Aventurile lui Ulise-In insula lui Eol si in tinutul Lestrigonilor-

Ulise ajunge pe insula lui Eol, zeul vânturilor. Este bine primit de acesta, care-i oferă în dar un burduf de piele legat la gură cu un lanţ de argint. Zeul închisese aici vânturile neprielnice drumului lui Ulise. Singurul vânt rămas liber era Zefirul, care putea să împingă corăbiile spre Itaca. Ulise este sfătuit să deschidă burduful doar când ajunge acasă, dar tovarăşii lui, crezând că burduful este plin cu aur şi argint, îl desfac pe furiş. Vânturile odată scăpate, dezlănţuie o furtună care-i împinge pe Ulise şi tovarăşii săi pe insula lestrigonilor, uriaşi mâncători de oameni. Din flota lui Ulise scapă doar o corabie. Radiație Hawking Radiația Hawking (cunoscută și sub denumirea de radiația Bekenstein-Hawking) este radiația termică, având spectru de corp negru, presupusă a fi emisă de găurile negre din cauza efectelor cuantice. Este numită după fizicianul Stephen Hawking, care a furnizat argumentul teoretic pentru existența sa în 1974, și, uneori, după fizicianul Jacob Bekenstein care a prezis că găurile negre ar trebui să aibă o temperatură și entropie finite și diferite de zero. Lucrarea lui Hawking a urmat vizitei sale la Moscova în 1973, unde oamenii de știință sovietici Iakov Zeldovici și Alexander Starobinsky i-au arătat că, în conformitate cu principiul incertitudinii din mecanica cuantică, găurile negre aflate în mișcare de rotație ar trebui să creeze și să emită particule. Producerea radiației Hawking reduce masa găurii negre și este, prin urmare, cunoscută și ca evaporarea găurii negre.Daca entropia este finita si diferita de 0,atunci cantitatea de informatie este finita.Principiul incertitudinii permite crearea de particule energetice.Energia se va descompune in particule si antiparticule ce se vor anihila rapid.

Revolta lui Hawking fata de Dumnezeu

Viata, personalitatea si ideile fizicianului Stephen Hawking sunt extrem de cunoscute la ora actuala, profesorul ajungand, probabil fara voia lui, sa fie cel mai celebru fizician din lume. Apreciat de o parte a lumii stiintifica pentru ipotezele sale originale si inovatoare asupra fizicii, profesorul britanic este puternic contestat de alti oameni de stiinta la fel de prestigiosi. De asemenea, in ultimul timp, Stephen Hawking a cazut victima unor atacuri furibunde din cauza declaratiilor si opiniilor sale transante. Totul a pornit de la parerea lui Hawking depre faptul ca Dumnezeu nu exista, iar Universul s-a format de la sine, cu de la sine putere. Intr-o carte provocatoare intitulata "The Grand Design", scrisa in colaborare cu fizicianul american Leonard Mlodinow si aparuta pe data de 9 septembrie a anului curent, profesorul Stephen Hawking afirma ca fizica moderna ca stiinta nu trebuie sa lase niciun loc lui Dumnezeu in ecuatia aparitiei Universului, iar stiinta poate explica singura originea tuturor lucrurilor. Lucrarea examineaza istoria cunoasterii stiintifice asupra Universului, pornind de la grecii ionieni care credeau ca natura lucrurilor este data de legi, nu de vointa zeilor. Apoi, Hawking aduce aminte de lucrarile lui Nicolaus Copernic, printre primii si cei mai mari sustinatori ai ipotezei ca Pamantul nu se afla in centrul Universului si il contrazice pe sir Isaac Newton care era convins ca Universul a fost creat de Dumnezeu, neputand apare de la sine din haosul primordial. Partea centrala a lucrarii este data de teoria mecanicii cuantice si de teoria relativitatii - cele doua explicand practic cum Universul a fost creat din nimic. "Pentru ca exista legi asemenea celei a gravitatiei, Universul se poate autocrea din nimic. Creatia spontana este motivul pentru care mai degraba exista ceva decat nimic, motivul pentru care Universul si oamenii exista. Nu este nevoie sa-l invocam pe Dumnezeu pentru a pune Universul in miscare". De asemenea, sustinand Teoria-M, autorii afirma ca la fel cum Pamantul este una dintre planetele sistemului nostru solar, iar Calea Lactee una dintre numeroasele galaxii din Univers, intregul Univers in care ne aflam poate fi un univers din multe altele (sau din Multivers). Urmand acest rationament, in ultimele pagini ale cartii, autorii afirma ca cateva dintre universurile Multiversului pot sustine viata, care nu este apanajul exclusiv al Pamantului. Ultima lucrare a lui Hawking a prins foarte bine in presa tabloida, dar a primit critici mixte din partea comunitatii stiintifice. I se reproseaza lui Hawking mai ales duplicitatea in privinta tratarii problemelor esentiale: in 1988, in volumul care l-a facut celebru, "Scurta Istorie a Timpului", fizicianul afirma - implicit - ca Dumnezeu exista, iar el accepta rolul Divinitatii in crearea Universului: "Daca vom descoperi vreodata o teorie completa si inatacabila de la inceput la sfarsit, aceasta va deveni triumful suprem al ratiunii umane, pentru ca din acel moment vom cunoaste cum functioneaza mintea lui Dumnezeu". Stephen Hawking isi pastreaza alte opinii neschimbate, fizicianul reafirmandu-si entuziastul pentru teoria mai multor universuri paralele si sustinand ca Multiversul se poate constitui intr-un adevarat "Sfant Graal" care poate explica la un moment dat orice notiune a universuluim

