Aspecte generale legate de fizionomia razboiului secolului XXI

MUTAŢII SEMNIFICATIVE ÎN FIZIONOMIA RĂZBOIULUI SECOLULUI XXI

INTRODUCERE

Pe fundalul transformărilor fundamentale determinate de cunoaştere, războiul îşi schimbă

fizionomia - concepţia, tipologia, paradigma strategică, doctrina acţiunii (pregătirea trupelor,

armament şi tehnică, conducerea acţiunilor de luptă, formele şi procedeele de luptă).

Violenţa de tip militar devine tot mai dependentă de tehnologiile intensive ale

cunoaşterii. „Războiul cunoaşterii“ din secolul al XXI-lea va reflecta progresia gândirii militare

dincolo de primele sale concepţii asupra războiului electronic, dincolo de actualele definiţii ale

„războiului de comandă şi control“ şi chiar dincolo de noţiunea mai generală de „război al

informaţiilor“. Datorită remarcabilelor transformări în viitorul şi natura războiului însuşi,

tranziţiilor de la economiile de forţă brută la economiile de forţă a creierului, războiul atât de

devastator, în trecut, prin aplicarea forţei brute şi, mai apoi, mecanice, va deveni în curând

„războiul prin forţa creierului“1 în care tehnologia determină strategia, creşte rolul armelor de

înaltă precizie, armatele îşi vor schimba orientarea prioritară către spaţii cu o orientare către

timp, decizia politică, altădată aparţinând clasei politice, va trebui să ia în considerare,

necesitatea consensului opiniei publice, ca precondiţie esenţială ca armatele statelor democratice

să poată angaja războiul.

Războiul viitorului este o materializare a viitorului războiului. Nimeni nu se mai

îndoieşte azi de metamorfozele care s-au produs, se produc şi se vor produce în arta militară, de

prezenţa, într-o formă sau alta, a războiului în viaţa societăţii. Războiul viitorului este o tot

continuare a politicii prin mijloace specifice armate, şi nu numai armate. Războiul cunoaşte o

extensie semnificativă în domeniile non-militare. Acest lucru este impus de noile tipuri de

ameninţări şi de vulnerabilităţi, de decalajele imense care există în lume şi se amplifică pe zi ce

trece, de criza profundă (politică, economică, socială şi morală) care se dezvoltă asimetric şi

haotic.

După cum se observă, statele acţionează din ce în ce mai mult împreună, în coaliţii şi

alianţe, pentru rezolvarea (chiar şi prin forţă) a unor diferende care afectează comunitatea

internaţională, structurile economice, culturale şi informaţionale (care sunt deja globalizate, deci

ale tuturor) şi configurează viitorul economic şi social al planetei. Bazele de opoziţie ale unui stat

contra altui stat s-au restrâns foarte mult şi, probabil, către sfârşitul acestui secol, vor dispărea, în

1 Alvin şi Heidi Toffler, Război şi antirăzboi. Supravieţuirea în zorii secolului XXI, Editura Antet, Bucureşti, 1995, p.22.

timp ce vulnerabilităţile şi ameninţările non-statale, care vin din decalajele economice foarte

mari între regiuni geografice, din proliferarea sărăciei, din extremismul etnic şi religios, din zona

reţelelor traficanţilor, crimei, răului planetei se vor amplifica.

Necesitând o abordare concretă, multilaterală: schimbarea paradigmelor fenomenului

război datorită „militarizării” puternice ale ştiinţelor fundamentale despre natură, societate şi om;

cunoaşterea în general, ştiinţa va deveni principalul vector de putere politică, economică, socială

