VIOLENŢA UMANĂ: DISCURSUL JUSTIŢIEI ŞI DEMERSUL PSIHOLOGIC

AURORA LIICEANU

Comunicare prezentată la Sesiunea Ştiinţifică a Departamentului de Psihologie a Institutului de Filosofie şi Psihologie �C. Rǎdulescu-Motru� al Academiei Române, în ziua de 23 oct. 2003.

Violenţa umană este o temă a prezentului în multe ţări. Procesul globalizării obligă ţările să-şi cunoască situaţia naţională privind violenţa şi variatele sale forme de manifestare, criminalitatea şi metodele ei de prevenire. Violenţa socială, ca şi cea interpersonală reprezintă argumente solide pentru dezvoltarea unor programe educaţionale pentru a promova conştientizarea acestui fenomen şi a pleda pentru mijloace nonviolente de interacţiune socială. Modernitatea şi condiţia urbană generează noi forme de violenţă, provocând schimbări la nivelul valorilor şi aspiraţiilor indivizilor. Conflictele datorate sărăciei, dar şi lipsei de educaţie şi informaţie, generează contexte de viaţă privată în care violenţa este un comportament tolerat, chiar acceptat, el fiind învăţat de copii şi reprodus ca stil frecvent şi �firesc� de comportament interpersonal. Victimizarea produce modificări psihologice, dificultăţi de relaţionare şi disfuncţionalităţi la nivelul mecanismelor dezvoltării personalităţii, greu de ameliorat. În condiţiile în care familia se arată a fi pentru copii un mediu mai periculos decât strada, o modalitate extremă de apărare faţă de violenţă a fost şi este încă fuga de acasă, cauză frecvent invocată de copiii străzii. Aceşti copii au suferit toate formele de abuz, de la neglijare şi bătaie, până la exploatare economică şi sexuală, strada devenind pentru ei un loc de refugiu pentru protejare şi supravieţuire (Graţiela Văduva, 2003, p. 8). De aceea, creşterea infracţiunilor comise cu violenţă de câteva ori faţă de anul 1989 în totalul infracţiunilor judiciare, ca şi creşterea cu peste 10% � în ultimii trei ani � a numărului de infracţiuni care au avut drept consecinţă moartea victimelor, au determinat reorientarea către măsurile de prevenire a violenţei. Astfel, prevenirea violenţei începe să fie considerată o prioritate. �Youth voices�, o anchetă UNICEF din anul 2001 asupra opiniilor, fricilor, speranţelor şi viselor copiilor şi adolescenţilor (Mediafax, 2001) � eşantionul de populaţie din ţara noastră fiind de 400 copii şi adolescenţi între 9�17 ani, dintre care

