Bătălia de la Sibiu („Locul zis Waskapu”, 22 martie 1442), dintre voievodul Transilvaniei, Iancu de Hunedoara (1441 – 1456), şi otomani.

După înfrângerea oştilor lui Iancu la Sântimbru (18 martie 1442), otomanii, conduşi de Mezid, bey-ul Vidinului, s-au îndreptat spre Sibiu, care era asediat, încă de la pătrunderea lor în Transilvania.

Iancu şi-a refăcut armata cu trupe trimise din comitatele Cluj, Turda, Târnave şi Hunedoara, la care s-au adăugat secuii şi saşii, conduşi de judele regal Anton Trautenberger, în total c. 10 000 de oameni. El adoptă aceeaşi tactică ofensivă, ca şi la Sântimbru. Pentru a produce derută în tabăra otomană, conform cronicarilor Jan Thuroczi şi Antonio Bonfini, voievodul schimbase hainele cu un nobil, Simion Kamonyai. Acesta, împreună cu un grup de 5 000 cavaleri cuirasaţi, care constituiau cavaleria grea a voievodului şi principala lui forţă de şoc, s-a repezit spre oastea otomană, obligând-o să se regrupeze şi să se apere.

Otomanii au făcut eforturi mari pentru a-l ucide pe Kamonyai, crezându-l voievodul însuşi, drept pentru care au lăsat descoperite flancurile. În acest moment, Iancu atacă fulgerător şi zdrobeşte cea mai mare parte a oastei otomane, care este lovită de o ploaie de săgeţi şi ghiulele de bombardă, trase din cetate. Mezid şi fiul său cad pe câmpul de luptă. Rămaşi fără conducător, oştenii otomani intră în panică şi fug în dezordine. Un corp de oaste, condus de fiul fostului domn muntean, Dan al II-lea (1420 – 1421, 1422 – 1427, 1427 – 1431), Basarab, îi urmăreşte până la pasul Turnu şi, în timp ce încercau să treacă în Ţara Românească, îi nimiceşte.

Iancu impune pe tronul Ţării Româneşti pe Basarab al II-lea (1442 – 1444), care va participa alături de el la bătălia de pe râul Ialomiţa şi la Campania cea Lungă. Otomanii au pierdut în această bătălie c. 20 000 de oameni, în timp ce în tabăra creştină s-au înregistrat 3 000 de morţi. În iulie 1442, voievodul Transilvaniei, îl anunţă pe regele Ungariei, Vladislav I (1440 – 1444), despre victoria obţinută.

Bătălia de la Sântimbru (18 martie 1442), între oastea otomană şi cea a voievodatului Transilvaniei.

Încă din 1436, se intensifică atacurile asupra Transilvaniei, Comitatul Timişoarei este jefuit, fără ca oficialităţile să întreprindă ceva pentru a-l apăra, iar în 1438, oastea comandată de sultanul Murad II (1421 – 1444, 1446 – 1451), pradă aproape tot voievodatul. În aceste condiţii, la conducerea Banatului de Severin şi a Timişoarei este numit Iancu de Hunedoara, devenit, din 1441, şi voievod al Transilvaniei (1441 - 1456).

Otomanii pătrund în Ţara Românească şi de aici, sub comanda bey-ului de Vidin, Mezid, o mare oaste atacă Transilvania, prin pasul Turnu, şi pradă teritoriul de sud, de la Sibiu până pe Valea Mureşului. Iancu a proclamat mobilizarea generală, curieri au mers în toate colţurile voievodatului anunţând primejdia. Înainte ca oastea să fie alcătuită, Iancu iese în faţa invadatorilor în apropiere de Alba Iulia. Adoptă tactica ofensivă şi atacă spre Sântimbru (jud. Alba). Otomanii contraatacă, sparg centrul oastei ardelene, şi o obligă să se retragă şi să se refugieze în cetate. În acţiune a fost prins şi ucis episcopul de Alba Iulia, Gheorghe Lepeş. În timp ce Iancu aştepta întăriri, otomanii au pornit după pradă, fapt ce i-a permis acestuia să atace şi să-i înfrângă peste numai câteva zile.

