.

Și-n rest? Dar corurile bulgărești oare nu-nseamnă nimic? Le Mystère des voix bulgares, cum se spune mereu cu-atâta eleganță? Nu sună ele de parcă s-ar cânta sus, în înaltul eterului, și-apoi cântul ar pogorî din vâr-ful muntelui? Oare nu cădem pe gânduri amintindu-ne de Orfeu, al cărui glas, însoțit de faimoasa-i liră, răsuna în Rodopi cu-atâta limpezime și vra-jă, încât în juru-i se strângeau pietre și arbori, animalele-și plecau coarnele, picioarele cerbilor și ciutelor li se muiau de încântare, blană lângă blană, blană lângă surtuc, vânat și vânător întinzându-se pe jos în mușchiul moa-le, și domnea pace și curăție între viețuitoarele toate câte aveau urechi și în pieptul cărora bătea o inimă, fiindcă totul nu mai era decât ciulire și auzire – o stranie auzire, una în exces, cu inimi simțitoare de piatră și cu urechi de piatră apucătoare, cum nici chiar Biblia n-a cunoscut.

Mde, zicem noi, se prea poate, dar ați uitat de stră-stră-străbunici-le voastre, menadele alea cu spume la gură, acele canalii lărmuitoare,

10

vindicative, sângeroase, crunte. Care atâta au tot suflat și tunat în corn, zbierând și făcând vacarm și tot turnând tărăboi peste hărmălaie, până ce cântecul lui Orfeu și-a pierdut din putere și ele l-au putut sfârteca pe cântăreț. Curând după asta, pe Marița în jos pluteau hartane din el de un alb marmoreean, plutea, cântând necontenit – pe lângă crânguri de fagi și rămuriș de sălcii, pe lângă plopi și alunișuri –, capul lui Orfeu, plutea și plutea frumosul lui cap înspre mare, hăt departe. Departe de țara aceasta malefică, pe-atunci încă numită Tracia. În Rodopii voștri nu se-ascunde, zău, nicio comoară de desfătare spirituală. Nu Orfeu ră-sună în corurile voastre, ci menadele, sau în orice caz vlăstarele lor târ-zii. Iată c-am lămurit și misterul de ce în corurile bulgărești beregatele sunt forțate atât de nefiresc.

Ah, ce frumos mai cânta ginecologul, suspină corul adoratoarelor tatălui nostru – toate, foste paciente ale sale, care l-au auzit cântând pe exoticul lor Orfeu când la fereastră, când la masa de scris, când ciocă-nind cu unghia în canulă ori aplecat peste trusa lui medicală sau cine știe unde altundeva. Până ce în cele din urmă și-a cântat propriul lui cântecel funebru – un cr-cr de moarte transformându-se, treptat, într-un horcăit, pe care vocea cândva atât de melodioasă a tatălui nostru l-a mai înflorit nițel, atât timp cât picul de aer din gâtlej i-a mai permis s-o facă.

Capul lui însă, o, capul lui de tată era deja acoperit de prisosul de negreală, și înfășurat în moarte.

— Mai departe în text, spun eu, mai departe și tot așa cu pacostea bulgară, pe care licheaua asta de tată a atras-o asupra capetelor și ini-milor fiicelor sale. Din fericire, totul se petrece nu tare ca de obicei, ci atât de încet, încât e cu neputință ca Rumen să m-audă – deși zău că nu știu dacă n-ar putea-o face, fiindcă auzul lui securistic e într-atât de școlit, încât percepe sunete ce încă nici nu există în aer, ci doar ca urzeli gâdilicioase pe limbă.

Rumen, sărmane Rumen – oare am pomenit despre ceramica bulga-ră, pe care ne-o arăți cu-atâta încântare? Oare am pomenit deja despre motivul ochiului-de-păun, modelul care se repetă pe toate urcioarele, străchinile, farfuriile, scrumierele, ceșcuțele de cafea, toate cafenii – cândva, mici daruri îndrăgite de RDG-iștii aflați în vilegiatură, azi prețuite mai degrabă de englezi? Nouă farfuriile, ceștile, paharele ne par butucănoase. O ceramică de copii dizgrațios bulbucată. Pe lângă faptul

11

12

că nici nu e recomandabilă ca vesélă: albastrul cobalt pe care îl conține răzbate prin glazură și e otrăvitor.

Dar cu țărmul Mării Negre, cum e? Țărmul Mării Negre: păi, te-ai gândi la murmurul mării, la pescăruși și dune de nisip, la cafenele pe plajă, bărcuțe legănându-se, iahturi ale căror catarge țăcăne ușor și, ceva mai departe – dar deja nu mai e Bulgaria –, poate la Ovidiu? Ei, aș! Un țărm obturat de blocuri, ratat, poluat. Marea cenușie – golită de pește. Mâncarea bulgărească? Un terci înecat în ulei rânced. Peștele – pe jumă-tate scrum și fum, ce mai, o glumă proastă. Arta bulgărească în secolul al XX-lea? Oribilă, și-anume toată, fără deosebire. Arhitectura, excep-tând mânăstirile, moscheile sau casele de comerț din secolul al XIX-lea? O crimă!

Soră-mea scutură din cap. Nu ca să mă contrazică – doar nici n-a ascultat ce-am zis –, ci din cauza unei musculițe care i-a zburat în păr și s-a încurcat acolo.

Ca de obicei, obiecția ei vine tocmai la timp.Oh, da, știu! În secret o știu mai bine, dar nu mă pot înfrâna. Cuvân-

tul Bulgaria e de ajuns – e un cuvânt ce mă stârnește, provocându-mi un acces de nervi care pe dată îmi mătură și ultima brumă de rațiune. Ura de tată și ura de țară sunt îngemănate și ținute cu îndârjire la foc mic. Tată? Bulgar? Un mecanism cu resort. În privința asta, n-ajută nici cei câțiva bulgari delicați peste care totuși am dat, și spre care, de cum îi zăream, mă și avântam cu o euforie aproape dementă. Dar contabi-la puerilă din mine nu-i numără pe asemenea inși printre bulgari. Ei sălășluiesc pe un teritoriu fără popoare, acolo unde sălășluiesc toți cei pe care-i iubesc.

Soră-mea reacționează cu un surâs dulce la orice ne-ar arăta Ru-men. Îi știu eu bine acest surâs. Îl arborează de fiecare dată când ceva o plictisește până în adâncul inimii – un surâs care să asigure lumea de drăgălășenia ei, fără comentarii și neparticipativ. Versiunea uscată, încremenită în zahăr a surâsului ei. În sinea ei este și ea bucuroasă când poate constata din nou cât de obtuzi sunt bulgarii. Știu asta precis, cu toate că soră-mea e mult prea bine-crescută și prudentă pentru a da frâu liber aversiunii ei. Țara asta ridicolă o demonstrează: nouă nu ne-a mu-rit vreun tată cu merite deosebite – n-a murit decât un bulgar nătâng. N-am suferit nicio pierdere, ci dimpotrivă, am avut noroc, căci timpul

13

a fost prea scurt pentru ca el să ne mai poată infecta cu hocus-pocusul lui bulgăresc. Unica deosebire: soră-mea închide aceste gânduri în ea și surâde, surâde necontenit, în vreme ce eu îl fac pe Rumen să turbeze, tocând limbută toată mizeria bulgară.