cunoscut: "Teoria-M este nimic altceva decat teoria unificata pe care Einstein spera sa o descopere. Faptul ca noi, oamenii, care suntem in esenta noastra o alcatuire de particule fundamentale din Natura, am fost capabili sa ajungem atat de aproape de intelegerea legilor care ne guverneaza atat pe noi, cat si intregul Univers, este un mare triumf". Contestatarii lui Hawking Intre cei mai pertinenti critici ai lui Hawking se numara urmatorii: Craig Callender, in New Scientist, se declara neconvins de felul inconsistent in care Hawking sustine Multiversul: "Teoria-M este o ciorna departe de a fi verificata si completa - ceea ce nu-i impiedica pe autori sa afirme ca prin intermediul acesteia se poate explica misterul esentei Universului. Un non-sens!".

Paul Davies, intr-un articol aparut in The Guardian, afirma ironic ca legile Metaversului, asa cum sunt ele enuntate de Hawking: eterne, imuabile si transcendente - care exista pur si simplu si trebuie acceptate ca atare sunt identice cu atributele lui Dumnezeu.

Dr. Marcelo Gleiser, intr-un articol intitulat "Hawking si Dumnezeu: o relatie intima" afirma ca invocarea unei teorii a teoriilor este inconsecventa cu insasi natura fizicii - o stiinta empirica bazata pe descoperirea graduala a unor informatii din ce in ce mai complexe. "Pentru ca nu vom avea niciodata instrumente capabile sa masoare intregul Univers, nu putem fi vreodata siguri ca am descoperit o teorie finala." In sfarsit, fizicianul Peter Woit de la Universitatea Columbia il acuza pe Hawking ca a formulat postulatul "Dumnezeu nu este necesar" doar ca pe un instrument de marketing, pentru a-si face publicitate cartii, iar John Horgan de la Scientific American demonstreaza magistral cum tocmai Teoria-M este un argument in favoarea existentei lui Dumnezeu. Cercetatorul face apel la "problema restaurantului lui Alice", o referire la un vers dintr-o veche melodie folk americana: "Poti avea tot ceea ce-ti doresti in restaurantul lui Alice". Horgan afirma ca: "o teorie care le prezice pe toate, nu prezice, de fapt, nimic", iar intr-un Multivers,o infinitate de universuri practic, nu este exlus ca niciunul, unul sau chiar toate sa fie create de Dumnezeu.

