BASMUL FANTASTICPOVESTEA LUI HARAP- ALB

ION CREANGĂ

*REPERE TEORETICE

Basmul- specie a epicii populare sau culte, cu largă răspândire, în care se narează întâmplări fantastice ale unor personaje imaginare (feţi- frumoţi, zâne, animale năzdrăvane) aflate în luptă cu forţele nefaste ale naturii sau ale societăţii, simbolizate prin balauri, zmei, vrăjitoare pe care ajung să le biruiască în final.

George Călinescu definea basmul ca „o oglindire a vieţii în moduri fabuloase. Basmul este un gen vast, depăţind cu mult romanul, fiind mitologie, etică, ştiinţă, observaţie morală etc” (Estetica basmului).

Tipologie: - basme fantastice;- basme nuvelistice;- basme animaliere;

Basmul are rădăcini mitice şi respectă o schemă narativă în construcţia sa: eroul trebuie să treacă prin mai multe încercări dificile pentru a se maturiza, pentru a-şi atinge un ideal şi pentru a descoperi adevărul (caracterul de bildungsroman).

Structura basmului:- clişee compoziţionale: formule iniţiale, mediane şi finale („a

fost odată ca niciodată”, „şi merse, şi merse” etc);- procedee specifice: naraţiunea este presărată cu elemente de

descriere şi se îmbină uneori cu dialogul;- personaje-cheie: împărţite în pozitive şi negative:

PROTAGONIST- ANTAGONIST ( personaje antagonice);- prezenţa fiinţelor supranaturale, animale fabuloase, eroi

înzestraţi cu puteri supranaturale;- acţiuni tipice: lipsa stăpânului de acasă, interdicţia, vicleşugul,

transfigurarea, disimularea, pedeapsa;- coordonatele acţiunii sunt vagi: spaţiul şi timpul nu sunt

precizate cu exactitate;- prezenţa numerelor simbolice şi a obiectelor magice;- prezenţa figurilor arhetipale: prinţul, mistagogul, zmeul,

monstrul, zâna bună;- surprinderea unor valori şi coduri morale străvechi: omenie,

bunătate, datorie, credinţă etc.- binele învinge întotdeauna răul.

Basm popular- basm cult:-autorul anonim/ autor cunoscut;-transmiterea pe cale orală/ transmiterea pe cale scrisă;-naraţiune propriu- zisă/ îmbinarea naraţiunii cu descrierea şi cu

dialogul. În basmul cult, autorul preia tiparul narativ al basmului popular, dar

reorganizează elementele stereotipe conform viziunii sale artistice şi propriului stil.

Basmul cult imită comunicarea de tip oral din basmul popular, fapt care conferă, de altfel, oralitate stilului.

„Povestea, străveche plăcere universală pe care o simţim din copilărie este atât de trainică pentru că, fără îndoială, are o însuşire anume, un principiu deosebit de permanenţă. Mai întâi, pentru că ne duce, în câteva cuvinte, într-o altă lume, în care nu trăim întâmplările, ci le închipuim, o lume în care stăpânim spaţiul şi timpul, în care punem în mişcare personaje imposibile, cucerim alte planete, o lume fără graniţe şi fără legi, în care putem orândui cum ne place întâlnirile, luptele, pasiunile” (Jean Claude Carriere)

*PRELIMINARII

Opera lui Creangă este redusă sub raportul cantităţii ( Poveşti, Povestiri, Amintiri din copilărie), dar înzestrată cu un generos fond de idei exprimate într-un limbaj de o savuroasă oralitate. Creangă realizează o epopee a ruralităţii noastre chiar dacă de cele mai multe ori acţiunea este prezentată într-o lume fabuloasă, ruptă de lumea reală.

Poveştile lui Creangă dezvoltă toate un orizont fabulos, în ele turnându-se, într-o formă nouă, un fond preexistent de motive şi de idei universale, prezentate în toate basmele lumii. Creangă este un naţional şi un universal, în acelaşi timp.

