Atei, ateism, originea speciilor

culturavietii.ro/2015/01/09

de Aliana Familiilor din Romnia In ultimii ani prezenta ateismului in spatiul public a luat o amploare nemaintilnita in Occident, mai ales in Statele Unite

unde ateii au scontat succese majore in tribunale. Despre asta intentionam sa scriem mai pe larg in lunile care urmeaza. In

acelasi timp, insa, intelectualii atei publica un numar tot mai mare de carti si materiale carora media seculara le acorda un spatiu generos. Intr-o oarecare masura, scrierile lor au efect. In Europa Occidentala numarul persoanelor care se declara

fara Dumnezeu ori neaga existenta lui Dumnezeu e in crestere, in timp ce de cealalta parte a Atlanticului numarul ateilor

inca ramine mic, dar constant. Numarul lucrarilor dedicate istoriei ateismului este si el in crestere. Cu toate ca de la o vreme cartile care trateaza acest subiect tind sa devina monotone si adauga tot mai putina valoare la ceea ce s-a scris deja asupra

subiectului, unele dintre ele examineaza subiectul din perspective unice, ceea ce il tine pe cititor interesat in lecturarea in

intregime a cartii.

O noua aparitie editoriala

O astfel de carte a fost publicata anul trecut de britanicul Nick Spencer sub un titlu care intriga: Atheists: The Origin of the

Species (Ateii: originea speciilor) Asa dupa cum titlul indica, Spencer examineaza originea speciilor de atei, afirmind inca de pe primele pagini ca ateismul nu este un monolit si nu poate fi tratat ca atare. De-a lungul istoriei, ateismul s-a

manifestat in forme multiple, oamenii au dat ateismului intelese diferite iar cei care l-au promovat nu au fost neaparat

persoane care nu au crezut in existenta lui Dumnezu sau a divinitatii. Iar unii intelectuali proeminenti occidentali, intre ei

T.S. Eliot, au declarat ateismul o religie in sine, o varianta a crestinismului, un crez aparte cu un ritual specific lui. Iar daca ateismul are origini, motivul principal pentru care inca exista este existenta teismului, adica a credintei in divinitate. In alte

cuvinte, atita timp cit oamenii vor manifesta o credinta in Dumnezeu ori in divinitate, conchide Spencer, ateismul si ateii

vor exista si ei. In acest sens, ateismul nu este originar, ci reactionar. Este o reactie impotriva si la adresa celor care cred in Dumnezeu.

Originile ateismului La inceput insa nu a fost asa. Invatam lucruri interesante despre originile ateismului in cartea lui Spencer. Ateismul era

cunoscut in lumea antica. Originile lui exacte nu sunt cunoscute, dar Biblia il mentioneaza. Vechiul Testament numeste

ateii nebuni. (Zis-a cel nebun in inima sa: Nu este Dumnezeu! Psalmul 14:1) Ateismul era cunoscut si in Grecia antica. Plato, ne informeaza Spencer, ne spune ca in vremea lui erau trei tipuri de ateism. Prima varianta e cea clasica: neaga in totalitate existenta lui Dumnezeu. Al doilea ateism nu neaga existenta lui Dumnezeu, dar presupunea ca intre

divinitate si oameni nu exista nicio legatura, intre ei fiind o separare totala. A treia forma de ateism, insa, este probabil si

cea mai periculoasa: zeii sunt creati dupa chipul si asemanarea oamenilor, nu invers. Adica oamenii isi creeaza dumnezei dupa imaginatiile si moravurile lor si le atribuie caractere asemanatoare oamenilor. Cartea lui Spencer este interesanta

tocmai pentru ca analizeaza evolutia gandirii ateiste din aceste trei perspective.

Ateismul modern

Despre un ateism modern se poate vorbi doar de 150 de ani incoace, dupa enuntarea teoriei evolutioniste si a credintei

omului in puterea stiintei si a ratiunii. Daca pina acum 150 de ani oamenii asteptau salvarea (ori mantuirea) din partea lui

Dumnezeu, de atunci incoace au o alternativa: stiinta si ratiunea. Acestea din urma au devenit, in Secolul XX, fundamentul societatii seculare.