şi militară; pe câmpul de luptă vor convieţui atât armele ucigaşe, cât şi cele non-ucigaşe,

aşteptându-ne ca ponderea s-o deţină cele din urmă; acţiunea militară îşi va schimba fizionomia,

având tendinţa de a se intelectualiza; armele inteligente vor fi capabile să evite vătămările fără

discernământ şi să lovească obiectivele cu precizie. Formularea acestor ipoteze, ca şi a altora ce

vor decurge din ele, vor constitui instrumentele raţionale prin care se pot formula concluzii

referitoare la: mutaţiile privind acţiunea legităţilor şi principiilor care guvernează fenomenul

luptei armate şi, totodată, tendinţele privitoare la normarea militară în mediul „război“ şi „non-

război“ din perspectiva axiologică, praxiologică şi morală; mutaţii în structura şi fizionomia

luptei armate datorate armamentelor ucigaşe şi non-ucigaşe; războiul va avea caracter

multidimensional şi se va desfăşura în toate mediile: terestru, aerian, maritim, spaţial, cosmic, în

spectrul electromagnetic şi în sfera informaţională, realizarea superiorităţii urmând a viza toate

aceste medii, dar mai ales pe cele care privesc cosmosul, sfera informaţională şi spectrul

electromagnetic; influenţele pe care noua tehnologie şi tehnică de luptă cu un înalt nivel de

interactivitate le va avea asupra conflictelor militare viitoare, fenomenului „luptă armată“ în

special.

Acestea au fost abordate în contextul istoric actual marcat de progresul vertiginos al

revoluţiei ştiinţifice şi tehnice şi de schimbările din domeniile armamentelor, organizării militare

şi purtării războiului.

RĂZBOIUL CA FENOMEN SOCIAL

„Războiul este o problemă de o importanţă vitală

pentru stat, domeniu al vieţii şi al morţii

care duce spre supravieţuire sau spre

nimicire. E neapărat să fie studiat temeinic.„

Sun Tzî

Ca o stare a întregii societăţi, războiul, prin evidenţierea tipului de relaţii sociale care stau

la baza lui, reprezintă, în mod incontestabil, o formă specifică de conflict în societate.

Războiul este un fenomen complex, studiul său constituie o enciclopedie a timpului

social. Se recunoaşte în genere că războiul este un fenomen istoric, că el a apărut determinat de

condiţiile economice omeneşti.

Războiul este mult mai mult decât o simplă chestiune de strategie, aprovizionări şi

armament, căci el rezumă o întreagă epocă istorică, toată ştiinţa, toată economia, toată cultura,

toată tehnica unui timp, oglindindu-se în el. Elementul pur omenesc al războiului este din ce în

ce mai mult înlocuit cu unul raţional impersonal, care este instrumentul de luptă. Aşa că

adevăratul studiu adâncit al războiului ar conţine o întreagă enciclopedie a timpului, la care ar

trebui să contribuie toate ştiinţele: geografia, fizica, chimia, mecanica, meteorologia, biologia,

medicina, psihologia, etica, istoria, pedagogia, sociologia, dreptul etc.

Privit ca realitate socială, se poate constata că războiul este unul dintre cele mai complexe

fenomene sociale. Această complexitate derivă dintr-un amestec variat de condiţii de care atârnă

succesul sau insuccesul unei lupte.

Fenomenele sociale sunt complexe, ansambluri de fapte sociale corelate şi aflate în

dinamică. Faptul social este un nivel de a acţiona. Din această perspectivă, războiul ca fenomen

social cuprinde un ansamblu de acţiuni. Astăzi, fenomenul război cuprinde pe lângă acţiunea

militară – lupta armată –, şi acţiuni politico-diplomatice, economice, ideologice, psihologice etc.

chiar şi în aceste condiţii, locul central îl constituie lupta armată, prin legile sale specifice, prin

caracterul şi sfera lor. Lupta armată, acţionând din interiorul fenomenului război, căpătând un

caracter atât de distructiv, încât depăşeşte limitele pe care politica le trasează acestui fenomen.

1.1. Delimitări conceptuale

De-a lungul timpului s-au dat multe definiţii războiului. Toate au fost confirmate întrucât

exprimă ceea ce este sau poate fi, de fapt, războiul, privit dintr-o mulţime de unghiuri şi de

perspective.

