Aurul nebunilorCum a înti nat lăcomia nesăbuită un vis,

cum a spulberat pieţele globale şi cum a declanşat catastrofa

GILLIAN TETT

Traducere din limba engleză de Dorina Oprea

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a RomânieiTETT, GILLIAN

Aurul nebunilor / Gillian Tett ; trad.: Dorina Oprea. – Bucureşti : Philobia, 2011

ISBN 978-606-93046-6-2

I. Oprea, Dorina (trad.)

821.111-31=135.1

FOOL’S GOLDHOW UNRESTRAINED GREED CORRUPTED A DREAM,

SHATTERED GLOBAL MARKETS AND UNLEASHED A CATASTROPHE

GILLIAN TETT

Copyright © Gillian Tett 2009

AURUL NEBUNILOR

CUM A ÎNTINAT LĂCOMIA NESĂBUITĂ UN VIS, CUM A SPULBERAT PIEŢELE GLOBALE ŞI CUM A DECLANŞAT CATASTROFA

GILLIAN TETT

Credite foto copertă © Mike Kiev

ISBN 978-606-93046-6-2

© 2011 – Editura PHILOBIA

internet: www.philobia.come-mail: contact@philobia.com

+40 746 49 25 59 (RO)+33 625 51 13 24 (FR)

Editor: Bianca BiaginiTraducere: Dorina Oprea

Redactare: Bogdan PerdivarăMachetare: Petronella Andrei

Corectură: Oana Ţăranu, Alexandra GăujanCopertă: Roxana Soare

5

Cuprins

Prefaţă 7

PARTEA ÎNTÂI: INOVAŢIA

1 Visul instrumentelor derivate 172 Evitarea reglementărilor 463 Echipa de aur 744 Sfârşitul improvizaţiilor 975 Mania fuziunilor 118

PARTEA A DOUA: PERVERSIUNEA

6 Inovaţia dezlănţuită 1437 Domnul Dimon preia controlul 1688 O afacere riscantă 1869 Nebunia efectului de levier fi nanciar 203

10 Zguduituri 222

PARTEA A TREIA: DEZASTRUL

11 Primele eşecuri 25712 Panică la bord 277

Aurul nebunilor6

13 Panică în bănci 29514 Explozia de la Bear 32715 În cădere liberă 347

Epilog 375Despre surse 393Glosar 395Mulţumiri 399Index 403

7

Prefaţă

Au fost oare bancherii nebuni? Orbi? Diabolici? Sau pur şi simplu grotesc de lacomi? Bineînţeles, de-a lun-

gul istoriei au existat multe perioade de creştere şi multe cra-huri. Pieţele s-au prăbuşit încă de când au fost inventaţi banii. Dar această criză, afl ată încă în desfăşurare, iese însă în evi-den ţă tocmai prin amploarea ei; economiştii estimează că pier-derile totale ar putea însuma de la 2.000 până la 4.000 de mi-liarde de dolari – o valoare aproape egală cu produsul intern brut al Marii Britanii. Şi mai uimitor este faptul că acest de-zastru a fost autoprovocat. Spre deosebire de cele mai multe crize bancare, cea de acum nu a fost cauzată de vreun răz boi, de recesiune generalizată sau de vreun şoc economic ex tern. Sistemul fi nanciar s-a prăbuşit singur şi, aparent, din senin – cel puţin din punctul de vedere al mai multor observa tori. În timp ce consumatorii, politicienii, specialiştii şi – să nu uităm – fi nanţiştii contemplă dimensiunile dezastrului, între barea pe care trebuie să o explorăm este „De ce?“. De ce au colaborat bancherii, autorităţile şi agenţiile de rating pentru a construi şi a opera un sistem ce era condamnat la autodistru gere? Nu au reuşit oare să îi vadă defectele? Sau nu le-a păsat?

