Baronul din copaci

În aparenţă o operă doar pentru copii , “ Baronul din copaci ” aparţinând celebrului scriitor Italo Calvino , este o operă mult mai profundă , care tratează o temă foarte important legată de copilăria fiecărui copil , şi anume: „ Joc şi joacă ”.

Italo Calvino , născut în 1923 în Cuba, fiind considerat unul dintre cei mai importanţi scriitori postmoderni , a creat scrieri literare care se remarcă prin structurile narative originale, inovatoare, prin utilizarea tehnicii alternanţei punctelor de vedere şi a manierei ludice , în opera” Baronul din copaci „ fiind prezente aceste caracteristici ale stilului lui Calvino.

„ Baronul din copaci „ este o operă epică deoarece există personaje şi acţiune care se desfăşoară intr-un anumit cadru spatio-temporal . Modul predominant de expunere a textului este naraţiunea împletită cu dialogul , însă în tot textul operei se regăsesc şi celelalte moduri de expunere , descrierea şi monologul , încadrate perfect pentru a armoniza textul. Personajele sunt caracterizate în două moduri predominante în text : caracterizarea directă şi caracterizarea indirectă realizată prin vorbele , faptele , trăirile interioare şi gândurile personajelor precum şi prin atitudinile , comportamentul , relaţiile cu celelalte personaje, gesturile, vestimentaţia , statutul social şi numele lor.

Acţiunea romanului este plasată la sfârşitul sec. XIX şi e constituită de relatarea faptelor baronului Cosimo Piavasco di Rondo de către fratele acestuia , Biagio , deci din acest lucru rezultă ca naratorul , vocea dintr-o operă narativă , narează la persoana a-III-a , procedeul prin care naratorul narează evenimentele fiind discursul , evenimentele fiind narate într-o anumită ordine dorită de narator. În timpurile de început , în casa din Ombrosa locuiau baronul Arminio Piavasco di Rondo şi sotia sa , Corradina , fiică de general , împreună cu cei trei copii ai lor:Battista , Cosimo şi Biagio. Alături de aceştia îi mai gasim pe abatele Fauchefleur , perceptorul băieţilor , şi pe administratorul moşiilor , cavalerul avocat Enea Silvio Carrega , după toate probabilităţile fratele natural al baronului.

Toată aventura începe cu refuzul hotărât al micului Cosimo de a servi mâncarea adusă la masă. Gestul era o necuviinţă gravă, o adevărată catastrofă deoarece eticheta fusese întotdeauna respectată cu rigiditate , masa desfăşurându-se ca o continuă repetiţie pentru o invitaţie la Curte. Fără să mai aştepte pedeapsa , Cosimo se şi cocoţă în copacul ales , ale cărui crengi dădeau spre sufrageria casei. Refuzul său , era în fond , cât se poate de îndreptăţit. Cea care avea în grijă bucătăriile era fiica baronului , Battista , care din pricina unei logodne rupte , stătea numai în casă şi chiar se îmbrăca în haine călugăreşti , fiind pe deplin înzestrată cu o originalitate macabră , regăsindu-şi liniştea în prepararea mâncărurilor din „ingrediente” de tot felul (de la şobolani până la melci etc. ). Battista găsise modul în care să-i terorizeze pe cei din jur , însă nimeni nu îndrăznise sa spună ceva.

Cosimo , cu o încăpăţânare care părea cât de poate de copilărească , hotărăşte să nu mai coboare niciodată. Cred că la început el n-a luat în serios lucrul acesta , urcându-se în copac doar pentru că acolo se simţea în siguranţă rămânând acolo doar din ambiţie. O va cunoaşte astfel pe orgolioasa fiică a marchizului , Viola , şi în confruntarea cu aceasta , Cosimo are pentru prima dată sentimentul proprietăţii unui teritoriu cucerit , doar al său:cel al arborilor. O altă întâlnire importantă va fi cea cu zdrenţăroşii hoţi de fructe din care Cosimo învaţă cum să se poarte cu cei din jurul său. Cosimo află cu surprindere că într-o vreme Viola fusese

„ de-a lor ” , însoţindu-i călare şi dând semnalul de alarmă ori de câte ori pungaşii se aflau în pericol. Îi trădase însă , şi fascinaţia pe care o exercita asupra băieţilor de amesteca acum şi cu ciudă şi duşmănie.