Dar sa nu ne lasam inselati, atentioneaza Spencer. Pretentia ateismului ca, asemenea lui Prometeu, a descatusat pe om de

Dumnezeu, de franghiile si lanturile Bisericii, religiei ori credintei este o minciuna. Este un mit. De fapt, adauga el, ateismul are mai putin de a face cu ratiunea si stiinta si mai mult de a face cu politica. Ateismul modern a fost in primul

rind o cauza politica si sociala a intelectualilor deranjati de pozitia dominanta a Bisericii in lumea occidentala. Pentru a

surpa pozitia Bisericii, afirma Spencer, ateii aveau nevoie de o teorie care sa atraga masele si sa le intarite impotriva

Bisericii. Teoria asta a fost ateismul. La inceput a fost anticlericalism, a trecut apoi prin evolutionism, ratiune si stiinta si s-a transformat in cele din urma intr-o doctrina mai mult sau mai putin coerenta care se numeste ateism. This book argues [that] modern atheism was primarily a political and social cause, its development in Europe having rather more to do with the abuse of theologically legitimized political authority than it does with developments with science or philosophy. (Paginile xiv si xv) (cartea asta argumenteaza ca ateismul modern a fost in principal o cauza politica si sociala, si dezvoltarea lui in Europa a avut mai mult de a face cu abuzul autoritatii politice legitimate la nivel teologic, decit

cu descoperirile in stiinta si filosofie)

Ce este ateismul? Spencer incearca si o definitie a istoriei ateismului:

The history of atheism is best seen as a series of disagreements about the authority, the concept in which various concerns does God exist, how do we know, how should we live and who should we obey coalesce (Istoria ateismului e cel mai bine inteleasa ca un set de dezbateri despre autoritate, conceptia in care diverse preocupari exista Dumnezeu, cum stim si cum sa ne traim viata si de cine sa ascultam se suprapun.) In plus, Spencer numeste ateismul a parasitic creed, adica o invatatura parazitica lipsida de un esafodaj si care se defineste nu prin ceea ce ar avea original, caci nu are, ci prin atacurile la adresa celor care cred in Dumnezeu. Atacurile virulente impotriva credintei si a credinciosilor au fost mereu, si inca ramin, dieta zilnica a ateismului. Nu exista varietate

in manifestarile ideologice ale ateismului. Exista o limita a modalitatilor prin care se poate promova si explica fraza,

banala, nu exista Dumnezeu. Si tocmai acesta este falimentul ateismului si al secularismului cladit pe ateism: ateismul pretinde sa demoleze credinta in Dumnezeu dar e incapabil sa o inlocuiasca, sa umple vidul. Din aceasta perspectiva,

ateismul se afla in aceasi pozitie in care s-a aflat teismul la inceput: e mereu atacat pentru pozitiile lui subrede.

Profilul ateului Cititorii acestor rinduri probabil vor fi surprinsi sa afle ca ateii in Europa sunt mentionati inca din Secolul XV, iar incepind

cu Secolul XVI numarul cartilor si pamfletelor care denuntau credinta in Dumnezeu, la acea vreme publicate ilegal, a

crescut vertiginos. Arhivele istoriei indica ca termenii de ateu si ateism au aparut in scrierile europene pentru prima data in prima parte a Secolului XVI. Italia anului 1551 a fost descrisa de un calator englez ca tara bolilor, a otravitilor si a ateilor. La fel si Voltaire, in cartea lui The Sage and the Atheist (Invatatul si ateul), scria ca in Secolul XVI Italia era plina de atei. Arhivele Inchizitiei spaniole mentioneaza si ele mii de cazuri de persoane arestate ori date in instanta pentru ateism. La inceputul Secolului XVII in Paris se estimeaza ca traiau 50.000 de atei. O carte publicata in Germania in 1713 pretindea ca ateismul in Germania a aparut in Secolul XII. La fel in Olanda, care vreme de multe veacuri a fost refugiul

preferat al ateilor, infidelilor si al celor razvratiti impotriva lui Dumnezeu. Anglia Secolului XVI era si ea descrisa ca o tara

a infidelilor si ateilor. Carti publicate atunci estimau numarul infidelilor si ateilor in Anglia la 900.000, adica o ses ime din intreaga populatie a tarii. Ateismul s-a raspindit cu rapiditate nu doar intre cei educati dar si la masele needucate. Un

scriitor de pe vremea aceea numea ateismul un virus al mintii (a virus of the mind). Insa, termenii ateu si ateism defineau, in secolele XV-XVII, cu totul altceva decat azi. Cuvintul ateu era o eticheta vulgara aplicata oamenilor care isi traiau viata in neorinduiala, imoralitate, pacatosenie, ori batjocoreau invataturile