Rev. psih., t. 49, nr. 3�4, p. 167�175, Bucureşti, iulie�decembrie 2003

Aurora Liiceanu 2 168

97% cuprinşi în sistemul de educaţie publică � a pus în evidenţă că 39% dintre subiecţi au declarat că se confruntă cu violenţă şi comportament agresiv în contextul clasei. De asemenea, deşi tortura şi tratamentul inuman şi degradant sunt interzise, există date după care poliţia foloseşte forţa fizică, adoptând comportamente violente (Country Reports on Human Rights Practices, 2001). Violenţa împotriva femeii continuă să fie o problemă serioasă şi de aceea în 2001 şi 2003 s-au adoptat legi privind abordarea acestui fenomen social şi măsuri pentru ameliorarea manifestărilor lui şi a consecinţelor sale (Legile nr. 705/2001 şi nr. 217/2003). Într-o anchetă desfăşurată în anul 2000, pe populaţie românească, s-a relevat faptul că 23,4% dintre femei au suferit comportamente verbale violente din partea partenerilor lor, 10% abuz fizic şi 1,8% abuz sexual (US Centers for Disease Control, 2000). Se poate spune că au existat şi există relaţii subtile şi complexe între concepţia şi abordarea legală, psihologică şi cea profană a fenomenului de violenţă umană. Concepţia şi abordarea legală se referă la reglementarea violenţei, concepţia şi abordarea psihologică a violenţei se referă la mecanismele psihologice ale comportamentului prin care se exprimă violenţa, iar concepţia şi abordarea profană se bazează pe credinţele şi opiniile societăţii. Acestea influenţează, dar sunt şi influenţate de felul în care ochiul justiţiei priveşte societatea şi buna ei funcţionare. La nivelul specialiştilor, există puncte de divergenţă între abordările juridice şi cele psihologice ale infracţiunii, în special în ceea ce priveşte responsabilitatea, intenţia şi sancţiunea. Se propune chiar şi o metaforă medicală după care dreptul penal reprezintă chirurgia fenomenului criminal, care acţionează prin intermediul bisturiului sancţiunii, în timp ce criminologia, în revanşă, îi aduce o colaborare diagnostică. Violenţa este o realitate multidimensională, care poate fi abordată din perspective diferite: istorică, sociologică, biologică, antropologică şi psihologică. Din perspectivă psihologică şi socială, violenţa este universală, ea manifestându-se, cu diferenţe culturale, în toate societăţile. Agresivitatea umană este utilizată ca mijloc de structurare şi de reglare a relaţiilor de putere în diferite spaţii publice � instituţionale sau nu � şi private. Viaţa oferă o bogată fenomenologie a violenţei, reclamând o atenţie mai mare dată corpului social. Natura umană are, fără îndoială, un potenţial de agresivitate în structura sa. Viaţa modernă a rafinat şi a adus în domeniul manifestărilor ei forme noi legate de realităţile prezentului: violenţa prin internet, violenţa legată de droguri, traficul de fiinţe umane, violenţa urbană.

Violenţa psihologică, o realitate prea complexă

În condiţiile contextului actual, al conceptelor care au apărut şi care contribuie la înţelegerea fenomenului violenţei � dincolo de cea fizică, cel mai mult cunoscută şi investigată � se poate spune că situaţia de mai sus este o manifestare a

3 Violenţa umană 169

violenţei perverse în cotidian. Ea se exprimă prin distrugerea morală a victimei şi, aşa cum arată Marie-France Hirigoyen (1998), ea există în cupluri adesea, dar este fie negată, fie banalizată, fie redusă la o simplă relaţie de dominaţie. Ea este, aşa cum citează autoarea, ceva care �poate ucide sau umili fără să-ţi murdăreşti mâinile�, pentru că �una dintre marile bucurii ale vieţii este cea de a ne umili semenii�. Violenţa psihologică este un tip de violenţă care s-a agravat în societatea contemporană, ea a existat însă şi în trecut, fiind un tabu. Violenţa fizică are o istorie mai lungă în câmpul conştiinţei şi cunoaşterii umane şi, ca atare, un prestigiu social mai mare. Legea cu greu poate, astăzi, introduce în domeniul ei realităţi care nu au vizibilitate. Urmele, în cazul violenţei fizice, se văd, cer spitalizare adesea, analize, expertize, tratamente, convalescenţă. Oamenii încă acordă o mare importanţă violenţei fizice pentru că modelul medical încă rezistă, deşi paradigma modernă a violenţei impune modelul psihosocial. Acesta este mai comprehensiv, mai larg, incluzând variabile extrem de importante cum sunt educaţia, religia, cultura, sexul, răspunzând astfel realităţilor prezentului. Componentelor psihologice care acompaniază violenţa fizică li s-au acordat mai puţină importanţă până în prezent, violenţa fiind medicalizată tradiţional. Tradiţia şi realitatea prezentă ne spun că femeile şi copiii sunt �victime preferate�, datorită incapacităţii lor de a face faţă forţei fizice masculine. Se mai spune că bărbatul este bărbat în violenţă � violenţa este reprezentată în stereotipul virilităţii �, iar că femeia ocoleşte un anume fairplay prin natura sa perversă. Violenţa domestică exprimă mai ales controlul şi coerciţia masculină, manifestată prin violenţă fizică, verbală şi sau psihologică, având ca rezultat privarea de libertate, dezvoltarea unui sentiment de insecuritate, imagine de sine negativă şi subordonare. O altă viziune � şi implicit definiţie � a violenţei domestice are în centrul ei statutul legal al partenerilor, bazându-se mai degrabă pe funcţionalitatea familiei. Prin urmare, violenţa domestică este definită ca o �ameninţare sau producerea unei răniri fizice în trecutul sau prezentul convieţuirii cu partenerul. Atacul fizic sau sexual poate fi acompaniat de intimidări şi abuzuri verbale; distrugerea unor bunuri personale ale victimei; izolarea ei forţată de prieteni sau restul familiei sau alte persoane care ar putea constitui un potenţial ajutor pentru victimă; ameninţări la adresa unor persoane semnificative pentru victimă, incluzând aici şi copiii; răspândirea unor ameninţări şi a terorii în jurul victimei; controlul accesului la bani sau la lucruri personale, hrană, mijloace de transport, telefon şi alte surse de protecţie şi îngrijire de care ar putea beneficia femeia victimă� (E. Stark, A. Flitcraft (1996). Cei mici şi slabi au fost totdeauna victime potenţiale. Puterea, sub forma forţei fizice, a funcţionat mereu şi funcţionează şi astăzi, dacă ne amintim chiar şi victimele conflictelor armate din ex-Jugoslavia care au produs o stimulare a interesului specialiştilor pentru violenţa umană. Rolurile de victimă şi agresor pot fi transgresate, şi în închisorile de femei întâlnim femei care şi-au ucis soţii după ani îndelungaţi de bătăi şi conflicte. Dar, crima rămâne crimă.

