1

Autoritatea părintească

Familia-celulă de bază a societăţii din toate timpurile, a constituit şi continuă să se cristalizeze într-o modalitate de împlinire a individului, într-o manieră prin care omul, ca entitate raţională şi sensibilă, atinge plenitudinea şi îşi duce la îndeplinire menirea pământească.

Privită ca nucleu al umanităţii, familia apare configurată de obicei într-un mod tripartit: copil 1-mamă2-tată3,urmând modelul familiei divine,unice4 şi având drept fundament autoritatea părintească.

Din punctul de vedere al etimologiei, „auctoritas”5 defineşte puterea cu care a fost investită o anumită persoană în scopul exercitării unei funcţii. Luând în considerare premisa că a fi părinte este o meserie full-time, în urma coroborării celor două noţiuni reiese printr-un raţionament simplu că autoritatea părintească este un pârgie de ocrotire a minorului pusă în mişcare prin exercitarea drepturilor şi îndeplinirea de către părinţi a obligaţiilor ce au ca punct de convergenţă persoana şi bunurile copilului.

1 „Copilăria este simbolul inocenţei;este starea anterioară căderii în greşeală, deci starea edenică,simbolizată în diverse tradiţii prin întoarcerea la starea embrionară.” Jean Chevalier,Alain Gheerbrant,Dicţionar de simboluri,vol I,Ed.Artemis,Bucureşti,p.363.2 Simbolismul mamei se leagă de acela al mării, ca şi de cel al pământului, al gliei, în sensul că toate sunt receptacule şi matrice ale vieţii. Toate marile Zeiţe Mame au fost zeiţe ale fertilităţii: Geea,Rhea,Hera,Demeter la greci,Isis la egipteni şi în religiile elenistice,Iştar la asiro-babilonieni,Astarte la fenicieni,Kali la hinduşi. Găsim,aşadar, în simbolul mamei aceeaşi ambivalenţă: viaţa şi moartea sunt corelative. Naşterea înseamnă ieşirea din pântecul mamei, moartea reîntoarcerea în pământ. În psihoanaliza modernă, simbolul mamei capătă valoarea unui arhetip. Mama este prima formă pe care o ia, pentru individ,experienţa laturii anima, adică a inconştientului. Acesta prezintă două aspecte,unul constructiv,celălalt distuctiv. El este distructiv deoarece este sursa tuturor instinctelor,totalitatea arhetipurilor,reziduul a tot ceea ce au trăit oamenii din cele mai vechi timpuri şi pâna azi,locul experienţei individuale. În vise, mama este uneori simbolizată prin urs. Ibid.,vol II,p.261.3 Simbol al procreării,al posesiei,al dominaţiei,al valorii. În acest sens,tatîl este o gigură inhibatoare,sau,cum spune psihanaliza,castratoare. El este o reprezentare a oricărei figuri de autoritate-şeful,căpetenia,stăpânul,profesorul,protectorul,zeul. El reprezintă conştiinţa în raport cu pulsiunile instinctuale,cu elanurile spontane,cu inconştienţa;el întruchipeză lumea autorităţii tradiţionale confruntată cu forţele noi ale schimbării. Tatăl apare în simbolistică nu atâtca părinte egal cu mama,cât ca legiuitor. El este izvorul oricărei instituţii. Ibid.,vol III,p.335.4 Tatăl dobândeşte măreţie culturală în miturile despre origini:simbolistica lui se confundă atunci cu cea a cerului şi trădează sentimentul unei absenţe,a unei lipse,a unei pierdei,a unui gol pe care doar cel care ne-a dat viaţă l-ar putea umple. Ca urmare a unei răsturnări obişnuite în plan simbolic,tatăl de la origine se transformă în Dumnezeul ce va să vină. Maica Domnului este în tradiţia creştină Fecioara Maria,care l-a zămislit pe Iisus din Duhul Sfânt- este perfecţiunea maternităţii. În dogmele Bisericii Catolice ea reprezintă o realitate istorică şi nu un simbol. Acest lucru scoate în evidenţă înrădăcinarea lui Hristos în natura omenească prin Mama lui, şi în natura dumnezeiască prin Tatăl său. Ideea de copilărie poate fi constant regăsită în învăţăturile evanghelice şi la numeroşi mistici creştini:De nu veţi fi ca pruncii, nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor(Ev.după Matei). De altfel, în tradiţia creştină, îngerii sunt deseori reprezentaţi sub înfăţişarea unor copii,ca simbol al nevinovăţiei şi curăţiei. Ibid.5 Lat. auctoritas,tis- s.fem. autoritate, putere, garantie, chezasie; prestigiu, influenta; vointa, hotarare