Suntem sătule de Bulgaria mai înainte încă s-o cunoaștem bine. Trist, dar adevărat, limba bulgară ne pare cea mai oribilă din lume. Așa o limbă molâie, rostogolindu-se greoi înainte, pocnitori labiale ce nu vor să se-aprindă. Niciun tăiș în consonante. Ca să-l enervez pe Rumen, folosesc un tertip: îi laud pe românii învecinați. Ce plăcut sună româ-na în urechile omului! Cât e de grea de înțelesuri și desprinsă de cele lumești! Da-da, pentru români s-a dovedit cu folos că natura lor slavă tânjea după limbile romanice. Și ce bine arată românii! Cu-adevărat, uneori arată ca niște romani crescuți înalți. Și ce minunată e literatura lor încărcată de magie neagră! Logic, din moment ce Ovidiu le-a fost musafir; și ce disidenți importanți au avut – nu niște linge-n-cur so-vietici ca bulgarii, aproape fără excepție. Puținii care n-au fost, au fost lichidați la cariera de piatră din Loveci ori în lagărul Belene.

De cum aude din gura mea cuvântul România, Rumen se strâmbă de parcă ar avea dureri de dinți. Cred că noapte de noapte mă ucide în vis, o înșfacă pe soră-mea și-și târăște prada îndărătul unei coline bulgare.

De câteva ori am întins coarda prea tare. Rumen a învățat între timp cum să mă țină în șah. Dacă-i laud pe români, sare la ceartă. Ce facee – românii, și civilizați?! Ha, mă contrează Rumen, păi sportul lor preferat era să-i închidă pe evrei în cocina de porci și să-i ardă de vii. Și nu se căiesc deloc, dar deloc, românii tăi minunați, țipă el și vocea-i tremură de mânie și indignare.

Între timp s-a înserat și strada se golește. Trecem printr-un ținut slab populat. Oare chiar trăiesc oameni aici? ne întrebăm după ce timp de un sfert de ceas am străbătut peisajul deluros fără să zărim nici urmă de așezare. Doar căruțele țiganilor, trase de măgari sau cai, care din când în când se târăsc anevoie pe marginea drumului, ți-arată că undeva îndă-rătul dealurilor trebuie să locuiască oameni în cine știe ce așezări încro-pite claie peste grămadă, cu prăvălii jalnice prinse la repezeală în câteva cuie ‒ presupunând că există în general prăvălii îndărătul dealurilor. Nimic din ce ți-ar putea stârni dorul de depărtări, și ar putea revigora basmul cu aventura balcanică. Sărmanele mârțoage, cărora mizeria li se

14

desenează cu trăsături severe prin piele, îi dau înainte mânate de bici, cu frunțile împodobite cu ciucuri roșii.

Această amurgire apăsătoare este avanpostul nopții bulgare. Noap-tea, munții bulgari dorm ca niște animale mari, negre, și doar pe alo-curi, de foarte departe, mai răzbesc luminițe din case putrezite. Trebu-ind să lupte mai puțin cu camioanele, Rumen se dă alene pe spate în scaun, cu o țigară aprinsă în colțul gurii.

Azi sunt într-o dispoziție mai bună ‒ îmi priește să mă las plimbată cu mașina primprejur. În plus, nu-mi displace să șed pe bancheta din spate, fiindcă prefer să-mi strecor veninul de-acolo. În afară de asta, Ru-men ar fi și mai supărat dacă aș sta lângă el. Fiind un șofer prost, ne-ar putea pune serios în pericol.

Rog să vă dispensați de mine

Rog să vă dispensați de mine, spune tatăl nostru. Un talaz patern înspumat inundă interiorul automobilului, iar sufletul, hop, zvâcnește aprig făcând să zboare cât colo acoperișul mașinii, așa încât pentru o clipă rulăm sub cerul liber.

Rog să vă dispensați de mine – așa ceva n-a mai spus niciodată, într-a-tât de politicos nu ni s-a sustras încă niciodată până acum. Martor ne e ce-rul cenușiu: a dispărut! Rămâne îndoielnic ce fel de tată a mai fost și ăsta de mai înainte. Nu-mi pot aminti de vocea lui, soră-mea nici ea, de-ar fi să descriem vocea tatălui nostru, n-am scoate-o la capăt. Ce fel de nemțească o fi vorbit? Una bună? Rostită clar? Cu accent austriac, fiindcă și-a rafinat-o la Viena? Oare vorbea fără cusur din punct de vedere gramatical? O fi avut un vocabular bogat, ori mai degrabă sărăcuț? Habar n-avem, deși ar trebui s-o știm, căci eu aveam unsprezece ani, și soră-mea, treisprezece.

Nu știm dacă se băga în discuție impetuos ori, dimpotrivă, șovă-ielnic. Dacă vorbea cu ocolișuri, asigurându-și spatele – nici asta n-o știm. Habar n-avem dacă vorbea cu opinteli sau lin, sau iute, sau lipsit de vlagă. Oare avea prostul obicei al multor străini de a-și accelera vor-

15

birea atunci când simțea că nu mai stăpânește gramatica? Și vocea lui? Subțire, pițigăiată, venind din gâtlej ori din adâncul pieptului? Corul adoratoarelor tatălui nostru, de care altădată eram înconjurate, vrea să ne facă să credem că tatăl nostru vorbea o germană minunată, atât de minunată, încât era o poezie să-l asculți vorbind-o. Dar, mai cu seamă, cânta atât de minunat, încât era de neîndurat.

Ne-am obișnuit să tăcem când auzim asemenea lucruri. E unul din rarele cazuri când soră-mea renunță la faimosul ei zâmbet. Slavă Dom-nului, între timp corul adoratoarelor s-a rărit considerabil, doar puține mai sunt în viață din cele care l-au cunoscut personal. Acum ne-a venit nouă rândul să lămurim cine a fost tatăl nostru. Pe când eram mici și zburdam prin grădină cu codițele învârtejindu-ni-se în aer, niște femei complet străine ne cercetaseră pe îndelete, ajungând la concluzia că noi două ieșiserăm cam prăpădite din acel Orfeu legendar care ne era tată – aproape că nu merita să fim numite fiicele lui. Acum însă, ceva dinăun-trul nostru le-ntreabă, ripostând: oare stârpitura aia de om chiar merita să treacă drept tatăl nostru?

Să reținem că tatăl nostru era un bulgar tipic. Un bulgar tipic e foarte păros, are dantura albă perfectă, mănâncă usturoi și ajunge la o vârstă matusalemică. În ce-l privește pe tatăl nostru, avea o chică neagră și deasă. Usturoi, ce-i drept, aproape că nu mânca. Bulgarul tipic își păs-trează chica și la bătrânețe, și încărunțește târziu. Dar tatăl nostru nu reușise să treacă proba vârstei, de aceea nu știm nimic precis în această chestiune. Numai atât: în clipa când prietenul lui i-a aruncat o ultimă privire de despărțire și l-a mângâiat pe creștet, în palmă i-au rămas smocuri întregi de păr.

