ASPECTE PRIVIND LUAREA MǍSURII ARESTULUI PREVENTIV ÎN LUMINA DISPOZIŢIILOR NOULUI COD DE PROCEDURǍ PENALǍ

Avocat Cătălin MARIN*

Baroul Bucureşti Rezumat Arestarea preventivă este cea mai aspră măsură privativă de libertate ce poate fi

dispusă de judecător sau, după caz, de instanţa de judecată şi constă în deţinerea persoanei faţă de care s-a luat această măsură în locuri anume destinate celor privaţi de libertate în cauzele penale.

Art. 223 NCPP înglobează două mari categorii de ipoteze în care măsura arestării preventive poate fi dispusă, fiecare dintre acestea având condiţiile sale proprii. Ipotezele reglementate de lege cuprind atât cazurile, cât şi condiţiile în care poate fi luată măsura arestării preventive şi sunt aplicabile fie în situaţia în care măsura preventivă este dispusă în faza de urmărire penală, fie atunci când arestarea preventivă este dispusă în procedura de cameră preliminară ori în cursul fazei de judecată în primă instanţă sau în apel.

Cuvinte-cheie: arestarea preventivă, pericolul pentru ordinea publică, suspiciunea

rezonabilă 1. Succintă privire asupra măsurilor de prevenţie Măsurile procesuale sunt apreciate ca fiind instituţii de constrângere ce pot fi dispuse

de către organele judiciare penale pentru buna desfăşurare a procesului penal şi asigu-rarea realizării obiectului acţiunilor exercitate în procesul penal1.

Astfel cum sunt definite mai sus, măsurile procesuale apar ca posibilităţi, acestea nefiind caracteristice oricărei cauze penale2. Organele judiciare dispun luarea măsurilor în funcţie de împrejurările concrete ale fiecărei cauze penale.

Prin măsuri de drept procesual penal se înţeleg măsurile procesuale sau procedurale ce se pot dispune de către organele de urmărire penală sau de instanţa de judecată în scopul asigurării bunei derulări a procesului penal3.

Măsurile procesuale reprezintă măsuri de drept procesual penal (privative sau restrictive de drepturi şi libertăţi), având drept scop asigurarea bunei desfăşurări a cauzei penale. Măsurile procesuale se clasifică în măsuri cu caracter personal şi măsuri cu caracter real. Măsurile procesuale cu caracter personal vizează măsurile privative sau restrictive de drepturi şi libertăţi (de exemplu, reţinerea) sau de ocrotire. Măsurile cu

* e-mail: av.catalinmarin@yahoo.com 1 I. Neagu, Tratat de procedură penală, Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 540. 2 M. Olariu, Procedură penală, Partea generală, Ed. Pro Universitaria, Bucureşti, 2013, p. 219. 3 M. Udroiu, Procedură penală, Partea generală, Partea specială, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013,

p. 242.

caracter real privesc măsurile asigurătorii, restituirea lucrului, restabilirea situaţiei anterioare4.

Doctrina veche a definit măsurile de prevenţie ca fiind instituţii de drept procesual penal, puse la dispoziţia organelor judiciare constând în anumite privaţiuni sau constrângeri personale sau reale, determinate de condiţiile şi împrejurările în care se desfăşoară procesul penal5.

În Noul Cod de procedură penală, măsurile preventive sunt enumerate limitativ [art. 202 alin. (4)]: reţinerea, controlul judiciar, controlul judiciar pe cauţiune, arestul la domiciliu, arestarea preventivă. Astfel, alte măsuri procesuale, care chiar dacă sunt restrictive de libertate, nu intră în categoria măsurilor preventive.