2

Avându-şi rădăcinile adânc implantate în soluri romane, conceptul, care iniţial nu însemna altceva decât acea patria potestas absolută-ius vitae necisque- materializată în fiinţa lui pater familias, a atras, treptat, sub auspiciile sale valenţe din ce în ce mai largi. Aceasta reprezenta,la origini, puterea pe care ascendentul o avea asupra persoanelor libere(liberi), recte a descendenţilor, ce făceau parte din familia sa: fii,fiice,nepoţi din fii(filii familias). Ca unic deţinător al calităţii de sui-iuris, tatăl avea o putere perpetuă6 şi nelimitată7 asupra tuturor celorlalţi membri ai familiei, precum şi asupra bunurilor acestora, privite ca fiind o extensie a personalităţii lor. În condiţiile în care familia geto-dacă a promovat ideea unei egalităţi democratice între soţi, Codul Civil de la 1864 consacra sintagma de „putere părintească” în art. 325-341, pentru ca, ulterior, în Codul familiei, Decretul nr.31/1954 şi Decretul nr.32/1954 să se utilizeze structura de „ocrotire părintească”.

Aşadar, deşi relativ nou-introdusă în legislaţia românească prin Noul Cod Civil8, noţiunea de „autoritate părintească” înlocuieşte desueta „încredinţare spre creştere şi educare a copilului”, simbolizând totalitatea drepturilor şi îndatoririlor ce le revin ambilor părinţi tocmai în temeiul acestei calităţi intrinsece, şi care privesc atât persoana, cât şi bunurile minorului.9

Exercitarea autorităţii părinteşti

Întinderea autorităţii părinteşti este considerabilă, dar nu continuă. Pentru cei doi părinţi, incipitul acestei prerogative este diferit. Pentru mamă, autoritatea părintească debuteză odată cu fenomenul naşterii; punct-cheie similar pentru tată în situaţia în care acesta este căsătorit cu mama la momentul naşterii copilului. Dacă,însă partenerii cuplului nu sunt căsătoriţi, tatăl îşi poate exterioriza autoritatea parentală numai după recunoaşterea paternităţii. Prin urmare, autoritatea părintească poate fi privită pe de-o parte ca şi o capacitate de folosinţă, iar pe de altă

6 Fiul de familie rămânea o persoană alieni iuris până la moatea lui pater familias, indiferent ce vârstă avea.7 Legea celor XII Table subliniază faptul că pater familias putea dispune în mod liber atât de persoana, cât şi de bunurile fiului.8 Reflectare a Codului Civil din Quebec, Noul Cod Civil preia implicit conceptul tot pe filieră franceză, care a înlocuit „puterea maritală”,sau „autoritatea paternă”,termen decurgând din Codul Civil Napoleonian şi care a dispărut începând cu anul 1970 întrucât legea a stabilit că „cei doi soţi asigură  împreună direcția morală și materială a familiei”9 Articolul 483 Autoritatea părintească.

(1) Autoritatea părintească este ansamblul de drepturi şi îndatoriri care privesc atât persoana, cât şi bunurile copilului şi aparţin în mod egal ambilor părinţi.

3

parte, ca o capacitate de exerciţiu a drepturilor şi obligaţiilor părinteşti cu privire la care instanţa dispune ori de câte ori este sesizată în acest sens în cadrul unui proces de divorţ.

În cazul părinţilor adoptivi, ansamblul drepturilor şi obligaţiilor cu privire la persoana şi bunurile minorului se cristalizează în clipa finalizării formalităţilor de adopţie.