Cartea de faţă caută răspunsul la această întrebare esenţia-lă – cum a avut loc catastrofa? –, începând de la povestea unui mic grup de bancheri, care, într-o formă sau alta, au avut legă-tură cu JP Morgan – un simbol şi un pilon centenar al serviciilor

Aurul nebunilor8

bancare. În anii ’90, ei au dezvoltat un set de produse inova-toare, pe care le-au numit „credit default swaps – cesiune de risc de insolvenţă“ şi „synthetic collateralized debt obligations – obligaţiuni sintetice pe riscul de credit“ (CDO, despre care vom vorbi în detaliu pe parcursul lucrării) – produse ce intră în categoria in strumentelor fi nanciare derivative. Conceptele echipei Morgan s-au răspândit în economia globală, unde au dat pes te alte inovaţii din sistemul ipotecar, proces în cadrul căruia au cunoscut câteva mutaţii succesive. Acest lucru a avut un rol crucial, atât în umfl area marii bule a creditelor, cât şi, ulterior, în teribila ei spargere. Oamenii de la JP Morgan nu au fost adevăraţii inventatori ai derivativelor de credit. Ceea ce oferă însă o perspectivă clară asupra acestei crize este mo-dul în care tipul aparte de derivative, pe care ei l-au conceput, a fost ex tins către zone mult mai riscante de către lumea ban-ca ră. La fel de relevantă este şi povestea, mai puţin cunoscută, a ceea ce nu au făcut bancherii de la JP Morgan (ulterior, JPMorgan Chase), atunci când ideile lor au fost denaturate, provocând o adevărată nebunie pe piaţa fi nanciară.

Povestea marii bule a creditului şi a spargerii ei nu este o saga în care vina să poată fi pusă, simplu, pe seama câtorva in divizi diabolici sau lacomi. Este povestea unui sistem fi nan-ciar care a luat-o razna din cauza otrăvitelor stimulente acor-date în bănci, în fondurile de investiţii şi în agenţiile de rating şi din cauza structurilor de reglementare deformate şi a supra-vegherii insufi ciente. Este o poveste care poate fi înţeleasă la fel de bine privind prin prisma slăbiciunilor umane, ca şi prin cea a analizei economice sau fi nanciare. Este şi o poveste tra-gică pentru că, deşi o mulţime de bancheri lacomi joacă roluri cheie în această dramă – câţiva dintre ei probabil nebuni sau diabolici –, foarte mulţi dintre cei atraşi în acest delir nu au acţionat din motive deliberat malefi ce.

Prefaţă 9

Dimpotrivă, în cazul echipei de la JP Morgan – coloana ver tebrală a poveştii noastre – ironia amară a sorţii este că ei au dezvoltat ideea derivativelor în speranţa că acestea vor face bine sistemului fi nanciar (ca, de altfel, şi băncii, şi stimulentelor pe care le încasau). Chiar şi astăzi, după tot dezastrul, unele dintre instrumentele şi inovaţiile dezvoltate în perioada de creştere vertiginoasă a creditării pot fi considerate ca potenţial valoroase pentru fi nanţele secolului XXI. Pentru a înţelege însă cum stau lucrurile, este esenţial să vedem cum şi, mai ales, de ce s-a ajuns la a se abuza atât de mult de ele. Te invit, aşa-dar, în că lă toria de faţă, ca o încercare de a afl a răspunsurile la această întrebare crucială.

***

Mai întâi, o scurtă notă explicativă a motivului pentru care am ales să îmi îndrept atenţia asupra echipei de la JP Morgan. Implicarea mea în această poveste a început în primăvara a nului 2005, într-o somptuoasă şi întunecoasă sală de con fe-rinţe din Nisa. Cu câteva săptămâni înainte preluasem postul de editor specializat în pieţele de capital la Financial Times şi mă dusesem pe Riviera Franceză, la o conferinţă privind lu-mea derivativelor de credit. Pe atunci, în zilele de glorioasă naivitate ale boomului fi nanciar, problema derivativelor de credit era una pe care cei mai mulţi jurnalişti (şi cititorii lor) o considerau mai degrabă obscură şi plictisitoare. Ca să fi u sin-ceră, de cele mai multe ori, aşa o consideram şi eu. Spre deo-sebire de majoritatea publicaţiilor, Financial Times s-a străduit întotdeauna să acopere vasta piaţă a creditelor şi a instru men-telor derivative; acest gen de subiecte erau departe de a fi în centrul atenţiei, spre deosebire de probleme importante şi in-te re sante precum activităţile corporaţiilor, politicile economice

Aurul nebunilor10

sau bursa. Jurnaliştilor le-a fost întotdeauna mai simplu să acopere subiecte precum pieţele fi nanciare sau activitatea cor-poraţiilor, pentru că sunt mai puţin opace şi implică personaje vizibile.

