Originea si evolutia statului-na ţ iune

Student:Baban Ionut

Gr II

Naţiune şi stat -na ţional. Delimitari conceptuale.

Din punct de vedere socio-politic, termenul de natiune poate fi analizat prin

prisma a doua idei care, in linii generale, desemneaza modalitatile diferite in care

fenomenul national a fost constientizat si abordat. In primul rand, natiunea a fost

conceptualizata ca fiind un grup etno-cultural cu radacini adanci. Mai mult decat atat,

pozitia etno-simbolistilor a accentuat ideea de comunitate etnica la care a adaugat analiza

unui indelungat proces de constituire a unor „mituri ale originii” drept pilon al

constituirii unei constiinte nationale si al unui sentiment de solidaritate manifestat la nivel

intern. In secolul XII, in Anglia, apare ideea de natiune ce defineste strict conştiinţa

naţională, dupa care termenul preia sensul de apartenenţa legală a unei persoane faţă de

ţară; in ceea ce priveste nivelul extern, conceptul se extinde catre aspiraţia spre

independenţă a popoarelor. Naţiunea este legată şi de apartenenţa la o comunitate

culturală imaginată în viziunea lui B. Anderson. Naţiunea este cea care da legitimitate

unei puteri politice, un teritoriu definit, determinat şi punele bazele constituirii statului

ţesând legături juridice între acestea două.

Cea de-a doua perspectiva de analiza este cea modernista potrivit careia natiunea

si mai ales statul-natiune este un construct al lumii moderne si al evolutiilor sale. Dincolo

de simpla apartenenta la o comunitate culturala, ideea de natiune, dar si viitoarele

institutii ce vor decurge din ea sunt aflate in stransa legatura cu aparitia si evolutia

capitalismului. Prin urmare, viziunea modernista face apel la o analiza pragmatica a

conceptului de stat-natiune care pana in acest moment fusese catalogata drept un

construct al imaginarului colectiv.1

Statul-naţional, diferit de statul medieval si de statul monarhic-oligarhic este un

sistem politic în care funcţiile executive, legislative şi judecătoreşti fundamentale sunt

centralizate în mâinile unui guvern naţional şi care permite în principiu participarea

cetăţenilor2.

Cap. 2 Evoluţia statului -na ţiune în Europa

1 Balan, Dinu, Etnie, etnicitate, natiune si nationalism. Cateva precizari terminologice, pp. 96-982 Serge Cordellier coord., Elisabeth Poisson, Naţiuni şi naţionalisme, Editura Corint, Bucureşti, 2002, p. 15

Însă, statele-naţionale nu sunt o creaţie exclusivă a modernităţii, încă din Evul

Mediu se pot identifica elementele favorabile afirmării acestora. Naţiunile reale din Evul

Mediu erau, în general mai mici decât cele de azi. S-a observat corect că un om medieval,

dacă s-ar referi la ,,ţara” sa, s-ar gândi în primul rând la Normandia, Bavaria, ori Pisa mai

curând decât la Franţa, Germania sau Italia. Grupurile primare ale Evului Mediu au fost,

naţionalităţile regionale sau provinciale3.

Practic datorită monargului, sau principelui s-a realizat acea coeziune a naţiunii

care a întărit cadrul politic al acesteia rezultând statul naţiune. Perioada anterioară creării

statului-naţiune mai este denumită de unii teoreticieni precum B. Hobbsbawn ca

protonaţionalism; ,,protonaţionalismul, acolo unde a existat, a uşurat sarcina

naţionalismului, atâta timp cât simbolurile şi sentimentele protonaţionale existente au

putut fi mobilizate în sprijinul unei cauze moderne sau al unui stat modern”4. Dar aceasta

nu înseamnă că elementele protonaţionaliste ( limba, etnicitatea, cultura, religia,

conştiinţa apartenenţei la o entitate politică de durată) duc inevitabil la naşterea unui stat-

naţiune, acestea trebuiesc bine închegate de o suveranitate politică. Un prim moment de

anvergură în constituirea statelor-naţiune a fost odată cu semnarea Păcii Wesfalice care

încheia războiul de 30 de ani dintre Franţa şi Sfântul Imperiu Roman marcând începutul

sistemului statal European bazat pe state-naţionale, pe integritatea teritorială, non-

intervenţie, independenţă şi egalitate. Comunităţile devin conştiente de forţa şi destinul

lor istoric, cer control asupra statului, ca cel mai înalt instrument al puterii şi luptă pentru

autodeterminarea politică. Ideea politică a naţiunii şi această nouă conştiinţă au apărut

mai ales din 1789, anul Revoluţiei Franceze5.