Și unde încă păr? Rămas agățat de mobilă? Exista oare o mobilă pa-ternă? O mobilă maternă?

Pe mochetele groase mobilele dormeau cu o sfioasă îndărătnicie. Mochetă albastră în dormitorul părinților. Mobile lăcuite. Mochetă alb-gălbuie în camera de zi. Tatăl nostru rechiziționase pentru sine mica sofa roșie din camera cu balcon. Când ședea pe ea, se simțea în sigu-ranță și părea să se descurce fără mari frământări sufletești. În fond, n-avea nevoie de mult spațiu ocrotit în jur. Ci doar de suficient spațiu ca să-l umple cu tristețea sa. Câteodată însă, se plimba nervos de colo-colo prin odaia cu balcon, rânjindu-și colții albi. Cu siguranță că iar

16

o feștelise și era întors pe dos. Ce-i de mirare că la puțini ani după ce murise, o baterie care stătea la soare pe masa din odaia lui a explodat, revărsându-și chimicalele puturoase pe sofaua roșie. Cu oamenii din ju-rul lui întreținea relații sumare. Îi ajungea să se uite o dată pătrunzător la cineva, întipărindu-și-l în minte, că după aceea totul putea redeveni cețos. Pe cap îi ședea mereu o scufiță de melancolie. Tenebrele lui lăun-trice îi păreau neasemuite. Iar familia îl sprijinea într-asta, oh, cum se mai întreceau sateliții familiei în speculații profunde despre tenebrele de nepătruns ale sufletului bulgar de tată și de bărbat, în general, iar în particular despre sufletul care ne neliniștea pe noi toți și care era un exemplar întru totul nemaivăzut. Tenebrele astea aruncau o lumină de o răvășeală și sensibilitate parcă atinsă de geniu. Cum de nimeni nu-i remarcase expresia obtuză și nu trăsese concluzia simplă că aveam de-a face cu o epavă – dar nu, nu de artist, ci de doctor decăzut?

Cu trecerea anilor n-a devenit distant și ursuz ca cei mai mulți din tații colegelor noastre de școală. Când scotea din dulap vesta lui pono-sită, știam ce ne așteaptă. Lumea din jurul lui se stingea – pentru două luni, și totdeauna primăvara –, iar noi toți eram condamnați să ne stin-gem odată cu ea. Forfoteli în fața odăii lui zăvorâte, bătăi timide în ușă, întrebarea temătoare dacă n-ar vrea cumva să mănânce ceva, și – niciun răspuns. Dacă vreunul din noi crăpa nițel ușa, dinăuntru îl izbea ceva atât de clocit, încât o închidea iute la loc. Zăcea pe sofaua lui parcă intrat în putrezire.

Speram ca mama noastră – o femeie sportivă, schioare, alpinistă, ba chiar dotată cu un piolet! – să deschidă ușa cu o smucitură și să-i ardă leșului de bărbatu-său câteva palme răsunătoare, fie trezindu-l în felul acesta, fie expediindu-l definitiv la cimitir, fie barem smulgând de pe el oribila-i vestă cu o gaură de molie pe burtă pentru a o arunca în foc. Nimic din toate astea! Așa am încetat să mai risipim speranțe deșarte pe mama noastră.

Mobilă maternă nu exista. La ce i-ar trebui mobilă proprie unei fe-mei legate cu toate fibrele de soțul ei? Adevărat, ea decidea ce mobilă și de la care firmă de renume era adusă în casă – de pildă, de la firma Schildknecht, care în anii șaizeci se mai nutrea din aura lucrului bine făcut și fin –, dar mobila o alegea doar pentru el, spre a-l binedispune, și niciodată pentru sine.

17

Mobile date cu lac de șlefuit! O sută de motive să-ți spargi capul dând cu el într-o bibliotecă lăcuită ce acoperă tot peretele! Acoperind toți pereții, bibliotecile lăcuite în care operele lui Uwe Johnson, Max Frisch, James Baldwin și Albert Camus stau înșirate ca niște dragi soldăței, îți stârnesc categoric instinctul distrugerii. Ia toporu’! Ia fierăs-trău’! Rupe-i paginile! Ce-i drept, soră-mea, această lunatică statornică, trece pe lângă pereții cu biblioteci lăcuite de parcă ar fi lucrul cel mai natural din lume, chiar dacă în ele sunt ajustate și elemente care se pot încuia – ușițe decorate cu un desen tip fagure, ușițe cu cheițe de alamă, îndărătul cărora coniacul și paharele lui pântecoase, whisky-ul și paha-rele lui masive își duc viața lor discretă.

Ce bine-ar fi fost dacă părinții noștri ar fi fost magnetizați de cărțile unor băutori autentici – Lowry! Faulkner! Cheever! –, dacă ar fi ocolit, poate, firma Schildknecht cu lacul ei de șlefuit! Dar nu, cine caută neca-zul cu lumânarea, acela îl și găsește pe dată.

În ce privește alcoolul, tatăl nostru a păstrat măsura. Ca luptător al nopții ce era, n-avea nevoie de el – ciulind urechea la mobile, auzea și-așa ceea ce oamenii îndeobște nu aud, le mirosea disperarea. E-adevărat că amenințările nocturne piereau la lumina zilei, el însă își cultivase în cap un răzor auditiv în care creșteau senzori ce percepeau până și cele mai fine și îndepărtate vibrații ale unor asemenea amenințări.

Când vine vorba de auzul fin și suprafin, oare nu te gândești invo-luntar la îngeri?

Sunt ispitită să le țin stimaților mei tovarăși de voiaj o mică prelege-re în chestiunea îngerilor. Dacă în interiorul micului Daihatsu n-ar fi un zgomot atât de infernal, le-aș povesti despre îngerii ce sunt cel mai aproape de tronul lui Dumnezeu. Se spune că auzul lor e infailibil. Chiar și în cercul eminent al îngerilor, și nu doar în jurul lui Orfeu care cântă și ciupește strunele lirei, se ciulește urechea în mod excesiv. Dumnezeu se face auzit când neverosimil de încet, mai încet ca o amibă abia năs-cută (n-o să ghicim ce spune nici într-o sută de mii de ani de-ai noștri), când așa de tare, de parcă acolo sus s-ar sărbători Ziua Tatălui (tare de tot, tare de le sparge timpanele omuleților de toate soiurile și culorile).

Îngerii sunt păstrători ai adevărului, îmi zic eu împotrivindu-mă îndărătnic zgomotosului Daihatsu, din cuvintele ce plutesc, lunecă în derivă, flutură prin curenții de aer, ei trebuie să prindă până și cele mai

18

infime grăunțe de mesaj rătăcite în ele. Dar cine ascultă cu-atâta intensi-tate până în măduva tăcerii, acela poate că nici nu înțelege cu-adevărat. Să presupunem că Dumnezeu ar spune: peștoaie (nu peștoaică?! – iată o incertitudine). Atunci, creierul de înger n-are nevoie să proceseze, zu-ruind, prea îndelung, pentru a trece în revistă toate variantele posibile de pește și oaie dimpreună cu evenimentele aferente cu pești și oi din Bi-blie, pentru a ajunge la concluzia că peștii – oile sunt pe moment lăsate deoparte pe motiv de incertitudine! –, peștii ca heringul, sardina, tonul, de pildă, înoată, așa-zicând, în lăturalnic, ca un cârd însoțitor voios prin aerul ce poartă cuvântul.

