Asul uitat al aviaţiei româneşti. Dan Vizanty, pilotul legendar care a băgat spaima în aviatorii americani şi sovietici în cel de-Al Doilea Război Mondial7 iunie 2014, 20:28 de Cosmin Zamfirache

1/6 Botoşăneanul Dan Valentin Vizanty a fost unul dintre cei mai buni piloţi români ai celui de-al Doilea Război Mondial FOTO Adevărul

Lupta de pe 10 iunie 1944 cu avioanele americane. Avionul cu numarul 344 este cel al lui Vizanty

100 de avioane de luptă americane au atacat, pe 10 iunie 1944, baza de la Popeşti-Leordeni, apărată de Grupul 6 de vânătoare, condus de pilotul Dan Vizanty. În doar 12 minute, piloţii lui Vizanty, cu 36 de avioane româneşti IAR-80, i-au pus pe fugă pe americani, scriind o pagină glorioasă din istoria celui de-Al Doilea Război Mondial.Ştiri pe aceeaşi temă

Poveştile inedite ale primelor femei-aviator din lume

Pilotul de vânătoare Dan Vizanty, originar din Botoşani, a fost unul dintre aşii aviaţiei militare române din

prima parte a secolului XX, alături de Constantin „Bâzu“ Cantacuzino, Alexandru Şerbănescu şi Ioan

Milu.

O legendă a celui de-Al Doilea Război Mondial, la 10 iunie 1944, Vizanty, care conducea Grupul 6 de

vânătoare de la Popeşti-Leordeni, de lângă Capitală, era artizanul uneia dintre cele mai negre zile ale

aviaţiei americane, căreia îi doborâse peste 20 de aparate de zbor. Curajul şi măiestria pilotului român,

care avea la manşă nebunia unui actor şi iuţeala unui fulger, l-au făcut unul dintre cei mai temuţi, dar şi

mai respectaţi adversari în aer. Pe Frontul de Est, în luptele cu piloţii sovietici, şi-a câştigat renumele de

„Lupul Carpaţilor“.

După război, a fost aruncat în temniţele comuniste, după care a lucrat ca macaragiu sau muncitor

agricol. Salvarea lui a venit de la preşedintele Franţei de atunci, Charles de Gaulle, cu sprijinul căruia

Dan Vizanty a părăsit România în 1977 şi nu s-a mai întors niciodată. A murit la Paris, în 1992, la vârsta

de 82 de ani.

Pe data de 11 iunie 1944, ziarele americane „Denver Post“ şi „Boston Herald“ relatau despre o

înfrângere dureroasă a aviaţiei Statelor Unite ale Americii deasupra teritoriului României, în timpul celui

de-Al Doilea Război Mondial: 24 de avioane de vânătoare Lightning P-38 au fost doborâte cu o zi

înainte, pe 10 iunie 1944, de aviaţia germană în apropierea câmpurilor petrolifere de la Ploieşti.

În 24 de ore, poze şi desene de la faţa locului aveau să schimbe datele problemei. Ziare din Chicago,

Boston, New York şi Washington prezentau imagini cu grupul care a făcut prăpăd în rândul aviaţiei

militare americane. Erau, de fapt, avioane româneşti IAR-80, iar artizanul acestei victorii era românul

Dan Vizanty, comandantul Grupului 6 de vânătoare de la Popeşti-Leordeni.

Pilotul militar, care a primit, în urma acestei bătălii, renumele de „Spaima Lightningurilor“, a doborât sau

a avariat grav în acea zi 13 avioane de vânătoare americane. Nu întâmplător, autorul american Thomas

McKelvey Cleaver, în „Analele Luptelor Aeriene“, a denumit ziua aceea „Blackest Day“ („Cea mai

neagră zi“).

Richard „Dick“ Wilsie, aviator american care a participat la raidul de pe 10 iunie 1944, a declarat, potrivit

cărţii „Jurnal de zbor“, a aceluiaşi McKelvey Cleaver: „În acea zi, am simţit ca şi cum cerul ar fi căzut

peste noi. Am simţit pe pielea noastră că am fost bătuţi rău“.

Vizanty a scris în acea zi una dintre cele mai glorioase pagini ale istoriei aviaţiei militare româneşti cu

avionul său IAR-80, inscripţionat pe coadă cu numărul 344.

ATACUL-SURPRIZĂ DE LA ORA 8 DIMINEAŢA

În dimineaţa zilei de 10 iunie 1944, de la baza aeriană din Foggia (Italia) au plecat Grupurile de

vânătoare 1 şi 82 din Forţa a 15-a aeriană de vânătoare a Statelor Unite ale Americii.

Erau 100 de avioane de vânătoare Lightning P-38 care aveau o singură ţintă: baza de la Popeşti-

Leordeni, care îi împiedica să bombardeze în voie rafinăriile din zona Ploieştiului, principala sursă de

combustibil a armatei naziste. De obicei, atacau seara sau noaptea. De această dată, au schimbat

planul.

La 8 dimineaţa, au încercat un atac-surpriză. Baza din apropierea Bucureştiului era apărată doar de

oamenii lui Vizanty din Grupul 6 de vânătoare, ce avea în componenţă escadrilele 59, 61 şi 62. Doar 36

de avioane IAR-80 contra celor 100 americane.