Bisericii ori ale Bibliei. In alte cuvinte, erau oamenii care isi traiau viata fara Dumnezeu. Eticheta aceasta ar fi echivalentul, in zilele noastre, al cuvintului depravat. In categoria ateilor de atunci intrau betivii, adulterii, cei care batjocoreau pe Dumnezeu, respingeau invataturile Bibliei, negau imortalitatea sufletului, negau invierea mortilor, existenta raiului ori a iadului, ori doctrina creatiei. Protestantii includeau in categoria aceasta pe Catolici si Catolicii, pe Protestanti. Englezul Nicholas Brenton, intr-o carte publicata in 1616, definea ateul ca

a danger to society, the love of vanity, the hate of charity, and the shame of humanity The tavern is his place and his belly is his god He knows not God, nor thinks of heaven but walks through the world as a devil toward hell (ateul e un pericol pentru societate, iubitor al vanitatii, uricios faptelor bune, rusinea umanitatii taverna e locul lui si pintecele dumnezeul lui nu cunosate pe Dumnezeu, nu se gandeste la cer si trece prin lumea asta ca diavolul spre iad)

Cauzele ateismului european

Interesante, insa, sunt si presupusele cauze care ar fi generat ateismul european. Scriitorii secolelor XVI si XVII le

identifica ca fiind diviziunile teologice ale acelor vremuri, scandalurile preotesti si bisericesti, profanarea lucrurilor sacre, bogatiile si prosperitatea, si filosofia. In timp, ateismul european a evoluat in directii opuse, impunind revizuirea termenului

de ateu si ateism. Incepind din Secolul XVII, si mai ales XVIII, termenul a inceput sa fie atribuit in mod exclusiv celor care

negau existenta lui Dumnezeu. Cartile lor, pe atunci inca publicate ilegal, au fost denuntate de Biserica, iar in 1549 Biserica Catolica a compilat un Index al cartilor interzise. Erau carti care nu doar denuntau existenta lui Dumnezeu, dar incurajau oamenii sa traiasca pentru moment si sa-si maximalizeze placerea fara teama de o pedeapsa eterna ori Judecata in viata de

apoi. Revolutia Protestanta, propune Spencer, a cauzat si ea proliferarea ideilor ateiste pentru ca Biserica nu mai detinea

monopolul interpretarii Scripturii. Incet, aceste idei au inceput sa se suprapuna, dind nastere ateismului occidental care a precedat Revolutia franceza din Secolul XVIII, o discutie pe care sperasm sa o continuam saptamina viitoare.

Reactia Bisericii Dupa cum era de asteptat, la inceput, reactia Bisericii a fost pe masura. Noel Journet, un invatator din Ardennes, Franta, a

fost ars pe rug in 1582 pentru ca a negat acuratetea Vechiului Testament, numind Biblia o carte plina de fabule, fantezii, si

falsuri. In 1661, Anglia a adoptat o lege impotriva blasfemiei, care prevedea pedepse severe pentru cei care, in vorba ori in scris, negau, criticau, or defaimau pe Dumnezeu ori Scriptura. In conformitate cu aceasta lege, in 1697, un tinar de 20 de

ani, Thomas Aikenhead, a fost executat pentru blasfemie. Student la Universitatea din Edinburgh, tinarul a fost auzit

batjocorind Scriptura, afirmind ca pina in 1800 crestinismul va dispare, si ca e prefarabil sa crezi in Mahomed in loc de

Hristos. Tot in vremea aceea autoritatile au inceput sa faca razii prin librarii sa confiste cartile care puneau la indoiala

credinta in Dumnezeu. Legislatii au fost deasemenea adoptate pentru a forta moralitatea in oameni. Cetatenii erau constransi prin lege sa mearga la biserica, sa plateasca zeciuiala si sa se casatoreasca la biserica. Intr-o oarecare masura

legile acestea au fost adoptate ca reactie la numarul in crestere al tavernelor, crasmelor si caselor de toleranta (ilegale la

acea vreme), cit si al celor care le frecventau. Oamenii pareau mai mult interesati in frecventarea tavernelor decit a

bisericilor. In secolul XVIII au aparut in insulele britanice si asa numitele hell fire clubs, cluburi in care oamenilor li se ingaduia desfraul. Motto-ul cluburilor era, in engleza, Theres no such thing as good or evil; but that which dos please or displease; theres no God, Heaven, or Devil. (Nu exista bine ori rau; doar ceea ce iti place ori displace; nu exista Dumnezeu, Rai ori diavol)

Reactia autoritatilor

Britanicii au reactionat la raspindirea decadentei si ateismului formind Societatea Regala (The Royal Society) in 1663. Scopul ei a fost glorificarea lui Dumnezeu prin organizarea de cursuri si prelegeri pentru apararea credintei in Dumnezeu. Robert Boyle, un crestin din Oxford, a condus Societatea Regala vreme de multi ani, obiectivul lui fiind apararea credintei

si explicind ca descoperirile stiintifice de atunci confirmau, nu contraziceau, existenta lui Dumnezeu si a creatiei Lui.