Cele de mai sus au fost puncte de vedere avizate, venite din sanul comunitatii stiintifice. Presa tabloida speculeaza ca Hawking incepe, pur si simplu, sa-si piarda mintile, datorita numeroaselor boli de care sufera din tinerete, precum si a situatiei cumplite in care este obligat sa isi duca existenta. Alte critici vin din partea unor autoritati cu formatie filozofica sau religioasa, care il acuza pe Hawking de interpretari puerile asupra religiei, faimosul fizician neavand nici cele mai elementare notiuni teologice atunci cand isi da cu parerea la modul ultimativ asupra religiei. Opiniile fizicianului au starnit, dupa cum era de asteptat, numeroase furtuni printre reprezentatii celor trei mari religii monoteiste: in Anglia natala, reprezentantii acestora s-au aflat in aceeasi tabara, uitand de diferentele teologice, istorice si culturale care-i despart.

Liderul Bisericii Anglicane, arhiepiscopul Rowan Williams a iesit la rampa ironizandu-l pe fizician: "Credinta in Dumnezeu nu se axeaza pe explicarea modalitatilor prin care lucrurile se inlantuiesc in Univers, ci se refera la convingerea ca exista o inteligenta superioara care este la baza tuturor lucrurilor si de care depinde intregul Univers". Rabinul sef, Dr. Jonthan Sacks, a dat o replica asemanatoare, clericul iudaic afirmand ca: "Stiinta tine de explicatii, iar explicatiile mintii omenesti sunt limitate si, de multe ori, gresite. Religia tine de interpretare... Biblia, pur si simplu, nu este interesata de felul in care Universul a luat nastere. In fond, Dumnezeu este absolut si atotputernic, din acest motiv El poate crea Universul intr-o infinitate de cai diferite sau dupa o singura reteta". Ibrahim Mogra, imam si membru al Consiliului Musulmanilor din Marea Britanie nu se lasa mai prejos: "Ma minunez uitandu-ma la atatia oameni respectabili care sunt convinsi ca profesorul Hawking este cea mai luminata minte din lume. Atat de inteligent, si totusi nu poate vedea creatia si maretia lui Dumnezeu in orice lucru, mai ales in Universul cel nemarginit? Daca ne uitam pur si simplu la Univers, observam ca cineva l-a creat sub aceasta forma si nu alta. Acel cineva este Dumnezeu".

In loc de concluzii

Odata cu acceptarea faptului ca Big Bang-ul a devenit paradigma dominanta a cosmologiei actuale, teologii, liderii religiosi si credinciosii de rand au reactionat in moduri diferite fata de teoria in cauza. Unii au acceptat evidentele stiintifice ca atare, fara a-si pune alte intrebari, altii au incercat sa impace teoria cu propriile convingeri religioase.

In prezent, savantii se vad coplesiti de aparitia informatiilor din ce in ce mai detaliate referitoare la existenta sau inexistenta asa-numitei energii neagre si materii neagre, notiuni care ar putea schimba radical tot

ce stim despre Big Bang si modul in care acesta s-a propagat. In functie de ceea ce stim pana acum despre energia neagra, se contureaza doua scenarii: fie Universul va atinge o dimensiune maxima, dupa care va cadea in colaps, fie expansiunea sa nu se va opri niciodata, iar Cosmosul va deveni infinit in adevarata acceptiune a termenului. O teorie de ultima ora care a pus pe jar comunitatea stiintifica mai afirma ca chiar daca dimensiunea spatiala a Universului este nelimitata, la un momentdat timpul se va opri. Intreaga desfasurare a evenimentelor ne arata, de fapt, cat de putine stim despre lumea in care traim, dar si - mai grav! - ca aproape tot ceea ce sustinem ca cunoastem se bazeaza pe scenarii, supozitii, ipoteze si teorii niciodata demonstrate (sau demonstrabile) in totalitate. Cum am aparut? Incotro de indreptam? Va muri vreodata Universul? Exista alte Universuri in afara de cel in care ne aflam? Putem macar sa parcurgem cu mintea vastitatea cosmica? Avem instrumentele necesare? Sau capacitatea noastra mentala este incapabila pentru o asemenea calatorie? Aici se termina stiinta, iar toate raspunsurile argumentate empiric dispar in fata conceptului de Infinit si a celui de Sfarsit fara Inceput. Ironic si paradoxal, indiferent de ce parte a baricadei ne-am afla, pusi fiind in fata grandorii si misterelor Universului care ne inconjoara, ajungem intr-o postura de credinta care este (cel putin in manifestare) eminamente religioasa.