Prin urmare, ideile Iluminismului francey vor antrena dorinţa de auto-determinare

a naţiunilor europene. Un prim moment va fi revoluţia de la 1848, care va da semnalul

deşteptării naţionalismului European prin faptul că principiul libertăţii cetăţeneşti cerute

de revoluţionarii francezi a fost tradus de unele popoare supuse în libertăţi naţionale iar

peste revendicările sociale s-a suprapus ideea de unitate naţionala. Acest lucru a favorizat

şi unificarea micilor ducate , regate germane şi italiene în 1871. Mai târziu odată cu anii

3 Pop, Ioan, Aurel, Geneza medievală a naţiunilor moderne , Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1998, p. 1974 Hobbsbown, J. Eric, Naţiuni si naţionalism din 1780 până în preyent. Program, mit, realitate, Edituraa Antet, Oradea, 1997, p. 785 Hobbsbawn, op. cit., p. 101

1912-1913, iybucnirea războaielor Balcanice a avut ca şi punct de pornire ideea de auto-

determinare a naţiunilor aflate de mult timp sub ocupaţie otomană. După Primul Război

Mondial, naţionalismul capată o ipostază agresivă în unele state-naţionale afectate de

redimensionarea geografică nefastă a hărţii Europei dar şi de pierderile de război care au

dus la instabilitate economică. Această ipostază a fost îmbrăţişată de ideologiile fasciste

şi naziste care aveau tendinţe expansioniste şi şoviniste.

Forma agresivă a naţionalismului are în vedere revendicarea unui stat puternic,

apelul la un salvator, neîncrederea sau ostilitatea faţă de străini, exaltarea drapelului şi a

gloriei militare fără a uita obligaţia pentru reformism social6. Odată cu sfărşitul celui de-

al Doilea Război Mondial, statele-naţionale europene sunt din ce în ce mai dispuse spre

cooperarea datorită complexităţii noilor probleme cu care se confruntă şi acceptă un

transfer de suveranitate către o structură supra-naţionala. Curentul supranţional vede în

abandonul conceptului îngust al naţionalismelor, mijlocul pentru unirea naţiunilor. Acesta

este fundamental Uniunii Europene, care de 50 de ani trăieşte într-o ambiguitate: super-

Naţiune sau super-Stat?7.

În istoria constituirii naţiunilor europene au existat 3 modele de bază: primul,

cazul Angliei, este individualist, pluralist, libertar şi universalist, al doilea este născut

dintr-un resentiment colectiv faţă de ,,Vest” este colectivist, organic şi etnic (Germania,

Rusia) iar al treilea este un hibrid, Franţa care are atât elemente colectiviste dar şi civice,

universaliste8.

Cap. 3 Dincolo de statul-naţiune. Statul-naţiune în epoca

globalizării

În timp ce în Anglia, în Franţa, conceptul de stat-naţiune a fost modelat de istorie

şi geografie, în Europa Centrală, o dubla moştenire, cea a impriilor multiseculare,

otoman, austro-ungar, ţarist şi cea a dictaturii comuniste a împiedicat formarea statelor-

naţiuni omogene9 . Aici naţiunea a legitimat recurgerea la violenţă pentru a-şi afirma

identitatea existenţială.