Pentru că este un act cu totul deosebit, el a fost investigat şi studiat, în toate timpurile, de

către toţi marii gânditori ai omenirii şi dinspre toate orizonturile: unii au studiat războiul pentru

a-i descoperi cauzele şi a le eradica, prevenind astfel acest cataclism, acest seism al societăţii

umane; alţii au dorit doar să-i înţeleagă filosofia, fizionomia şi mecanismele. În 1945, sociologul

francez Gaston Bouthoul (1896-1980), fondatorul polemologiei2- ştiinţa sociologiei războiului -,

scrie, împreună cu René Carrere, lucrarea Le défi de la guerre (1740-1974)3, prin care face o

analiză pertinentă a războiului, a raţiunilor care-i dau naştere, precum şi a consecinţelor şi

implicaţiilor acestuia în plan social, economic, demografic şi ideologic.

Aceste implicaţii sunt doar sesizate, ceea ce este desigur, foarte important. Mai important

este însă studierea aprofundată a originii războaielor, a cauzelor care le produc, a raţiunilor care

le perpetuează, a formelor de manifestare şi de reproducere, a sistemelor generative şi,

bineînţeles a consecinţelor.

2 Πολεμοσ- polemică, război; λογοσ-ştiinţă.3 Gaston Bouthoul, René Carrere, Le défi de la guerre (1740-1974), PUF, Paris, 1976

Societăţile sunt prea mult diferenţiate – ceea ce le separă este, adesea, mult mai presant

şi, evident, mai puternic, mai grav şi mai important decât ceea ce le uneşte, întrucât din diferenţe

apare conflictul –, de unde şi unghiurile foarte felurite din care este privit şi analizat războiul.

Cum am afirmat mai sus, numeroşi gânditori militari şi nu numai, s-au preocupat de

problematica războiului, abordând-o, de cele mai multe ori, din puncte de vedere diferite, în

raport cu epoca în care au trăit. Studiile lor constituie adevarate piste în înţelegerea caracterului

de mare complexitate şi diversitate a războiului, al locului şi rolului acestuia în epocă şi pe scara

dezvoltării umanităţii şi considerăm că în general acesta reprezintă un ansamblu de

conflictualităţi.

În trecut, războiul era definit numai sub aspectul confruntării armate :

“lupta armată sângeroasă între grupări organizate” (G. Bouthoul);

“condiţia legală care permite ca două sau mai multe grupări ostile să poarte un conflict

folosind armate” (Quincy Wright) ;

“un act de violenţă al cărui scop este de a obliga adversarul să execute voinţa noastră”

(Carl Von Clausewitz) ;

“lupta între oameni/ state independente şi dobândeşte caracter internaţional” (F.

Martens);

“lupta dusă de o grupare de oameni, triburi, naţiuni, popoare, state împotriva unei grupări

identice” (Boguslawski);

“starea de luptă violentă rezultată între două sau mai multe grupări de fiinţe aparţinând

aceleiaşi specii, din dorinţa sau voinţa lor” (Lagurgette).

În prezent, războiul este privit: ca fenomen social, ca o „continuare a politicii cu alte

mijloace”. El este definit ca o confruntare violentă, între toate componentele activităţii sociale,

politice, economice, diplomatice, ideologice, psiho-morale, informaţionale şi prezintă o serie de

caracteristici (Anexa 1). Elementul definitoriu principal: confruntarea militară – lupta armată

specifică – ca instrument al promovării intereselor statului.

O problemă de interes major în studiul conflictelor sociale este cea a utilizării forţei

armate; prin natura şi consecinţele ei, în ultimele decenii problema a devenit dramatică,

deoarece, în actualul stadiu tehnologic, conflictele armate periclitează echilibrele ecologice,

evoluţia umanităţii; în aceste condiţii, clarificarea problematicii enunţate include cu necesitate

precizarea condiţiilor în care conflictele sociale includ confruntările armate, a modalităţilor

principale în care ultimele se pot manifesta şi, desigur, a modului în care caracterul istoric al

determinărilor sociale se manifestă în cazul conflictelor armate.