Prelegerile Societatii Royale il prezentau pe Dumnezeu ca guvernatorul moral al Universului. In paralel, ateii britanici au demarat si ei o ofensiva, publicind o multime de carti. John Toland numea religia superstitie si

miracolele descrise in Noul Testament fabule. Pentru el religia nu era necesara ori importanta pentru ordinea sociala ori moralitate. Tot pe vremea aceea ateii au lansat ideea ca ratiunea, nu credinta ori religia, poate fi fundamentul armoniei si coeziunii sociale. Tot in veacul XVII Thomas Hobbes, care pe fata se dadea drept credincios si crestin, in Leviatanul lui

lansa atacuri critice la adresa acuratetei Bibilei. Iar in 1670 Baruch Spinoza, evreu olandez, a publicat cartea pentru care a

ramas cunoscut in istorie, Tractatus Theologico-Politicus. Cartea i-a castigat si titlul de tata al ateismului modern. Ambii,

Hobbes si Spinoza, au incercat demolarea autoritatii Scripturii ca fundament al crestinismului. Mai nicio carte din Vechiul Testament nu a ramas necriticata de Spinoza. Profetii, afirma Spinoza, nu au rostit mesaje din partea lui Dumnezeu ci

expresii ale imaginatiilor proprii. Miracolele Scripturilor, dupa Spinoza, au fost scrise pentru cei needucati. Miracole nu

exista, zicea el, pentru ca ele contravin stiintei si legilor naturale. Pe de alta parte, Spinoza a fost fascinat de Hristos si apostoli pe care i-a desemnat ca exemple pozitive de moralitate. A

lansat ideea unei religii oficiale cu temple construite din fondurile publice, si notiunea de salvare (mantuire) prin dreptate si

compasiune. Noul Testament, in opinia lui, putea constitui bazele unei moralitati autentice dar si a unei religii private. In alte cuvinte, Spinoza a lansat notiunea dd religie privata, o idee mult vanturata si de ateii si secularistii zilelor noastre. Ei nu se impotrivesc religiei, zic ei, dar religia trebuie practicata acasa nu in public. In alte cuvinte, religia nu poate fi

exprimata in public ci numai privat.

Ideea lui Spinoza a prins. Secularistii promoveaza argumentul acesta peste tot. Un recent exemplu este editorialul New York Times din 10 ianuarie care recomanda crestinilor sa-si tina credinta pentru ei si sa o practice intre cei patru pereti ai

bisericii. Spatiul public nu are nevoie de religie.

In Anglia, Isaac Newton a contrabalansat ateismul britanic al veacului XVII publicind, in 1687, Principia, cartea care l-a facut faimos, si a carei teza fundamentala este ca stiinta confirma, nu infirma, existenta lui Dumnezeu, al unui Creator, al

unui Autor al Universului. Newton a numit fiinta aceasta divina a living, intelligent and powerful Being, adica o fiinta vie, inteligenta si puternica. Descendentii intelectuali ai lui Newton au dezvoltat, pe baza ideilor lui, notiunea de intelligent design care pina in ziua de astazi continua sa fi un contrapunct al ateismului.

Ateismul francez

Tot la acea vreme, anticlericalismul si ateismul a prins radacini puternice in Franta. Aici, Spencer examineaza scrierile ferocilor atei francezi ai secolelor XVII si XVIII. Louis XIV devenise un rege pios in anii din urma ai vietii si putin tolerant

cu ideile ateiste care incepusera sa-i impinzeasca regatul. Carti anticrestine, manuscrise batjocoritoare la adresa lui

Dumnezeu si pamflete atee au inceput sa fie introduse ilegal din Olanda, regatul cel mai tolerant al Europei pe vremea aceea. In secolul XVII Franta inca permitea torturarea si executarea celor vinovati de blasfemie. Chiar si in secolul XVIII

sunt mentionate persoane executate de autoritati pentru asa numitele crime confesionale. In 1766, de exemplu, Chevalier de la Barre a fost torturat in public pentru cantari blasfemice.