Prevederile art. 202 NCPP stabilesc, în mod limitativ, parametrii ce trebuie avuţi în vederea dispunerii măsurilor preventive. Faţă de prevederile art. 136 C. pr. pen. din 1968, Noul Cod de procedură penală nu mai prevede ca scop asigurarea evitării sustragerii de la executarea pedepsei, scopul măsurii preventive fiind asigurarea bunei derulări a procesului penal. Măsurile preventive nu sunt incompatibile cu prezumţia de nevinovăţie deoarece nu presupun săvârşirea unei fapte penale, ci doar existenţa unei suspiciuni rezonabile, astfel cum este înţeleasă din jurisprudenţa Curţii Europene ca ipoteză în care un observator obiectiv poate să bănuiască din datele cauzei că o persoană a comis sau nu o infracţiune, fără a exista vreo interferenţă cu principiul prezumţiei de nevinovăţie.

De asemenea, scopurile reglementate în noua reglementare procesual penală privesc strict activitatea procesual penală: asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal, împiedicarea sustragerii suspectului sau inculpatului de la urmărire, ori de la judecată sau scopul prevenirii comiterii unei noi infracţiuni [art. 202 alin. (1) NCPP].

Prevederea explicită a proporţionalităţii se regăseşte în alin. (3) al art. 202 din noua reglementare: orice măsură preventivă trebuie să fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei aduse persoanei faţă de care este luată şi necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia.

2. Luarea măsurii arestării preventive 2.1. Cazuri şi condiţii Arestarea preventivă este cea mai aspră măsură privativă de libertate ce poate fi

dispusă de judecător sau, după caz, de instanţa de judecată şi constă în deţinerea persoanei faţă de care s-a luat această măsură în locuri anume destinate celor privaţi de libertate în cauzele penale6.

Arestarea preventivă este o măsură de excepţie, lucru accentuat încă de acum 250 de ani când Cezare Beccaria sublinia că arestarea nu poate fi justificată decât în două ipoteze: atunci când cel acuzat se sustrage actului de justiţie sau când acesta încearcă să împiedice aflarea adevărului prin influenţarea unor martori7.

4 M. Olariu, C. Marin, Drept procesual penal. Teste grilă pentru admiterea în magistratură şi

avocatură, Ed. Pro Universitaria, Bucureşti, 2014, p. 96. 5 V. Dongoroz ş.a., Explicaţiile teoretice ale Codului de Procedură Penală român, partea generală,

vol. V, ed. a II-a, Ed. Academică şi Ed. All Beck, Bucureşti 2003, p. 308. 6 M. Olariu, op. cit., p. 237. 7 S. Bogdan – Caiete de drept penal nr. 3/2010, p. 116.

Art. 223 NCPP înglobează două mari categorii de ipoteze în care măsura arestării preventive poate fi dispusă, fiecare dintre acestea având condiţiile sale proprii.

Ipotezele reglementate de lege cuprind atât cazurile, cât şi condiţiile în care poate fi luată măsura arestării preventive şi sunt aplicabile fie în situaţia în care măsura preventivă este dispusă în faza de urmărire penală, fie atunci când arestarea preventivă este dispusă în procedura de cameră preliminară ori în cursul fazei de judecată în primă instanţă sau în apel.

Aceste două categorii de ipoteze nu se exclud una pe cealaltă; astfel, o propunere de arestare preventivă se poate întemeia pe unul dintre cazurile prevăzute de art. 233 alin. (1) lit. a)-d) NCPP, precum şi pe cazul reglementat de art. 233 alin. (2) din noua reglementare.

A. Cazuri de arestare preventivă independente de condiţia pericolului pentru

ordinea publică [art. 223 alin. (1) lit. a)-d) NCPP] În vederea dispunerii arestării preventive faţă de inculpat, trebuie întrunite

următoarele condiţii: a) să existe probe din care să rezulte suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit

o infracţiune; Spre deosebire de Codul de procedură penală din 1968, Noul Cod de procedură

penală nu mai prevede o condiţie privind maximul special prevăzut de lege în privinţa infracţiunii pentru care există probe din care rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit-o8.

Astfel, măsura arestării preventive poate fi dispusă indiferent de infracţiunea a cărei comitere se impută inculpatului. Cu toate acestea, trebuie avută în vedere şi condiţia proporţionalităţii, prevăzută în cuprinsul art. 202 NCPP, potrivit căreia „orice măsură preventivă trebuie să fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei aduse persoanei faţă de care este luată şi necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia”.