Dacă violenţa armată este posibilă începând cu confruntarea dintre oameni, acţiunea

armată organizată poate fi concepută numai de colectivităţi umane, de anumite instituţii,

îndeosebi de partide politice şi de state. Ca urmare, analiza câştigă în consistenţă dacă distingem

între nivelul microsocial şi cel macrosocial. Din perspectiva acestei distincţii, în continuare ne

vom focaliza asupra conflictelor sociale ce vizează statele şi relaţiile dintre ele. La aceste niveluri

macrosociale orice tip de conflict social poate evolua spre o confruntare armată.

Utilizăm conceptul de „conflict armat” pentru a desemna orice situaţie conflictuală în

care se folosesc grupuri sociale armate în încercarea de a se obţine un deznodământ favorabil al

evenimentelor, de a impune anumite finalităţi stării conflictuale. Se defineşte astfel generic orice

situaţie în care forţa armată este activă, indiferent atât de amploarea ei sau a acţiunilor militare,

cât şi de concepţia în care este folosită.

Caracterizarea conflictelor armate în modalitatea menţionată dezvăluie natura şi

posibilitatea lor socială şi oferă repere pentru a distinge modalităţi posibile de utilizare a forţei

armate în funcţie de particularităţile situaţiilor sociale conflictuale. Dacă un conflict armat are ca

obiectiv impunerea unei anumite soluţii într-o situaţie conflictuală, la finalitatea urmărită se

poate încerca să se ajungă utilizând forţa militară fie prin atacarea forţei militare adverse cu

scopul de a o neutraliza, încât să se poată impune orientarea dorită a evenimentelor sociale, fie

prin încercarea de a controla direct, factorii de putere social - politici şi economici ai părţii

adverse, încât aceasta să nu mai fie în măsură să utilizeze forţa armată pentru a se opune şi să

accepte condiţiile ce i se impun, fie prin hărţuiri intermitente, cu forţe relativ mici dar mobile,

urmărindu-se pe termen scurt doar scopuri parţiale. Numim prima modalitate – război, pe cea de

a doua – intervenţie militară, iar pe cea de a treia – acţiune armată de joasă intensitate, (Anexa

2). Evident, că cele trei modalităţi întrunesc condiţiile unei abordări tipologice.

Fiecare modalitate enunţată ia forme diferite în funcţie de situaţia concretă în care

conflictul social evoluează şi de natura forţelor participante.

Distincţia între cele trei modalităţi de utilizare a forţei se justifică, deoarece fiecare

presupune alte genuri de acţiuni pregătitoare şi alte modalităţi de desfăşurare a ostilităţilor. De

pildă, cel ce pregăteşte o intervenţie militară concepe acţiunile astfel încât o forţă armată să fie

utilizată nu pentru a învinge intr-o confruntare directă cu eventuala rezistenţă armată, ci pentru a

face imposibilă rezistenţa politico-militară a părţii adverse, opoziţia acesteia; în cazul războiului,

părţile beligerante îşi mobilizează resursele umane şi materiale pentru o confruntare militară

nemijlocită. În stare de război, o comunitate umană se organizează şi acţionează în modalităţi

diferite de cele specifice celorlalte tipuri de conflicte armate.

Cauzele războiului sunt mereu aceleaşi şi, de fiecare dată, altele. Mereu aceleaşi întrucât

războiul izbucneşte totdeauna atunci când şi acolo unde dialogul încetează, este nedorit sau

reprimat, locul lui fiind luat de politica de forţă sau de ripostă şi mereu altele, întrucât subiectul

şi obiectul unui dialog sunt, de fiecare dată, diferite. Oamenii şi entităţile umane au foarte multe

de împărţit : teritorii, resurse, mentalităţi, influenţe şi mai ales, putere. Puterea este motivul

esenţial şi permanent al conflictului armat. Războiul este un neîntrerupt lanţ de bătălii pentru

resurse, teritorii şi putere.