Printre precursorii ateismului francez, Spencer il examineaza pe DHolbach, cel care a cerut inlocuirea revelatiei cu ratiunea. Interesant pentru vremea lui, DHolbach a atacat si islamul, pe care a numit-o o religie care insela mintile oamenilor mai mult decit crestinismul. Atit de feroce era ateismul lui incit prietenii l-au poreclit inamicul personal a lui Dumnezeu. Cartea de capatii a lui DHolbach a fost Christianisme devoile (Crestinismul desvelit), foarte populara dar interzisa de autoritati. Autoritatile vanau pe cei care detineau cartea, faceau perchezitii prin librarii sa o confiste, si chiar

puneau in inchisoare persoanele care o detineau. DHolbach insa a fost cunoscut si pentru antisemitismul lui strident. Evreii Vechiului Testament erau priviti de el ca niste fiinte sub-umane, autori de povesti si superstitii, needucati, intoleranti, izolati. Spre deosebire de alti scriitori atei ai vremii lui, DHolbach afirma ca crestinismul nu poate fi reformat, adica transformat intr-o religie utila societatii, ci trebuia eliminat.

O discutie a ateismului francez nu se poate face fara a vorbi despre Jean Meslier, curiosul preot catolic care, la moartea lui

in 1729 a lasat in urma un manuscris care l-a trimis in paginile istoriei ateismului. Manuscrisul, cunoscut sub numele de

Memoire, pretindea sa prezinte dovezi ca toate religiile sunt false si ca inchinarea la Dumnezeu este o iluzie. Spencer il numeste pe Meslier primul ateu originar al Europei, prima persoana din Europa despre care se poate spune, cu certitudine,

ca era ateu. Spre deosebire de alti contemporani ai lui, insa, Meslier cerea eliminarea clasei preotesti si a bisericilor, o idee

acceptata si pusa in aplicare in Franta revolutionara de final de veac, in Rusia Sovietica si in alte tari comuniste, inclusiv

Romania, si azi, in China comunista. Diderot a mers pe urmele lui Meslier, iar dupa el au venit altii. Numarul scriitorilor anticrestini si anti-credinta ai veacului

XVIII a crescut cu rapiditate, devenind tot mai greu pentru autoritati sa controleze miscarea ateilor. Cartile lor negau

existenta lui Dumnezeu, promovau notiunea ca animalele si fiintele umane proveneau din aceleasi specii, prevestind astfel teoria evolutiei cristalizata si explicata de Darwin in Secolul XIX.

Ateismul german Daca ateismul francez a fost strident, cel german a fost mai domol, asemenea celui britanic. Ca si in Anglia, in Germania

ateismul de inceput a fost imbratisat de persoanele care traiau o viata depravata. Si acestia nu erau putini. In 1685, scriitori

germani mentionau tendinta crescinda a oamenilor de rind sa batjocoreasca Scriptura, sa nege existenta Divinitatii ori a

diavolului, a iadului, a paradisului ori a vietii vesnice. In 1696 a fost publicata o carte care denunta imoralitatea germanilor de rind care batjocoreau Scriptura. Dupa 1700 au inceput sa fie scrise carti anticrestine si ateiste. Predilectia ateilor germani

a fost negarea divinitatii lui Hristos si a miracolelor descrise in Biblie. Pe la 1700 a inceput sa circule in Germania un

manuscris anonim latin numit Symbolium sapientie care numea Biblia o carte scrisa de oameni pentru inselarea altor oameni, nega miracolele narate in Biblie si, curious, respingea necesitatea casatoriei si promova imoralitatea sexuala.

Cartea a fost tradusa in germana doar in 1749.

Scrierile anticrestine europene se acumulau de la an la an si de la secol la secol. Era nevoie acum de un moment potrivit

pentru a pune in practica ideile antireligioase si atee ale vremii. Prilejul acela a fost Revolutia Franceza din 1789.

Ateismul Secolului XVIII

Evolutia ateismului in Secolul XVIII a mers in directii diferite. Cel francez a devenit agresiv si politic, culminind in sangeroasa Revolutie Franceza din 1789, iar cel britanic a evoluat mai mult la nivel intelectual. Britanicii au dat ateismului

Secolului XVIII pe David Hume si Edward Gibbon.