Bătălia de pe Ialomiţa (2 septembrie 1442) a fost un conflict armat desfăşurat în Ţara Românească între otomanii conduşi de beylerbey-ul Rumeliei, Sehabeddin, şi voievodul Transilvaniei, Iancu de Hunedoara (1441 – 1456). Acesta pătrunsese în Ţara Românească în 1442 şi-l înlocuise pe Vlad Dracul (1437 – 1442, 1444 – 1447) cu fiul lui Dan al II-lea (1420 – 1421, 1422 – 1427, 1427 – 1431), Basarab al II-lea (1442 – 1444).

În august 1442, o mare oaste otomană (istoricii contemporani o apreciază la 80.000 de oameni) trece Dunărea pe la Nicopole, cu ordinul de a redresa situaţia. Otomanii cuceresc cetatea Târgovişte şi pornesc apoi în grupuri, după pradă. Beylerbey-ul, cu cea mai mare parte, a armatei înaintează pe Valea Ialomiţei, spre Pasul Buzău.

Pe 2 septembrie 1442, Iancu, în fruntea a circa 25.000 de oşteni, îl atacă pe râul Ialomiţa, folosind teritoriul muntos şi strâmt, şi obţine o strălucită victorie.

Au căzut pe câmpul de luptă un sangeak şi patru bey, Sehabeddin s-a retras spre Dunăre lăsând grupurile plecate după pradă la discreţia învingătorilor, care le-au nimicit. Iancu a luat o captură bogată, „… steaguri, corturi, vreo 5.000 de cămile, cai şi catâri, haine scumpe şi atâtea alte lucruri…” (Camil Mureşan). Sultanul l-a înlocuit pe Sehabeddin, în fruntea Rumeliei, cu Hassan.

După alungarea otomanilor, Basarab al II-lea ocupă tronul, fiind considerat de regele Ungariei, Vladislav I (1440 – 1444), ca „adevăratul moştenitor” al acestei ţări. Iancu îşi începe astfel rolul de protector al celor două state româneşti, de la sud şi est de Carpaţi, „… consolidând astfel încadrarea Ţării Româneşti în frontul antiotoman, aşa cum fusese în vremea lui Mircea cel Bătrân” (Ştefan Ştefănescu).

Desfăşurarea bătăliei de la Varna

Planul desfăşurării bătăliei de la Varna

La 9 noiembrie 1444 ambele armate se află faţă în faţă la Varna, oastea otomană, condusă de sultan, număra până la 80.000 oşteni. În această situaţie, regele ţine un sfat de război, cerând părerea tuturor factorilor implicaţi. Cardinalul Cesarini propune organizarea unei fortăreţe după model husit care să le permită să reziste până la sosirea flotei occidentale, care i-ar fi atacat din spate pe otomani, propunere susţinută de episcopul de Agria şi de Franko de Talovac. Voievodul Transilvaniei a demontat punct cu punct strategia propusă de legatul papal. El propune un atac fulgerător, care să demoralizeze, cel puţin o perioadă, imensa oaste otomană. Regele este de acord şi se pregătesc de o confruntare directă, ce va începe în zorii zilei de 10 noiembrie 1444, voievodului transilvănean revenindu-i misiunea de a hotărî tactica şi strategia ce urmau a fi adoptate.