Punctul terminus al autorităţii parentale este dat de vârsta la care copilul devine major, adică dobândeşte capacitate deplină de exerciţiu. De asemenea, aceasta poate înceta dacă minorul se căsătoreşte, sau dacă devine emancipat.

În situaţii excepţionale, autoritatea părintească poate fi retrasă,ori chiar limitată faptic.10

Ca pietre de temelie ale acestei modalităţi de ocrotire a minorului se numără principiul egalităţii în drepturi a părinţilor, al interesului superior al copilului11, al nediscriminării în funcţie de statutul copilului12, precum şi cel al independenţei patrimoniale în raporturile dintre părinţi şi copii13. Mai mult, se impune cu valoare imperativă respectarea demnităţii copilului, dar şi îndatorirea de respect a acestuia faţa de proprii părinţi14. De asemenea, implicarea activă şi efectivă a copilului în orice procedură care îl are drept pilon de convergenţă prin ascultarea

10 Circumstanţe cunoscute şi elaborate la nivel doctrinar sub jurisdicţia Sindromului alienaţiei parentale. 11 Art 483 NCC. (2) Părinţii exercită autoritatea părintească numai în interesul superior al copilului, cu respectul datorat persoanei acestuia, şi îl asociază pe copil la toate deciziile care îl privesc, ţinând cont de vârsta şi de gradul său de maturitate.

12 Art.260 NCC Copiii din afara căsătoriei sunt egali în faţa legii cu cei din căsătorie, precum şi cu cei adoptaţi.

13 Art. 500 NCC Independenta patrimoniala. Parintele nu are niciun drept asupra bunurilor copilului si nici copilul asupra bunurilor parintelui, in afara de dreptul la mostenire si la intretinere.

14 Art. 485

Îndatorirea de respect

Copilul datorează respect părinţilor săi indiferent de vârsta sa.

4

opiniei minorului şi luarea ei în considerare în raport cu gradul acestuia de maturitate 15, precum şi celeritatea cu care se desfăşoară procedurile sunt condiţii sine qua non în această materie.

Toate aceste linii directoare se interpretează în manieră cumulativă cu rigorile normative ale Legii nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului16, dat fiind faptul că autoritatea parentală constituie însăşi nucleul dur al protecţiei drepturilor copilului.

Stat-membru a Uniunii Europene, România şi-a aliniat reglementările naţionale prevederilor europene. Astfel,pe plan extern sunt instituite printr-o Recomandare a Comisiei Europene privind Legislația Familie 17 i următoarele principii cu referire la autoritatea parentală:

Principiul 3:1 Conceptul de autoritate părinteascăAutoritatea părintească desemnează un cumul de drepturi și obligații, care au drept scop promovarea și protejarea bunăstării copilului. Ele se referă în special la:(a) îngrijire, protecție și educație;(b) menținerea relațiilor personale;(c) stabilirea rezidenței;(d) administrarea proprietății și(e) reprezentarea legală.

15 Articolul 264 Ascultarea copilului.

(1) În procedurile administrative sau judiciare care îl privesc, ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10

ani este obligatorie. Cu toate acestea, poate fi ascultat şi copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani, dacă

autoritatea competentă consideră că acest lucru este necesar pentru soluţionarea cauzei.

(2) Dreptul de a fi ascultat presupune posibilitatea copilului de a cere şi a primi orice informaţie, potrivit cu

vârsta sa, de a-şi exprima opinia şi de a fi informat asupra consecinţelor pe care le poate avea aceasta, dacă

este respectată, precum şi asupra consecinţelor oricărei decizii care îl priveşte.

(3) Orice copil poate cere să fie ascultat, potrivit prevederilor alin. (1) şi (2). Respingerea cererii de către

autoritatea competentă trebuie motivată.

(4) Opiniile copilului ascultat vor fi luate în considerare în raport cu vârsta şi cu gradul său de maturitate.

(5) Dispoziţiile legale speciale privind consimţământul sau prezenţa copilului, în procedurile care îl privesc,

precum şi prevederile referitoare la desemnarea de către instanţă a unui reprezentant în caz de conflict de

interese rămân aplicabile.