Spencer il numeste pe David Hume primul mare erou al ateismului britanic (the first great hero of British ateism). Influentat de ateii si hedonistii francezi, Hume pretindea sa fi devenit ateu la 20 de ani. A ramas ateu toata viata iar

dispretul lui fata de credinta si, in special, crestinism, s-a intensificat de-a lungul anilor. Dispretul acesta s-a manifestat si la

adresa clericilor, a Bisericii si a intelectualilor care promovau ideea unei inteligente supreme ca autor si creator al

universului. Hume a negat nu doar existanta lui Dumnezeu ci si a sufletului, a imortalitatii lui, notiunea de pedeapsa eterna pentru pacat si miracolele Scripturii pe care le-a etichetat ca fiind fabule scrise de oameni needucati. Ideile lui sunt enuntate

in principala lui carte anti-crestina Natural History of Religion (Istoria naturala a religiei). Este mai putin cunoscut ca reputatul istoric britanic Edward Gibbon a fost anticrestin si ateu. Anglican la nastere, Gibbon a imbratisat catolicismul, doar pentru a-l abandona mai tarziu in viata impreuna cu credinta in divinitate si Dumnezeu. In anii

atei ai vietii lui, Gibbon a scris monumentala carte pentru care a ramas cunoscut pina in zilele noastre: Decline and Fall of

the Roman Empire (Declinul si prabusirea imperiului roman). Putini dintre noi probabil stiu ca Gibbon a atribuit prabusirea imperiului roman aparitiei si apoi ascendentei crestinismului.

Capitolul XV al cartii reda ideile anticrestine ale lui Gibbon. Ca istoric, el era interesat sa cunoasca originile istorice ale

crestinismului dar parea frustrat pentru ca erau greu de identificat. Un exemplu clasic al frustrarii a fost neputinta lui

Gibbon de a intelege intunecarea zilei in care Hristos a fost rastignit. De ce, intreaba, el, daca asta ar fi adevarat, istoricii ori oamenii de stiinta ai vremii nu au mentionat lucrul acesta in scrierile lor? Dar ce Gibbon ignora, insa, este ca istoricul

roman Pliniu cel Batrin a mentionat in scrierile lui un eveniment identic petrecut cu prilejul asasinarii lui Caesar.

Promisiunile ateismului

In iulie 1789 Franta a erupt in flacari si violenta impotriva bisericilor si a clericilor s-a dezlantuit pentru ani de zile. Preoti

au fost linsati, biserici au fost distruse ori pangarite, numele strazilor rescrise pentru a elimina numele crestine ori de

influenta religioasa, iar sarbatorile crestine, religioase si ritualurile crestine au fost interzise. Calendarul gregorian a fost inlocuit, lunile anului au fost renumite si Notre Dame a fost convertita intr-un Templu al Ratiunii. Voltaire si Rousseau au

devenit sfintii seculari ai Revolutiei. Libertinajul sexual practicat in anii revolutiei a atins apogeul, bisericile si obiectele de

cult devenind preferate pentru intretinerea de relatii sexuale. Obscenitatile la adresa lui Dumnezeu si blasfemia au devenit evenimente zilnice si parte din vocabularul zilnic al francezilor.

Dar ateismul Revoutiei franceze nu a durat mult. Autorii revolutiei s-au inspaimintat, realizind ca abandonarea religiei si a

credintei a rezultat in ascendenta imoralitatii si ca filosofia si ateismul nu puteau sa inlocuiasca catolicismul ca fundament al societatii morale. Treptat, francezii si-au dat seama ca au ajuns la o extrema, aceea a ireligiozitatii, si ca, in mintea lor,

necedinta era la fel de periculoasa ca si religiozitatea.

Ce era, deci, de facut? Cum se poate ajunge la o societate morala dar fara religie? Ar fi asa ceva posibil? Cu aceste intrebari

in minte, Franta, si dupa ea alte tari occidentale, a intrat in veacul XIX. S-a incercat o revenire la normal. Divortul a fost din

nou interzis, proprietatile bisericii au fost retrocedate, iar sanctitatea Duminicii ca zi de odihna si inchinare a fost restabilita. Intre religie si ateism, liberii cugetatori francezi au venit cu idei noi a treia cale, nici religie nici ateism. Compromisul ar fi o religie fara Dumnezeu. Religia fara Dumnezeu ar fi un sistem moral in care Dumnezeu ar fi inlocuit cu umanismul,

umanitatea, moralitatea, stiinta, progresul. Credinta in stiinta si abilitatea ei de a mantui a fost promovata cu asiduitate.