Pot fi avute în vedere atât probele directe, cât şi probele indirecte din care să reiasă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune, nu şi indiciile temeinice, Noul Cod de procedură penală nemaifăcând referire despre acestea9.

Definiţia suspiciunii rezonabile rezultă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, fiind vizate aspecte de natură a convinge un observator obiectiv şi imparţial cu privire la posibilitatea ca inculpatul să fi comis o infracţiune.

Condiţia analizată implică necesitatea verificării existenţei unei baze factuale a acuzaţiei în vederea evitării privărilor de libertate arbitrare10.

Măsura arestării preventive se poate lua atât în cazul infracţiunilor pentru care prevede pedeapsa închisorii sau a detenţiunii pe viaţă, cât şi în cazul infracţiunilor pentru care legea stipulează pedeapsa închisorii alternativ cu pedeapsa amenzii penale ori numai pedeapsa amenzii penale.

8 M. Olariu, op. cit., p. 221. 9 Potrivit art. 681 C. pr. pen. din 1968, „sunt indicii temeinice atunci când din datele existente în cauză

rezultă presupunerea rezonabilă că persoana faţă de care se efectuează acte premergătoare sau acte de urmărire penală a săvârşit fapta”.

10 M. Udroiu, Procedură penală. Partea generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 402.

Tot astfel, arestarea preventivă se poate dispune şi în cazul infracţiunilor pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate ori pentru care este posibilă intervenirea instituţiei împăcării11. Nu are importanţă forma în care a fost săvârşită infracţiunea: tentativă, faptă consumată sau epuizată.

b) să nu existe vreo cauză care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea

acţiunii penale prevăzută de lege; În ipoteza în care există vreunul dintre impedimentele prevăzute de art. 16 din Noul

Cod de procedură penală la punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale, aceasta trebuie să conducă la dispunerea unei soluţii de clasare, nefiind posibilă dispunerea unei măsuri preventive în cauza penală.

c) pentru infracţiunea pentru care există suspiciunea rezonabilă că a fost săvârşită

de inculpat să fie pusă în mişcare acţiunea penală; Conform noilor prevederi procesual penale, nu este suficient ca într-o cauză penală

să fi fost începută urmărirea penală şi dispusă continuarea acesteia faţă de suspect pentru ca procurorul să poată solicita luarea măsurii arestării preventive, aceasta putând fi dispusă numai faţă de inculpat.

d) să existe unul dintre următoarele cazuri [prevăzute de art. 223 alin. (1) lit. a)-d)

NCPP]: (i) inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărire sau de la

judecată, ori a făcut pregătiri de orice natură pentru astfel de acte [art. 223 alin. (1) lit. a)];

În vederea reţinerii acestui caz, se impune ca din probele existente la dosarul cauzei să rezulte că inculpatul s-a sustras în mod efectiv procedurilor, în condiţiile în care avea cunoştinţă de existenţa unui proces penal în care era cercetată o faptă săvârşită de către acesta.

Tot astfel, va putea fi reţinut acest caz şi în ipoteza în care există un risc semnificativ cu privire la sustragerea inculpatului de la proceduri12 (a făcut pregătiri să fugă sau să se sustragă în orice mod de la urmărirea penală ori de la judecată. Judecătorul sau, după caz, instanţa de judecată, în vederea aprecierii existenţei acestui risc, are în vedere toate circumstanţele cauzei şi îndeosebi: natura şi gravitatea infracţiunii ce este imputată inculpatului; vârsta, starea de sănătate, personalitatea, profesia; pedeapsa ce i s-ar putea aplica în ipoteza pronunţării unei hotărâri de condamnare; conduita pe care a avut-o anterior în cadrul procedurii cu referire la obligaţiile pe care trebuie să le respecte.