Vizanty descrie acest atac, în 1982, în revista franceză „Pionniers“. Printr-un miracol, cum recunoaşte şi

el, avioanele americane au fost văzute pe radar de o santinelă aflată în postul de comandă şi care a dat

imediat alarma. Avioanele româneşti s-au ridicat pe cer în câteva minute. Grupul, alcătuit din trei

escadrile de câte 12 avioane, a fost mobilizat de Vizanty cu o precizie matematică. Datorită disciplinei

piloţilor români, americanii au fost, de fapt, cei surprinşi.

„Tocmai intrasem în birou să-mi parcurg corespondenţa când... alarmă!?... La ora 8.00?! Surprins

pentru moment de ora neobişnuită, îmi iau pistolul de alarmă, ies repede şi lansez racheta verde prin

care dau unităţilor mele ordinul de decolare imediată. Am decolat după ultima patrulă şi, tăind traiectoria

formaţiei, ne-am situat în fruntea ei, continuând să luăm altitudine“, a povestit Dan Vizanty, în revista

„Pionniers“.

Fără să stea prea mult pe gânduri, Vizanty şi grupul său de aviatori, deşi în inferioritate numerică, au

tăbărât peste Lightningurile americane. Ceea ce a urmat a fost desprins parcă din epopeile

cinematografice hollywoodiene. Doar 36 de avioane IAR-80 au distrus o mare parte din flota americană

de 100 de avioane de vânătoare.

„INDIENI DEASUPRA CUIBULUI!“

„Mă aflam la 1.500 de metri altitudine în fruntea formaţiei şi am auzit codificat în cască: «Atenţie, Paris!

Atenţie, Paris! Indieni deasupra cuibului!“. Am recunoscut îndată vocea lui Traian Gavriliu, şeful Biroului

Operaţii al Aerodromului Popeşti-Leordeni, care mă anunţa astfel că avioanele de vânătoare se

îndreptau spre aerodrom. Atunci, privind peste bord, văd val după val, la foarte joasă altitudine,

formaţiuni de Lightning P-38.

Imediat şi fără ezitare, ordon prin radio: «Paris către Paris: 1, 2, 3, atacăm, urmaţi-mă!»“, relata Vizanty,

la aproape 40 de ani de la evenimentele de pe 10 iunie 1944.

Într-o fracţiune de secundă, situaţia s-a răsturnat radical. După primul atac, în învălmăşeala care a

urmat, principala preocupare a piloţilor români a fost să evite ciocnirile în vârtejul în care, în fiecare

clipă, se aflau faţă în faţă cu avioanele americane, încrucişându-se cu viteze uimitoare.

„Înmărmuriţi, toţi cei de la sol au fost spectatorii şi martorii acelei lupte sângeroase, în lumina orbitoare a

soarelui de vară, în zgomotul exploziilor, în ţăcănitul asurzitor al mitralierelor, în urletul fantastic al

motoarelor, în timp ce, pretutindeni, se înălţau spre cer volutele de fum ale avioanelor doborâte ce

ardeau“, descria confruntarea Dan Vizanty în revista „Pionniers“.

A SCĂPAT CA PRINTR-UN MIRACOL

Glorioasa bătălie aviatică a piloţilor români a durat 12 minute. În acest timp, cele 36 de IAR-80

româneşti au doborât, după cifrele oficiale, 24 de Lightninguri P-38, iar după relatările celor de la sol,

peste 50 de avioane de vânătoare americane. Celelalte au fost puse pe fugă sau puternic avariate de

eroii Grupului 6.

Dan Vizanty ar fi doborât personal 3 avioane şi ar fi lovit şi avariat grav alte 10. De altfel, pilotul român a

dat un exemplu întregului grup, aruncându-se în mijlocul avioanelor americane şi mitraliindu-le. A

supravieţuit printr-un miracol, după ce un proiectil de 13,2 milimetri a străbătut carlinga aeronavei sale şi

a ieşit prin spatele avionului. Doar o manevră genială a făcut ca Vizanty să scape.

Grupul lui a pierdut în confruntarea de la 10 iunie doar trei aviatori, cei mai buni, după cum îi cataloga

acesta. „Ceea ce au făcut cei din grupul lui Vizanty şi Vizanty personal a fost uimitor. Americanilor greu

le-a venit să creadă că o mână de IAR-80 le-a distrus două grupuri de avioane Lightning P-38 cu fuselaj

dublu. Prima dată, i-au creditat pe nemţi, dar apoi şi-au dat seama că, de fapt, cei care i-au distrus erau

românii Grupului 6 de vânătoare. A fost un miracol şi supravieţuirea lui Vizanty, care a atacat direct

avionul de comandă american şi l-a doborât. Cu toate acestea, cum numai un as al aerului putea să

facă, a redresat avionul şi a condus victorios grupul înapoi la bază“, ne-a spus Gică Mariţanu, fost

medic militar şi pasionat de aviaţia militară şi de cariera lui Vizanty. 

 

O STICLĂ DE ŞAMPANIE PENTRU FIECARE PRADĂ 

 

Aviatorii Grupului 6 au fost primiţi cu urale la sol. Vizanty a fost scos din carlingă şi purtat pe braţe.

