Uniunea bancară – o noua etapă spre convergen aț economică în zona euro

(http://europuls.ro/economie-sp-1176552630/politic-economica/624-uniunea-bancar-o-noua-etap-spre-convergena-economic-in-zona-euro accesat in 03.12.2014)

„Zona euro e cu mult mai puternică decât se crede. Iar când se vorbește despre fragilitatea zonei euro, se subestimează capitalul politic ce e investit în acest proiect”. Cuvintele nu-mi aparține mie, ci lui Mario Draghi, președintele BCE, la o conferință din Londra în luna iulie. Acesta explică perfect de ce uniunea monetară continuă să existe, în ciuda prognozelor euroscepticilor. Draghi a mai declarat că „euro este ireversibil și vom face orice este necesar pentru a-l păstra”, ceea ce a calmat considerabil bursele internaționale până în ziua de azi.

Când a făcut aceste declarații, Draghi știa că își pune credibilitatea în joc și că nu avea dreptul la bluff. Iar în septembrie, s-a ținut de cuvânt, lansând un program nelimitat de cumpărare a obligațiunilor de stat, în schimbul unei stricte condiționalități privind asistența financiară. Cu această plan, Draghi a admis ceea ce economiștii cereau deja de 2 ani, și anume ca BCE să devină creditor de ultim resort, pentru a evita atacurile speculative asupra statelor fragile și asupra monedei unice.

Până în prezent, UE a fost foarte eficientă în a adopta reforme de convergență economică pe termen lung, în schimb a fost extrem de ineficientă în a aborda în mod urgent problemele acute ale crizei euro. În fața acestei situații, BCE a decis în final să intervină pe cont propriu, în ciuda opoziției Germaniei.

Desigur, dacă acest program era lansat mai repede, probabil astăzi UE n-ar mai fi intrat într-o nouă recesiune, șomajul nu ar fi la un nivel atât de înalt, iar băncile europene nu ar fi trecut prin același șoc ce le-a costat sute de miliarde în lichidități pierdute. Totuși, mai târziu decât niciodată, UE, prin intermediul BCE, a demonstrat din nou că nu e doar o simplă organizație, ci un proiect ireversibil în care se investește în continuu.

Pe lângă programul BCE, care e un pas foarte important spre întărirea uniunii monetare, nu trebuie uitat și de Pactul Fiscal, care a fost semnat de 25 din cei 27 membri ai UE. Această reformă ar fi primul pas spre o uniune fiscală în sânul UE. Desigur, deocamdată nu este vorba despre crearea unor taxe federale și nici despre armonizarea sistemelor de impozitare. Însă acesta prevede crearea unui sistem centralizat de validare a bugetelor naționale, cu sancțiuni automate în caz de excese. Astfel, pactul fiscal poate deveni un instrument eficient de luptă contra indisciplinei bugetare, ce ar evita pe viitor repetarea unui scenariu grec.

Până în acest moment, deja 13 țări membre a zonei euro au finalizat procesul de ratificare al tratatului fiscal, 12 fiind numărul necesar, prin urmare tratatul este deja în forță.

Însă pactul fiscal își are limitele sale. Dacă acesta ar fi existat de la crearea zonei euro, state precum Spania ori Irlanda nu ar fi fost niciodată sancționate până în 2009 – pentru că nu erau niciodată în deficit, ci din contra, aveau venituri bugetare excedentare, stimulate în special de boom-ul imobiliar. Iar cât ține de recomandările macro-economice, dacă e să ne ghidăm după

experiența trecutului, liderilor politici nu le place să țină cont de indicațiile unui eurocrat când economia le merge excelent. Și pentru nerespectarea acestor recomandări, tratatul nu prevede niciun fel de sancțiuni.

Problemele Irlandei, Spaniei și, mai nou, ale Ciprului, sunt identice cu ale Islandei. Aceste state au fost disciplinate, cu bugete publice în ordine. În schimb, sistemul bancar, ce a alimentat în ultimul deceniu o enormă bulă imobiliară, a intrat în colaps. Desigur, și guvernele poartă o parte din vină, pentru că nu au știut să reglementeze industria bancară și doar au preferat să culeagă taxe din veniturile bancare excesive. Și anume pentru a preveni acest gen de situații – în care statul flirtează cu băncile în timpuri bune și trebuie să le salveze de la faliment în timpuri nefaste – se impune o uniune bancară la nivel european.