Iancu îşi aşează ostaşii în formă de arc, apăraţi în flancuri de lacuri şi dealuri. În partea stângă, se află voievodul în fruntea trupelor sale şi Mihail Szilágy cu cavaleria grea (circa 5.000 oşteni), în cea dreaptă, oştile muntene alături de cele conduse de Franko de Talovac, de Cesarini, precum şi trupele episcopiilor de Agria şi Alba Iulia, iar la centru se află infanteria regală şi cavaleria nobiliară, conduse de Vladislav. Oastea otomană cuprindea ienicerii conduşi de sultan, la centru, spahii din Anatolia, la stânga şi cei din Rumelia, la dreapta, avangarda fiind alcătuită din trupe uşoare pe cămile. Otomanii atacă primii, Szilagy rezistă. Iancu, mizând pe posibilitatea spargerii frontului, iniţiază ofensiva, folosind trupele ardelene şi muntene, cerând regelui să stea în expectativă. Acesta însă atacă, sperând că-l va prinde pe sultan. În învălmăşeala produsă, Vladislav alunecă de pe cal şi este prins de un ienicer care-i taie capul şi îl înfige într-o suliţă, purtându-l ca pe un trofeu şi băgând spaima în creştini: „În trufia sa, crezându-se erou şi zicând: «eu singur voi împrăştia această oaste», Vladislav s-a repezit spre oastea otomană, unde era sultanul. Prin grija şi bunătatea prea înaltul Allah, calul craiului, poticnindu-se, a căzut … Câţiva ieniceri i-au tăiat capul” (cronicarul otoman Hadji Lütfi Paşa). Cruciaţii sunt speriaţi de moartea regelui şi aleargă care încotro, nemairespectând ordinele lui Iancu de Hunedoara. Voievodul hotărăşte retragerea generală şi folosind cunoştinţele muntenilor în teritoriu, ajunge în două zile la Târgul de Floci şi, prin Ţara Românească, soseşte în cele din urmă în Ungaria.

Sultanul a sărbătorit triumful în tot imperiul, în schimb Occidentul a refuzat, un timp, să creadă că şansa de a-i alunga pe otomani definitiv din Europa a fost pierdută. În această înfrângere, o cauză importantă au fost diferenţele majore existente între cele două armate: superioritatea numerică otomană (80.000 otomani contra 20.000 creştini), incompatibilitatea de tactică militară şi mod de luptă (ţinuta uşoară otomană faţă de armura grea a creştinilor, care permite musulmanilor să iniţieze atacuri dese şi fulgerătoare). La acestea se adaugă conflictele din Occident (genovezii cu veneţienii pentru rutele comerciale şi influenţa asupra Bizanţului), lipsa de interes pentru cruciada propovăduită de Papalitate, interesele pe care le aveau unele mari state creştine în Imperiul Otoman, „trădarea” despotului sârb (care dintre două rele l-a ales pe cel mai mic: Imperiul Otoman) ş.a.

Bătălia de la Varna a însemnat pierderea speranţei obţinerii independenţei de către popoarele balcanice şi ascensiunea otomană fără precedent: „Presiunea otomană nu mai putea fi stăvilită de vreo putere organizată, deoarece cruciada se dovedise lipsită de valoare” (Ştefan Pascu). Ca o încununare a greşelilor creştinilor, incapabili de a se înţelege, noul sultan, Mehmed al II-lea (1444 – 1446, 1451 – 1481), cucereşte Constantinopolul (29 mai 1453), ceea ce-l face, în viziunea sa, „stăpânul legitim al tuturor fostelor teritorii ale Imperiului Roman de Răsărit” (Halil Inalcik), întreaga sa domnie fiind închinată îndeplinirii acestui ideal.

Bătălia de la Belgrad (4 – 23 iulie 1456) care opreşte înaintarea turcilor spre centrul Europei, după ce cuceriseră Constantinopole, cu trei ani în urmă. Sultanul Mehmed II (1444 – 1446, 1451 – 1481) mobilizează, pentru cucerirea Belgradului, forţe impresionante: c. 100.000 de soldaţi, o artilerie de asediu superioară celei folosite împotriva Constantinopolelui şi o flotă ce urma să acţioneze pe Dunăre (60 – 65 de galere şi c. 150 de vase mai mici).