Cu toate acestea, la sfârşitul lui 2004, când lucram la rubrica de analiză Lex a Financial Times, mi-am dat seama că în lumea imensă şi de nepătruns a creditelor se petrecea ceva semni-fi cativ. La început nu eram sigură despre ce este vorba, dar simţeam că se întâmplă ceva. Aşa că, atunci când s-a ivit şansa să conduc echipa care se ocupa de pieţele de capital, am pro-fi tat de situaţie şi m-am îndreptat către Nisa, să fac cunoştinţă cu această lume nouă şi sofi sticată. (Aşa cum aveam să des-copăr mai târziu, conferinţele pe teme bancare tind să se des-fă şoare mai degrabă în locuri precum Boca Raton, Barcelona, Riviera Franceză sau alte staţiuni de renume, decât în oraşe precum Hull sau Detroit).

Primul contact cu această adunare a fost o experienţă de-concertantă. Sala era plină de tineri bărbaţi şi femei, îmbrăcaţi în stil smart-casual – uniforma neofi cială pentru conferinţe pe Wall Street sau în City-ul londonez: pantaloni din doc moale, tricouri şi mocasini, combinate cu ceasuri masive şi scumpe (la bărbaţi) sau cercei la fel de scumpi, însă discreţi (în cazul femeilor). În conversaţii, se făceau aluzii nonşalante la miliar -de – sau chiar mii de miliarde – de dolari. Cu toate acestea, ban cherii evitau orice menţiune directă cu privire la ceea ce companiile sau consumatorii ar putea face cu banii, cum ar fi să construiască fabrici sau să cumpere de mâncare; în loc de asta, fi nanţele erau prezentate ca un joc matematic abstract, desfăşurat în spaţiul virtual şi pe care nu îl putea înţelege decât o elită restrânsă. Finanţele nu mai aveau legătură cu banii gheaţă, un subiect atât de trivial, fi ind reduse la un şir de ecuaţii matematice, litere greceşti sau sintagme precum

Prefaţă 11

„copula gaussiană“, „deviaţia standard“, „hedging delta“ sau „coşul primelor falimentate“.

Eram complet descumpănită. Făcusem destulă matematică în timpul şcolii, însă nimic nu mă pregătise pentru asta. Dar, stând în sala de conferinţe întunecată, am avut senzaţia unui déjà-vu. Acum mai bine de un deceniu, înainte să încep să lu-crez ca jurnalist fi nanciar, făcusem un doctorat în antropologie socială – ramura ştiinţelor sociale dedicată studiului culturii umane din perspectivă holistică, la nivel micro, pe baza ob-servaţiilor din teren. Pe atunci, îmi folosisem cunoştinţele pen -tru a descifra ritualurile de nuntă şi confl ictul etnic din Tadjikistan, o regiune muntoasă din Asia Centrală. Când am privit în jurul meu însă, în acea sală de conferinţe din Nisa, în primăvara anului 2005, abordarea pe care o folosisem mai demult ca să decodifi c nunţile tadjice mi s-a părut utilă şi în cazul tribului derivativelor. Fiind mai degrabă un outsider, am înţeles foarte puţin din ceea ce se discuta; dar conferinţele păreau să aibă aceeaşi funcţie structurală ca şi nunţile. Amân două eve nimen-tele permiteau unor triburi, de altfel, disparate să se re u nească, să se amestece şi să creeze tot felul de noi alian ţe în mar ja evenimentului principal. Amândouă evenimentele reafi rmau, consolidând-o astfel, ideologia dominantă – sau harta cog-nitivă – care unea grupul, transferând-o de la o gene raţie la alta. Prezentările în PowerPoint făcute de ban cheri, pe subiecte precum cascada CDO, nu conţineau numai date teh nice com-plexe; ele consolidau, de asemenea, con cepţii comune nerostite privind modul de funcţionare al lumii fi nanţelor, in clusiv ideea că este absolut normal să dis cuţi despre bani în termeni abstracţi, matematici, ultra com plecşi, fără a face nicio referire la oameni în carne şi oase.