Un exemplu al naibii de tâmpit, o știu (mă grăbesc să-l iau îndărăt. Problema auzirii literalmente-literă-cu-literă poate fi, ce-i drept, negli-jată, nu însă și problema dovezii lipsă, că Dumnezeu vorbește clar și răspicat în germană. Sau în latină, sau în greacă, sau în ebraică. Dar bulgara poate fi exclusă – bulgara în niciun caz!).

Ei, soru-mea, nu mai fi așa de tristă. Eu mă gândesc la îngeri, iar tu-ți lași capul într-o parte și-adormi, plecând de lângă mine, doar pentru că se înserează și autostrada s-a golit.

Mesageri, soru-mea! Trafic vesperal, fâlfâire în ceruri. Supraofertă de semnificanți!

Rostul mesagerilor e să demonteze galimatia divină. Să adune, să selecteze, să verifice, să grupeze, să combine. Adică s-audă, ce alta. Mi-siunile conținute, pecetluite parcă în chihlimbar, trebuie transmise mai departe către tot ce are urechi s-audă. Și asta chiar dacă în Înalta Voință ar deveni perceptibilă o șovăire, chiar de-ar fi ca Înalta Voință să-și piardă încrederea în forțele proprii. Nu trebuie să se producă o auzire greșită. Mesajele trebuie receptate corect și transmise corect.

La tatăl nostru, legătura cu exteriorul era obturată. El nu-și asculta de-cât lăuntrul în scopuri pentru care doar în fața lui însuși dădea socoteală. Mai bine să nu vrem să știm precis de unde-i parveneau cele auzite. Din mațe, zic eu. Dinspre inimă, crede soră-mea, lepra asta romantică.

Când cabinetul se golea, când nu mai era nimeni care să lărmuiască fără grijă în jurul tatălui nostru, atunci răzorul auditiv arăta de ce-i în stare.

În creierul lui existau găuri în care se furișa o imaginație sumbră. În cap începeau să-i foșnească frunze de neant, străveziu de subțiri.

19

Chiar ieri, soru-mea, trezește-te! Frunzulițele!Chiar ieri, la Muzeul din Sofia, am admirat coroana de frunze stră-

veziu de subțiri a unei prințese trace. Făurită din aur, subțire cât unghia unui deget. Învârtindu-ne în jurul vitrinei, ne-am împărtășit bucuria când una, când alta, fulgerându-ne pe sub pleoape. În amintirea noas-tră aurul rămâne aur, atât doar că, prelucrat, se subțiază în frunze tot mai delicate, mai fabuloase. Și-așa, ceea ce a sărit în creierii noștri din minunăția de pe capul prințesei necunoscute rămâne plin de viață, pu-ruri plin de viață și nu provoacă stricăciuni.

Nu suntem copiii tatălui nostru. Dovada? La asemenea frunze, tatăl nostru s-ar fi uitat fix câteva clipe și, cât ai bate din palme, ele s-ar fi transformat într-o urzeală amenințătoare. Doar aparent ieșite din mână de om, în mintea lui ele ar fi proliferat ca lucrătură a diavolului. În taină, frunzele ar fi început curând să-i foșnească prin cap sau, mai rău, să i se răsucească în jurul creștetului, încununându-l tenebros. Pe tăcute, să fie clar. Răsuciri și-nfășurări de frunze ca mașinațiune imaterială pusă anume la cale – de cine? de ce? – pentru a-l tortura pe un bulgar înalt de-un metru șaptezeci și șapte.

Era de parcă tot ce-i gingaș se transforma în ceva butucănos și gros de îndată ce pătrundea în căpățâna tatălui nostru. El lupta împotrivă cu puhoaie de cuvinte – doar înlăuntrul lui, niciodată rostite cu glas tare. Fără succes. Și cu-atât mai puțin ar fi putut cuvintele trimise pe câmpul de luptă să-i înlăture de pe frunte profund ridicola coroană de spini, în fața căreia dușmanul cel necunoscut se crucise, nu alta, proptindu-i-o mai bine.

V-AȚI CRUCIT ȘI MI-AȚI PROPTIT-O! ar fi țipat Daniel Paul Schreber1, președintele Senatului, slobozind, tunător, vorbele și arătân-du-le astfel dușmanilor săi că mai e bărbat.

În asemenea cazuri, tatăl nostru nu spunea nimic. Nici pâs nu zicea, nici măcar pe bulgărește. Oare să se fi ascuns în tatăl nostru o fetiță?

Forfot-forfot – în capul lui erau în curs lucrări de reparații. Cu ce viteză se lucra înăuntru puteai recunoaște după dârele de fum ce-i su-iau din cusăturile țestei, și asta deși cusăturile erau acoperite de mult

1 Daniel Paul Schreber (1842 – 1911), jurist și scriitor german, cunoscut mai ales pentru Memoriile unui bolnav de nervi, carte apărută în 1903 și în care el își de-scrie cu amănunțime psihoza. (N. tr.)

20

păr. Da-da, nu-nu, povestea mergea când încolo, când încoace, când așa, când pe dincolo, și nu mai voia să se termine.

Țeasta lui, am mai spus-o, era acoperită de prisosul de negreală, și înfășurată în tărâmul de dincolo.

Să afirmăm cu îndrăzneală că nu suntem fiicele acestui tată. Și nici ale pretinsei noastre mame. Sută la sută – nu. E-adevărat, capacitatea noastră de gândire e epuizată când ne uităm în jur după un tată pe care să-l luăm în discuție, după o mamă pe care s-o luăm în discuție. Zeus, poate? O concepție imaculată? Nu-nu, nu a femeii – a bărbatului! Ce infantil – îi au-zim pe zeflemiști spunând –, ce jalnic de infantil. Ei, da, un tată neadevă-rat, o mamă neadevărată sunt cei mai buni garanți ai unui infantilism sta-tornic. Dar să luăm în considerare și energiile ce ne îmboldeau piciorușele pe-atunci încă mititele să scape din labirintul unde eram ținute prizoniere de acei cevașilea-părinți, care se dădeau drept părinți adevărați.

Copilăria n-are în sine nimic dintr-o comoară ce merită să fie păs-trată, după cum se afirmă mereu. În inimi – pura neputință, în țeste – pura îndărătnicie, așa gângăvesc beșlegii ăia de păstrători ai copilăriei. Noi însă voiam cât mai rapid s-o lăsăm naibii în urmă. Cât mai rapid – să învățăm să mergem. Cât mai rapid – să învățăm să citim. Să ne deba-rasăm în pas alergător de copilărie, să ne debarasăm, citind, de diminu-tivele mincinoase, și să nu ne mai reîntoarcem vreodată aici. În general, azi ne e jenă că am fost cândva copii. Fiecare an pe care-l parcurgem în grabă spre bătrânețe e prețios pentru noi, fiindcă ne desparte tot mai mult de ce-i copilăresc și copilăros, de copilărie și copilăreală, pe scurt, de toată acea idioțenie care are pretutindeni o cotă atât de ridicată.