Aurora Liiceanu 4 170

Statistici româneşti susţin faptul că violenţa se învaţă în primii ani de viaţă, în copilărie. Modelele parentale au prestigiul începutului. În 1999, folosind eşantioane reprezentative, s-a constatat că 41% dintre femei şi 60% dintre bărbaţi au suferit abuz fizic în copilărie şi că 25% dintre femei şi 26% dintre bărbaţi au fost martori în copilărie la abuzul fizic şi violenţă în relaţiile părinţilor lor (Raport Naţional privind Sănătatea Reproducerii, IOMC, 1999). Violenţa moderată este, evident, mai frecventă decât cea severă şi cea extremă. Pălmuirea, împingerea şi bruscarea au fost declarate de către 48% dintre femei, iar lovirea cu pumnul sau cu obiecte, bătaia severă sau cea extremă este, în general, raportată familiei. O cercetare asupra violenţei ca experienţă personală, efectuată de GALLUP (2003) pe un eşantion de 858 femei din Bucureşti, vârste cuprinse între 18�65 de ani, a evidenţiat următoarele constatări semnificative: � 52% dintre femei au fost abuzate verbal şi emoţional în familia lor; � 24% au fost victime ale acestor abuzuri în ultimele 12 luni, mai mult de o dată; � 42% dintre femei au fost abuzate în ultimele 12 luni de soţ sau de partener. Cauzele acestor manifestări de violenţă sunt: statutul socio-economic al familiei (57%), problemele legate de creşterea copiilor (8%) şi consumul de alcool (8%). Profilul demografic al victimei-femeie arată astfel: � între 18�24 de ani predomină abuzul verbal şi cel emoţional; � între 35�44 de ani, predomină abuzul sexual; � victimele au un nivel scăzut de instrucţie � nivel primar; � victimele au trei sau mai mulţi copii; � autorii agresiunilor au un nivel redus de instrucţie. Expresii ale violenţei domestice sunt: insulte, acuze de infidelitate; izolare şi control; ameninţări; lovituri cu palma. Ea este oarecum regretată, dar nicidecum intolerabilă. Oamenii nu par să-şi definească şi să se preocupe de ceea ce este intolerabil. Spaţiul privat a devenit centrul de interes al societăţii civile şi al justiţiei. Ochiul social priveşte cu stupoare şi nelinişte ceea ce se întâmplă în spaţiul privat, loc, prin definiţie, de refugiu şi securitate psihologică, pentru că efectele interesează şi are costuri sociale enorme. Invaliditatea, handicapul, moartea, traumele emoţionale, modificările traiectoriei existenţiale, sindromul post-traumatic etc., sunt realităţi astăzi percepute în nuanţe, alteori negândite, neştiute aşa cum le ştim în prezent. Dreptul la viaţă, integritate fizică şi psihică este garantat la nivel internaţional, dar realitatea reflectă lipsa de eficienţă a mecanismelor naţionale şi percepţia deformată a opiniei publice mai ales când violenţa se exercită în interiorul familiei.