(ii) inculpatul încearcă să influenţeze un alt participant la comiterea infracţiunii, un

martor ori un expert sau să distrugă, să altereze, să ascundă ori să sustragă mijloace materiale de probă sau să determine o altă persoană să aibă un astfel de comportament [art. 223 alin. (1) lit. b)];

11 M. Olariu, C. Marin, op. cit., p. 97. 12 M. Udroiu, op. cit., p. 410.

Cu privire la aceste temei, faţă de Codul de procedură penală din 1968, actuala reglementare vizează numai influenţarea participantului la săvârşirea infracţiunilor, iar nu a părţilor13. Încercarea de influenţare a persoanei vătămate este analizată din perspectiva temeiului reglementat de art. 233 alin. (1) lit. c) NCPP.

În vederea reţinerii acestui caz, se impune reţinerea existenţei unui risc semnificativ în privinţa obstrucţionării cursului justiţiei, ceea ce justifică privarea de libertate pentru garantarea integrităţii sistemului justiţiei penale14.

Influenţarea unui participant la săvârşirea infracţiunii, a unui martor sau expert poate să vizeze exercitarea unor ameninţări asupra acestor persoane sau a familiilor lor, încercarea de a realiza înţelegeri frauduloase între inculpaţi, rugăminţi, îndemnuri adresate acestor persoane, coruperea lor etc.

Nu prezintă importanţă dacă participanţii, martorul sau expertul pe care inculpatul încearcă să îi influenţeze au fost ascultaţi sau urmau să fie audiaţi în cauza penală, după cum, este irelevant dacă aceste persoane au relevat sau urmau a releva fapte sau împrejurări referitoare la inculpatul care încearcă să le influenţeze ori dacă urmau a da declaraţii în privinţa situaţiei unui coinculpat din aceeaşi cauză penală.

Cu privire la distrugerea, alterarea sau sustragerea mijloacelor materiale de probă15, pentru a se reţine acest caz, este necesar să se dovedească faptul că activitatea inculpatului avea ca scop alterarea aflării adevărului.

(iii) inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau încearcă o înţelegere

frauduloasă cu aceasta [art. 223 alin. (1) lit. c)]; Pentru a se reţine acest caz, se impune ca din probele ce se găsesc la dosarul cauzei

să reiasă că inculpatul exercită presiuni fizice sau psihice asupra persoanei vătămate ori că încearcă o înţelegere frauduloasă cu aceasta, în vederea determinării acesteia de a înceta să mai susţină acuzaţiile penale formulate împotriva sa, în scopul împiedicării aflării adevărului în cauza penală.

Cu privire la infracţiunea de influenţare a declaraţiilor prevăzută de art. 272 NCP, alin. (2) al aceluiaşi articol arată că nu constituie infracţiune înţelegerea patrimonială dintre infractor şi persoana vătămată, intervenită în cazul infracţiunilor pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă sau pentru care intervine împăcarea. În consecinţă, într-o astfel de ipoteză nu poate fi incident cazul de privare de libertate prevăzut în art. 233 alin. (1) lit. c) NCPP.

(iv) există suspiciunea rezonabilă că, după punerea în mişcare a acţiunii penale

împotriva sa, inculpatul a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune sau pregăteşte săvârşirea unei noi infracţiuni [art. 223 alin. (1) lit. d)].

Teza întâi a acestui caz vizează existenţa unei suspiciuni rezonabile că inculpatul a săvârşit, cu intenţie, o nouă infracţiune ce stă la baza propunerii de luare a măsurii arestării preventive, după ce în prealabil a fost pusă în mişcare acţiunea penală împotriva sa pentru comiterea unei alte infracţiuni.

13 M. Olariu, op. cit., p. 222. 14 M. Udroiu, op. cit., p. 411. 15 Pentru analiza mijloacelor materiale de probă, a se vedea M. Olariu, op. cit., p. 193-194.

Prin teza a doua a cazului prevăzut de art. 223 alin. (1) lit. d) NCPP, legiuitorul are în vedere existenţa unui risc semnificativ ca inculpatul să comită o nouă infracţiune. Astfel, probele existente în dosarul cauzei trebuie să arate că inculpatul a efectuat acte preparatorii în scopul comiterii unei noi infracţiuni. Acest temei trebuie folosit cu prudenţă, având în vedere faptul că impune judecătorului (de drepturi şi libertăţi sau de cameră preliminară) ori instanţei să determine existenţa unei probabilităţi în privinţa comiterii unei infracţiuni de către inculpat, prezumţia de nevinovăţie trebuind a nu fi atinsă.

