basmul diversității
TRANSCRIPT
BASMUL DIVERSITĂȚII
Toate poveștile copilăriei începeau cu ”a fost odată”. Povestea noastră începe tot cu a fost
odată.
A fost odată o familie minunată. Copiii erau fericiți și mulțumiți cu puținul care-l aveau. Tatăl
muncea din zori și până seara, mama asemenea unei albine deretica gospodăria si îngrijea cu
drag pruncii.
Zmeul cel rău, invidios pe cei patru, a trimis asupra lor vântul sărăciei. Acesta a întins aripile
și a zburat ,cale de țări și mări. A ajuns la casa fericirii seara, când ei se pregăteau de culcare.
A măturat cu haina-i lungă prispa, ograda și curtea plină de flori, apoi a plecat lăsând în
urmă-i lacrimi și petale de vise .Și a plecat tatăl în lumea cea mare și au rămas acasă cei
dragi,cu lacrimi șiroind pe obraji.
După un timp a venit veste din lumea mare că tata a găsit o comoară, că poate să fie din nou
alături de copii ,de zâmbetul lor,de gânguritul fiului cel mic care nu-şi văzuse niciodată tatăl.
Și-a chemat familia să fie din nou fericiți până la adânci bătrânețe. Copiii au descoperit din
nou frumușețea serilor în care Feti-Frumosi și Ilene Cosânzene le închideau pleoapele.
Copiii au crescut, au mers la școală, s-au jucat, au învăța, dar au uitat că cel mai important
lucru e să nu uiți că acasă e acolo unde te-ai născut și unde ai învățat să spui mamă și tată,
soare și lună, nori și ploaie, zâmbet și fericirea de a călca iarba verde din curtea bunicii, de
mângâia blana lățoasă a câinelui care lătra fericit când te vedea.
Li s-a făcut dor de toate acestea și au plecat ACASĂ. Erau străini în țara lor. Școala era un
lucru nou pentru ei. Clasa cu pereți de pe care zâmbeau blânzi Coșbuc, Goga, Sadoveanu,
Slavici și Eminescu, Mihai Viteazul, Ștefan cel Mare și Crăișorul Avram Iancu era plină de
elevi fericiți. Mirosea a cerneală, a cretă. S-au așezat în ultima bancă de parcă au aștepta să
se deschidă ușa cât mai repede și să iasă. Profesoara s-a apropiat de ei, le-a mângâiat
creștetul capului, i-a întrebat cum îi cheamă, de la ce școală au venit și cum li se pare aici. S-
au fâstâcit, au roșit, palmele le-au transpirat dar au răspuns că s-au întors acasă. A venit
pauza și ei tot singuri au rămas în ultima bancă, aproape de ușă și cu gândul la anii petrecuți
printre străini. Un coleg s-a apropiat de ei și le-a întins zâmbind două mere. Le-au mirosit, au
mușcat din miezul pufos și au simțit din nou gustul copilăriei. Au plecat fericiți spre casă.
Mama i-a întâmpinat nu pe vechea prispă, ci la ușa străină a noii lor case. Au intrat încet de
parcă ar fi pășit într-o altă lume. Totul era nou, dar nu avea mirosul pe care abia și-l
aminteau, mirosul pâinii coapte, al gutuilor și al cozonacului fierbinte.
Simțeau că ceva nu e în regulă, că se apropiau din nou norii aceia care le aminteau de zile
neguroase. Le-a spus că bunica va rămâne să aibă grijă de ei pentru că trebuie să ia din nou
calea străinătății. Și au plecat.
Au venit zile triste pentru ei. Bucuria au descoperit-o la școală, între colegi, între prietenii.
S-au apropiat de colegi,de profesori, de cei dragi ai școlii. Orele erau acum plăcute, timpul
trecea prea repede, activităţile extraşcolare erau atractive şi parcă arfi vrut să se mute în
şcoală. Acolo, în mijlocul cărţilor au avut cele mai mari bucurii ,au descoperit că dulceaţa
limbii strămoşeşti nu poate fi înlocuită cu gustul ciocolatei străine.
O singură umbră mai oprea soarele să intre prin ferestrele larg deschise :mama şi tata erau
departe,departe. Sunau ce-i drept, le trimiteau pachete. Dar telefonul şi dulciurile nu
înlocuiau braţele calde şi ocrotitoare ale mamei şi glasul blând al tatălui. Fata cea mică a
desenat într-o zi o inimă care plângea. Plângea cu lacrimi roşii asemenea sângelui.
- De ce plânge inima ta ? a întrebat-o nedumerită profesoara.
- Mi-e dor de mama! a răspuns cu glas stins fata. Doamne, fă să vină mama acasă.
Dar ruga fetei a rămas mută. Mama e printre străini şi ei sunt aici, tata e cu sufletul acasă, în
România şi cu mâinile bătătorite de munca aspră face uşor cruce seara la culcare cerând
sănătate pentru familia lui.
Este primăvară şi puii de om sunt tot porniţi şi aşteptaţi de bunica. Ea le oblojeşte rănile de
pe genunchi dar mai mult pe cele ale sufletului. Au înflorit salcâmii,au venit păsările şi ei sunt
mai aproape ca niciodată de clipa în care vor putea spune:”Sunt o pasăre cu aripile întinse
spre inima celor dragi!”.
Şcoala era din ce în ce mai mult prezentă în viaţa lor, era locul unde se simţeau într-o familie.
Au aflat că cel mai uşor e să întinzi braţele şi sigur vei găsi alinare undeva, între cei pe care i-
ai respins la început dar fără de care nu poţi să concepi să trăieşti acum. E trecut de
jumătatea anului şcolar ,mama şi tata sunt printre profesorii care îi privesc cu mândrie şi
încurajările lor au dat roade.Ştiu să citească bine în limba română,matematica nu e aşa grea
acum,formula apei li se pare banală, istoria e plăcută şi interesantă. Nu au cerut nimic de la
ceilalţi şi au primit totul.Nu şi-au spus păsurile pentru că nu au apucat. Ceilalţi i-au înţeles din
priviri şi au primit răspunsurile aşteptate. Ştiu că orice s-ar întâmpla sunt inimă lângă inimă,
sunt suflet lângă suflet.
Toate basmele au sfârşit fericit. Ce aş schimba în povestea mea? Poate că nimic….poate că
totul ar trebui schimbat. De un singur lucru sunt sigură:nu aş schimba şcoala mea, colegii
mei, prietenii mei.
Spune-ţi şi tu povestea şi împreună poate găsim o soluţie să nu mai plece părinţii noştri din
ţară.Să nu mai rămână suflete pustiite şi lacrimi neşterse pe obraji de copil… Dacă
mâineoamenii mari ar răspunde DA la întrebările încă nerostite al copiilor lumea ar fi mai
bună. Diversitate: sunt informat şi îmi cunosc drepturile, dar în şcoala mea nu mă simt
niciodată singur.