Aspiraţia către o societate securizată, o aspiraţie a prezentului

Palmele, bruscările, lovirile, ca expresii ale violenţei domestice moderate, determină şi sunt determinate de un grad scăzut de gravitate şi o toleranţă mai mare; în spaţiul public, însă, ele sunt mai puţin tolerate, datorită vizibilităţii lor.

5 Violenţa umană 171

Legea instituie o percepţie mai gravă, presând individul către un control mai ridicat al comportamentelor. Controlul social şi poliţia trebuie să facă faţă la trei tipuri de rezistenţă pentru a asigura liniştea socială, ordinea şi, ceea ce numim, o societate securizată: terorismul � intern şi internaţional �, rezistenţa victimelor � grupuri sociale mobilizate pentru a protesta, generând violenţă de tip insurecţional (blocarea drumurilor, atacarea clădirilor, de pildă) � şi rezistenţa unor categorii sociale considerate periculoase (bande), în sânul oraşelor, constituite în zone interlope, marginale (Christian De Brie, 2001). Ameninţările la adresa ordinii sociale, �derapajul raţionalului către isterie colectivă� (Didier Bigo, 1993), au dezvoltat o industrie a mijloacelor de securitate, un corp de profesionişti ai prevenirii cu tendinţe de înflorire: mobilier urban cu vaporizator lacrimogen de buzunar, sisteme de blindaj, telesupraveghere, sisteme de alarmă, obstacole antiinvazioniste etc. Faţă de relaţia între violenţa urbană şi problemele economice şi sociale ale societăţii, poziţiile se contrazic adesea. Ideea de marcaj social este privită ca o discriminare care împiedică reinserţia socială a agresorilor şi recuperarea lor în sensul schimbării stilului de viaţă şi a sistemului de valori personale.

Normal şi patologic: o provocare a psihologiei

Există însă şi manifestări ale violenţei şi criminalităţii cu originea în psihopatologie, care îngreunează sancţiunea, făcând dificilă încadrarea juridică a faptei şi, respectiv, îndreptarea individului către forme alternative de privare de libertate: închisoare sau ospiciu. Cum distingem între potenţialul normal de agresivitate umană � înscris în ADN, spun biologii � şi cel anormal, care face ca individul să nu fie apt de control, să nu aibă remuşcări şi disponibilităţi empatice? Relaţia între specialist şi victimă-agresor şi percepţia acestui cuplu este diferită de cea a publicului. Pentru public, în mass media, se privilegiază victima � oricine din public se poate identifica cu victima, în măsura în care orice individ se percepe ca victimă potenţială �, deşi publicul este fascinat de agresor. Relatările victimelor, cât ar fi ele de impresionante nu ne asigură de autenticitatea informaţiilor pe care ele le conţin, dar pot justifica măsurile represive şi întărirea lor, când ele sunt difuzate la TV.

Instituţia heterosexualităţii şi tradiţia violenţei interpersonale

Pentru a nuanţa fenomenul violenţei domestice � după unii autori numită şi violenţă în familie �, specialiştii fac referiri fie la violenţa conjugală sau violenţa în cuplu, fie la violenţa conflictuală. Unii autori folosesc termenul de violenţă intimă (James M. Mannon, 1997) pentru a distinge în sfera violenţei domestice acel tip de violenţă care are loc în cuplu (atâta vreme cât accentul se pune astăzi pe cuplu şi