Tot astfel, se reţine acest temei în cazul în care există riscul repetării săvârşirii unei infracţiuni sau al continuării actelor de executare rămase în faza tentativei sau a comiterii unei infracţiuni pe care inculpatul a ameninţat că o va săvârşi16.

e) măsura arestării preventive să fie necesară în scopul asigurării bunei desfăşurări

a procesului penal, al împiedicării sustragerii inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni;

Faţă de prevederile art. 136 alin. (1) C. pr. pen. din 1968, noua reglementare nu mai prevede, ca scop al luării măsurii arestării preventive împiedicarea sustragerii de la executarea pedepsei. Deşi punerea în executare a hotărârii constituie o fază a procesului penal17, s-a apreciat că această ipoteză ar fi contrară prezumţiei de nevinovăţie de care beneficiază inculpatul.

f) măsura arestării preventive să fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei aduse

inculpatului şi necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia; Pentru luarea acestei măsuri, trebuie demonstrat caracterul necesar al măsurii

arestării preventive pentru buna derulare a procesului penal, precum şi caracterul insuficient al celorlalte măsuri preventive enumerate în mod limitativ de art. 202 alin. (4) NCPP în vederea realizării cu aceeaşi eficienţă a scopurilor arătate în art. 202 din noua reglementare, faţă de prezumţia de libertate a inculpatului.

Cerinţa proporţionalităţii decurge din cea a necesităţii18 şi vizează existenţa unui just echilibru între măsura arestării preventive şi scopul urmărit de lege prin dispunerea acesteia, pentru garantarea libertăţii persoanei şi a ocolirii oricărui arbitrariu în dispunerea acestei măsuri preventive de excepţie.

g) audierea prealabilă a inculpatului de către judecător în prezenţa avocatului ales

sau desemnat din oficiu. Faţă de reglementarea anterioară, Noul Cod de procedură penală nu mai instituie

obligaţia procurorului de a proceda la audierea inculpatului înaintea formulării propunerii de arestare preventivă19. Astfel, singura audiere în cadrul acestei proceduri este cea din faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi sau de cameră preliminară ori instanţei de judecată.

16 M. Udroiu, op. cit., p. 412. 17 M. Olariu, op. cit., p. 16. 18 M. Udroiu, op. cit., p. 413. 19 M. Olariu, op. cit., p. 238.

Înainte de a trece la ascultarea inculpatului, judecătorul îi aduce la cunoştinţă infracţiunea/infracţiunile de care este acuzat, precum şi dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrăgându-i atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa. Astfel, Noul Cod de procedură penală reglementează o garanţie a dreptului la apărare, atât prin propria persoană, cât şi prin intermediul avocatului, a inculpatului, evitându-se posibilitatea dispunerii măsurii arestării preventive în mod arbitrar.

Audierea inculpatului de către judecător sau instanţă trebuie să privească orice aspect relevant pentru analiza, în concret, a temeiurilor pe care este întemeiată propunerea de arestare preventivă solicitată de procuror, iar nu doar situaţia faptică referitoare la infracţiunea care este imputată inculpatului.

În cazul în care inculpatul lipseşte nejustificat, este dispărut, se sustrage ori din cauza sănătăţii, din cauză de forţă majoră sau stare de necesitate nu se prezintă sau nu poate fi adus în faţa judecătorului, Noul Cod de procedură penală permite dispunerea măsurii arestării preventive şi fără audierea acestuia20. În ipotezele arătate, audierea se va efectua după ce inculpatul, în a cărui privinţă a fost emis un mandat de arestare preventivă, a fost prins sau s-a prezentat de bunăvoie în faţa autorităţilor, în procedura prevăzută de art. 231 alin. (7) NCPP.