Această perioadă e , fără îndoială , perioada probelor cele mai dificile pentru Cosimo. Totul e nou şi totul cere o atenţie sporită: cunoaşte farmecul , dar şi inconfortul primei nopţi petrecute în copac , leagă o relaţie ciudată cu Viola , pe care ţi-ar dori-o prietenă ( şi care-i va deveni mai târziu ceva mai mult ) , dar a cărei bunăvoinţă ascunde adesea viclenii şi capcane; trebuie să găsească mijlocul de a răspunde demn şi eficace batjocurii hoţilor de fructe şi , nu în ultimul rând , să dejoace încercarea baronului de a-l aduce cu picioarele pe pământ , încercare pe care baronul , în culmea disperării , o va folosi de-atâtea ori. Dar dintre toate isprăvile lui , cea mai grozavă este lupta cu pisica sălbatică , pe care reuşeşte să o străpungă cu săbiuţa. Nu-i poate însă dedica iubitei sale prada , căci aceasta tocmai pleacă. Între timp viaţa lui Cosimo se organizează. Biagio îi aduce tot ce-i trebuie pentru a-şi construi nişte adăposturi , ba chiar şi o puşcă ce se va dovedi nespus de utilă. Câteva frânghii şi un sistem de scripeţi îi măresc considerabil posibilitatea de deplasare. Învaţă să facă focul fără a coborî din copac ţi inventează un sistem ingenios de a aduce apa unei cascade până la crengile unui copac. Renunţă la fracul pretenţios şi adoptă o ţinuta mult mai lejeră confecţionată de el însuşi , mult mai adecvată noilor sale îndeletniciri. Chiar şi relaţiile cu părinţii „ se normalizează „ întrucâtva , mama fiind prima care îl înţelege , de altfel între ei fiind o relaţie speciala , ea fiind cea care î urmărea cu binoclul şi însemna pe hartă locul unde se găsea. Până şi baronul Arminio , deşi neconsolat , decide ca lecţiile fiului său să fie reluate fie şi-n copaci. Cosimo , chiar dacă trăia în copaci nu rămâne necunoscut cel din jurul său , dimpotrivă încearcă să se facă cât mai util semenilor săi , celor care îl înconjoară. Îl adoptă pe Optimus Maximus , câinele baset al Violei pe care-l uitase când plecase , acesta fiind un leac pentru singurătatea lui. Se apropie şi de câţiva oameni : de cavalerul avocat , căruia îi descoperă micile pasiuni şi de banditul Gian dei Brughi căruia îi stârneşte pofta de a citi. Cosimo este şi el un mare iubitor de cărţi , chiar corespunde prin scrisori cu mari învăţaţi ai timpului , fără să-şi piardă în tot acest timp pasiunea pentru îndeletnicirile practice : curăţă şi tunde pomii vecinilor , îi învaţă pe oameni să preîntâmpine incendiile şi chiar stinge vreo trei-patru. Timpul trece , Cosimo împlineşte 18 ani şi baronul îşi dă seama că moştenitorul titlurilor sale va fi mereu altfel.

Pe măsură ce Cosimo se maturizează cei din jurul său încep încet-încet să dispară , şirul dispariţiilor culminând cu moartea mamei sale. Se îndepărtează şi Biagio , pe care proaspăta soţie îl ţine departe de fratele „ ţicnit ”. Viola , revenită pentru scurt timp , îşi pierde şi ea urmele.

Ecourile revoluţiei franceze ajung şi la Ombrosa , apoi cele ale războaielor napoleoniene , şi Cosimo va fi mereu prezent în mijlocul locuitorilor , care îl vedeau acum cu alţi ochi. Însă anii trec , Cosimo este deja bătrân şi se simte tot mai slăbit , şi dorind dă moară printre oameni , se instalează în nucul din mijlocul pieţei. Ca pentru a-i marca destinul neobişnuit , şi moartea-i va fi niţeluş ciudată : prinzându-se de ancora unui balon aerostat ce trecea pe deasupra capului său , Cosimo dispare în timpul traversării golfului. Rămâne doar epitaful care-l rezuma aşa de bine: „ Cosimo Piavasco di Rondo. A trăit în copaci. A iubit întotdeauna pământul. A urcat la cer. ”

Astfel Cosimo s-a dovedit a fi curajos , că are spirit de iniţiativă şi de conducător. Era inventiv şi înteprinzător , dorea să se facă util societăţii , era inteligent şi afectuos , iar pentru unii foarte ciudat.

„ Baronul din copaci „ se constituie după principiile a ceea ce numim „ opere deschise ” : pe de o parte avem trama facilă şi stilul simplu , accesibil , lipsit de artificii narative surprinzătoare , pe de alta , prezenţa simbolurilor în text

precum simbolistica copilului sau a copacului , permiţând multiplicarea semnificaţiilor la niveluri tot mai înalte de receptare.

„ Baronul din copaci „ este o carte jucăuşă despre un copil care n-a vrut să mai coboare din pom , dar şi despre libertate şi obţiune , despre posibilitatea construirii unui univers paralel realului obişnuit. Prin această poveste scriitorul vrea să ne transmită un mesaj foarte important şi anume că trebuie să-i înţelegem şi să-i acceptăm pe cei din jurul nostru aşa cum sunt , cu defectele , calităţile şi nebuniile lor pentru că în fiecare dintre noi străluceşte un lucru bun care abia aşteaptă să fie descoperit.

Povestea baronului nu este o utopie în sens iluminist ( chiar dacă acţiunea este plasată în plină epocă a Luminilor ) , pentru că constituirea unei lumi paralele celei de zi cu zi e privită ca problemă strict individuală , dar nici o pledoarie pentru izolarea egoistă şi însingurată , căci spaţiul arborilor este în acelaşi timp şi deasupra noastră , dar şi printre noi. Baronul se smulge convenţiilor apăsătoare şi limitative ale oamenilor , dar rămâne un umanist , iubind întotdeauna pământul.