Setea de iubire a soră-mii a început de la cinci ani. Cu palmele presa-te de poarta grădinii, cu degețelele înfipte în grilaj se uita la iubitul ei. Pe strada noastră se lucra la niște construcții. Dar nu, ea nu s-a îndrăgostit de unul din acei italieni mărunți, vânoși care manevrau grelele cioca-ne perforatoare Bosch, ci de un neamț. De-ar exista și pentru bărbați un cuvânt la fel de superb precum acela de „blondină” – Blondina asta m-a dat gata! –, el ar fi meritat acea denumire glorioasă, numai că, vezi, Blondul ăla, da, bărbatul blond de colo, sună prea puțin atractiv. Trup mușchiulos, păr din raze de soare, aur scânteietor în jurul capului așa cum îl adorau grecii la eroii ce-i înflăcărau peste măsură – așa sta înfipt în groapă acest bărbat, zvârlind cu lopata bulgării de pământ cât colo.

21

Îndrăgostindu-se tocmai de acest Dă-i-cu-lopata, soră-mea a dove-dit de timpuriu că are instinctul puterii. Căci el nu era un muncitor con-structor oarecare, ci viitorul șef al firmei Epple, întâiul născut al firmei și care aici, în Wurmlinger strasse, își absolvea perioada de ucenicie.

Soră-mea nu se sinchisea nici de diferitele categorii de vârstă care se perindau pe strada noastră în norișori chimici înamorați. Numai chițibușarii în materie de sex susțin că e o deosebire între cinci ani și douăzeci și cinci de ani. Ăștia n-au habar de cum zboară iubirea, zvârr, de la o vârstă la alta. Anticipându-l, ageră, pe Homer pe care nici nu-l cunoștea pe-atunci, soră-mea raporta la sine înseși cuvintele părintelui grec al narațiunii: „Îmi pare că nu-i fiica unor muritori de rând, ci a unui zeu” – și astfel totul devenea posibil și permis.

Numai eu o deranjam. Din gelozie? Fără a sta mult pe gânduri, so-ră-mea, atât de răbdătoare de obicei, m-a mușcat, alungându-mă de la poartă.

Carne!

La marginea străzii, răzlețe, mari tamburi de cablu. O tăcere persis-tentă în hinterland. Rumen e binedispus, bate tactul în volan la o melo-die știută numai de el. Părul i se răsucește nostim în vârful capului. În vreo douăzeci de minute ajungem la Veliko Tărnovo. În mașină nu se mai simte nici urmă de iritare a cuiva împotriva altcuiva.

Iată însă că se mai ivește un obstacol. Peste tot, mașinile poliției, strada e blocată. O autocisternă frigorifică în jurul căreia se foiesc nenumărați polițiști. Ni se face semn să mergem mai departe, nu reușim să vedem ce s-a întâmplat. Oricum nu pare să fi fost un accident.

Chestia aia mare și slută de pe cerul vesperal, care se întinde ca jegul mânjit – nu cumva e chiar tatăl nostru?! La orizont o margine roșie, pes-te ea un albastru întunecat, grămădindu-se în valuri succesive tot mai dense, și direct deasupra noastră gunoiul ăsta scâlciat. De ce se vorbește aici despre tata atât de pe larg, și-atât de exagerat de infam? Ani în șir

22

n-am mai vorbit despre el, ani în șir nu ne-a mai deranjat – dacă ne-a mai deranjat – decât în secret: un erou veștejit dintr-o istorie estompată. Abia de-a mai rămas ceva din el. Nici măcar craniul. Materia umană în care se plimba cândva nu mai e alcătuită decât din firimituri strivite.

Chiar așa, soru-mea – o grămăjoară de grăunțe congelate rapid și trecute prin ciur, firimituri de craniu și picioare, cam cât ar intra le-jer într-un borcan. Bineînțeles că din partea soră-mii nu vine niciun semn de confirmare sau ce ar putea fi luat ca atare. Jacheta împăturită de la geam și capul soră-mii proptit în ea îmi spune că e pe punctul să se depărteze de noi, ațipind, pur și simplu și-a tras pleoapele peste ochi, asta deoarece în fața noastră se-ntinde o porțiune atât de vastă de autostradă liberă, pe care circulă doar puține mașini conduse de niște șoferi în mod excepțional pașnici – o autostradă ce duce de-a dreptul în cerul vesperal.

Aici se cere însă lămurit ceva: oare ce demon ne împinge pe noi, care detestăm până-ntr-atât țara tatălui nostru și-o încondeiem în cuvinte tari, s-o străbatem de-a lungul și de-a latul ca niște bune creștine pline de pietate? Banul, banul și iar banul. Șaptezeci de mii de euro, treizeci și cinci de mii de cap de soră, pentru a fi preciși. Și o idee smintită îndără-tul lor, izvodită nu de creierii noștri, ci de acela incredibil al unui bătrân de optzeci și opt de ani. Pe când tatăl nostru mai trăia, omul nu-i fusese prieten, ci doar tovarăș de nevoie, unul din cei nouăsprezece camarazi de erzaț în singurătatea generală a emigranților din Stuttgart, în Suabia.

Dar pentru a ne putea continua această istorie plină de flori și spini, va trebui ca mai întâi să facem o scurtă digresiune întorcându-ne în anul ’45, nițel înainte și puțin după. În Suabia, la Stuttgart, sosiseră douăzeci de bulgari, printre care un popă și o singură femeie. Bărbații și-au pes-cuit fiecare câte-o blondină – pe oricare se întâmplase să poată pune laba – și s-au așezat aici la casele lor. Originea lor socială, motivele po-litice, întâmplările trăite în război erau fundamental diferite, după cum diferea și gradul de fascinație sau aversiune față de frații nemți întru crimă. Oricum, fuseseră aliați cu germanii în două războaie mondiale, și, ca să-și arate recunoștința, aceștia se străduiseră să vadă în bulgari nu un popor slav inferior, ci un popor hibrid mai elevat, încrucișat cu sânge arian și mult superior rușilor. Ceea ce nu i-a împiedicat să efectueze mă-surători ale capului tatălui nostru pe când studia medicina la Tübingen.

23

Pentru a salva pe jumătate barem onoarea tatălui nostru – căci el însuși nu putea fi salvat –, menționez că, după război, a fost de partea lui Willy Brandt în perioada când acesta mai era numit, ironic, Frahm1. De aceea, printre bulgarii de-aici – care în majoritate erau creștini-democrați – el trecea drept unul de stânga, chiar dacă era un dușman al lui Stalin. Soră-mea și cu mine, niște pesimiste din soiul acela intransi-gent, nu credem în puritatea imaculată a tatălui nostru, și în lipsa unor dovezi irefutabile nu credem în nimic, nici în bine, nici în rău, lăsând pronunțarea sentinței în seama Puterii Superioare, care, cândva, ne va lămuri și pe noi cine și ce suntem. La care adaug că soră-mea poate spe-ra într-o sentință blândă, în vreme ce eu m-aștept la una mai aspră, e limpede de pe-acum.