6 Girardet Raoul, Naţionalism şi naţiune, Editura Institutul European, Iaşi, 2003, p. 267 Sabourin Paul, Naţionalismele europene, Editura Institutul European, Iaşi, 1999, p. 148 Serge Cordellier, Elisabeth Poisson, op. cit. , p. 169 Girardet, Raoul, op. cit. , p. 74

Aspiraşiile etnice şi micro-naţionalismele care iau cel mai adesea forma unor

revendicări regionale de autonomie reprezintă cauze ale degradării modelelor

multiculturale, regionaliste, federaliste sau integraţioniste şi sunt toate supuse unor critici

în măsura în care niciuna nu pare să poată rezolva criza în care se adâncesc puţin câte

puţin statele-naţiuni. Aceste mişcări se datorează absenţei sentimentului de apartenenţă

comună, refuzul formelor constituţionale de coexistenţă şi de solidaritate colectivă, voinţa

de a crea un stat unitar doar pe baza identităţii lingvistice şi a culturilor10. Se remarcă tot

mai mult un sentiment de îndepărtare de un sistem statal a cărui putere integratoare pare

să scadă, al cărui rol protector şi unificator se şterge progresiv şi apare un fenomen de

fragmentare identitară.

Paradigma lui Alvin Toffler referitoare la Al Treilea Val, vizează experienţa post-

statalităţii în cadrul fenomenului de globalizare. Primul val corespunde cu construirea

identităţii statului naţiune şi afirmarea conştiinţei naţionale, cel de-al doilea are în vedere

evidenţierea statului-naţiune ca unitate politică cheie atât în mediul intern cât şi în cel

internaţional iar cel de-al treilea val vizează un ansamblu de forţe ce acţionează în

direcţia transferării puterii politice în jos, dinspre statul-naţional spre regiuni şi grupuri

subnaţionale11 .

El remarcă că Al Treilea Val aduce cu sine noi probleme, o nouă structură a

comunicaţiilor şi noi actori pe scena lumii, toate acestea ducând la o restrângere drastică

a puterii fiecărui stat-naţional luat în parte12. Totodată, graniţele naţionale, care nu mai

pot opri curenţii economici, sunt şi mai neputincioase în faţa forţelor din mediul ambiant.

Problema poluării, distrugerea pădurilor sau modificările climatice reprezintă acum

probleme care necesită cooperarea internaţională pentru a le putea depăşi.

Corporaţiile transnaţionale au dobândit deja asemenea proporţii, încât au preluat

şi unele din atributele statului-naţional, având, între altele, propriile lor corpuri de

cvasidiplomaţi şi propriile lor agenţii de spionaj13. Numărul corporaţiilor transnaţionale şi

al organizaţiilor internaţionale şi non-guvernamentale s-a mărit în ultimele decade ale

secolului XX, şi are loc o deplasare a centrului de greutate dinspre stat spre corpoaţiile

10 Idem, p. 5111 Toffler, Alvin, Al treilea val, Ed. Politică, Bucureşti, p. 42212 Idem, p. 42013 Idem, p. 435

transnaţionale pe măsura ce tot mai multe decizii sunt transferate spre entităţi

organizaţionale supranaţionale sau sunt impuse de acestea.

Statul nu ar mai putea controla fluxurile de capital, bunuri şi servicii care,

folosindu-se de noile tehnologii de stocare şi transportare a informaţiilor ignoră limitele

geografice tradiţionale. Globalizarea ar echivala cu moartea suveranităţii şi a puterii

statului, cu o schimbare dramatică a geografiei cu o negare a tuturor obişnuinţelor

mentale despre stat şi relevanţa sa14. Teritoriul îşi pierde din relevanţă pe măsură ce

activităţile economice sunt crescând transnaţionale. Rolul statului nu este negat sau

exaltat – el suferă o transformare. Statele nu sunt actori unici în plan internaţional şi nici

nu au întreaga putere. Statul nu dispare ; se desface în instituţiile sale componente,

aceasta deoarece toate modelele de guvernare emergente vor trebui legate în reţea, nu

ierarhiyate şi vor trebui să aibă obiective minimale şi nu foarte ambiţioase15.