Cu alte cuvinte, războiul se prezintă ca un fenomen al expansiunii şi ciocnirii frontierelor.

Tipurile de frontiere care se confruntă dau tipurile de războaie care se declanşează, atunci când

respectivele frontiere se ciocnesc. Gradul de agresivitate al frontierelor dă gradul de intensitate al

războaielor care le corespund. Pare o simetrie perfectă, o relaţie acţiune – reacţie, cauză – efect.

Războiul este o formă de violenţă care are drept caracteristică esenţială aceea de a fi

metodic şi organizat sub raportul grupurilor care îl duc şi al modului în care îl poartă. De fapt, el

este limitat în timp şi spaţiu şi supus unor reguli juridice speciale, extrem de variabile, potrivit

locului şi epocii. Nu în ultimul rând, războiul este sângeros, căci atunci când nu comportă

pierderea de vieţi omeneşti, el nu este decât un conflict diplomatic, economic etc. sau un schimb

de ameninţări.

În ultimul timp, se remarcă înlocuirea, în general, a termenului de „război" cu cel de

„conflict", iar drept criterii de măsurare a intensităţii acestora se folosesc: caracteristicile

calitative ale armamentului (nuclear sau convenţional), cantitatea pierderilor şi gradul

distrugerilor, numărul militarilor participanţi la acestea, resursele utilizate, durată etc. Prin

urmare conflictele pot fi încadrate în următoarele categorii:

Conflictul de mare intensitate reprezintă un război între două state şi aliaţii acestora, în

care părţile beligerante îşi propun obiective decisive, utilizează tehnologii moderne şi toate

categoriile de armament existente, inclusiv nuclear, bacteriologic şi chimic;

Conflictul de intensitate medie este un război între state şi coaliţii de state, în care fiecare

îşi propune obiective relativ limitate, iar pentru realizarea acestora se utilizează, în principal,

mijloace convenţionale de luptă. Nu este exclusă, totuşi, întrebuinţarea, în proporţii limitate, a

armamentului nuclear şi chimic. Asemenea conflicte sunt de durată, însă sunt limitate la

dimensiunile zonelor geografice ce pot fi acoperite prin acţiunile de luptă;

Conflictul de joasă intensitate constituie un război limitat, dus pentru realizarea

obiectivelor politice, sociale, economice şi psihologice. Acesta are deseori un caracter de durată

şi include de la presiuni diplomatice, economice şi sociale, până la terorism şi insurecţie. Aceste

conflicte sunt de obicei limitate la o zonă geografică şi se caracterizează prin întrebuinţarea

limitată a armamentului şi violenţei.

Războiul este, deci, un fenomen social complex, un fenomen limită. El ţine de o esenţă

socială care conţine confruntarea. Desigur, nu orice confruntare este război, dar orice război este

o confruntare, şi anume, o confruntare armată violentă. Războiul nu este un blestem, nu este o

catastrofă, chiar dacă, uneori, duce la catastrofe umane, materiale, ecologice şi culturale

inimaginabile. Războiul este o realitate a tuturor timpurilor. Dar el nu poate fi luat ca un dat,

chiar dacă, adesea, oamenii sunt neputincioşi în faţa lui, nici ca o pedeapsă, ca o fatalitate, ci ca o

rezultantă a cumulării unor tensiuni pe o serie de vectori politici, economici, sociali, ideologici,

psihologici şi chiar culturali. În ultimă instanţă, războiul este un act de voinţă politică, adică un

instrument violent al politicii.

Nimic nu este perfect pe lumea aceasta, nici măcar războiul. Dimpotrivă, dintre toate

lucrurile imperfecte, războiul, care se prezintă ca fiind cel mai mare consumator de resurse,

rămâne confruntarea cea mai dramatică şi cea mai imperfectă.

Acesta reprezintă unul dintre marile paradoxuri ale tuturor timpurilor.