Comandantul aviaţiei române, ministrul Aerului de la acea vreme, generalul Gheorghe Jienescu, când a

aflat despre această uriaşă victorie, ar fi izbucnit în lacrimi şi le-ar fi trimis imediat, cu maşina personală,

24 de sticle de şampanie franţuzească oamenilor din companie. Lui Vizanty personal i-a trimis trei sticle

de whisky pentru avioanele doborâte de acesta. 

 

Grupul 6 de vânătoare cu IAR-urile româneşti a ţinut piept aviaţiei americane care ataca zonele

petrolifere. În total, între 4 aprilie 1944 şi 23 august 1944, Grupul 6, avându-l în frunte pe pilotul Dan

Vizanty, a doborât pe câmpul de luptă 6 fortăreţe zburătoare B-17 (avioane pline cu muniţie, foarte greu

de doborât), 6 bombardiere Liberator B-24 cu patru motoare şi 28 de avioane Lightning P-38.

 

IAR-80, 18 ani de viaţă

 

În prima parte a celui de-Al Doilea Război Mondial, IAR-80 era considerat unul dintre cele mai bune

avioane de vânătoare. Realizat la Braşov, începând cu anul 1937, IAR-80 făcea parte din categoria

monoplanelor de vânătoare şi de bombardament în picaj. 

 

Primul zbor al unui IAR-80 a fost înregistrat în anul 1939. La începutul războiului, era comparabil cu

avionul german Messerschmitt BF 109, cu Mitsubishi A6M Zero din Japonia şi cu Hawker Hurricane din

Marea Britanie. La o altitudine de 4.000 de metri, IAR-80 atingea o viteză de peste 510 kilometri pe oră

şi avea la bord şase mitraliere Browning. Aviaţia regală română l-a preferat modelului german Heinkel,

începând comenzile de IAR-80 la 18 decembrie 1939. A fost depăşit tehnologic la sfârşitul războiului, iar

în 1955 a fost casat.

 

Aviatorii americani, despre victoria piloţilor români de pe 10 iunie

 

După anul 2000, cercetătorul american Jay A. Stout, pilot de vânătoare, veteran al operaţiunii Furtună în

Deşert, relatează, în cartea sa „Fortăreaţa Ploieşti, Campania pentru distrugerea petrolului lui Hitler“, cu

extremă obiectivitate, pe baza unei documentări intense, confruntările aeriene româno-americane, în

special bătălia de pe 10 iunie 1944. El subliniază confuziile existente în frenezia luptei: „Un amănunt

interesant al acestei bătălii aeriene este faptul că americanii şi-au identificat în mod eronat adversarii ca

fiind avioane germane Focke Wulf (FW)-190. Greşeala a fost perpetuată timp de câteva decenii şi a fost

corijată doar relativ recent. Modelul românesc IAR-80/81 era puţin cunoscut la momentul acela şi

semăna foarte bine cu avionul de vânătoare german“.

 

De asemenea, autorul american recunoaşte: „Este probabil ca aviatorii americani să fi confundat avionul

românesc cu FW-190 german din alt motiv. Românii nu erau consideraţi la fel de abili sau de formidabili

ca omologii lor germani şi este posibil ca americanii să fi considerat că piloţii care-i învinseseră atât de

categoric nu puteau fi decât germani“.

 

Şi pilotul american Herbert „Stub“ Hatch, participant la lupta din 10 iunie 1944, a scris câteva pagini

dedicate lui Vizanty şi Grupului 6 de vânătoare în cartea sa „An ace and his angel: Memoirs of a World

War II Fighter Pilot“ („Un as şi îngerul său: Memoriile unui pilot de vânătoare din cel de-Al Doilea Război

Mondial), creditându-i cu acea victorie memorabilă, contestată mult timp de americani.

 

Cum a ajuns Vizanty în fruntea Grupului 6 de vânătoare

La recomandarea mareşalului Ion Antonescu, în august 1942, după încheierea campaniei din Rusia,

unde Vizanty a condus Escadronul 43 de vânătoare, pilotul român a primit Ordinul Virtutea Aeronautică

cu două barete şi Crucea de Fier, clasa a II-a. Tot atunci, a fost numit la sol şef de cabinet al

Subsecretarului de Stat al Aerului, generalul Gheorghe Jienescu. În acest mod, Vizanty a primit o

binemeritată pauză după un an crunt de război. Însă nu a rezistat mult în birou şi, în august 1943, s-a

întors pe câmpul de luptă. 

 

„Îi plăcea să trăiască la intensitate maximă. Se spune că tremura de plăcere când atingea manşa

avionului de luptă. Era făcut să trăiască acolo, între viaţă şi moarte, în văzduh. A cerut să se reîntoarcă

pe front. Zborul era adevărata lui identitate“, ne-a mărturisit Ana Maria Vizanty, fiica pilotului. 

 

GRUPAREA PARADOXALĂ DE LA POPEŞTI-LEORDENI

 

În august 1943, Dan Vizanty a fost numit comandant al Grupului 6 de vânătoare staţionat la Popeşti-

Leordeni. Decizia a venit şi după atacul american de la 1 august 1943 asupra rafinăriilor de la Ploieşti,

din cadrul misiunii Tidal Wave, condus de forţele aviatice americane HALPRO de la Benghazi, Libia.