A aparut si notiunea de infalibilitate a stiintei, un articol de credinta al intelectualilor Veacului XIX. Stiinta a devenit dumnezeul Veacului XIX: ea poate schimba moralitatea, natura sociala a omului, poate imbunatati personalitatea umana.

Aceste articole de credinta au devenit cunoscute ca pozitivism, exponentul lui principal fiind francezul August Comte. In

1825 Comte a publicat Nouveau Christianisme (Noul crestinism) in care promova notiuni bizare ale unei religii noi, ateiste. Rugaciunile inca urmau sa fie facute, dar unor zeitati pagane. Comte a creat un calendar nou cu luni numite dupa

filosofi ori personalitati ai antichitatii (Aristotel si Arhimede, de exemplu), a declarat sarbatori noi care sa le inlocuiasca pe

cele crestine, a elaborat un sistem clerical si a solicitat publicarea de noi imnuri religioase.

Pietismul german si critica ateismului

In paralel, in Germania, la fel ca si in Franta si Marea Britanie, ateismul a inceput sa se metamorfozeze in secularism. In

Marea Britanie si in Germania ateismul a fost contracarat de treziri spirituale, cea din Germania fiind cunoscuta ca pietism. Pietismul a influentat pe marii filosofi germani ai Secolului XIX. Immanuel Kant a argumentat ca, chiar daca cunoasterea lui Dumnezeu nu e posibila, credinta in El e justificata. Kant a privit credinta in Dumnezeu ca un bun social suprem. Kant a fost si un aspru critic al ateismului din patru motive. Ateismul surpa motivatia individului de a fi ori trai o viata morala; duce la disperare; erodeaza virtutea si rezulta in vicii. Iar, in final, ateismul are consecinte negative ireversibile

asupra moralitatii: rezulta in libertinism si imoralitate.

Daca Kant a fost un apologet al credintei in Dumnezeu si, in consecinta, al crestinismului, Germania secolului XIX a fost

dominata de scrierile intelectualilor anticrestini. Aici, Spencer examineaza teologia liberala germana si apoi scrierile virulent anticrestine ale lui Friedrich Engels. In secolul XIX, 2 din 5 studenti germani studiau teologia, multi dintre ei

devenind nemultumiti cu starea politica si cu starea Bisericii din Germania. Pe terenul acesta fertil si-a publicat Engels

scrierile lui anticrestine in care a declarat Evangheliile ca mitologie pura. Secolul XIX a vazut insa si multiplicarea scrierilor despre existenta istorica a Mantuitorului. In anii 1840 Ludwig

Feuerbach a publicat The Essence of Christianity (Esenta crestinismuli) in care promova notiunea, deloc originala lui ori Secolului XIX, ca Dumnezeu este o creatura a imaginatiei umane si a nevoilor umane, o idee preluata si promovata in Secolul XX de Sigmund Freud.

Analiza ateismului german al secolului XIX ar fi incompleta fara a-l mentiona pe Karl Marx care si el a perpetuat idei

neoriginale, imprumutate din scrierile secolelor precedente, inclusiv notiunea ca Dumnezeu si religia sunt inventii ale

omului. Spencer, de fapt, il acuza pe Marx de lipsa de originalitate in examinarea religiei. Unica originalitate a lui Marx in istoria ateismului, spune Spencer, a fost argumentul lui ca religia a fost o unealta de asuprire a omului de catre om. Din

acest motiv, religia trebuie eliminata. Ideea aceasta a prins radacini in Rusia tarista, ateismul Rusiei fiind mai mult de

origine si influenta marxista decit nemarxista. In consecinta, politica de anihilare a credintei si Bisericii a avut prioritate in Uniunea Sovietica si in celelalte tari comuniste, inclusiv China comunista sub Mao.

Un alt aspect al ateismului Veacului XIX a fost proliferarea cartilor scrise despre Iisus Hristos, negindu-i divinitatea, si

uneori chiar si istoricitatea. Fichte, Renan, David Strauss, si altii au scris volume imense despre viata lui Iisus, sub titluri diferite, cum ar fi The Life of Jesus, Critically Examined (Viata lui Iisus, examinata critic). De la o vreme cartile acestea si-au pierdut originalitatea, ele tratind aceleasi subiecte si concluzii si imprumutind argumente unele de la altele: miracolele

Noului Testament sunt inventii si imaginatii, Iisus a fost un magician egiptean, evangheliile nu sunt autentice, ba unele

chiar sunt falsuri. Feuerbach a venit cu notiunea ca Iisus a fost doar un om inteligent care a invatat arta miracolelor de la caldeeni