Este evident faptul că e greu de crezut asemeni hiperglobaliştilor că ne vom putea

crea o conştiinţă cosmopolită, caracterizată prin afinitate cu o cultură transnaţională în

creştere şi mai degrabă e posibil ca amestecul culturilor să ne ducă spre o emancipare de

cultură naţională dar în diverse forme. Deşi, avem o cultură capitalistă globală putem

spune că aceasta mimează elementele de sine stătătoare ale unei culturi valide care

cuprinde comunitatea care validează valorile, amprenta istorică, nucleul dur care

grupează valorile fundamentale16 .Cultura globală este un adevărat melanj de componente

disparate aduse de oriunde şi de niciunde, purtate de carele moderne ale sistemelor de

telecomunicaţii globale17. Iar construirea unei identităţi pe alte baze decât memoria şi

istoria comună e un proiect fără succes şi se recomandă ca în contextul globalizării

comunităţile să îşi reconsidere identitatea, în sensul investirii ei cu recunoaştere şi

admiraţie.În viziunea lui Pierre Mannent statul este din ce în ce mai puţin suveran, iar

guvernarea din ce în ce mai puţin reprezentativă18. Am intrat într-o eră de nefericită

reprezentare de un tip nou. Cetăţenii se plâng cu toţii de reprezentanţii lor, în general de

14 Ciocea, Mălina Securitatea culturală. Dilema identităţii în lumea globală, Editura Tritonic, Bucureşti, 2009, p. 1315 Idem, p. 2516 Idem, p. 4817 Anthony D. Smith, ,,Towards a Global Culture?” , in David Held, Anthonz McGrew (eds.), op. cit., p. 279 apud Ciocea, Mălina, Securitatea culturală. Dilema identităţii în lumea globală , Editura Tritonic, Bucureşti, 2009, p. 4918 Manent, Pierre, Raţiunea naţiunilor , Editura Nemira, Bucureşti, 2007, p.54

clasa politică. Cu cât această clasă se străduie să-şi manifeste proximitatea, întelegerea,

compasiunea faţă de cetăţeni, cu atât o sancţionează aceştia mai sever. Guvernanţa

democratică seamănă cu o guvernare reprezentativă care nu reprezintă şi care nu mai

guverneză19. Îmbrăţisând ,,valorile democratice, am dat uitării sensul democraţiei, sensul

ei politic, şi anume guvernarea de sine. S-a întors vremea despostismului luminat – un

nume adecvat pentru mulţimea de agenţii, administaţii, curţi de justiţie şi comisii, care, în

dezordine, dar în mod unanim ne fixează din ce în ce mai minuţios modul de viaţă. În

numele unei democraţii procedurale bazată tot mai mult pe respectarea legilor statului şi a

drepturilor şi libertăşilor civile s-a realizat neînţelegerea tot mai accentuată a ceea ce este

acţiunea umană sau ,, viaţa practică “20.

Cap 4 Concluzii

În ceea ce priveşte teoriile despre o nouă ordine mondială, ideile lui Fukuyama şi

ale lui Huntington au atras atenţia politologilor contemporani. Fukuyama proclamă

,,sfârşitul istoriei” : liberalismul economic şi politic se va impune ca ideologia

atotputernică a acestei noi epoci. După Huntington, conflictele viitoare se vor alimenta

din cultură. Paradigma civilizaţională propusă de Huntington recunoaşte rolul statelor-

naţiune ca actori esenţiali pe scena internaţională, dar insistă asupra ideei că factorii

culturali şi civilizaţionali le vor influenţa deciziile21.

19 Idem, p. 6320 Idem, p. 6621 Idem, p. 32

Bibliografie

1. Balan, Dinu, Etnie, etnicitate, natiune si nationalism. Cateva precizari

terminologice.

2. Ciocea, Mălina, Securitatea culturală. Dilema identităţii în lumea globală,

Editura Tritonic, Bucureşti, 2009

3. Girardet Raoul, Naţionalism şi naţiune, Editura Institutul European, Iaşi, 2003

4. Hobbsbown, J. Eric, Naţiuni şi naţionalism din 1780 până în prezent. Program,

mit, realitate , Editura Antet, Oradea, 1997

5. Manent, Pierre, Raţiunea naţiunilor, Editura Nemira, Bucureşti, 2007

6. Pop, Ioan Aurel, Geneya medievală a naţiunilor moderne, Editura Fundaţiei

Culturale Române, Bucureşti, 1998

7. Sabourin Paul, Naţionalismele europene, Editura Institutul European, Iaşi, 1999

8. Serge Cordellier coord. , Elisabeth Poisson, Naţiuni şi naţionalisme , Editura

Corint, Bucureşti, 2002

9. Toffler, Alvin, Al treilea val, Ed. Politică, Bucureşti, 1983