Era nevoie pentru apărarea zonei petrolifere, necesară mai ales pentru a întreţine armata germană, de

un comandant genial ca Vizanty. De aceea, zona petroliferă era vânată în permanenţă de avioanele

americane, care doreau să taie armatei germane principala sursă de combustibil de pe Frontul de Est.

Dan Vizanty a preluat Grupul 6 de vânătoare şi l-a transformat într-o grupare paradoxală de piloţi

disciplinaţi şi boemi, în acelaşi timp. Se distrau, mureau şi luptau cu aceeaşi pasiune. 

 

UN TOT UNITAR DE NEÎNVINS

 

Pilotau avioane IAR-80 şi IAR-81, de fabricaţie românească, montate în uzinele aviatice de la Braşov.

IAR-80 era, de altfel, avionul preferat al lui Vizanty. „Îl considera superior tuturor celorlalte avioane şi

prin prisma faptului că era românesc. Vizanty spunea că este un avion românesc care împreună cu un

pilot român la manşă fac un tot unitar care devine de neînvins pe câmpul de luptă“, spune istoricul

botoşănean Gheorghe Median. 

 

„Lupul Carpaţilor“, pe Frontul de Est

 

La 10 iunie 1944, pilotul Dan Vizanty era deja temut de aviaţia sovietică, doborând cu avionul său de

vânătoare 12 de aparate de zbor ruseşti Iliuşin II şi alte bombardiere sovietice, deasupra Odessei şi în

Basarabia. După începerea ofensivei în est, contra URSS, a armatei române şi germane, pe data de 22

iunie 1941, Vizanty se afla în fruntea Escadrilei 43, echipată cu avioane de vânătoare de fabricaţie

poloneză PZL 11F. Iniţial, escadrila era staţionată la Bosanci, lângă Suceava, pentru atacuri asupra

Basarabiei ocupate de armatele sovietice. 

 

A DESCHIS CALEA CĂTRE INIMA BASARABIEI

 

Pilotul român s-a făcut remarcat la 7 iulie 1941. La acea dată, împreună cu piloţii săi din escadrilă,

Vizanty a bombardat puternic posturile sovietice de artilerie din localitatea basarabeană Fălciu. Atacul

echipei lui Vizanty a deschis calea armatei române către inima Basarabiei, scăpând infanteria de barajul

bateriilor de artilerie ruseşti. Au urmat zeci de lupte aeriene pe cerul Basarabiei. Pe 17 septembrie

1941, în apropiere de Tatarca (judeţul Galaţi), Escadrila 43, comandată de Dan Vizanty, a reuşit să

alunge grupurile sovietice de avioane de vânătoare care hărţuiau armata română de la sol. Au fost

doborâte şase avioane ruseşti de vânătoare I-16 şi trei bombardiere. Vizanty personal ar fi doborât două

avioane de vânătoare şi un bombardier. 

 

Pe Frontul de Est, deja băgase spaima în piloţii sovietici. Ataca fără milă avioanele şi bombardierele

ruseşti, creându-şi renumele printre sovietici de „Lupul Carpaţilor“.

 

„Campania de Est a fost o perioadă neagră, din ce îmi spunea tatăl meu. Multă mizerie, un măcel

neîntrerupt şi fără posibilităţi de relaxare. Ei, piloţii de vânătoare, cei care dansau, de fapt, cu moartea,

aveau şi momente de boemie. Pe Frontul de Est nu era loc de aşa ceva“, spune Ana Maria Vizanty, fiica

pilotului. 

 

INFERNUL DE LA ODESSA

Tot în 1941, între 6 august şi 16 octombrie, escadrila comandată de Vizanty – un pilot de numai 31 de

ani la vremea aceea – a fost trimisă în luptele de la Odessa. Aici, Vizanty şi oamenii săi au efectuat zeci

de misiuni, unele dintre ele aproape sinucigaşe, deasupra Odessei şi a localităţilor ocupate de sovietici

în zona Ucrainei.

„La Odessa, tatăl meu a efectuat misiuni extrem de grele. Trebuia să lovească ţinte de la sol. De multe

ori, plonja prin barajul obuzelor. Avea un talent aparte şi chiar i-a impresionat pe comandanţi, dar şi pe

adversari. Avea doza de nebunie a unui actor. Dar, paradoxal, era o nebunie controlată. Se apropia

mult de ţinte, expunându-se. Dar când intrau în vizorul lui, nu mai aveau timp de reacţie“, mai

povesteşte Ana Maria Vizanty.

50 DE MISIUNI ÎN CAMPANIA DE EST

„În mărturiile de război ale perioadei, se spune că atunci când piloţii ruşi vedeau stema regală cu

tricolorul românesc pe aripa sau pe coada unui avion, înlemneau. Ştiau că în oricare dintre acestea

putea fi Vizanty. Iar în momentul în care îl reperau pe pilotul român, era prea târziu. Nu mai aveau timp

nici să fugă. Era atât de iute şi de precis, încât rar îşi rata ţinta. Apărea fulgerător şi nu îi era frică să se

dueleze şi cu câte două avioane în acelaşi timp. Era un as al aerului“, arată istoricul Gheorghe Median.