Participanţii la conferinţa bancară de la Nisa erau prea puţin conştienţi de asemenea „funcţii“ şi aveau motive infi me

Aurul nebunilor12

să refl ecteze la activitatea în care se angajaseră sau să o explice celor din afară. Afacerile înfl oreau, iar acest lucru le valida harta cognitivă. Oricum, aproape nimeni din afara lumii lor nu se arătase vreodată prea interesat de ceea ce făceau ei. Eram primul reporter de la un ziar adresat publicului larg care se deranjase să participe la conferinţă; pentru ceilalţi jur nalişti de la publicaţiile consacrate, chiar şi pentru cei care acopereau sfera afacerilor, CDO-urile păreau un subiect mult prea tehnic ca să stârnească interes.

M-am uitat stingheră prin sală, încercând să-mi găsesc un punct de reper care să mă ajute să mă orientez în mediu. Care erau jucătorii-cheie? Ce să înţeleg din acest limbaj straniu? „Cine sunt oamenii de pe scenă?“, l-am întrebat în şoaptă pe un bărbat cu pantaloni de doc moale, care stătea lângă mine în sala întunecată. Pe podium, un grup de tineri fi nanţişti dezbăteau cu conştiinciozitate subiectul stabilit: „Înţeleg oare investitorii riscurile CDO ?“ (Răspunsul, s-a văzut mai târziu, era „nu întotdeauna“).

Omul de lângă mine părea neliniştit; mi-a şoptit că banca lui a interzis angajaţilor să stea de vorbă cu jurnaliştii, „fi indcă voi tot scrieţi tâmpeniile alea, despre cum vor arunca deriva-tivele lumea în aer“. După asta a făcut însă o concesie: „Toţi au lucrat la JP Morgan“.

„JP Morgan?“, am întrebat eu surprinsă. În prima parte a secolului XXI, Goldman Sachs şi reţeaua ei puternică de „cre-iere” păreau să domine lumea fi nanţelor, stârnind invidia con -cu renţei. Prin comparaţie, JP Morgan era mai degrabă o com-panie ştearsă; de ce era oare acum atât de prezentă?

„Ăsta e apanajul mafi ei de la Morgan. Ei au creat piaţa derivativelor de credit“, mi-a şoptit vecinul meu, apoi a tăcut brusc, de parcă ar fi dezvăluit un secret de stat.

***

Prefaţă 13

Nu l-am mai întâlnit pe acel fi nanţist niciodată, aşa că nu am descoperit dacă ştia personal pe cineva din „mafi a” de la Morgan. Curiozitatea îmi fusese însă aţâţată. În lunile care au urmat, mi-am asumat misiunea solicitantă de a încerca să des-câlcesc ciudata şi neobişnuita lume a creditelor. Pe parcurs, am încercat să descopăr şi de ce avea JP Morgan un rol atât de important în acest domeniu nou şi complicat. La începutul călătoriei mele, nu aveam nici cea mai vagă idee despre eveni-mentele cruciale care urmau să zguduie lumea creditelor. În-tâmplarea face ca la un moment dat în cariera mea, să văd implozia unui sistem bancar, pentru că la sfârşitul anilor ’90 lucrasem în Japonia. Cu toate acestea, când am scris despre acest dezastru, nu mi-am imaginat nicio secundă că aş putea să-l văd reeditat în lumea fi nanciară occidentală şi, cu atât mai puţin, în domeniul CDO. Ceea ce m-a atras către lumea cre di-telor a fost doar intuiţia de jurnalist, sentimentul că se petrecea ceva important care, în mare parte, părea ignorat.

Mai târziu, prin 2006, am devenit serios alarmată de ceea ce vedeam şi am început să avertizez că ziua scadenţei este iminentă. Şi mai târziu, când sistemul fi nanciar a început să se prăbuşească, mi-am dat seama că povestea creditelor în gene-ral, şi a grupului JP Morgan în special, oferă indicii utile pen-tru răspunsul la întrebarea „ce a funcţionat greşit?”. Subli niez – problema nu a fost generată de faptul că grupul JP Morgan s-ar fi implicat direct în abuzurile care, în cele din urmă, au distrus câteva bănci. Nu s-a implicat. Problema nu a fost gene-rată nici de faptul că mafi a de la Morgan a fost singurul jucător care a creat piaţa produselor fi nanciare complexe. Mulţi alţi bancheri au fost, de asemenea, implicaţi în acest proces. Ca să scriu o carte inteligibilă, am fost nevoită însă să simplifi c puţin povestea. Dar straniul parcurs pe care l-a avut grupul Morgan în ultimele două decenii oferă perspective grăitoare asupra

Aurul nebunilor14

motivelor pentru care sistemul bancar a intrat în vrie. Acelaşi parcurs arată şi de ce o serie de idei care păreau „bune“ s-au dovedit a fi îngrozitor de „rele“. Este o poveste tragică, dar plină de învăţăminte, nu numai pentru bancheri, ci şi pentru noi toţi.