„Cel mai complex basm” (Nicolae Manolescu) şi „cel mai frumos basm din întreaga noastră literatură”(Ov. Bârlea) este Povestea lui Harap- Alb, publicat în numărul din 1 august al revistei „Convorbiri literare”, în anul 1877, după ce fusese citit în cadrul şedinţelor de la Junimea. Nu departe de structura basmului popular, povestea are o acţiune ce implică fabulosul şi supranaturalul şi păstrează conflictul dintre bine şi rău, convenţia fantastică, încercările prin care trece eroul, personajele şi simbolurile din basmul popular. Scriitorul adaugă elemente particulare de structură şi compoziţie, printre acestea remarcându-se arta de desăvârşit povestitor şi oralitatea stilului.

Scrierile lui Ion Creangă: povestiri, poveşti şi Amintiri, opera sa de maturitate, sunt unite de acelaşi limbaj popular cu nuanţă rurală, în timp ce temele acestora sunt de sorginte folclorică, cu circulaţie în literatura română sau în cea universală. Jean Boutière arăta că Povestea lui Harap Alb îşi trage seva din Omul fără barbă al lui Emile Legrand. Unii cercetători consideră că Harap Alb ar fi îmbinarea mai multor basme pe care Creangă le-ar fi sudat. Presupunerea e falsă, fiindcă toate episoadele basmului se înlănţuiesc în chip armonios, realizând un tot, cu o schemă compoziţională clară, firească şi completă.

*SUBIECTUL

Verde Împărat, care avea trei fete, hotărăşte să lase tronul unui nepot. De aceea îi scrie fratelui său, craiul, să-i trimită pe unul dintre băieţii săi. Speriaţi de ursul care păzea hotarul, cei doi fii mai mari ai craiului renunţă la tron. Mezinul este cel norocos. El dăruieşte un ban unei cerşetoare, iar aceasta îl îndrumă să ia hainele, armele şi calul care aparţinuseră tatălui său în tinereţe. Trece cu uşurinţă de tatăl său deghizat în urs şi porneşte spre împărăţia lui Verde Împărat, după ce îi promite craiului că se va feri de omul spân şi de cel roş.

Ajunge într-o pădure din care nu ştie cum să mai iasă şi în care îl întâlneşte pe Spân. Încearcă să respecte sfatul părintesc, dar în cele din urmă îl ia slugă pe Spân. Prin vicleşug, Spânul îl supune pe prinţ şi îi dă numele de Harap Alb.

Ajunşi la Verde împărat, Spânul este supus la trei probe, pe care le îndeplineşte cu ajutorul lui Harap Alb: să fure salata din Grădinile Ursului, să taie capul vrăjit al Cerbului şi s-o peţească pe fata Împăratului Roş. Primele două probe sunt trecute cu ajutorul Sfintei Duminici, după care Harap Alb porneşte spre împărăţia lui Roşu Împărat. În drum ajută nişte albine să-şi facă un nou cuib şi întâlneşte prieteni de nădejde pe care şi-i face tovarăşi: Gerilă, Setilă, Flămânzilă, Ochilă şi Păsăr- Lăţi- Lungilă. Împreună depăşesc probele la care sunt supuşi de împărat şi se întorc la Spân după ce obţin mâna fetei.

Întors la curtea Împăratului Verde, Harap Alb este ucis de către Spân, care, la rândul lui este ucis de calul credincios. Fata Împăratului Roş, sortită lui Harap Alb, îl readuce din moarte cu apă vie şi apă moartă, cu trei smicele de măr dulce. Prinţul preia tronul unchiului său şi se însoară cu fata care îl salvase. Finalul dezvăluie una dintre trăsăturile basmului: binele învinge răul.

*STRUCTURĂ ŞI COMPOZIŢIE

Specia are o desfăşurare epică distinctă, adică un plan narativ principal care urmăreşte marea încercare a personajului, de regulă un drum spre izbândă, cum este şi cazul acestui basm.

Ca supratemă, se evidenţiază triumful binelui asupra răului, însă basmul are şi o temă particulară ce constă în descoperirea şi recunoaşterea esenţelor umane de către Harap Alb. Motivul adiacent acestei teme este greşeala datorată lipsei de experienţă. În această notă se configurează şi caracterul de bildungsroman, roman al formării şi al iniţierii. . Personajul străbate un drum al iniţierii pentru a cumula experienţă, pentru a se forma pentru viaţă în lupta cu forţele malefice şi pentru a obţine o înţelepciune ca să poată capta filosofia vieţii. Se poate vorbi despre parcurgerea unui traseu al devenirii spirituale şi despre modificarea statutului protagonistului- trecerea de la adolescenţă la maturitate.