În total, pe Frontul de Est, Dan Vizanty a participat la peste 50 de misiuni de război, fie de bombardare,

fie de luptă cu avioanele sovietice. Soldaţii germani considerau că era o onoare să îi încrusteze pe

fuselajul avionului barele de culoare ce indicau faptul că încă două sau trei avioane sovietice fuseseră

doborâte de Vizanty. ;

Datoria de a-şi apăra ţara, înaintea prieteniei

După 23 august 1944, când, la ordinul regelui, au fost întoarse armele împotriva Germaniei naziste,

„ucigaşul“ IAR-80, pilotat de Vizanty, a semănat din nou teroare, de această dată în rândul aviaţiei

germane.

„Dan Vizanty, fiind un monarhist convins, făcea tot ceea ce îi cerea regele. Ordinul venind de la rege şi

el fiind militar, a fost nevoit să i se supună. I-a fost greu, mai ales că avea prieteni în rândul militarilor şi

mai ales al aviatorilor germani. Era foarte respectat“, spune fiica pilotului, Ana Maria Vizanty.

Primele zile de după 23 august 1944 l-au găsit pe Dan Vizanty la comanda Grupurilor reunite 1 şi 6 de

la Popeşti-Leordeni, care ulterior aveau să fie transformate în Grupul 1 de vânătoare.

„TRISTĂ REALITATE!“

Rămâne memorabilă discuţia dintre el şi fostul său camarad, colonelul Eduard Neumann, comandantul

aviaţiei germane din Balcani. Pe 23 august 1944, Vizanty era în carlinga avionului său şi se gândea la

întorsătura pe care o luase războiul. Acolo, în avion, la sol, medita cel mai bine. Pe frecvenţa lui radio a

intrat colonelul Neumann. Conversaţia dintre cei doi este povestită chiar de pilot: „«Dragă Vizanty, într-o

jumătate de oră, voi lansa un bombardament asupra Bucureştiului. Ce vei face?». Îi răspund fără

ezitare: «Ridic aviaţia de vânătoare!». El: «Te înţeleg. Fiecare cu datoria sa». Eu: «Nu există

alternativă. Tristă realitate! Dacă ne ajută Dumnezeu, ne vom reîntâlni într-o zi pentru a evoca doar

clipele plăcute petrecute împreun㻓. Şi, într-adevăr, aviatorul român şi-a făcut datoria şi contra nemţilor

care au atacat Bucureştiul. Ca lider şi pilot al Grupurilor reunite de vânătoare 1 şi 6, a reuşit să scoată

din luptă şi să doboare, în doar trei zile, peste 25 de avioane germane de toate categoriile.

VICTORIOS ŞI PE CERUL CEHOSLOVACIEI

În Campania din Vest, în perioada 8 septembrie 1944-august 1945, în calitate de comandant al Grupului

1 de vânătoare, funcţie în care rămâne până la sfârşitul războiului, execută zeci de misiuni contra

armatei germane. Pleacă în Cehoslovacia pe urmele trupelor naziste aflate în retragere. Conduce

Grupul 1 de vânătoare şi doboară alături de ceilalţi piloţi 25 de avioane germane Messerschmitt şi

distruge numeroase puncte de artilerie de la sol. 

Până la sfârşitul războiului, a acumulat 4.600 de ore de zbor şi 43 de victorii personale, conform

sistemului prevăzut de Statul Major al Aerului, ceea ce l-a plasat printre cei mai buni piloţi de vânătoare

din cel de-Al Doilea Război Mondial. A obţinut 10 distincţii militare importante, printre care Ordinul Militar

Mihai Viteazul clasa a III-a – la 3 octombrie 1944, Ordinul „Steaua României“ cu spade şi panglică de

Virtute Militară clasa a IV-a – la 15 aprilie 1945, Ordinul Coroana României – la 29 iulie 1942 şi cu

numeroase medalii aparţinând Ordinului Virtutea Aeronautică.

Un actor la manşa avionului de luptă

Pilotul Dan Vizanty s-a născut la Botoşani, pe 9 februarie 1910. Provenea dintr-o familie boierească de

origine greacă, tatăl său, Demostene Vizanty, fiind în 1910 primar şi mai apoi, în 1920, prefect al

Botoşaniului. Copilăria şi o parte din adolescenţă şi le-a petrecut la Botoşani, pe uliţa Sfântul Ilie, unde

avea casă Demostene Vizanty.

Nimic nu anticipa pasiunea pentru aeronautică a tânărului botoşănean. Mai mult decât atât, îşi dorea să

fie actor, meserie pentru care a fost încurajat şi de familie. După ce şi-a terminat studiile liceale, în

1929, la Vatra Dornei, unde a fost transferat de tatăl său în urma unei aventuri sentimentale nepotrivite

la Iaşi, a intrat la Actorie, la Conservatorul de Artă Dramatică din Iaşi. Era considerat talentat şi a fost

chiar selectat pentru clasa celebrei actriţe a anilor ’30 Agatha Bârsescu.

DE PE SCENĂ DIRECT ÎN ARMATĂ

„Chiar îşi dorea din tot sufletul, din ce îmi povestea, să fie actor. Îi plăcea să interpreteze. Când eram

mică, recita tirade. Cel mai mult îi plăcea Cyrano de Bergerac. Şi când era aviator, îl interpreta acasă

sau colegilor. Din ce îmi spunea mama, ar fi fost un actor foarte bun“, povesteşte Ana Maria Vizanty. În

timp ce juca la Iaşi, în 1930, tânărul actor a renunţat brusc la carieră şi s-a înrolat în armată, în ciuda

insistenţelor profesoarei sale.