PARTEA ÎNTÂI

Inovaţia

17

CAPITOLUL 1

Visul instrumentelor derivate

Pe opt sute de metri de plajă privată impecabilă, de-a lungul minunatei zone de coastă a Floridei, se ridică,

rozaliu, hotelul Boca Raton. Clădirea a fost concepută într-un graţios stil mediteraneean de Addison Mizner, arhitectul din Palm Beach. De la deschidere, în 1926, s-a transformat într-un soi de templu exclusivist, decorat cu statui italiene sau pal-mieri dichisiţi, cu un port ce-ţi taie respiraţia, unde pot ancora treizeci şi două de iahturi, un club de tenis profesionist, un complex balnear ultimul răcnet, un teren de golf personalizat şi o fâşie de plajă privată. Puhoi de vedete şi oameni înstăriţi vin în această staţiune, considerată „o enclavă privată a lu-xului“, cu tarife pe măsură, unde se pot relaxa departe de ochii curioşilor.

Într-un weekend din vara anului 1994 soseau aici, însă, nişte clienţi ceva mai speciali: câteva zeci de tineri bancheri de la birourile JP Morgan din New York, Londra şi Tokio. Se adu naseră la o şedinţă mai neofi cială, în care să discute despre felul în care banca şi-ar fi putut dezvolta, în anul ce vine, de-partamentul de instrumente de credit derivate. În căldura ume dă a verii, printre palmieri şi arcade graţioase, grupul a

Aurul nebunilor18

îmbrăţişat ideea unui nou tip de credite derivate care avea să transforme din temelii vasta lume a fi nanţelor secolului al XXI-lea şi să joace un rol decisiv în cea mai grea criză economi-că de la Marea Recesiune încoace. „În Boca am început să discu tăm serios despre creditele derivate“, îşi aminteşte Peter Hancock, liderul de origine britanică al grupului. „Acolo a fost formulată cu adevărat ideea; ne-am şi imaginat anvergura la care ar putea ajunge“.

Asemenea celor mai multe progrese intelectuale, originea exactă a conceptului de credite derivate este difi cil de iden-tifi cat. Pentru Hancock, un tip extrem de cerebral, căruia îi place să descrie istoria ca pe o evoluţie ordonată a idei lor, pri-mul pas al procesului a avut loc în Boca Raton. Unii din tre mem brii echipei sale au, despre acel sfârşit de săptă mâ nă, doar nişte amintiri înceţoşate şi înecate în alcool. Ban cherii veniseră în Florida hotărâţi să petreacă din plin, cuprinşi de exuberanţa specifi că tinereţii şi de sentimentul că au tot dreptul din lume să o facă.

Lucrau pentru departamentele de credite „swap” – un un-gher aparte al universului creditelor derivate, una dintre cele mai fi erbinţi zone ale fi nanţelor, cu o dezvoltare extrem de rapidă. La înce putul anilor ’80, JP Morgan, alături de alte câte-va venerabile bănci, se lansa în domeniul nou înfi inţat al cre-dite lor derivate; de atunci nivelul de activitate în domeniu cres cuse fulminant. Până în 1994 valoarea nominală a tuturor contractelor de cre dite derivate trecute în registrele contabile ale JP Morgan ajun sese la 1,7 mii de miliarde de dolari1, iar activitatea depar tamentului genera jumătate din veniturile co merciale ale băn cii. În 1992, an în care JP Morgan a dat frâu

1 Loomis, J. Carol, „The risk that won’t go away“, Fortune, 7 marti e 1994.

Visul instrumentelor derivate 19

liber apetitului pentru derivate al publicului – totalul fusese de 512 milioane de dolari.