Dar ce era cu camaradul bulgar al tatălui nostru, cel nici prieten, nici dușman, care azi are optzeci și opt de ani? Era considerat un individ de nepătruns, un om cu relații politice în toate direcțiile. O fotografie aflată în posesia noastră l-arată împreună cu alți patru flăcăi trântiți pe jos, sprijinindu-se ușor unul de altul, unul din ei fiind tatăl nostru, iar în dreapta, parcă neaparținând cu totul de grup – Tabakoff. Fața lui, o față pe care imediat o uiți din nou. Frumoși, poate, cârlionții ce-i cădeau în dreapta frunții, dar care au dispărut de îndată ce a prosperat în afaceri. Pe Tabakoff îl cunoaștem doar cu părul lui de viezure tuns scurt.

Fără îndoială că avea un fler genial să facă bani, ceea ce i-a și dat ideea să se combine cu regimul sovietofil din Bulgaria și să pună pe picioare o afacere de export-import înfloritoare. Nu știm cu ce anume făcea el negoț. Dar e imposibil să fi fost doar semințe de floarea-soa-relui. Cu semințe de floarea-soarelui și cu brânză de burduf n-ai cum să faci o avere care cu timpul a trecut de ordinul milioanelor, iar azi se cifrează la miliarde.

1 Willy Brandt (pe numele lui adevărat Herbert Frahm) își luase acest nume după 1933, ca luptător antinazist, pentru a induce în eroare Gestapoul mai întâi în Germania, apoi în perioada exilului. Autoarea se referă la felul cum îl ironiza cancelarul creștin-democrat Konrad Adenauer pe contracandidatul său social-democrat Willy Brandt la alegerile federale din 1961, numindu-l „Brandt alias Frahm”, aluzie batjocoritoare nu doar la anii exilului lui Brandt, ci și la faptul că se născuse ca un copil ilegitim – delicatețea, cu-adevărat, nu era virtutea cardinală a lui Adenauer! (N. tr.)

24

Cu toate astea, Alexander Iwailo Tabakoff nu trece drept un om fe-ricit. Se prea poate să fi fost astfel în tinerețe, în vremea când se îndră-gostise de blondina ce-i era destinată – pusese mâna pe un exemplar de lux! De un șarm spumos, cu părul viguros ondulat permanent, în jurul brațelor cu brățări de aur și porte-bonheururi clincănind și zornăind, cu o gură pe care toți bărbații bulgari râvneau s-o sărute, deși ea, cu alura ei minuțios exersată de mare cucoană, respingea asemenea pofte făcând pe supărata.

Când eram copii, ne plăcea, ne-nvârteam mereu în jurul ei, căutam să-i fim pe plac. Femeia mirosea bine; în preajma ei, tot ce trăia își găsea îndreptățirea. Era de-o îmbelșugare trupească a cărei lipsă o resimțeam la mama noastră.

Alexander Iwailo Tabakoff s-a însurat cu o femeie ce avea calități hollywoodiene, o încrucișare de Monroe cu Vera Brühne1, ce-i drept mar-cată de un accent peste măsură de suab, pe care inițiații îl recunoșteau a fi din zona estică a orașului Stuttgart. Această origine, precum și glezne-le groase de care s-a rușinat toată viața au împiedicat-o pe Lilo Wehrle să-și găsească norocul la Hollywood. În schimb, s-a căsătorit cu un bul gar foarte promițător și i-a născut un fiu. De acesta abia dacă ne mai amin tim. Doar atât: că la șase ani a murit de meningită. Gurile rele susțin că ar fi murit de istovire, fiindcă cei doi părinți, nebuni după băiat și nebuni de ambițioși, îi supseseră întreaga energie vitală. Oricum ar fi, următoarea procreație a fost una nefericită și n-a dres paguba nicicum: o fată.

Plodul era de groază, ce mai! Părea să se fi ivit pe lume cu unicul scop să-și chinuie părinții. Copila leneșă, mincinoasă, prost dispusă, cu o spoială de frumusețe, a ajuns apoi o adolescentă infectă și, mai târziu, o muiere ordinară din care după patru căsnicii ratate n-a rămas mai mult decât un maldăr odios de ură, dorință de răzbunare, lăcomie și, în plus, un fiu pe care l-a prezentat părinților drept nadă pentru a-l lua iar iute de-acolo sau pur și simplu pentru a cere bani, dacă părinții voiau să-și vadă nepotul. Ce notă de plată fioroasă trebuia achitată, asta nu știm și nici nu vrem să știm.

1 Vera Brühne, și ea o blondină atractivă, a fost condamnată în 1961 la detenție pe viață pentru o dublă crimă misterioasă. Procesul a fost cât se poate de discutabil, iar condamnata grațiată cu optsprezece ani mai târziu fără ca nimic să fi fost cla-rificat. (N. tr.)

25

La șaizeci de ani, mama odinioară fabulos de trupeșă a sfârșit în mormânt. Tatăl n-a văzut altă ieșire decât să renunțe cu totul la fiică și la nepot, retrăgându-se cătrănit în Florida. Nu se știe cum a mai dus-o acolo, dacă a trăit însingurat ori în compania unor americance voioase. Fapt e că în urmă cu în jur de-un an și jumătate a reapărut la Stuttgart având în minte un plan – unul din acele planuri pe care le clocești noaptea, iar ziua le uiți din nou. Nimeni nu credea că-l va putea realiza vreodată.

— Am ajuns, spune Rumen arătând spre dărâmăturile unei cetăți, luminate de reflectoare alternativ în roșu, albastru, verde, galben și pro-iectate pe cerul întunecat ca fundal al unui montagne-russe. Orașul în care intrăm pare să se desfacă în două: jos, o centură de blocuri înalte părăginite, iar sus, casele mai vechi cu acoperișuri de țigle sfărâmicioase.

Sora mea s-a trezit, ridicându-și capul îngust cu părul de culoarea potârnichii.

— Oh, strigă ea, ce drăguț! Căpșorul ei excesiv de mobil se-nvârte în toate direcțiile de parcă ar fi cine știe ce de văzut. Îl laudă pe Rumen, îl bate pe umăr și dintr-odată pare cât se poate de binedispusă, de parcă am fi două tinerele care ajung într-un mic orășel francez unde fumează prima lor Gauloise. Se-ntoarce spre mine cu părul zburând în jurul ca-pului, ochii de culoarea alunei îi scânteiază de plăcere: Ei, bine? Ce are de spus bancheta din spate?

— Veliko Tărnovo, spune bancheta din spate cu pedanterie, ca și cum s-ar cere precizat cu tot dinadinsul că aici nu suntem la Avignon. Deși îmi propusesem să găsesc Veliko Tărnovo infect, orașul nu era chiar atât de infect pe cât îmi închipuisem. Drumul o ia la deal și te duce curb și cotit, și asta, ei da, are un anume farmec, cel puțin noaptea atunci când dărăpănarea se retrage într-un nedeslușit clement.