16 Dintre principiile care reies în urma lecturării L.242/2004 amintim descentralizarea serviciilor de protecţie a copilului, asigurarea unei îngrijiri personalizate şi individualizate fiecărui copil,asigurarea stabilităţii şi comunităţii în îngrijirea, creşterea şi educarea copilului ţinând cont de originea sa etnică, religioasă,culturală şi lingvistică, în cazul luării unor măsuri de protecţie,interpretarea oricărei norme juridice referitoare la drepturile copilului în corelaţie cu ansamblul reglementărilor din această materie.17 Comisia Europeană privind Legislaţia Familiei a fost creată la 1 septembrie 2001 şi are ca obiectiv principal, armonizarea dreptului familiei în Europa. Dintre seturile de principii elaborate, o deosebită importanţă prezintă Principiile Dreptului European cu Privire la Autoritatea Părintească (prescurtat PLEPAP).

5

Un alt act de referinţă în domeniu este Convenţia ONU din 1989 cu privire la drepturile copilului, ratificată prin Legea nr.18/1990. Aceasta este considerată drept „actul de naştere al protecţiei drepturilor copilului” întrucât este primul document normativ ce ilustrează un complex exhaustiv al drepturilor şi libertăţilor civile, politice,economice, sociale şi culturale proprii copilului, având o vocaţie generală cu forţă juridică obligatorie.

În pofida panopliei bogate de drepturi şi îndatoriri care revin părinţilor în raport cu copiii lor, autoritatea parentală privită în manieră unică şi exhaustivă nu devine niciodată o prerogativă absolută a părinţilor-ea se oprește acolo unde încep drepturile copilului18.  

Sfera familială

Ilustrată conceptual în formă trinităţii mamă-tată-copil, familia reiterează la nivel micro societatea mundană.19

Conform Dicţionarului explicativ al limbii române, prin “copil” se înţelege băiat (sau fată) în perioada de la naștere până la adolescență.

Art. 263 alin.(5) NCC şi art. 4 lit. a) din Legea nr. 272/2004 circumscriu sfera de delimitare semantică a noţiunii de “copil”. Astfel, copil este orice persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani şi nici nu a dobândit capacitate deplină de exerciţiu, în condiţiile legii,recte nu este căsătorit, sau nu a devenit emancipat. Consideraţi, ab initio, simple “obiecte” de protecţie ale reprezentanţilor lor legali, copiii au devenit, treptat, actanţi principali pe scena vieţii sociale, inclusiv a celei juridice, devenind titular al drepturilor fundamentale, ca şi o personă adultă.

Din perspectiva Dex-ului, familia reprezintă “formă socială de bază, întemeiată prin căsătorie, și care constă din soț, soție și din descendenții acestora”.

Utilizat de către romani în manieră trihotomică, termenul desemna fie totalitatea sclavilor aflaţi în proprietatea cuiva, fie un grup de persoane fiinţând sub aceeaşi putere, fie ansamblul bunurilor şi persoanelor deţinute de către pater familias. În tradiţia geto-dacă familia constituia grupul format din rudele cele mai apropiate, având ca nucleu părinţii şi copiii.

18  Ipoteza se pliază perfect pe dictonul enunţat de John Stuart Mill: “Libertarea mea se termină acolo unde începe libertatea celuilalt.” Spre pildă, în cazul părinților divorțați, programul de relații personale ale minorului cu celălalt părinte, dar și cu alte persoane semnificative din viața copiilor poate limita exercitarea autorității parentale a respectivului părinte 19 Aceast idee este creionată magistral de către Cicero în opera De oficiis,I,17: „Prima societate o constituie căsătoria însăşi, dupa ea,copiii,apoi casa în care toate sunt comune”.