Voievodul Transilvaniei Iancu de Hunedoara (1441 –1456) întăreşte garnizoana cetăţii, comandată de Mihail Szilágyi şi de fiul său, Ladislau de Hunedoara, cu 5.000 de mercenari. Concomitent, el îşi mobilizează forţele proprii şi întăreşte legăturile cu Skanderbeg, care, în Albania, trebuia să declanşeze o mişcare antiotomană. Cu sprijinul călugărului franciscan Ioan de Capistrano, care a desfăşurat o intensă propagandă pentru o nouă cruciadă antiotomană, Iancu a reuşit să ridice o oaste de circa 30.000 de soldaţi şi o flotă improvizată formată din c. 200 de vase.

Din 4 iulie 1456, timp de câteva zile, artileria otomană (c. 300 de tunuri) bombardează zidurile oraşului, încercând blocarea aprovizionării acestuia pe Dunăre, cu ajutorul flotei fluviale. La 14 iulie, flota creştină atacă vasele otomane distrugând şapte galere mari şi mai multe mici, provocând dispersarea acestora şi reuşind aprovizionarea cetăţii. În zilele următoare, forţele terestre comandate de Iancu reuşesc spargerea blocadei otomane în zona Zemunului, ocupând poziţii favorabile. La 21 iulie, sultanul încearcă să forţeze victoria printr-un asalt general. De două ori turcii reuşesc să pătrundă în oraş, dar sunt respinşi.

Al treilea atac asupra podului care asigura intrarea în fortăreaţă a fost respins de trupele comandate de Capistrano. Asupra turcilor care puseseră scări de asalt pe ziduri a fost aruncată apă clocotită şi materiale inflamabile. Noi şi noi detaşamente de „cruciaţi” soseau pe Dunăre în cetate şi, spre seară, au trecut la contraatac, oraşul fiind despresurat.

La 22 iulie, armata creştină a trecut Sava, dezlănţuind atacul general. Tunurile turcilor au fost capturate şi folosite împotriva armatei sultanului, care a fost rănit de o săgeată, fiind salvat de aga ienicerilor, Hassan, care şi-a dat viaţa protejându-l pe sultan cu propriul trup. La 23 iulie, turcii s-au retras în degringoladă, părăsind tabăra, lăsând în urmă o pradă uriaşă şi foarte mulţi morţi (c. 24.000, după sursele creştine, în timpul asediului, cărora s-au adăugat alţii, în timpul retragerii) şi prizonieri (c. 4.000). Creştinii au pierdut relativ puţini oameni, c. 3.000 – 4.000 (Camil Mureşan).

Victoria de la Belgrad întârzie pentru aproape 70 de ani cucerirea Ungariei de către turci şi redresează moralul europenilor, zguduit după căderea Constantinopolelui. Totodată, izbânda lui Iancu este cel mai strălucit moment al carierei sale militare, de care nu a putut să se bucure îndeajuns, murind de ciumă la 11 august, în tabăra de la Zemun.

Bătălia de la Rovine (10 octombrie 1394 sau 17 mai 1395). Prima mare confruntare armată între români şi otomani, desfăşurată în contextul expansiunii otomane în Balcani.

În 1393, oştile otomane conduse de sultanul Bayezid I Ildîrîm (1389 – 1402) cuceresc ţaratul bulgar de Târnovo, ţarul Ivan Šišman (1371 – 1395) şi renumitul patriarh Eftimie fiind capturaţi. Ca urmare, otomanii ajung în vecinătatea directă a Ţării Româneşti, pe toată linia Dunării, între Nicopole şi Silistra, şi în Dobrogea, acolo unde unele posesiuni ale domnului Mircea cel Bătrân (1386 – 1418), cum ar fi Silistra, ajunseseră în mâinile turcilor cu prilejul expediţiei îndreptate împotriva lui Šišman.