Aurora Liiceanu 6 172

mai puţin pe familie, familia fiind echivalată de cuplul cu copii. Violenţa conflictuală se exprimă prin lovituri, răniri şi chiar omor, manifestate în cursul înfruntării între adversari care se cunosc. Ea este cea mai răspândită formă de violenţă, dacă lăsăm la o parte violenţa între adversari care nu se cunosc şi alte forme de violenţă, foarte discutate astăzi, cum ar fi crimele în masă, cele împotriva umanităţii sau cele în cursul unor conflicte armate. Familia tinde să devină cadrul unei agresivităţi extrem de puternice, a unor forme de imoralitate greu acceptată de opinia publică a cărei imagine pozitivă despre familie se erodează perceptibil. A fost din totdeauna aşa sau această latură negativă a familiei a devenit vizibilă datorită presiunilor către transparenţă a prezentului şi tendinţei de dezinhibiţie şi de renunţare la tabu-uri? Aceasta este una dintre întrebările pe care şi le pun cei interesaţi de criminogeneză. Relaţiile intime şi sexuale ale femeilor cu bărbaţii, oricât de consensuale şi egalitare ar fi la nivel individual, sunt de facto bazate pe construcţia hegemonică a heterosexualităţii, care atribuie putere, autonomie şi subiectivitate în mod diferit pentru femei şi bărbaţi (Nicola Garvey, 1992, p. 325�351). Astfel, abordarea feministă a relaţiilor între sexe a reuşit să convingă teoreticienii axaţi pe definiţia masculinităţii şi cea a feminităţii, ajungând să capete expresie juridică. În acord cu interpretările psihanaliste, dominaţia masculină nu mai este pusă sub semnul întrebării, ea constituind o preocupare importantă a unor sociologi teoreticieni de mare anvergură (Sandra Bartky, 1990). Sexismul şi societatea patriarhală nu mai sunt concepute drept cauze primare ale violenţei, ci mai degrabă drept contexte în care bărbaţii pot alege violenţa pentru a rezolva conflictele (Lee Ann Hoff, 1990). Instituţia heterosexualităţii � căsătoria � este un spaţiu al unor dezbateri din ce în ce mai frecvente. Cercetătorii care au folosit autoevaluări înainte, în timpul şi după evenimentul de violenţă trăit de femei, au arătat că există o textură complexă de relaţii între factorii individuali, sociali şi materiali care afectează decizia femeii bătute de a rămâne în/sau a părăsi relaţiile violente. Întrebări ca �de ce sunt bărbaţii violenţi?� şi �de ce sunt femeile atât de uşor victimizate?� trebuie să-şi găsească răspuns în felul în care se defineşte şi construieşte identitatea masculină, în felul în care este reprezentată masculinitatea în mentalul masculin. În stereotipul masculinităţii, virilitatea este asociată cu forţa fizică. Totuşi, chiar dacă atenţia acordată victimei � femeie, copil � a generat programe de recuperare identitară, femeile bătute nu se bucură de compasiunea necondiţionată a unor specialişti care consideră că ele nu sunt victime lipsite de ajutor, neajutorate, ci mai degrabă agenţi morali responsabili, a căror adevărată responsabilitate le face conspiratoare/participante la actele de violenţă (Ibidem). Femeile şi copiii agresaţi ar trebui, astfel, să se confrunte cu noi realităţi psihologice, dezvoltând �rituri contemporane de trecere� de la o viaţă cu violenţă, la una în care violenţa lipseşte. Există, fără îndoială, clipuri TV, sloganuri,

