BĂRĂGAN, PĂMÂNT CU FLORI

Nicolescu Betina Ema, Profesor: Berheci Antonia

Grup Şcolar “Duiliu Zamfirescu” Structura – Şcoala cu clasele I- VIII

Constantin Brâncoveanu, comuna Dragalina

“Frunză verde de cicori/Bărăgan, pământ cu flori, /Te apleci în vânt uşor/Şi-mi aduci în suflet dor...” - spune un cântec popular.

Eu, m-am născut într-un oraş de câmpie, locuiesc într-un mic sat din Bărăgan. Mă simt legată de aceste locuri pline de farmec, chiar dacă uneori văd şi aspecte mai puţin plăcute.

Îmi place primăvara să trec precum o prinţesă printre copacii înfloriţi de la marginea drumului, care duce spre şcoală, la concurenţă cu cei din curţile oamenilor. Şi grădinile cu zambile, narcise, lalele, stânjenei ,care zâmbesc la soarele blând al primăverii, primesc adierea moale a vântului acum domolit... Îmi opresc de multe ori privirea spre berzele abia sosite care-şi refac harnice cuibul pe stâlpii de energie electrică, ori pe coşurile caselor.

Mă încântă ades ciripitul vesel al păsărilor care mă trezesc dimineaţa, ori le auzim în pomii din curtea şcolii. Uneori se opresc la fereastra clasei, de parcă ar fi curioase să vadă ce facem noi la ore, parcă ne-ar chema să ne jucăm cu ele. Sunt vrăbii, grauri, sticleţi, piţigoi, rândunici, fiecare cu hainele lor de pene colorate, cu cântecele lor armonizate într-un adecvat concert al primăverii.

Dar, vai de noi când plouă peste sat, când ni se înfundă picioarele în noroaie. Ploaia este binefăcătoare pentru semănăturile de tot felul şi acceptăm, dar visam şi noi la un drum asfaltat, la confortul oraşului.

Şi vara... Bărăganul are alt farmec. Îmi place marea de grâu de la marginea satului, care-şi unduie valurile verzi, apoi aurii - semn al bogăţiei. Şi macii. De multe ori am intrat în lanul de grâu, cu coroniţă de maci şi cicori pe frunte. Îmi venea miros de pâine caldă.

Atâta aur văd în rapita înflorită în mai... O întindere galbenă de aur curat. Sunt eu mică, dar înţeleg şi eu viaţa la ţară, o simt şi mă doare sufletul să ştiu, să văd atâţia oameni necăjiţi prin sat ; câţi au mai rămas, pentru că şi de aici au plecat la muncă în alte ţări. Am rămas doar noi, copiii şi bătrânii. Puţinii părinţi care mai sunt în sat lucrează la Slobozia - cel mai apropiat oraş sau trudesc la câmp, pe pământurile altora, pentru o bucată de pâine, în arşiţa verii. Sunt oameni care trăiesc de pe o zi pe alta. Seceta e marele nostru duşman.

Ies uneori cu prietenii la marginea satului, ne jucăm desculţi în praful drumului.Când ne aşezăm pe marginea şanţului să ne odihnim, ascultăm cântecul ciocârliei

care săgetează văzduhul. Uneori e un cântec vesel, alteori parca nici ea nu mai are chef şi caută răcoarea la rădăcina plantelor. Ca apoi să ţâşnească spre vreun nor căci şi ţărâna frige.

Şi nopţile de vară... Parcă nu ne îndurăm să intrăm în casă... Vorbim multe, de toate şi nimic... Uneori încercăm să numărăm petele din luna mare cât roata carului...

Bărăganul, toamna... Miros de frunze, de ierburi uscate arse prin curţi... Căruţe încărcate cu porumb pe uliţe... “Prea puţin din ce a fost cândva în satul nostru” - spun bătrânii care au văzut ruinându-se clădirile fostei CAP (Cooperativa Agricolă de producţie) de la marginea satului. Grajduri părăsite, clădiri din care au rămas doar zidurile, adăpost pentru turmele de oi, când plouă, loc de joacă pentru noi... Cel mai bun loc pentru a ne juca de-a ascunsa... Dar şi cel mai periculos pentru că oricând poate să cadă o scândură, o cărămidă...

Şi ploile monotone de toamnă, cu ţârâitul lor care te adoarme... Şi începutul şcolii... Constatăm că nu ne mai vin hainele de anul trecut, că ne-am mai înălţat câţiva centimetri. Întâlnim alte cadre didactice... care au curajul să meargă 3 km pe jos de la şosea până la şcoala noastră... Le mulţumim cum putem, prin rezultatele noastre. Suntem noi puţini dar avem cu ce ne mândri. Pereţii şcolii par a fi tapetaţi cu zecile de diplome pe care le-au primit cei mai buni elevi la diverse concursuri, suntem implicaţi în proiecte educative cu elevi din Călăraşi (Şcoală nr. 9 C-tin Brancoveanu şi Liceul de artă din Slobozia, cu o fundaţie din Amara, prin care se acorda ajutor umanitar unor tineri neajutoraţi). Şi iarăşi noroaie... noroaie... Afară e frig, dar e atâta căldură în sufletele noastre mici...

Şi Bărăganul sub zăpezi... O mare întindere albă... Din loc în loc pomi desfrunziţi, stâlpi de beton sau maşinile care abia se văd pe şoseaua Călăraşi- Slobozia pătează cearşaful alb al zăpezii... Şi viscolele care şuieră sinistru, împrăştiind fumul ce iese pe coşurile caselor... De multe ori satul e izolat de lume, căci drumul care vine de la şosea ajunge impracticabil, nu poate fi străbătut de niciun

autobuz, de nicio maşină, se întrerupe curentul electric... Şi totuşi iarna are farmecul ei în satul nostru din Bărăgan... Sunt sărbătorile de iarnă, jocurile noastre cu zăpadă... poveştile citite la gura sobei... Şi iarăşi aşteptarea primăverii.

Anotimpurile Bărăganului la Brâncoveni nu sunt la fel ca cele din oraş. Eu le iubesc pe toate aşa cum sunt, căci îmi iubesc părinţii şi fraţii, îmi iubesc satul... Voi pleca şi eu poate cândva... dar până atunci... Bărăganul este casa mea, este locul meu de suflet, cu toate ale lui.

Frumos şi urât armonizat în viaţa la ţară, într-un sat din Bărăgan, aproape de oraş şi totuşi atât de departe...