1.2. Istoricul şi evoluţia războiului

Experţii susţin că războiul – în accepţia de confruntare violentă, armată, între mase de

oameni – a apărut în Neolitic. Alain Bru, în studiul său despre rolul armamentului în istoria

războiului4, pornind de la această convingere unanimă a experţilor, se întreabă dacă violenţa

umană era necunoscută înainte de această perioadă.

4 Alain Bru, „Histoire de la guerre a travers l’armament”, cap. 1.

Răspunsurile date de specialişti se bazează mai ales, pe dovezi arheologice, pe corelarea

acestora cu logica istorică. Ele nu sunt însă categorice, nu dau şi nu pot da o imagine completă,

exhaustivă asupra a ceea ce s-a petrecut cu sute de mii de ani în urmă. Pentru perioadele foarte

îndelungate din istoria omenirii nu există decât dovezi arheologice, uneori nici atât.5

Nu s-au găsit însă dovezi certe că, înainte de Neolitic , ar fi existat confruntări violente

între grupările umane, dar de aici nu se deduce în mod sigur că nu ar fi existat.

La început, prin război sau ştiinţa războiului se înţelegea numai totalitatea acelor

cunoştinţe şi aptitudini care se ocupau cu lucrurile materiale. Proiectarea, fabricarea şi folosirea

armelor, construirea de fortificaţii şi întărituri, organizarea armatei şi mecanismul mişcărilor sale

constituiau obiectele acelor cunoştinţe şi aptitudini şi ele duceau toate la constituirea unor forţe

armate utilizabile în război. Aici era vorba de substanţe materiale, de o activitate unilaterală şi, în

fond, nu era decât o activitate evoluând treptat de la meserie la o artă mecanică sau rafinată.

Acestea toate aveau aproximativ aceeaşi relaţie cu lupta ca arta armurierului cu scrima. Despre

folosirea lor în clipa primejdiei şi în condiţiile permanentelor acţiuni reciproce, despre adevărata

mişcare a spiritului şi curajului în direcţiile prescrise lor încă nu era vorba. Se poate afirma faptul

că „iniţial, prin „arta războiului” se înţelegea numai pregătirea forţelor armate”.

„Războiul însuşi apare întâi în arta asediului”6. Aici s-a manifestat pentru prima dată ceva

din mişcarea gândirii căreia îi sunt încredinţate aceste materii, dar numai în măsura în care

gândirea se întruchipa rapid în noi obiecte materiale, ca: aproşe, tranşee, contraaproşe 7, baterii

etc. şi fiecare din paşii ei se desemnau printr-un asemenea produs. Nu era decât firul necesar pe

care să se înşire aceste înfăptuiri materiale. Deoarece, în acest gen de război, spiritul se exprimă

aproape numai prin astfel de înfăptuiri, aceasta era aproximativ suficient în raport cu necesităţile.

Mai târziu, tactica a încercat să introducă în mecanismul articulărilor ei caracterul unei

dispoziţiuni generale, clădite pe particularităţile instrumentului, ceea ce şi ducea, fireşte, pe

câmpul de luptă, nu la o activitate intelectuală independentă, ci la o armată transformată, prin

formaţiune şi ordine de bătaie, într-un automat, care, declanşat de un simplu ordin, trebuia să-şi

desfăşoare activitatea ca mecanismul unui ceasornic.

5 Gl. Dr. Popescu Mihail, Gl. Lt.(r) Valentin Arsenie, Gl. Bg.(r) Văduva , Gheorghe, “Arta militară de-a lungul mileniilor”, vol. I, Centrul Tehnic Editorial al Armatei, Bucureşti, 2004.

6 Carl Von Clausewitz, Despre război, Bucureşti, 1982, p.116.7 Termen care desemnează, în arta militară a vremii, galerii subterane săpate în vederea apropierii de o

cetate asediată sau de o fortificaţie şi, respectiv, a respingerii unei asemenea acţiuni.