SINGURA PROBLEMĂ FILOSOFICĂ ÎNTR-ADEVĂR IMPORTANTĂ

Oh, blestemat cel ce s-a trezit din somn și-a contemplat amurgul omenirii! Ce „Atlas voluntar”1 e omul- cum masochist privește singur universul, știind că tot ce a clădit are să se destrame. Cum se zbate omul modern între sacru și profan, încercând să redescopere sensul! Pe bună dreptate, când realizăm faptul că ideea de „sens în lume”, și „sensul lumii” pornesc dintr-o presupoziție- și anume aceea că viața și lumea ar avea, de fapt, un sens- nu putem decât să ne îngrozim, întrebându-ne dacă viața merită trăită. Probabil prima întrebare la care ar trebui să găsim răspuns ar fi aceasta: „merită viața să fie trăită”? Realmente, înainte de a porni în jocurile minții; înainte de a clădi castele de gândire și de-a aduce reforme menite să reîmprospăteze spiritul istoriei, trebuie să vedem care este telosul (scopul, finalitatea) vieții pe pământ, dar mai ales dacă există vreun scop: „Nu există decât o problemă filosofică într-adevăr importantă: sinuciderea. A hotărâ dacă viața merită sau nu să fie trăită înseamnă a răspunde la problema fundamentala a filosofiei. Restul, dacă lumea are trei dimensiuni, dacă spiritul are nouă sau douăsprezece categorii, vin după aceea. Acestea sunt doar jocuri, dar mai întâi trebuie să răspunzi.”2 În primul rând, observ ca fiind de-a dreptul irațional să încercăm să trăim spre a muri în numele marilor idealuri, asumându-ne totodată teoria conform căreia viața nu e nimic mai mult decât o întâmplare [ne]fericită. Chiar mânați de cele mai nobile principii morale, acțiunile noastre nu și-ar găsi sensul dacă singura lege care ar guverna ființele vii ar fi legea darwinistă a luptei pentru existență și selecție naturală. Astfel, dacă o viață de după moarte n-ar exista, totul ar fi justificat– chiar și crima. Ba mai mult, sinuciderea n-ar fi numai un lucru rațional pe care l-am putea face, dar probabil ar fi chiar singura alegere rațională. Am gândit în sensul acesta un exercițiu mental: presupunând că ni s-a confirmat că Dumnezeu nu există, iar viața de după moarte e doar un mit, ce ne-ar împiedica să jefuim, ucidem; să ne sinucidem? Realmente, singulul principiu care ar guverna în cazul în care tu și presupusul tău oponent tău v-ați afla ipotetic într-o confruntare pe viață și pe moarte într-un loc fără martori, ar fi principiul biologic al supraviețuirii celui mai puternic (am precizat că nu ar fi martori, spre a nu naște o posibilă frică de închisoare ). E rezonabil să spunem astfel că fără un principiu divin-indiferent cum l-am numi-, o crimă ar fi întocmai justificată (la fel în cazul sinuciderii). Practic, ceea ce vreau să spun este că în cazul în care am privi lumea dintr-o perspectivă strict materialistă, ar trebui prin urmare să apelăm la instinctele animalice de bază- și să ni le satisfacem. Până la urmă, trebuie să conștientizăm că în cazul unui univers strict material, odată cu moartea individului, moare și conștiința sa, simțul său istoric, dar și amintirile sale. În al doilea rând, o abordare cumva „poetică” asupra vieții este de asemenea greșită, căci nu putem să-i dăm noi sens vieții, așa cum nu putem spune „această piatră are X sens în viață” . „Sensul vieții pietrei” – sau mai bine zis lipsa sensului vieții – este un fapt predeterminat. Astfel, ceea ce ne-ar rămâne să facem ar fi să căutăm sensul, nu să-l făurim; căci dacă finalitatea unei semințe este de a ajunge copac, nu putem noi să-i spunem că-și poate defini sensul, încercând să devină o pasăre. În ceea ce privește finalitatea biologică a unui organism, totul ne este clar, dar rămâne să mă întreb dacă nu cumva sufletul ar fi un soi de extensie a