Despre o astfel de idee se discută încă din iunie, după ce oficialii germani au declarat în mod repetat că băncile spaniole ar putea fi finanțate direct de către MES doar în cazul unei uniuni bancare. Propunerile nu s-au lăsat mult așteptate, un inițiator ambițios fiind, ca de obicei, Comisia Europeană. Propunerea inițială era ca toate cele peste 6 mii de bănci din zona euro să treacă sub aripa BCE într-un mecanism unic de supraveghere. Într-o uniune bancară, reglementările privind capitalul și lichiditatea, inclusiv schemele de protecție a clienților ar fi unice. Însă cel mai important, în caz de insolvabilitate, băncile vor fi recapitalizate nu din banii unii singur stat, ca în prezent, ci dintr-un fond special, cel mai probabil MES. Acest punct este esențial, pentru că ar rupe cercul vicios prin care statul și sistemul bancar se afectează reciproc: statul se împotmolește în datorii injectând sute de miliarde în sistemul bancar, iar băncile se expun riscului suveran, fiind forțate să finanțeze împrumuturile statului.

O uniune bancară ar evita și fragmentarea actuală din zona euro. În ultimii doi ani, băncile germane au început să evite piața franceză, băncile franceze și germane se retrag din Spania, băncile spaniole se retrag din Portugalia, iar din Grecia a plecat cam toată lumea. Aceste mișcări interne izolează tot mai mult zonele vulnerabile, împiedică circulația liberă a capitalului și complică enorm obiectivul BCE de a avea o transmisiune monetară eficientă în toate statele zonei euro. Astfel, fragmentarea zonei euro duce de fapt la fragmentarea Pieței Unice, un pilon esențial al UE.

Însă propunerile ambițioase ale Comisiei Europene au fost temperate de membrii mai reticenți ai UE, precum Germania. Wolfgang Schäuble a prevenit încă în vară că Germania nu dorește să cedeze controlul tuturor băncilor către BCE, invocând dificultăți de ordin administrativ, propunând în schimb ca BCE să controleze doar băncile majore, adică între 20 și 60 de bănci. Acest lucru s-a confirmat și la ultimul summit al UE, unde Germania a obținut un calendar destul de vag, fiind de acord ca noul mecanism să fie operațional „în cursul anului 2013”, fără a preciza ce bănci vor fi vizate și nici când MES va putea interveni pe piața bancară.

În realitate, reticența Germaniei este probabil mai mult motivată politic, băncile de economii  regionale fiind foarte influente politic. În plus, este bine cunoscut că și băncile mici pot crea probleme. În Spania, criza imobiliară a pornit nu de la jucătorii mari precum Santander ori BBVA, ci anume de la casele mici regionale, care, în mod ironic, au obținut finanțări masive de la landesbank-urile germane. În plus, o uniune bancară incompletă ar putea afecta încrederea învestitorilor în băncile mici, ce nu vor reglementate la fel de sever.

Desigur, să monitorizezi eficient 6 mii de bănci nu e un lucru aplicabil în câteva luni. Este nevoie de investiții în sisteme, infrastructură și cadre calificate ce necesită timp. Însă aceste dificultăți nu trebuie să reducă din voința de reformare, mai ales când miza reformei este întărirea Pieței Unice. Tocmai din această cauză, Comisia Europeană prevedea implementarea uniunii bancare în câteva faze, controlul absolut începând abia 2014. În același timp, sarcinile administrative vor rămâne delegate instituțiilor locale, mai ales că BCE nu dispune încă de capacitatea logistică și de personalul necesar pentru a le gestiona.