Titlul evidenţiază dubla personalitate a protagonistului. Este vorba despre o identitate reală, cea de tânăr prinţ, simbolizată de apelativul „alb” şi despre o identitate aparentă, de slugă a stăpânului, redată prin cuvântul „harap” (slugă de culoare neagră). Titlul se construieşte cu ajutorul oximoronului, iar contrastul cromatic alb- negru reflectă armonizarea defectelor şi a calităţilor umane, dintre care primele sunt necesare pentru a le verifica pe ultimele.

Categoria estetică dominantă a basmului este fantasticul ( categorie estetică şi registru narativ prin care opera de ficţiune capătă un caracter pronunţat hiperbolic, iar subiectul devine incredibil sau şocant) . Subiectul este alcătuit din întâmplări imposibile în realitatea obiectivă şi este susţinut de personaje stranii, înzestrate cu puteri supranaturale. Sfânta Duminică, Flămânzilă, Setilă sunt personaje fabuloase care menţin impresia de univers fantastic.

Textul lui Creangă se dovedeşte a fi mult mai complex decât al basmelor populare. Modelul structural al basmului presupune existenţa unui echilibru iniţial (expoziţiunea) şi a unui eveniment care dereglează echilibrul iniţial (intriga, prin lipsa urmaşilor pe linia bărbătească în împărăţia fratelui craiului, aflată la capătul celălalt al lumii). Urmează apoi acţiunea reparatorie, trecerea probelor, refacerea echilibrului (desfăşurarea acţiunii) şi răsplata eroului (deznodământul).

Basmul lui Creangă abordează motive tipice speciei, precum:împăratul fără urmaşi, superioritatea mezinului, încercările la care este supus eroul, călătoria

simbolică, experienţa de slugă la un stăpân rău, animalele benefice etc. Cel mai reprezentativ motiv rămâne însă călătoria iniţiatică, care presupune cunoaşterea lumii şi a propriilor limite. Drumul său debutează cu pădurea labirintică, în care se rătăceşte deoarece refuză ajutorul Spânului. În literatură, motivul labirintului ne introduce într-o altă lume, într-o altă ordine ce trebuie descoperită şi „ordonată”. Obstacolele vor fi depăşite , iar drumul rămâne simbolul iniţierii şi al maturizării.

*PERSONAJELE

Harap- Alb este personajul principal, protagonistul , aflat în luptă cu antagonistul- Spânul. Spre deosebire de alţi eroi de basm, Harap Alb nu are puteri supranaturale şi nici însuşiri extraordinare. Posedă însă o calitate morală fundamentală- bunătatea sufletească. Momentul –cheie este cel al întâlnirii tânărului, aspirant la responsabilitatea de împărat, cu Sfânta Duminică, deghizată în cerşetoare, care-l roagă s-o miluiască. El îşi demonstrează astfel altruismul, adică ajutorul dezinteresat dat celor mai umile fiinţe. Eroina supranaturală îi va răsplăti generozitatea sufletească şi gestul miluirii unei făpturi sărace, dezvăluindu-i destinul excepţional care-l aştepta: „puţin mai este şi ai să ajungi împărat, cum n-a mai stat altul pe faţa pământului, aşa de iubit, de slăvit şi de puternic”. Cele trei superlative absolute dezvăluie armonia şi fericirea în sens uman, împlinite prin dragoste, renume şi putere.

Harap- Alb a fost considerat un Hercule autohtonizat, înzestrat cu diferite calităţi ale omului din popor. El este un tânăr harnic, omenos, milostiv şi altruist. Demnităţii, sensibilităţii şi blândeţii, Harap- Alb le va adăuga răbdarea şi stăruinţa. El simbolizează un cod moral naţional, adunând virtuţile flăcăului gata oricând să săvârşească acte de vitejie.

Eroul are vocaţia prieteniei şi a întrajutorării. Pe durata încercărilor, pe cărările pustiului şi în locurile primejdioase, el ajută şi este ajutat de murgul credincios, de Sfânta Duminică, de personajele hidoase, sau de micile vietăţi pe care le întâlneşte. Eroul a învăţat că individul nu poate învinge de unul singur şi că un sprijin major îl poate primi de la cea mai modestă fiinţă. Victoria lui Harap- Alb şi a tovarăşilor săi nu este una solitară, ci reprezintă biruinţa fraternităţii spirituale asupra individualismului omenesc.