Rumen parchează mașina într-un loc situat mai sus și împrejmuit de ziduri, de unde ți-arunci o privire de jur-împrejur. În stânga sus, pe dealul din față rămășițele fantomaticei fortărețe colorate artificial. Ti-vul roșiatic al soarelui în apus pe vârfurile pădurii, în depărtare un râu părăsit, care șerpuiește prin vale. În spatele acestora dealuri din nou, deal lângă deal, probabil că înverzite la lumina zilei, dar acum fără con-tur întrețesute cu întunecimea. Dinspre fortăreață – o adiere de croncă-nituri stridente și muzică întreruptă de anunțuri.

26

În dreapta o stradă duce la hotel. Spre bucuria noastră, hotelul a fost de curând renovat. Pare să fie și curat. Un recepționer pe jumătate po-sac, pe jumătate amabil, care abia de-și ridică nasul din hârtii. Sala de primire a hotelului lambrisată cu granit lucios, buchete de flori din plas-tic. Agățat în colțul din stânga sus, un televizor urlând la maxim pentru a ne delecta din capul locului cu limba bulgară și cu niște bulgăroaice blonde vopsite.

Cum a dormit atât de mult, soră-mea e în priză. Cu degetul cio că-nește în vârful nasului meu, ciocănește în tejghea și zvâcnește îndă-răt de parcă s-ar fi curentat, ciocănește în stema imprimată pe spatele sacoului lui Rumen, dar foarte ușor, pentru ca el să nu observe, cio-cănește într-o floare de plastic roză, făcând-o să-și clatine corola, apoi se-ntoarce pe călcâie, și dintr-odată forfota degetelor ei, sprâncenele ce-i tresaltă și gura strâmbându-i-se în toate direcțiile iată că traduc discuția bărbaților într-o pantomimă nervoasă destinată persoanelor cu deficiențe de auz.

Totul pentru mine. Buna, draga mea soră se dă de ceasul morții. De îndată ce mă apucă râsul, are impresia că a făcut ceva folositor și înce-tează cu comicăria.

Ne depunem pașapoartele. Semnăm hârtiile necesare. Luăm în pri-mire cheile prevăzute cu brelocuri din lemn mari ca niște bile de biliard.

Rumen – care l-a atras pe recepționer într-o conversație de o im-por tanță supremă și a reușit s-o încheie satisfăcător – se simte acum în stare să săvârșească o groază de fapte galante. Își atârnă de umeri cele două genți grele cu o ușurință de parcă ar fi umplute cu hârtie de ziar, ia geamantanul în mână și urcă pe scară cu mișcări grațioase ca de dans. Soră-mea îl urmează cu un zâmbet suspendat în aer. Eu urc după ei ca de obicei cu pas greoi, inspectând muchiile ascuțite ale treptelor goale. Dacă le atingi din nebăgare de seamă cu gleznele sau călcâiele, cu sigu-ranță te rănești.

Soră-mea și cu mine ocupăm fiecare camera ei. Dragostea de soră nu merge până acolo încât să luăm împreună o cameră. N-o permit nici obiceiurile noastre. Soră-mea doarme noaptea ca la comandă. Posedă pentru asta necesara ușurătate a conștiinței. Eu, în schimb, sunt lovi-tă de blestemul treziei, mă scol și umblu, nu mai sfârșesc cu stinsul și aprinsul luminii, văd reclame și faruri plimbându-se peste perdele, per-

27

cep până și zgomotele cele mai depărtate, pe care cineva le face special pentru ca eu să le aud, fiindcă are parapon pe mine, dar nu vrea să-și arate dușmănia pe față.

E prea devreme pentru a ne duce la culcare. Ieșim iar afară și pășim pe caldarâmul deteriorat pe lângă tomberoane umplute cu vârf în cău-tarea deznădăjduită a unui birt în care mâncărurile se prăjesc într-un ulei mai puțin rânced ca cel obișnuit. Pisicile vagaboande îmi trezesc numaidecât interesul. Când îmi iese în cale vreo mâță, din piele parcă mi se ițesc mustăți de pisică și o lume joasă, țesută din unghere întune-coase și mirosuri grele, mai că mă face să mă furișez.

Rumen se-arată dinspre partea lui voioasă, și-a pornit generatorul de optimism care-i împroașcă în creieri cele mai nostime idei. Foamea-i dă ghes și-l face să cerceteze fațadele decorate cu lămpițe cu aerul unui mu-safir de bordel din cei pretențioși, și să se aplece ca un cunoscător peste meniurile afișate în stradă. Soră-mea, această trestie temperamentală legănându-se în toate direcțiile după cum bate vântul, se molipsește de la Rumen, ba chiar îl ia pe tip de braț și râde împreună cu el de parcă nici n-aș mai exista pe lume.

Aterizăm într-o locantă cu muzica ce-ți bubuie în urechi și cu o chelneriță suprasolicitată.

Iar acum Rumen își desfășoară ritualul lui favorit, care stârnește ve-selia soră-mii, dar pe mine mă aduce în pragul turbării. Își dezdoaie ochelarii de citit – o piesă șic, care de obicei e închisă ca pupa unui flutu-re în tocul ei îngust. Demn ca un corifeu din veacul al nouăsprezecelea, Rumen se dedică studierii meniului. Sprâncenele i se plimbă alternativ când în sus, când în jos, gurița lui de cunoscător prinde viață, fiecare fel de bucate e însoțit de un mmm (un zumzăit profund) când depreciativ, când binevoitor ori de un hhhmm (suind în registrul acut plin de opti-mism). În treacăt aflăm și care e mâncarea preferată în casa Apostolovi-lor, unde maică-sa domnește ca o neîntrecută zână a gătitului, măcar că văduva-i oarbă și suferă de podagră, abia de se mai ține pe picioare, iar bucătăria lor de la etajul al paisprezecelea din cartierul sofiot Mladost e de-o murdărie sfidătoare, după cum ne-am putut convinge. Mâinile lui Rumen mimează diverse activități culinare: rulează carnea în foi de varză ori sfărâmă mirodenii între degete – rotundul pe care-l formează arătătorul curbat și policarul e semn de excelență! Una din faimoasele

28

mâncăruri ale familiei Apostolov se regăsește și pe meniu, și e de la sine înțeles că trebuie gustată.

Dar nu de-ajuns cu asta. Spre necazul meu, lista de bucate e și de data asta deosebit de lungă, iar Rumen nu se lasă până nu ne-o traduce pe toată. E un chin să-l asculți în vacarmul ăsta. Și nu folosește la nimic că scuturăm energic din cap încă de la prima secțiune a listei: pizza-cu-surprize, pizza-patru-anotimpuri – suntem nevoite să ascultăm întreaga jale însumată a pizzelor bulgărești debitată cu o precizie necruțătoare.