A urmat Şcoala Militară de Ofiţeri de Aeronautică de la Cotroceni, pe care a terminat-o în 1931. „Nimeni

nu a înţeles decizia lui Vizanty. Ar fi avut un spectacol. A jucat şi a plecat în armată. Nu a dat nicio

explicaţie. Cert este că a făcut până la urmă alegerea cea bună. A avansat extrem de rapid. Era

considerat de superiori un pilot talentat, chiar fenomenal. Se spune că atunci când a pus mâna pe

fuselajul avionului s-a îndrăgostit iremediabil“, spune fostul medic militar Gică Mariţanu.

Talentul şi priceperea lui ca aviator au fost dovedite şi de avansările spectaculoase. A început ca

sublocotenent-observator aerian în 1931, pilotând biplanul Potez. În doar trei ani, în 1934, a ajuns pilot

de vânătoare la baza aeriană de la Pipera-Bucureşti. A învăţat extrem de repede să stăpânească la

perfecţie avionul de vânătoare PZL 11F şi a fost imediat avansat la rangul de şef de patrulă. În 1939, la

începutul războiului, priceperea sa l-a recomandat pentru funcţia de comandant de aviaţie. Avea doar

29 de ani şi ajunsese să dea ordine aviatorilor experimentaţi. Devenise comandantul Escadrilei 43 de

vânătoare.

„Era foarte priceput. A fost şi la multe cursuri de perfecţionare între 1931 şi 1940. Când a început

războiul, era deja un as. Pilotase pe diferite tipuri de avioane M.S. 230, SET, Potez, Moth, Hawk, Fleet,

Heinkel, Nardy şi aşa mai departe. Toţi îl chemau pentru că se vedea că are ceva special. Impresiona

mereu prin corectitudine şi prin disciplină. Tocmai de aceea, a fost mereu preferat de armata germană

şi respectat de cei mai disciplinaţi ofiţeri prusaci“, completează Gică Mariţanu.

PRIETEN BUN CU „BÂZU“ CANTACUZINO

Pe lângă un aviator şi un comandant genial, Dan Vizanty era şi un camarad de aur. Conducea un grup

extraordinar de disciplinat pe timp de război, capabil să intervină în câteva minute, dar şi o uriaşă

boemă în momentele de linişte, mai ales de după victorii.

„Grupul 6 făcea totul cu pasiune. Pe cât de măiastru zburător era tata, pe atât de aventurier, devotat

camarad şi etern îndrăgostit. Era la concurenţă pentru inima femeilor cu un alt as al aerului, Constantin

«Bâzu» Cantacuzino“, dezvăluie fiica aviatorului. Vizanty şi „Bâzu“ Cantacuzino, de care îl lega o

puternică prietenie, ar fi fost cei mai mari cuceritori din Bucureşti. Erau idolatrizaţi de femei.

„Pe amândoi îi caracteriza generozitatea. Dorinţa permanentă de a da tot ce au mai bun în ei. Din tot

ceea ce mi-a spus Dan Vizanty, tatăl meu, rezultă solidaritatea, devotamentul, abnegaţia, frumoasa

nebunie a riscului pentru victorie“, spune fiica pilotului.

După fiecare luptă, piloţii mergeau pe Calea Victoriei, la Ansamblul de Estradă (actualul Teatru de

Revistă „Constantin Tănase“), unde a jucat, până în 1945, Constantin Tănase, iar de acolo, plecau cu

fetele – acriţele celebrului cabaret de la Tănase – la restaurantele din împrejurimi şi petreceau cu

şampanie franţuzească. Se spune că se distrau ca şi cum ar fi fost ultimele ore din viaţă.

„Grupul 6 cu fetele de la Tănase era personificarea gloriei strămoşeşti. Ziua, mureau arşi de vii în

angajamente monstruos disproporţionate numeric contra «fortăreţelor» de pe cerul Bucureştiului, iar

seara, erau ovaţionaţi precum gladiatorii Romei pe Calea Victoriei. O alee din Cimitirul Ghencea Militar

este plină cu aceşti băieţi frumoşi, pe nedrept uitaţi“, descria Grupul 6 de vânătoare, în 1996, inginerul

Cristian Crăciunoiu, în revista Modelism Internaţional.

„MON CHER“

Prietenii îl porecleau pe Dan Vizanty „Mon Cher“, fiindcă aşa se adresa tuturor, chiar şi soldaţilor de

rând. „Era foarte respectuos cu toată lumea. Îi plăcea ideea de camaraderie şi îi respecta pe toţi militarii.

Chiar şi pe rivali îi cruţa. Era atât de bun, încât îşi permitea să fie gentleman în lupte. Evita să tragă în

carlinga adversarului. Lovea avionul, dând o şansă pilotului să se paraşuteze“, spune Ana Maria

Vizanty.