7 Violenţa umană 173

programe educaţionale etc., menite a trezi conştiinţa publicului, a societăţii civile în raport cu diversitatea tot mai mare a formelor de violenţă în societatea contemporană. Realitatea este însă, că noi trăim într-o societate care sprijină tacit violenţa masculină, plasând adesea responsabilitatea în mod eronat asupra femeii ca factor incitant, doritor sau chiar provocator de violenţă. Acesta este un punct de vedere corect, dar incomplet. Statisticile naţionale încep să facă referiri la criminalitatea feminină. Instituţia heterosexualităţii este centrată pe oprimarea femeilor, ele fiind legate, fixate într-o structură de familie patriarhală, în care atât ele, cât şi copiii sunt dependenţi economic, iar serviciile domestice, sexuale şi emoţionale sunt incluse implicit în contractul între femei şi bărbaţi, numit tradiţional căsătorie. Aceste servicii sunt întărite de tradiţie, exprimate în stereotipuri, furnizând baza cognitivă necesară construcţiei identităţii feminine, a feminităţii. Violenţa sexuală a fost folosită pentru a întări supunerea femeilor şi statutul lor de inferioritate, pentru că legea, dependenţa financiară şi forţa fizică nu sunt suficiente pentru intimidare (Robyn Rowland, 1992, p. 459�463). Feministele radicale vorbesc despre brutalitatea masculină şi despre faptul că, adesea, actul sexual este o expresie a puterii bărbatului asupra femeii, exprimată prin ostilitate şi furie. Violenţa sexuală nu este despre sex, spun ele, ci despre putere, iar prin această violenţă femeia este pedepsită, umilită, pusă la locul ei, în zona sexualităţii, pe lângă cea a actului sexual în sine (Andrea Dworkin, 1987). Dar şi frica bărbaţilor de femei nu poate fi neglijată, ea fiind o temă culturală preferată de psihanilişti şi nu numai de ei. Stereotipii care fixează femeia în categoria fiinţelor lipsite de onestitate, perfide, interesate doar de propria lor persoană etc. există în producţia culturală a omenirii. Odată ce violenţa domestică, inclusiv cea sexuală, poate fi concepută ca o violenţă contextuală, structurală, singura soluţie a diminuării manifestării ei rămâne a opune sexualităţii patriarhale � învăluită în tabu-uri şi necomunicare �, relaţii heterosexuale care să asimileze în conţinutul lor dimensiunea feministă a abordării relaţiilor între sexe. Ca atare, această opoziţie trebuie să genereze noi realităţi interpersonale: � distribuţia echitabilă a puterii în termeni de independenţă economică (femeia nu mai este obligată să furnizeze servicii domestice, sexuale şi emoţionale; aici îşi găseşte argumente legea privind consensul în cuplu, indiferent de legitimitatea lui); � relaţii în care sexul nu este calea primară de relaţionare, ci pur şi simplu un aspect al altor dimensiuni importante cum este prietenia, compania; � relaţii în care bărbaţii trebuie să detaşeze violenţa de experienţa masculinităţii (disocierea virilitate-violenţă). Violenţa şi dominaţia în relaţiile interpersonale în familie izvorăsc, în mod bazal, din putere şi diferenţele de putere.

Aurora Liiceanu 8 174

Chiar şi violenţa în spaţiul privat va fi din ce în ce mai mult controlată social � nu ne vom mai bate, dar va rămâne violenţa simbolică, psihologică, mai dificil de identificat, diagnosticat, tratat, cea socială se va structura şi organiza din ce în ce mai bine într-o dimensiune obligatorie supravieţuirii. Violenţa urbană şi cea de grup � bandele, crima organizată � vor fi expresiile moderne ale violenţei, aşa cum �computer violence� îşi va găsi particularizări în domeniul privat, astăzi greu de imaginat. Transparenţa violenţei domestice a crescut mult. Ştim din ce în ce mai sigur că mediul privat generează nu numai iubire şi înţelegere, ci şi conflicte şi agresivitate. Străinului şi fricii de străin � cu un prestigiu mare în imaginarul uman � i se acordă o mică importanţă în raport cu violenţa de proximitate � familia, rudele, vecinii, cei cu care intrăm în contact, cunoştinţele � în abordarea violenţei şi a criminalităţii. Proximitatea ca factor al criminalităţii a căpătat un prestigiu mare în criminologie. Dar, cel mai important lucru este că legea educă. Ea schimbă atitudini şi percepţii, limpezeşte lumea riscurilor, determină mecanisme noi de apărare şi prevenire. Dacă legea apare pentru că viaţa o impune, ea, la rândul ei, schimbă viaţa şi poate schimba � optimist vorbind � echilibrul între bine şi rău. Important este să existe accesul la informaţia despre lege, pentru că adesea cunoaşterea legii diminuează propensiunea către criminalitate, susţinând controlul de sine.

Ce face psihologia când vorbim despre violenţă

Există după unii autori (Jenny Kitzinger, 1992, p. 399�415), părerea că psihologia produce structuri retorice puternice care perpetuează rolul ei în definirea realităţii. Astfel, continuând această afirmaţie, se arată că psihologia nu este o parte a soluţiei la violenţa masculină, ci mai degrabă o parte a acestei probleme. Mai mult decât atât, între anii 1980�1990 s-a creat o industrie a incestului care a utilizat abuziv explicaţii psihologice, fără însă a contribui la înţelegerea relaţiilor profunde şi subtile între sexe. Psihologiei i se reproşează faptul că a dezvoltat un cadru conceptual despre implicaţiile violenţei sexuale pentru relaţiile între femei şi bărbaţi care nu au făcut decât să întărească conformismul faţă de normele heterosexuale. La baza acestui reproş stă ideea după care relaţia între violenţa masculină şi sexualitatea masculină este trecută sub tăcere în mod sistematic. Psihologilor, dar şi psihiatrilor � când este cazul �, le revine sarcina de a sprijini curentul laxist (cel care se opune controlului social cu forme punitive extreme), care susţine personalizarea interpretării juridice a actului criminal şi rafinarea distincţiei între psihopatie şi tulburare a personalităţii (Hanna Putkonen, Jutta Collander, Marja-Liisa Honkasalo, Jonko Lonnqvist, 2001, p. 200�212). Programele de prevenire a violenţei domestice, în care copilul abuzat şi femeia victimizată sunt învăţaţi să spună �nu�, sunt privite ca expresii ale unei dorinţe de a ajuta victimele, de a întări conştientizarea drepturilor fiecăruia.