Comandăm ceea ce comandăm mereu: soră-mea – rulouri prăjite de tocătură cu salată, din care îmi dă și mie unul, iar eu – salată cu brânză de oaie; Rumen cere patru-cinci antreuri din care să gustăm și noi. Trebuie literalmente să zbierăm la chelneriță, căci nici urechile ei tinere nu reușesc decât cu greu să audă ce-i spunem. Toate au un gust oribil, nesărat, fără mirodenii, înecat în ulei. Brânza de oaie, roșiile și castravetele sunt în ordine. Să nu se creadă că cele comandate ni se aduc curând. Durează de-ți vine să te dai cu capul de pereți, deși locanta nu-i nici pe jumătate plină.

Singurul lucru spectaculos e chelnerița. Deoarece generația cu bani, proaspăt ieșită din găoace, s-a convins între timp că femeile peste trei-zeci de ani dăunează afacerilor, sunt angajate drept chelnerițe sezoniere numai prospături nostime, care se clatină pe pantofi cu toc cui, balan-sând farfurii. Au toate un aer depravat, deși sunt fete care muncesc din greu – buzele li-s roșii și dornice, unghiile curbate sunt date cu lac sclipi-tor, fustița sfârșește – asta presupunând că se țin drepte ca lumânarea – cu două degete înainte de a li se vedea chiloțeii. O altă specialitate a chelnerițelor, și în general a bulgăroaicelor, e că tare le mai place să se parfumeze. Așa se face că sălățica mea, care altminteri ar fi o chestie mai degrabă neutră, miroase în așa hal de parcă ar fi înnoptat pe polița unei drogherii.

Nu rămânem în local mai mult decât necesar, și hoinărim apoi pe străzi – unele coboară, altele urcă. E abia zece seara, orașul deja toropit de somn. În casele unde mai e lumină răzbate din ferestre licărul tele-vizoarelor. Un ghid le recomandă turiștilor să se plimbe seara printre baruri și cluburi de noapte pentru a lăsa ziua să se stingă. Din fericire, între timp au deconectat difuzorul din fortăreață. O mână de pensio-nari englezi – urmașii firavi ai unor neînduplecați ofițeri coloniali – mai

29

bântuie într-adevăr pe străzi. Fără căștile lor coloniale și îmbrăcămintea adecvată tropicelor, englezii arată mai banali decât ți-i dorești. Par a fi entuziasmați de vechiul oraș al regilor, dai peste ei și jos, și sus, și-au cumpărat case aici și-și aranjează grădinile urmând recomandările din revistele de grădinărit. Nici că ne-ar fi dat prin cap că, așa cum ne asi-gură Rumen, Veliko Tărnovo a fost cândva o însemnată cetate de scaun a țarilor.

Ajunși la hotel – cântărim deja în mâini bilele de lemn –, Rumen e atras magic de televizorul din colțul de sus. Cu brațul ne ordonă să tă-cem – un gest neobișnuit de dramatic. Evident sunt știrile: pe marginea șoselei un autovehicul frigorific, lumini albastre, polițiști care mișună primprejur. Rumen se plesnește cu palma peste frunte, bâiguie ceva mai întâi pe bulgărește, apoi în germană – ce facee… așa ceva… nici nu-i vine să creadă! Ne apropiem de el, dar tot nu pricepem ce s-a întâmplat.

De data asta, talentele de traducător ale lui Rumen sunt cât se poate de binevenite. Autovehiculul frigorific, pe care continuă să ni-l arate stupefiat, este același pe care l-am depășit pe autostradă. Un camion românesc plin cu carne – carne veche de douăzeci de ani! Din Irlanda! Rumen nu poate crede așa ceva, și pentru noi e aproape de necrezut, dar nu! Rumen n-a auzit greșit: carne veche de douăzeci de ani, jumătăți de vită din Irlanda îmbrăcate într-un strat de grăsime gălbuie și trase în țiplă. Aburi înghețați adie dinspre ușa deschisă a utilajului frigorific. Chiar și crainicul la televizor simte nevoia să repete informația de mai multe ori, ca pentru a se convinge el însuși de ce spune. A apărut și recepționerul, Rumen și el comentează știrea cu însuflețire, își duc mâi-nile la cap, gem, înjură, râd isteric, Rumen comandă o halbă de bere pe care-o golește dintr-o sorbitură spre a-și redobândi stăpânirea de sine.

Soră-mea simte că-i vine rău, își amintește îngrijorată de fadele rulouri de carne tocată din care a mâncat patru bucăți, eu, din fericire, doar unul.

— Păi ce spuneam eu, exclam triumfătoare, în țara asta nu trebuie să te atingi de nimic, decât de salată!

— România! contrează Rumen furios, carnea era destinată româ-nilor! L-am scos acum rău de tot din sărite, mai bine să nu-l mai pro-voc. Cum celelalte știri nu ne interesează, îi lăsăm singuri pe bărbați și-o întindem la etajul întâi. Pe culoar, soră-mea trece țanțoș pe lângă mine fără să scoată o vorbă, făcându-și, cochetă, vânt cu mâna stângă,

30

și neîntorcând capul, într-atât e de sigură că nu-mi scapă niciuna din mișcările ei.

Între timp a început să plouă. Deschid fereastra larg. Stropii cad rec-tiliniu, în tact soldățesc. Mie-mi convine. Stropii împiedică insectele să zboare. Ploaia de noapte limpezește aerul și te-ajută să adormi, ploaia de noapte răspândește liniște, acoperind cu foșnetul ei orice zgomot opus. De n-ar fi frigul acesta. De când ne-au cumpărat acceptul de a dezgropa rămășițele tatălui nostru și de a le lăsa în seama unei firme bulgaro-sue-deze specializate, tot simt în oasele mele o misterioasă răceală. Ceea ce încheieturile mele n-au făcut niciodată înainte, o fac acum: îmi transmit dureri-fantomă. Sumedenie de împunsături de ace, care-mi dau o idee despre cum se leagă între ele părțile scheletului. Totul doar provizoriu – așa-mi semnalează împunsăturile –, ușor de separat.

Cât?

Rumen ne întâmpină cu obișnuitele lui marafeturi matinale. Îl doa-re spatele, îl doare ceafa, poate că și vreun dinte, stomacul, genunchii, degetul de la picior sau cine știe ce altceva. Își începe exercițiile cervica-le dând ochii peste cap, oftează, își drege vocea, înghite iar saliva care i s-a adunat în gură. O adevărată mater dolorosa care se chinuie și se zvârcolește de-atâta suferință! Încep să chicotesc și Rumen mă privește cu asprime. Asistăm la misterioasele ritualuri matinale ale familiei Apostolov, iar în pauza dintre ele ni se aruncă priviri pline de reproș, pesemne fiindcă am omis să facem ceva cu care Rumen e obișnuit. Oare pe vremea când maică-sa mai era pe picioare sărea să-i maseze ceafa, în asemenea cazuri? Să se fi despărțit el de nevastă-sa pentru că femeia tocmai asta nu făcea?

O slujnică de vârstă mijlocie, care arată de parcă hainele n-ar reuși s-o înfășoare cu totul, ne aduce micul dejun ținând între dește o țigară din care se scutură nițică cenușă în farfuria soră-mii. Falca de jos îi e ca de fier. Arată ca un dârvar, un tăietor de lemne în pădure. Creatu-