Pentru a contura personajul, Creangă foloseşte atât caracterizarea directă (făcută de scriitor), cât şi pe cea indirectă (vorbe, comportament, gestică).

Toţi eroii lui Creangă aparţin după comportament şi limbaj unei singure categorii sociale, ţărănimea, indiferent de rolul pe care-l interpretează. Fabulosul este coborât la scară pământească, fiind umanizat. Garabet Ibrăileanu afirmă că „personajelor pur fantastice, Creangă le imprima o viaţă omenească, chiar ţărănească”.

Majoritatea personajelor stăpânesc tehnica psihologică a disimulării, creându-şi false identităţi: bătrânul crai se ascunde în pielea unui urs, Sfânta Duminică se transformă într-o cerşetoare, Spânul vrea să parvină şi se prezintă ca fiu de împărat, iar Harap Alb îmbracă haină de slugă.

Portretele personajelor fantastice sunt realizate prin tehnica hiperbolizării, cu ajutorul augumentativelor: „dihanie de om”, „ochiul mare cât o sită”.

*ARTA LITERARĂ

Creangă este un povestitor desăvârşit, impresionând prin modul în care „spune”. Povesteşte cu vervă, neobosit, ca un mare actor în faţa unei săli fascinate.

Limbajul este presărat de termeni şi expresii populare, regionalisme fonetice sau lexicale, ziceri tipice, proverbe, zicători care coboară lumea fantastică într-un univers naţional, autohton, humuleştean. Ca şi în Amintiri, scriitorul stârneşte hazul prin plăcerea zicerii, prin verva, jovialitatea şi ironia sa. Limbajul afectiv, marcat de prezenţa interjecţiilor, a exclamaţiilor a dativului etic ne indică faptul că naratorul nu este rece, indiferent, ci se implică, participă sufleteşte, apreciază şi solicită interlocutorii.

Mărcile lingvistice ale oralităţii sunt, de obicei, reprezentate de: forme fonetice şi gramaticale specifice, structuri eliptice, anacolutul, frecvenţa vocativelor şi a interjecţiilor, formule repetative etc.

În istoria limbii literare, Ion Creangă şi I. L. Caragiale reprezintă, la sfârşitul secolului al XIX-lea, o direcţie ce valorifică în diverse moduri, limba vorbită. Oralitatea este trăsătura stilistică dominantă a celor doi scriitori. Opera lui Creangă este ilustrativă pentru oralitatea de tip popular, în timp ce scrierile lui Caragiale sunt reprezentative pentru oralitatea de tip suburban, semidoct şi, în general, fals neologic.

Numit de Zoe Dumitrescu Buşulenga „un genial scriitor popular” , Creangă este „o expresie monumentală a naturii umane în ipostaza ei istorică ce se numeşte poporul român sau, mai simplu, a poporului român însuşi, surprins într-un moment de genială expansiune” (George Călinescu).

*CONCEPTE OPERAŢIONALE:

FABULOSUL – categorie a fantasticului care desemnează personaje sau fapte imaginare, incredibile, fără corespondenţe în lumea reală.

MIRACULOSUL- constă în acceptarea supranaturalului, fără ca acesta să constituie o surpriză, efectul fiind delectarea cititorului.

IRONIA- constă în evidenţierea şi dezaprobarea aspectelor negative ale firii umane şi ale societăţii. Se realizează în mod convingător nu printr-o negare directă, aspră, ci prin disimularea adevăratelor intenţii satirice ale emiţătorului.

UMORUL- una dintre formele de manifestare a categoriei estetice a comicului, care se caracterizează frecvent prin relevarea îngăduitoare a laturilor amuzante, vesele, uneori incompatibile între ele, ale oamenilor, fenomenelor sau situaţiilor.

ANACOLUTUL- figură de stil care constă în întreruperea continuităţii logice şi sintactice în propoziţie sau în frază. În general, în limba literară, anacolutul este considerat o greşeală, exceptând situaţiile în care este reprodus stilul oral.