9 Violenţa umană 175

BIBLIOGRAFIE

1. BARTKY, Sandra, Feminity and domination. Studies in the phenomenology of oppression, New York and London, Routledge, 1990.

2. BIGO, Didier, Du discours sur la menace et ses ambiguïtés, Paris, 14, 1993, Cahiers de la sécurité intérieure, La Documentation Française.

3. Country Reports on Human Rights Practices, 2001, Bureau of Democracy, Human Rights, and Labor, March 4, 2002 (Referirea la ţara noastră din acest raport).

4. DE BRIE, Christian, Aux bons soins d�une société sécuritaire, Manière de voir, 2001, 56, Le Monde Diplomatique: Sociétés sous contrôle, p.68.

5. DWORKIN, Andrea, Intercourse, New York, The Free Press Macmillan, 1987. 6. GARVEY, Nicola, Technologies and effects of heterosexual coercion, Feminism and psychology,

2, 3, 1992, p. 325�351. 7. HIRIGOYEN, Marie-France, Le harcèlement moral. La violence perverse au quotidien, Paris,

Syros, 1998, Redăm definiţia violenţei perverse sau hărţuire morală: �Este posibil de a distruge pe cineva doar cu cuvinte, priviri, subînţelesuri�. Autoarea analizează forme ale hărţuirii morale cum ar fi manipularea, persecuţia, intimidarea. Pentru autoare, violenţa perversă este sinonimă cu hărţuirea psihologică.

8. HOFF, Lee Ann, Battered women as survivors, London, Routledge, 1990. 9. KITZINGER, Jenny, Sexual violence and compulsory heterosexuality, Feminism and Psychology,

2, 3, 1992, p. 399�415. 10. Legea nr.705/2001 privind înfiinţarea sistemului naţional de asistenţă socială şi Legea

nr.217/2003 privind monitorizarea cazurilor de violenţă în familie, informarea populaţiei în legătură cu cauzele şi consecinţele violenţei în familie, îndrumarea părţilor aflate în conflict către serviciile de mediere, realizarea unor programe educative pentru părinţi şi copii şi asigurarea unor servicii de consiliere juridică şi de asistenţă psihologică. În anul 2000, prin legea nr.197, s-a modificat Codul Penal, introducându-se măsuri de ocrotire a victimelor violenţei în familie prin impunerea unor modalităţi normative agravante şi a unui regim sancţionator mai sever în cazul săvârşirii unor astfel de fapte.

11. MANNON, M. James, Domestic and intimate violence: An application of routine activities theory, Aggression and Violent Behavior, 2, 1, 1997, p.9�24.

12. Mediafax, 2001. 13. PUTKONEN Hanna, COLLANDER Jutta, HONKASALO Marja-Liisa, LONNQVIST Jonko,

Personality disorders and psychoses form two distinct subgroups of homicide among female offenders, The Journal of Forensic Psychiatry, 12, 2, 2001, p. 200�212.

14. Raport Naţional privind Sănătatea Reproducerii, IOMC, 1999. 15. ROWLAND, Robyn, Radical feminist heterosexuality: The personal and the political, Feminism

and psychology, 2, 3, 1992, p. 459�463. 16. STARK, E., FLITCRAFT, A., Women at risk, New Delhi, London, Sage Publication, 1996. 17. US Centers for Disease Control, 2000. 18. VĂDUVA, Graţiela, Familia, mai periculoasă decât strada, Dilema, an XI, 2003, 530, p.8.