finalității biologice- în alte cuvinte, sufletul ar fi ceea ce ar permite conștiinței care a fost separată subit de trup să-și împlinească devenirea. Desigur, acest lucru este doar o speculație, și mai degrabă îl văd ca pe o necesitate; poate chiar năzuință, nu ca pe un argument. În mod negreșit, dacă nu există un sens, un scop sau Dumnezeu, eforturile noastre de a clădi națiuni; de a ne îmbogăți cultural și spiritual, precum și de a descoperi mecanismele științifice din spatele universului ar fi în zadar. Astfel, scopul în viață (sau ideea de Dumnezeu) nu vine ca o certitudine, ci ca o necesitate: căci omenirea va dispărea într-un final, iar odată cu ea tot ceea ce a clădit ea, toate mecanismele descoperite și tot progresul tehnologic, spiritual și intelectual. Astfel, nimicul (neantul) necunoscând timp și spațiu; neavând un simț istoric, n-ar putea „să-și aducă aminte” de omenire- de acea specie care a ajuns pe culmile gândirii, contemplându-și propria inutilitate. Mergând mai departe cu exercițiul mental, să ne imaginăm că după dispariția omenirii nu ar mai exista memoria unui anume tânăr filosof ce a atins culmea înțelegerii universului și s-a îndrăgostit de o frumoasă fată- iar tânărul nu va putea profita de pe urma acestei cunoașteri, căci ea s-a evaporat în neant împreună cu conștiința sa …și cu dragostea sa pentru respectiva fată. Realmente, totul ar muri odată cu noi: un mort nu poate să perceapă plânsetele și părerile de rău ale celor dragi- și la ce bun? căci vor muri și ei, iar odată cu ei, va muri și suferința lor. Putem zice astfel că într-un sens materialist, că viața este doar un travaliu ce se sfârșește în neant? și de ce să nu înfruntăm mai devreme inevitabilul? „Nu înţeleg cum a putut până acum un ateist, ştiind că nu există Dumnezeu, să nu se omoare imediat? Să-ţi dai seama că nu există Dumnezeu şi să nu-ţi dai seama imediat că tu însuşi ai devenit prin aceasta Dumnezeu este o inepţie, altminteri te omori imediat. În momentul când ai ajuns însă la această conştiinţă – tu eşti domn şi împărat şi nu te vei omorî, ci vei trăi în gloria cea mai sublimă. Şi numai acela care primul a ajuns conştient de aceasta trebuie să se omoare singur neapărat, altfel cine va începe şi va demonstra? Eu mă voi omorî negreşit pentru a începe şi a demonstra.[…] Timp de trei ani am căutat atributul dumnezeirii mele şi l-am găsit: atributul dumnezeirii mele este Voinţa suverană, absolut liberă! Iată tot ce aş putea să-mi demonstrez, în punctul esenţial, nesupunerea şi totodată libertatea mea nouă înfricoşătoare. Pentru că este într-adevăr înfricoşătoare. Îmi pun capăt zilelor, ca să-mi afirm nesupunerea şi libertatea ”3 Vreau să menționez că nu doresc să susțin viziunea ateistă, deși o înțeleg, și-n multe privințe mi-e frică că ar putea să fie justă. Ceea ce doresc în schimb să fac este să înțeleg ce sens ar putea să aibe viața dincolo de presupoziții, prejudecăți și răspunsuri poetice. Omul nu poate să plutească în gol fără o ancoră; nu poate să trăiască în lipsa unor repere clare- și până și cel mai dezordonat om are în mintea sa o viziune a ordinii lucrurilor în lume (fie ea și eronată). În fine, nu pot să percep rostul unui spirit precum cel din perioada iluministă, animând de fapt mințile cele mai iluminate spre… neant- adică un progres ce se sfârșește subit, din cauza faptului că pur și simplu conștiința omenirii e la fel de vulnerabilă în fața putreziciunii ca și carnea. Să nu reușească oare conștiința să transceadă carnea? în fond, trebuie să realizăm faptul că trupul e „proiectat” să moară- singurul lucru ce ar putea salva spiritul istoric și omenirea în general ar fi astfel ideea unui suflet și un sens; probabil un Dumnezeu. „Viața face din fiecare din[tre] noi o zdreanță;anii de zile ne învechesc visurile și mădularele;contactul cu oamenii ucide prospețimea și râvna nătângă după „ideal” ;dragostea devine un joc sterp și un obiect de știință; instinctele se năclăiesc; inima o pompă care scârțăie;[…]totul este o alandala jalnică,în care năucirea noastră singură mai pare a păstra o urmă de logică și de cuviință,când universul e o zdreanță,iar speranța noastră petecul ei inefectiv și invizibil.”4 În fine, ideea de Dumnezeu pentru alți filosofi precum Friedrich Nietzsche nu indică nimic altceva decât o slăbiciune a omului în fața conștientizării inutilității vieții. De altfel, ideea de Dumnezeu și viață de după moarte ar avea un sens terapeutic, iar noi ne creem [Dumne]zeul în imaginea noastră, în funcție de „demonii interiori”, adică în funcție de nevoi: “Vai, fraților, Dumnezeul acesta ce l-am făurit era opera săvârșită de mâna omenească, și o nebunie cum sunt toți zeii.[…] Ce s-a întâmplat atunci fraților? Eu care sufeream, m-am supraînălțat, am dus pe munte propria cenușa și am nascocit pentru mine o flacără mai strălucitoare- și iată că nălucirea s-a indepartat de mine![…] Sihastrule, tu pășești pe căile creatorului: vrei să făurești un zeu din cei șapte diavoli ai tăi!”5 Cum ne complacem în mizerie și ne-ascundem după tâmpe râsete tristețea! -și oare cum altfel să transcendem carnea, dacă nu blamând-o, tânjind spre culmi mai înalte, spre nevoi justificate, precum cea de sens sau Dumnezeu? Într-un sens, naivitatea și frica ne fac eroi; mărșăluind astfel în numele eliberării conștiinței de inevitabilul destin al putreziciunii, naștem ideea de suflet. Această briliantă idee ce ne-a mascat inutilitatea; această iscusință patetică- și ce mecanism fantastic a născut natura, ce frică naște-n noi amenințarea neființei!„Eroul este un laș care sub influența fricii fuge spre primejdie.”6 Sinuciderea e tot un produs al fricii; sau mai degrabă un soi de lipsă de răbdare- dar o viață trăită-n