6

Privită prin spectrul legislativ al dreptului, familia se subordonează vieţii intime şi private, având ca şi corolar dreptul oricărei persoane de a se căsători şi de a-şi întemeia o familie 20. În acest sens, art. 26 din Constituţie stipulează în alin.(1) că autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată. Reprezentând un areal de o deosebită importanţă pentru individ, asupra acestui aspect s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului care,în cauza K. şi T. c. Finlanda a statuat că prin viaţă de familie se înţelege “o chestiune de fapt21 depinzând de realitatea practică a relaţiilor personale strânse ». prin urmare, dreptul fundamental de a întemeia o familie nu este condiţionat de dreptul la căsătorie, intrând în sfera de protecţie normativă chiar şi o viaţă familială de facto22, condiţionarea venind mai curând pe filiera dreptului de a avea copii, deci de a procrea, ori de a adopta. Totuşi, art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu protejează o familie iluzorie23 şi nici nu oferă persoanelor un drept general la căsătorie, sau la divorţ. Prin această dispoziţie se urmăreţte o legitimare juridică a relaţiilor de familie-biologice şi/sau juridice. În acest sens, Curtea europeană a statuat că atunci când un copil se naşte în cadrul unei uniuni juridice, acesta este integrat automat cadrului său legal prin legătura constitutivă de viaţa de familie24 ce se stabileşte între părinţi şi minor. Din punctul de vedere al laturii biologice, s-a stabilit că între un părinte şi copilul său va exista viaţă de familie chiar dacă minorul s-a născut în afara căsătoriei25, întrucât calitatea de părinte nu este acordată în temeiul unei astfel de legături şi ea nu se pierde nici prin divorţ, nici chiar prin adopţie. Prin urmare, legătura biologică şi/sau juridică preexistentă trebuie să fie efectivă, constantă, care sa ateste un anume angajament între părinte şi copil.

Autoritatea părintească vs.custodie

Interpretată în manieră colocvială, autoritatea părinească se suprapune până la identificare noţiunii de custodie26. În ciuda fondului comun, între cele două concepte subzistă, totuşi, diferenţe semnificative. Astfel, dacă autoritatea părintească se exercită de către părinții căsătoriți,

20 În art.8 para.1 al Convenţiei Europene pentru apărarea drepturilor omului se prevede că „orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.”21 De asemenea, această calificare se regăseşte şi în cauza D.J. şi A.K.R c. României, cererea nr.34175/05, decizia de inadmisibilitate din 20 oct. 2009.22 Se observă poziţionarea pe picior de egalitate a familiei „legitime”, bazată pe căsătorie, cu a celei „naturale”,alcătuite din părinţi necăsătoriţi şi copii.23 CEDO, cauza Lebbink c. Olandei,cererea nr.45582/99,hot. din 1 iunie 2004; cauza I. Şi U c Norvegiei,cererea nr 75531/01,decizia de inadmisibilitate din 21 oct. 2004.24 C.Bârsan,Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole,vol.I,Ed C.H.Beck,Bucureşti,2005,p.627.25 Condiţia de aplicare a art. 8 din Convenţie fiind, în această situaţie,certitudinea că persoana în cauză este părintele efectiv al copilului. CEDO,cauza Berrehab c. Olandei,cererea nr.10730/84,hot.din 21 iunie 1989; cauza Keegan c.Irlandei,cererea nr.16969/90,hot.din 26 mai 1994; cauza Amanalaghioai c.Romîniei, cererea nr.4023/04,hot.din 26 mai 2009. 26 Fr. „La garde de l’enfant”, engl.„child custody”

7

necăsătoriți, dar care conviețuiesc şi se gospodăresc împreună, ori chiar divorţaţi, însă ajungînd la un conses amiabil cu privire la creşterea şi educarea minorului, ca regulă, de la naşterea copillui și până la majorat, custodia îşi găseşte aplicabilitatea numai în ipoteza în care cei doi parteneri ajung la desfacerea căsătoriei. Având, aşadar, o sferă mai restânsă la nivel practic, noţiunea este uzitată în manieră improprie cu conotaţii cvasi-generale- reminiscenţă a traducerii tale-quale din limba engleză.27 Confuzia provine din modul în care instituţia a fost preluată din Codul civil Quebec, unde sunt reglementate atât noţiunile de „autorite paternale”, cât şi cele de „custody” şi „la garde”.28 Raporturile existente între cele două concepte în cauză este unul de subordonare, de la întreg la parte.29