Campania otomană în Ţara Românească, soldată cu înfruntarea de la Rovine, a avut probabil un caracter de pedepsire, atât din cauza sprijinirii de către Mircea a rezistenţei sârbilor, la Kosovopolje (1389), cât şi a alungării garnizoanei otomane din Karinovasî (azi Karnobat, la sud de Munţii Balcani), în primăvara anului 1394, când domnul român a fost încurajat în acţiunea sa de conflictul existent între Bayezid şi unii emiri seldjukizi din Asia Mică. Ca răspuns, Bayezid întreprinde o amplă campanie la nordul Dunării, cu efective militare de peste 40 000 de oameni, cărora li s-au adăugat detaşamentele vasalilor sârbi Ştefan Lazarević (1402 – 1427), Konstantin Dragas (1355 – 1394/95) şi Marko Kraljević (1371 – 1394/95) (totalizând c. 8 000 de oameni). Mircea dispunea de o oaste mult inferioară ca număr, estimată la c. 10 000 de ostaşi.

În privinţa datării, localizării şi deznodământului luptei de la Rovine, istoricii au păreri împărţite deoarece izvoarele existente (cronici turceşti, sârbeşti şi bizantine) menţionează două date la care ar fi putut avea loc bătălia - 10 octombrie 1394 (pe baza cronicilor sârbeşti), respectiv, 17 mai 1395 (izvoare bizantine) -, şi două locaţii posibile: râul Argeş, respectiv, râul Jiu. Unii istorici (Şerban Papacostea, Neagu Djuvara) nu exclud posibilitatea existenţei a două bătălii diferite una pe Argeş, la 10 octombrie 1394, alta pe Jiu, la 17 mai 1395. Totuşi, istoricii Al. V. Diţă şi D. I. Mureşan, susţin ca dată a desfăşurării bătăliei ziua de 17 mai 1395, pe baza unor izvoare athonite care se referă la moartea unui vasal al sultanului, Konstantin Dragas . Izvoarele vorbesc despre o „rovină” (loc mlăştinos), toponim nelocalizat. Istoricii care plasează evenimentul undeva aproape de râul Argeş se bazează pe menţionarea denumirii „Arkâş”, sau „Arkaş” în surse turceşti şi pe faptul că cel mai apropiat drum de la Dunăre spre capitala ţării trecea peste acest râu. O localizare probabilă ar fi Ţuţuleşti (judeţul Argeş), pe Valea Gligănelului, unde există o pădure numită Rovina, un toponim „puţul lui Baiazid” şi tradiţii populare despre o bătălie cu turcii dată cu câteva zile înainte de sărbătoarea Sf. Parascheva (14 octombrie). În privinţa deznodământului bătăliei, punctul de vedere tradiţional al istoriografiei româneşti, care susţinea că a fost o victorie categorică a românilor, pare contrazis de desfăşurarea ulterioară a evenimentelor (înlocuirea lui Mircea cu Vlad, pe tronul ţării). Studiile mai recente (D.I. Mureşan, 2003) nu exclud o victorie turcească sau un deznodământ indecis.

Cronicarul turc Orudj consemnează că „s-a dat o mare bătălie”, că „din amândouă părţile au murit mulţi oameni” şi că, la sfârşit, sultanul „se retrăgea plin de demnitate”. La rândul lor, cronicile slave arată că „lănci nenumărate s-au frânt şi s-au tras atâtea săgeţi, încât cerul nu se putea vedea de mulţimea lor”, adăugând că, din cauza pierderilor suferite, Bayezid „s-a spăimântat şi a fugit. Iar râul acela curgea roşu de sângele ce ieşea din mulţimea trupurilor căzute”. Cronicarul bizantin Moxa nota şi el că „fu război mare, cât se întuneca văzduhul de mulţimea săgeţilor, aşa de mult sânge se vărsa, cât erau văile crunte şi mai pierdu Bayezid oastea lui cu totul”. Mircea nu a putut beneficia cum se cuvine de rezultatul victoriei, tronul său fiind pus în discuţie de un nepot sau văr de-al său, Vlad, susţinut de noul domn al Moldovei, Ştefan, de Polonia şi de otomani. Pentru scurt timp, Mircea şi Vlad I (1396 – 1397) îşi vor împărţi ţara, având fiecare o reşedinţă proprie, pentru ca, ulterior, Mircea să-l înlăture definitiv pe Vlad.