Ana Maria, singurul copil

Dan Vizanty a fost căsătorit de cinci ori, iar Ana Maria (foto) este rodul penultimei căsnicii, cu o tânără

din Braşov, pe care pilotul a cunoscut-o în anii ’50. Ultima lui soţie, o femeie mult mai tânără decât el, l-

a însoţit atunci când a plecat în Franţa. Cu fiica lui s-a revăzut abia în 1990, la Paris, atunci când el a

chemat-o acolo

 

Ana Maria, singurul lui copil, a absolvit în 1978 Facultatea de Matematică a Universităţii din Bucureşti,

iar acum este cercetător la Academia Română, la Institutul de Mecanica Solidelor.

Vizita lui Charles de Gaulle şi plecarea la Paris

Odată cu instaurarea regimului comunist, cunoscut ca monarhist convins, pilotul Dan Vizanty a fost

îndepărtat din armată, fiind trecut în rezervă la 22 august 1947. Pentru asul aerului din timpul războiului,

a început calvarul. Fără să abdice de la convingerile sale, a fost condamnat la cinci ani de puşcărie şi

închis la Poarta Albă în 1961, pentru „uneltire contra ordinii sociale“. În 1963 a fost eliberat, fiind graţiat

de Gheorghe Gheorghiu-Dej.

„Pentru comunişti, era un individ periculos. Era un erou de război, credibil şi respectat în armată şi chiar

de populaţie. Circulau ştiri despre victoriile sale, iar despre eroismul lui erau pline revistele. Nu puteau

să îl lase în pace, el fiind monarhist, fiu de boier şi un om cu educaţie aleasă. Singura cale era

discreditarea lui“, spune istoricul Gheorghe Median.

PURTAT DE LA O SLUJBĂ LA ALTA

A fost ani de zile ignorat, marginalizat şi hăituit de comunişti. Locuia într-un apartament din Bucureşti şi

se chinuia să-şi întreţină familia. Fostul comandor, aşa cum a fost trecut în rezervă, a fost transformat

de „tovarăşi“ în muncitor necalificat. Era purtat de la o slujbă la alta, ca un element periculos pentru

orânduirea socialistă. „Îl hăituiau şi îl supravegheau mereu. A rămas fără nimic. I-au confiscat toată

averea. Casa părintească de la Botoşani a fost dărâmată. A muncit în mai multe locuri. A fost

recuperator de epave aviatice după război, muncitor agricol, angajat la Plafar, tehnician, muncitor în

construcţii, macaragiu“, povesteşte Ana Maria Vizanty.

DE PE ŞANTIER, ÎN FAŢA LUI DE GAULLE

Salvarea pentru Vizanty a venit în 1968 de la Charles de Gaulle, preşedintele Franţei. Aflat în singura

sa vizită oficială pe teritoriul României,  în luna mai 1968, Charles de Gaulle îl întreabă, în mod oficial,

pe Nicolae Ceauşescu despre soarta generalului regalist Paul Teodorescu şi despre cea a asului

aviaţiei militare Dan Vizanty. Fostul pilot a fost luat de pe şantierul unde lucra, îmbrăcat în grabă în

uniformă de comandor şi prezentat preşedintelui Franţei. „De Gaulle a înţeles că ceva nu era în regulă.

Nu a spus nimic, dar a luat legătura în Franţa cu foştii aviatori şi a fost pusă la cale salvarea lui Vizanty“,

spune istoricul Gheorghe Median.

În următorii ani, veteranii membri ai organizaţiei internaţionale a piloţilor de vânătoare „Les Vieilles

Tiges“, cu care Vizanty se împrietenise în timpul războiului, au încercat să-l aducă în Franţa, însă

acesta a refuzat, dorind mai întâi să o vadă pe fiica sa cu un rost în viaţă.

MEDALIAT DE JACQUES CHIRAC

În iunie 1977, Dan Vizanty a fost chemat însă de primarul Parisului, Jacques Chirac, şi de membrii

Asociaţiei Aeronautice Internaţionale „Les Vieilles Tiges“ într-o misiune de cercetare pentru a întocmi o

istorie a aviaţiei europene. „A fost şansa lui. Avea 67 de ani şi a plecat. Nu ne-a spus nimic, nici mie,

nici mamei. Eram studentă la Bucureşti. În felul acesta, nu aveau ce scoate comuniştii de la noi. A

plecat şi nu s-a mai întors niciodată“, povesteşte fiica pilotului, Ana Maria Vizanty.

A fost şi şansa familiei de a se „reabilita“ în ochii comuniştilor, scăpând de „elementul“ incomod. Vizanty

a ajuns în Franţa, unde a fost întâmpinat cu onoruri. Jacques Chirac i-a înmânat „Medalia de Argint“ a

oraşului Paris pentru meritele sale ca aviator. Culmea, în spatele salvării sale de prigoana comunistă au

stat chiar foştii piloţi împotriva cărora Vizanty a luptat. L-a reîntâlnit, cu această ocazie, şi pe colonelul

german Eduard Neumann şi au băut o şampanie împreună.

„Deşi a fost departe de ţară, a promovat, prin presa vremii sau în diferite cărţi despre aviaţie, România

şi aviaţia sa pe nedrept uitată. A primit o pensie de merit de la statul francez. M-am reîntâlnit cu tata în

1990, la Paris. Nu a mai fost bine primit în România. Nici nu era mulţumit de climatul politic, nici după

1990. Era dezamăgit şi trăia melancolia regalistă a României“, spune Ana Maria Vizanty.

„ASUL UITAT“ S-A STINS LA PARIS

Dan Vizanty a murit la Paris la 12 noiembrie 1992. Dezonorat de comunişti şi forţat să-şi părăsească

ţara pe care a apărat-o fără să se gândească la propria viaţă, Dan Vizanty a ajuns un „as uitat“. Nimeni

nu a mai pomenit nimic despre eroul de pe cerul României din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.