Tot astfel, arestarea preventivă se poate dispune şi în lipsa audierii inculpatului în situaţiile în care acesta invocă beneficiul dreptului de a păstra tăcerea, refuzând să dea declaraţii.

În cazul anumitor persoane, alături de condiţiile prezentate mai sus, legea cere întrunirea şi unor condiţii suplimentare în scopul dispunerii măsurii arestării preventive în următoarele cazuri:

- deputaţii şi senatorii nu pot fi arestaţi în lipsa încuviinţării Camerei din care fac parte, măsură ce poate fi dispusă numai după audierea lor, potrivit art. 72 alin. (2) din Constituţia României21;

- Avocatul Poporului nu poate fi arestat preventiv decât cu încuviinţarea preşedinţilor celor două camere ale Parlamentului; tot astfel, adjuncţii Avocatului Poporului nu pot fi arestaţi preventiv fără înştiinţarea prealabilă a Avocatului Poporului, potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 35/1997;

- judecătorii, procurorii şi magistraţii-asistenţi pot fi arestaţi preventiv numai în urma încuviinţării secţiei Consiliului Superior al Magistraturii corespunzătoare funcţiei, potrivit art. 95 alin. (1) din Legea nr. 303/2004.

B. Cazuri de arestare preventivă dispusă în considerarea pericolului pentru

ordinea publică pe care îl prezintă inculpatul [art. 223 alin. (2) NCPP] În vederea luării măsurii arestării preventive a inculpatului trebuie să fie întrunite

următoarele condiţii: a) să existe probe din care să rezulte suspiciunea rezonabilă că inculpatul a

săvârşit: o infracţiune intenţionată contra vieţii; o infracţiune prin care s-a cauzat vătămarea corporală sau moartea unei persoane22; o infracţiune contra securităţii naţionale prevăzută de Codul penal şi alte legi speciale; o infracţiune de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane; acte de terorism; spălare a banilor;

20 M. Olariu, op. cit., p. 241. 21 M. Olariu, op. cit., p. 24. 22 În ambele cazuri se impune ca fapta să fi fost săvârşită cu intenţie sau praeterintenţie.

falsificare de monede ori alte valori; şantaj; viol; lipsire de libertate; evaziune fiscală; ultraj; ultraj judiciar; o infracţiune de corupţie; o infracţiune săvârşită prin mijloace de comunicare electronică; o altă infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa de 5 ani ori mai mare, prin raportare la maximul special al pedepsei prevăzute de lege pentru forma consumată a infracţiunii;

Condiţia privind maximul special prevăzut de lege (5 ani sau mai mare) nu vizează şi infracţiunile enumerate limitativ în prima teză a art. 223 alin. (2) NCPP. Astfel, o concluzie în conformitate cu care condiţia pedepsei prevăzute de lege de 5 ani sau mai mare trebuie să se aplice şi cu privire la infracţiunile enumerate în textul de lege nu poate fi primită din moment ce legiuitorul a simţit nevoia să enunţe în cuprinsul textului de lege anumite infracţiuni, devreme ce impune, ulterior, o condiţie unică privind maximul special prevăzut de lege. Legiuitorul a apreciat că infracţiunile enumerate limitativ de art. 223 alin. (2) NCPP prezintă un pericol generic ridicat, iar în astfel de ipoteze se poate dispune măsura privativă de libertate chiar dacă maximul special prevăzut de lege pentru respectiva infracţiune nu este de 5 ani sau mai mare.

b) să nu existe vreo cauză care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea

acţiunii penale prevăzută de lege; În ipoteza în care există vreunul dintre impedimentele prevăzute de art. 16 NCPP la

punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale, aceasta trebuie să conducă la dispunerea unei soluţii de clasare, nefiind posibilă dispunerea unei măsuri preventive în cauza penală.

c) pentru infracţiunea pentru care există suspiciunea rezonabilă că a fost săvârşită

de inculpat să fie pusă în mişcare acţiunea penală; Conform noilor prevederi procesual penale, nu este suficient ca într-o cauză penală

să fi fost începută urmărirea penală şi dispusă continuarea acesteia faţă de suspect pentru ca procurorul să poată solicita luarea măsurii arestării preventive, aceasta putând fi dispusă numai faţă de inculpat.