Înainte de intrarea în vigoare a Noului Cod Civil, instanţa judecătorească, singura competentă a soluţiona diferende de această natură, în cazul unui divorţ încredinţa minorul spre creştere şi educare unuia dintre cei doi părinţi.30 Noua reglementare fundamentează o regulă justificată de principiul interesului superior al copilului şi anume că, după separare, autoritatea părintească să continue să se exercite nediferenţiat31 întrucât „divorţul este al părinţilor şi nu al acestora de copiii lor”. În situaţii cu totul excepţionale, custodia copilului poate fi acordată şi altor persoane.32 Părintele căruia îi era încredinţat copilul şi la care acesta din urmă locuia efectiv purta numele de „părinte cutodian rezident”, celălalt fiind „părinte necustodian”33. Pe cale de consecinţă, în practică se identificau două categorii de custodii- una legală, atunci când minorul locuia preponderent la unul dintre părinţi, însă părintele nerezident era implicat în toate deciziile importante cu privire la copil, având o interacţiune intensă cu minorul34, şi una fizică, întâlnită în ipoteza în care copilul convieţuia pe durate relativ egale cu fiecare părinte şi toate deciziile majore se adoptau de comun acord. Părintele custodian35 are dreptul de a decide asupra aspectelor de referinţă din viaţa minorului, precum şi de a încheia acet juridice în numele acestuia din urmă. Dacă are şi statutul de părinte rezident, acesta are dreptul de a găzdui minorul în domiciliul său.

27 În limba engleză, ca şi în limba romănâ, există o diferenţiere terminologică, autoritatea parentală beneficiind de o reglementare semantică aparte- „parental authority”.28 În dicţionarul lui Gerard Cornu- Vocabulaire juridique de Association Henri Capitant, Ed. Puf,Paris,2007,p.96,38- „autoritatea părintească” este definită ca fiind „ensemble des droits et des devoirs qui appartinnent aux pere et mere en vertu de la loi (C.civ. a. 371-1) et ceux-ci exercent en commun pendent le marriage (C.civ.a.372) d’un part relativement a leur personne de leurs enfants mineurs non emancipes, en vue de leur proteger (garde,surveillance,education), d’une autre part relativement aux biens de ceux-ci.(administration et juissance legale)”.”29 În dreptul francez „garde de l’enfant” are sensul general de „mission de surveillance, action de veiller sur une personne ou une chose.”, fiind definită ca un atribut al autorităţii părinteşti. 30 Era instituită aşa-numita „custodie unică”- art.42 şi 43 Codul Familiei.31 Regula este dată, aşadar, de custodia comună, reflectare a principiul egalităţii în drepturi între femeie şi bărbat, a nediscriminării.32 De ex. Bunicii.33 Engl.”noncustodial parent”, fr.”parent non-gardien”34 Temporizarea şi manieră în care părintele nerezident interacţionează cu minorul, precum şi maniera în care cei doi parteneri convin cu privire la anumite aspecte cu privire la copilul lor, se realizează, în general, printr-un plan parental.35 Engl.”custodial parent”, fr.”parent gardien”

8

Autoritate părintească vs. responsabilitate parentală

În proiectul Noului Cod Civil, legiuitorul a utilizat cu preponderenţă sintagma de „responsabilitate părintească”. Prin deducţie logică, se observă că, cel puţin la nivel semantic, noţiunile de „autoritate părintească” si cea de „responsabilitate părintească” sunt echivalente. Corelaţia poate fi explicată prin mecanismele de traducere folosite la nivel ministerial şi prin care asocieri terminologice de natură englezească precum „ parental responsability” au derivat în „responsabilitate printească”, aşa cum, din codurile civile franceze, sau elveţiene s-a preluat în manieră tradusă noţiunea de „autoritate părintească”.

CCF, CCQ şi CCE reglementează Autoritatea părintească, noţiune care reflectă mai exact raporturile dintre părinţi şi copii decât aceea de responsabilitate părintească (citat din documentele de lucru ale NCC)36

36 CCF - codul civil francez, CCQ - codul civil din Quebec, CCE - codul civil elvețian, NCC - noul Cod civil român