Mai uimitor decât cifrele în sine a fost faptul că mulţi ban-cheri şi investitori habar nu aveau că aceste instrumente de credite derivate vor genera sume atât de mari, fără să mai vorbim de ce făceau aşa-zisele grupuri „swap“. Cei care lucrau în domeniu aveau tendinţa să se înconjoare de un aer mis te-rios.

În momentul reuniunii de la Boca Raton, majoritatea mem-brilor din echipa JP Morgan aveau sub treizeci de ani. Unii abia terminaseră facultatea. Însă cu toţii erau convinşi, cu acea căpoşenie specifi că tinereţii, că deţin secretul transformării lumii fi nanciare, dar şi al creşterii semnifi cative a profi tului JP Morgan. Mulţi veniseră în Boca cu senzaţia că weekendul res-pectiv reprezenta un semn de mulţumire din partea admi-nistraţiei băncii.

În acea după-amiază de vineri, odată ajunşi acolo, s-au sa-lu tat călduros şi s-au îndreptat către baruri. Unii veniseră din New York, câţiva din Tokio, iar cei mai mulţi călătoriseră tocmai de la Londra. În câteva minute au început tot felul de concursuri de rezistenţă la băutură. După lăsarea nopţii câţiva dintre ei au cerut un microbuz cu care au plecat la un club de noapte local. Alţii au luat cu asalt maşinile de pe terenul de golf şi au făcut întreceri pe peluze. O gaşcă s-a strâns lângă piscina prin cipală a hotelului, ameninţându-se unii pe alții cu aruncatul în apă.

În vreme ce dezmăţul din jurul piscinei se intensifi ca, Peter Voicke, un neamţ destul de rezervat care avea funcţia de şef al departamentului de pieţe globale şi care, deşi abia se apropia de patruzeci de ani, era cel mai în vârstă dintre ofi cialii pre-zenţi, încerca fără succes să îi potolească pe chefl ii. Voicke fusese de acord cu ieşirea, în speranţa că asta avea să ducă la

Aurul nebunilor20

întărirea relaţiilor de camaraderie. „Este important să ne dez-voltăm spiritul apartenenţei la grup“, îi plăcea să spună cu pronunţatul său accent german. Dar camaraderia scăpase de sub control. Fiindcă nu mai aveau chef să îi asculte admo-nestările, câţiva colegi mai tineri l-au aruncat pe Voicke în piscină. „Pantofi i mei, pantofi i mei!“, a strigat când mocasinii lui cei scumpi i-au sărit din picioare.

Gloata beată l-a încolţit apoi pe Bill Winters, un american jovial care, la 31 de ani, era al doilea ca vârstă din grup. Cam fără tragere de inimă, acesta a încercat să scape, dar, ferindu-se, a fost izbit în plină fi gură de un cot şi faţa i-a fost scăldată în sânge. „Mi-ai spart nasul!“, a urlat el, prăbuşindu-se în piscină. Pentru moment, râsetele de beţivi au încetat. Voicke era în mod evident furios, mai ales că Winters fusese rănit. Acesta a în ceput însă să râdă, ieşind din piscină. Văzând că nasul este la locul lui, jocul a fost reluat.

Lovirea unui şef era considerată, la alte bănci, o ofensă în urma căreia puteai fi concediat. Dar JP Morgan se mândrea cu o organizaţie ce cultiva relaţii de apropiere, aproape fraterne. Cei din afară îi priveau pe angajaţii de la JP Morgan ca pe nişte indivizi elitişti şi aroganţi, înamoraţi până peste cap de mult-lăudata istorie a băncii şi de statutul ei de forţă dominantă în lumea fi nanciară din America şi Marea Britanie. Cei din inte-rior însă se raportau la banca unde lucrau ca la o familie. De-partamentul de credite derivate era unul dintre cele mai puţin supuse regulilor, dar avea şi una dintre cele mai unite echi pe. „Chiar ne distram – pe vremea aceea eram un grup foarte strâns“, îşi va aminti Winters cu un zâmbet melancolic. Privind înapoi la acele zile „sălbatice“, el şi mulţi din „vechea gaşcă“ le consideră ca fi ind cea mai fericită perioadă din viaţa lor.

La atmosfera cordială din interiorul echipei contribuia şi conducătorul acesteia, Peter Hancock. Avea 35 de ani şi era