În final, ultimul summit UE a marcat ca soluție de compromis că, pentru început, BCE va prelua controlul asupra circa 200 bănci majore din Europa, cu active mai mari 30 miliarde euro, sau care depășesc 20% din PIB-ul statului de domiciliu, iar controlul efectiv va începe în 2014, după ce procesul legislativ va fi încheiat. Totuși, pentru a intra pe plac și Franței, BCE va avea, în caz de necesitate, și un drept unilateral de intervenție în oricare altă bancă din UE.

Germania își dorea, de asemenea, să aibă o mai mare putere de vot decât o are în cadrul BCE (un stat = un vot), din frică să nu riște din nou să fie ignorată la fel cum a fost recent în cadrul BCE. Suedia, prin vocea lui Anders Borg, se îngrijora la rândul ei despre dreptul de vot al statelor ce nu sunt membre ale zonei euro. Aceleași temeri le-au manifestat și alte state non-membre ale zonei euro, precum Cehia, Ungaria sau Polonia. În cele din urmă, aceste temeri au fost atenuate după ce s-a decis asupra creării unui panel de control din 5 membri și 5 alternanți, ce va putea eventual contesta legalitatea deciziilor.

Pentru statele care urmează să adere la zona euro, inclusiv România, aderarea la uniunea bancară ar fi un pas logic, cu atât mai mult cu cât în aceste țări operează multe grupuri bancare europene ce ar face parte oricum din Uniune. Dacă un astfel de stat ar refuza să adere, aceste bănci ar beneficia de „ștampila UE” și le-ar crea avantaj competitiv major față de băncile locale. În așa circumstanțe, multe bănci ar putea prefera chiar să-și mute sediul în afara țării, iar efectele economice s-ar resimți imediat. Din aceste motive, toate statele UE din afara zonei euro au luptat insistent pentru opțiunea de integra noua uniune bancară.

Oponenții ideii sunt aceiași. George Osborne, ministrul de finanțe britanic, deși susține proiectul, a declarat încă din vară că Marea Britanie nu va participa într-o uniune bancară ce ar obliga contribuabilii britanici să se achite pentru recapitalizarea băncilor europene. Nefiind parte din zona euro, nesemnatară a pactului fiscal și deja ferm opusă noului proiect privind taxa pe tranzacții financiare, nu e deloc surprinzător că Marea Britanie nu e interesată de acest proiect. Cerințele Marii Britanii privind privilegii speciale pentru piața financiară londoneză, fără a suporta niciun cost, sunt, evident, inacceptabile pentru UE și nici nu merită a fi discutate.

Încă e neclar dacă această reformă necesită o nouă modificare a tratatului UE – Comisia Europeană susține că nu, însă Germania, Finlanda și Olanda sunt de o altă opinie. De altfel, aceste trei țări se opun în prezent și asupra unui ajutor retroactiv pentru băncile spaniole și irlandeze, iar rezoluția ultimului summit al UE nu a clarificat deloc acest aspect. În orice caz, uniunea bancară, dacă e dusă cu bine la capăt, ar putea deveni cea mai importantă reformă financiară de la crearea euro. UE ar căpăta astfel autoritatea asupra supravegherii financiare și ar scoate de sub povara statelor asigurarea stabilității bancare.

Astfel, convergența economică din sânul UE urmează a fi construită pe trei piloni: o uniune monetară în care BCE devine creditor de ultim resort, o uniune fiscală, bazele cărei s-au pus recent, și, în final, o uniune bancară, în care controlul băncilor este transferat de la nivel național la nivel european. Drumul către convergență nu e ușor, însă, cum a declarat Mario Draghi, nu trebuie subestimate voința și capitalul politic investit în Uniune. De fapt, premiul Nobel obținut de UE nu face decât să confirme cât de remarcabilă este această Uniune. După 50 de ani de pace și stabilitate, UE este, probabil, cel mai de succes proiect politic de la crearea SUA. Acum, UE trebuie să demonstreze că poate deveni și cel mai de succes proiect economic

Termeni:

- convergenta (economica, nominala etc.)- uniune monetara- uniune fiscala – tratat fiscal- uniune bancara- supraveghere financiara - circulatia libera a capitalului- Piata unica