d) privarea de libertate să fie necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol

pentru ordinea publică; Pentru dispunerea măsurii arestării preventive se impune a se constata că lăsarea în

libertate a inculpatului reprezintă o stare de pericol pentru ordinea publică. Judecătorul de drepturi şi libertăţi sau de cameră preliminară, ori, după caz, instanţa de judecată trebuie să pună în balanţă, pe de o parte, dreptul constituţional al inculpatului la libertate individuală şi, pe de altă parte, imperativul protecţiei ordinii publice împotriva pericolului pe care l-ar constitui lăsarea acestuia în libertate.

Textul de lege este lămuritor întrucât menţionează expresis verbis care sunt aspectele ce trebuie avute în vedere atunci când se apreciază că privarea de libertate a inculpatului este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică. Astfel, conform art. 223 alin. (2) NCPP, în vederea stabilirii existenţei stării de pericol pentru ordinea publică judecătorul sau, după caz, instanţa de judecată are în vedere următoarele elemente: gravitatea faptei (inclusiv prin raportare la urmările produse); modul şi circumstanţele de comitere a faptei; anturajul şi mediul din care provine inculpatul; antecedentele penale ale inculpatului; orice împrejurări privitoare la persoana inculpatului.

Legiuitorul a reglementat aceste criterii de evaluare numai pentru ipoteza de arestare care priveşte pericolul pentru ordinea publică, nu însă şi pentru cazurile de arestare independente de acest pericol.

e) măsura arestării preventive să fie necesară în scopul asigurării bunei desfăşurări

a procesului penal, al împiedicării sustragerii inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni;

Faţă de prevederile art. 136 alin. (1) C. pr. pen. din 1968, noua reglementare nu mai prevede, ca scop al luării măsurii arestării preventive împiedicarea sustragerii de la executarea pedepsei. Această ipoteză era de natură să ridice un dubiu serios în privinţa respectării prezumţiei de nevinovăţie a suspectului sau inculpatului23.

f) măsura arestării preventive să fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei aduse

inculpatului şi necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia; Pentru luarea acestei măsuri, trebuie demonstrat caracterul necesar al măsurii

arestării preventive pentru buna derulare a procesului penal, precum şi caracterul insuficient al celorlalte măsuri preventive enumerate în mod limitativ de art. 202 alin. (4) NCPP în vederea realizării cu aceeaşi eficienţă a scopurilor arătate în art. 202 din noua reglementare, faţă de prezumţia de libertate a inculpatului.

Cerinţa proporţionalităţii decurge din cea a necesităţii24 şi vizează existenţa unui just echilibru între măsura arestării preventive şi scopul urmărit de lege prin dispunerea acesteia, pentru garantarea libertăţii persoanei şi a ocolirii oricărui arbitrariu în dispunerea acestei măsuri preventive de excepţie.

g) audierea prealabilă a inculpatului de către judecător în prezenţa avocatului ales

sau desemnat din oficiu. BIBLIOGRAFIE [1] Dongoroz, Vintilă; Kahane, Siegfried; Antoniu, George; Bulai, Constantin;

Iliescu, Nicoleta; Stănoiu, Rodica, Explicaţiile teoretice ale Codului de procedură penală român, partea generală, vol. V, ed. a II-a, Ed. Academică şi Ed. All Beck, Bucureşti 2003.

[2] Neagu, I., Tratat de procedură penală, Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010.

[3] Olariu, M., Procedură penală, Partea generală, Ed. Pro Universitaria, Bucureşti, 2013.

[4] Olariu, M.; Marin C., Drept procesual penal. Teste grilă pentru admiterea în magistratură şi avocatură, Ed. Pro Universitaria, Bucureşti, 2014.

[5] Udroiu, M., Procedură penală, Partea generală, Partea specială, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013.

[6] Udroiu M., Procedură penală. Partea generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014.

23 M. Udroiu, op. cit., p. 424. 24 Ibidem.