suspans; simțind amenințarea neantului este o sinucidere constantă, un fel de moarte a spiritului ce se petrece în fiecare zi, în fiecare clipă. Realmente, Cioran punctase bine când s-a întrebat dacă nu cumva adevăratele sinucideri sunt acelea ce nu se consumă: ce poate fi mai crud decât un travaliu dureros înaintea atingerii momentului morții?! Problema sinuciderii este legată de însăși conștiința omului și de mecanismul suprimării conștiinței. Suntem incapabili să ne concentrăm pe un țel un timp îndelungat; incapabili să ne dedicăm procesului, dezarmăm înainte ca actul să înceapă, fiind distrași de cele mai puerile gânduri, ne vedem deseori în situația să fim „prea obosiți” pentru a muri. Viața ca uitare- numai așa vom putea reprima tentația macabră, uitând, suprimând conștiința. Conform lui Cioran, în viață un exces de conștiință e fatal- să fie oare o minte prea lucidă ceea ce facilitează apariția unor astfel de probleme filosofice? În fine, înainte de a ne pripi, ne putem juca cu raționamenele, întrebându-ne „de ce e ceva, mai degrabă decât nimic”- într-un sens, aceasta e întrebarea care-i blochează pe oamenii de știință [materialiști]. „Vom putea, fraților, să ne unim toate singurătățile, vom avea stăruința și curajul de a muri pentru tot ceea ce n-am trăit?[…]Tot ce vom trăi să fie pregătiri și trepte ale elanului suprem. De multe ori va trebui să murim de elanurile și în elanurile noastre, ca un ultim avânt să nege viața în culmile ei.”7