Charles Darwin O discutie a ateismului secolului XIX este imposibila fara a-l aminti si pe Charles Darwin. Nu este inca cert daca Darwin a

devenit ateu in totalitate. Cert e, insa, ca la 20 de ani Darwin studia teologia la Cambridge si se pregatea sa devina pastor

anglican. In 1876 si-a publicat autobiografia identificindu-se in ea ca o persoana fara credinta, probabil mai mult agnostica

decit atee. Trei lucruri spunea el l-au propulsat in directia ateismului: indoielile lui privind Biblia, obiectii de ordin moral si studiul filosofiei. Spencer il caracterizeaza pe Darwin ca un ateu privind Dumnezeul crestinismului, dar nu ca un ateu

autentic.

In ultimele trei decenii ale vietii lui, ideile lui Darwin privind divinitatea au fluctuat. Intr-o scrisoare adresata filosofului William Graham, Darwin comenta ca a ajuns la concluzia ca universul nu poate fi rezultatul unei sanse si deci ca nu a

aparut la intimplare. Exprima convingerea ca la inceput trebuia sa fi existat ceea ce el numea o prima cauza (a first cause) care ar fi declansat alte reactii ori cauze rezultind in final in aparitia universului. Spencer conchide ca Darwin thus died a devout sceptic, not knowing about God but not knowing whether one could know. (Darwin a murit un sceptic devotat, nu doar nestiind nimic despre Dumnezeu, dar nici nestiind daca cineva ar putea sa stie) (Pagina 182). Daca Darwin a ramas ambiguu privind credinta in divinitate, cei din jurul lui i-au exploatat ideile ca sa propulseze inainte

gandirea ateista a secolelor XIX si XX. Ei au impletit evolutionismul cu scientismul, adica credinta in puterea stiintei si a

tehnologiei ca fundament rational al secularismului si alternativa a credintei. Britanicii au fost pionierii acestui sincretism si ramin devotati acestei variante a ateismului pina azi. In 1866 ateii britanici au fondat Societatea Nationala Seculara

(National Secular Society) pentru raspindirea ideilor seculariste si atee. Impactul Societatii a fost rapid si radical. Daca inca in 1870, spune Spencer, britanicii inca erau capabili sa ucida cu pietre, in public, pe cei care se declarau atei, spre

sfarsitul secolului XIX lucrurile s-au schimbat radical. In 1880 primul ateu britanic a fost ales in Parlament, Charles Bradlaugh. Fost invatator de scoala duminicala, Bradlaugh era chiar fondatorul Societatii Nationale Seculare. Ales in

Parlament, i s-a refuzat mandatul de parlamentar pentru ca a refuzat sa depuna juramintul religios in vigoare la acea vreme.

Bradlaugh, insa, a persistat. Dupa multi ani de judecata in instanta a fost recunoscut ca parlamentar. Societatea seculara pe care a fondat-o a ajuns curind la 4.000 de membri, majoritatea covarsitoare fiind barbati. La scurt timp, Parlamentul

Britanic a adoptat o lege permitind deputatilor sa-si asume mandatul fara juramint, lege in vigoare pina in zilele noastre.

Ateismul lui ianuarie 2015

Atacurile virulente ale intelectualilor atei ai Secolului XIX impotriva credintei, a lui Dumnezeu, si a credinciosilor continua

si azi. Din cind in cind ne intra in cutia electronica cite un articol de acest gen. Unul chiar josnic la adresa credintei a fost

publicat in publicatia americana Salon pe 25 ianuarie. Autorul argumenteza impotriva existentei sufletului, cu toate ca progresul stiintific si tehnologic al zilelor noastre au dovedit existenta sufletului si a constiintei. Ce deranjaza, insa, este ca

autorul numeste sarlatani pe cei care cred ori propovaduiesc existenta ori imortalitatea sufletului din perspectiva religiei.

Titlul articolului e You dont have a soul. The real science that debunks supersitious charlatans (Nu ai suflet. Adevarata stiinta distruge superstitia sarlatanilor). E necesar sa adaugam ca saptamina trecuta primul sef de guvern ateu din istoria Greciei si-a asumat postul: Alexis Tsipras.

Lucrul acesta nu face cinste grecilor, Greciei Ortodoxe, ori Europei si dovedeste ca interesul publicului pentru valori

ramine, din nefericire, secundar intereselor materiale.