Singura carte despre Vizanty în România a fost scrisă recent, în 2012, de istoricul Daniel Focşa.

Panteonul aviatorilor români de geniu

În perioada celei de-a doua conflagraţii mondiale, România s-a putut mândri cu adevăraţi aşi ai aerului,

piloţi ai avioanelor de vânătoare. Alături de Dan Vizanty, în panteonul aviatorilor de geniu figurează, pe

primele locuri, trei nume de legendă: Constantin „Bâzu“ Cantacuzino, Alexandru Şerbănescu şi Ioan

Milu.

Prinţul Constantin „Bâzu“ Cantacuzino este considerat cel mai bun aviator român de război al tuturor

timpurilor. Pe lângă performanţele sale aviatice, „Bâzu“ Cantacuzino, cum era poreclit de camarazii săi,

era renumit şi ca un personaj monden. Un cunoscut al cabareturilor şi al mitingurilor aviatice, unde

smulgea urlete de admiraţie cu acrobaţiile sale, prinţul Constantin „Bâzu“ Cantacuzino, născut la

Bucureşti la 11 noiembrie 1905, provenea din două familii boiereşti cu tradiţie, Cantacuzino – pe linie

paternă şi Rosetti – pe linie maternă. În aviaţie a intrat la 28 de ani, în anul 1933, şi a atins perfecţiunea

zborului acrobatic. În 1939 era campionul României la acrobaţii aeriene. 

Deşi a fost scutit de război, fiindcă lucra ca pilot-şef al companiei aeriene de transport civil LARES,

prinţul Cantacuzino s-a înrolat benevol. Ca pilot militar, „Bâzu“ Cantacuzino a făcut minuni în aer. Pe

Frontul de Est, a doborât numeroase bombardiere şi avioane de vânătoare sovietice, iar la finalul

războiului, a totalizat 608 misiuni de luptă şi a înregistrat 68 de victorii aeriene. După instaurarea

regimului comunist, i-a fost confiscată averea şi i s-a ridicat brevetul de aviator. A reuşit să fugă în

Spania, unde a murit în 1958. A fost decorat cu Ordinul Mihai Viteazul, Crucea de Fier şi Ordinul

Virtutea Aeronautică.

ŞERBĂNESCU A MURIT ÎN PROPRIUL AVION

Pe locul al doilea în ierarhia aşilor aviaţiei române de război, specialiştii îl clasează pe Alexandru

Şerbănescu. Născut la 17 mai 1912, la Coloneşti, judeţul Olt, a obţinut în Al Doilea Război Mondial 55

de victorii aeriene, în 580 de misiuni. Militar de carieră, Alexandru Şerbănescu şi-a descoperit pasiunea

pentru aviaţie în 1939, iar în 1942 şi-a obţinut brevetul şi imediat a fost trimis pe Frontul de Est, în

asediul Stalingradului. În 1943, a fost desemnat comandant al Escadrilei 57 de vânătoare, iar în lunile

iunie şi august a doborât 28 de avioane americane, cu avionul său Messerschmitt BF 109 G. Pe 18

august 1944, Şerbănescu a plecat în ultima misiune.

A atacat un roi de avioane americane în apropierea Bucureştiului. Având radioul stricat, nu a putut fi

anunţat că era înconjurat şi aşa a fost doborât. S-a prăbuşit în apropierea Buzăului şi a murit. A fost

decorat cu „Steaua României“, Ordinul „Mihai Viteazul“ şi „Crucea de Fier“.

CEL MAI BUN TRĂGĂTOR ÎN CONDIŢII DIFICILE

Cel de-al treilea as al aviaţiei de război române este considerat pilotul Ioan Milu. Spre deosebire de

Cantacuzino, Ioan Milu avea o obârşie modestă, fiind fiul unui muncitor necalificat şi al unei casnice. S-a

născut la 10 august 1908, în comuna Dârste, judeţul Braşov. Iniţial, Milu a fost func-ţionar CFR şi

muncitor în fabrică, iar în 1927 a urmat cursurile şcolii de pilotaj. Începând cu anul 1941, a participat la

Campania din Est şi s-a distins ca un bun trăgător în condiţii de vizibilitate redusă în luptele de la

Odessa. După 23 august 1944, a participat şi la luptele din Campania din Vest, în zona Cehoslovaciei.

Când s-a întors în ţară, la 1 august 1945, avea 600 de confruntări aeriene şi 47 de victorii.

A murit în anul 1982, la Braşov. A fost decorat cu Ordinul Virtutea Aeronautică „Cruce de Aur“ pentru

activitate excepţională ca zburător şi cel mai bun trăgător aerian şi cu Medalia „Victoria“. 

citiţi şi:

Prinţesa care a scris istorie. Ioana Cantacuzino, prima femeie din România care a obţinut

brevetul de pilot

100 de ani de la ultimul zbor al lui Aurel Vlaicu