Pe măsură ce istoria lua tot mai mult un caracter critic, a apărut necesitatea stringentă a

unei baze de principii şi reguli pentru ca lupta de opinii, controversa, atât de firească în istoria

militară, să poată ajunge la o concluzie oarecare. A apărut, astfel, strădania de a enunţa principii,

reguli sau chiar sisteme pentru conducerea războiului.

Specialiştii în probleme politico-militare sunt de acord că evoluţia războiului a fost, este

şi va fi cât mai strâns legată de sistemele economice. Pe această bază, Alvin Toffler apreciază că,

până la criza din Golful Persic, războiul a cunoscut în evoluţia sa două trepte, corespunzătoare

celor două sisteme economice pe care le-au parcurs statele lumii, iar ultimul, marea majoritate a

acestora începe să-l restructureze în vederea tranzitării spre un altul, cel al viitorului previzibil.

Sistemul economic agricol a generat primul tip de război, caracterizat în esenţă prin8:

confruntarea în principal militară între forţe şi mijloace organizate militar, reduse ca

număr;

spaţiul confruntării nemijlocite era terestru şi, în general redus, ceea ce a făcut ca victoria

să fie decisivă;

durata războiului extrem de scurtă şi reprezintă timpul necesar bătăliei decisive;

numai pierderile umane erau considerabile.

Sistemul economic industrial a făcut posibilă apariţia celui de-al doilea tip de război,

caracterizat în mod deosebit prin9:

extinderea confruntării şi în afara domeniului militar;

utilizarea unor grupări mari de forţe şi mijloace, înzestrate cu mijloace de luptă moderne;

spaţiul confruntării s-a mărit considerabil, până la valori continentale şi intercontinentale,

iar lupta armată se desfăşoară în toate mediile: terestru, aerian şi maritim;

durata războiului a crescut foarte mult;

victoria se obţine printr-un şir de acţiuni, operaţii şi bătălii strategice, în multe cazuri

acestea dând naştere diferitor campanii;

consumurile umane, spirituale şi materiale au devenit enorme şi nu de fiecare dată prin

rezultatele obţinute au justificat eforturile;

pierderile civile au căpătat caracter de masă şi uneori au fost inimaginabile, ceea ce poate

face războiul iraţional.

8 Col. prof. univ. dr. Constantin Onişor, Strategia militară (compendiu), Bucureşti, 19979 Idem 10.

Sistemul economic informaţional prefigurează al treilea tip de război, ale cărui elemente

specifice vor fi10:

sporirea confruntării în domeniile nemilitare ale războiului şi utilizarea mai raţională

(ultimo ratio) a luptei armate;

utilizarea unor grupări de forţe şi mijloace ultra-specializate, a căror arme inteligente au

caracteristici foarte performante;

spaţiul confruntării este mai selectat, acolo unde se află obiectivele principale ale părţilor

beligerante;

confruntarea tehnologică şi militară a căpătat o dimensiune nouă, cea cosmică;

durata războiului tinde să scadă, dar creşte considerabil timpul necesar pregătirii

acţiunilor strategice;

victoria se poate obţine printr-un număr mic de acţiuni, operaţii şi bătălii strategice, dar

decisive;

prin precizia loviturilor, aplicate obiectivelor selectate de la adversar, consumurile de

război scad considerabil;

gradul de distrugere la obiectiv tinde către procentaje maxime

pierderile civile devin tot mai frecvent accidentale;

confruntarea, în toate domeniile se translatează din sfera materială în cea a inteligenţei;

viteza de reacţie a sistemelor militare este decisivă, conducerea strategică se execută în

timp real, iar decizia trebuie să fie tot mai prospectivă;

oportunitatea informaţiei suplineşte de cele mai multe ori deficitul în forţe şi mijloace.

În condiţiile în care nu toate statele îşi permit realizarea într-un timp rezonabil a tranziţiei

către al treilea tip de război este posibilă apariţia unor confruntări disproporţionale, ceea ce poate

duce la înlocuirea forţei prin descurajarea nucleară cu o altă ameninţare şi anume

incompatibilitatea confruntării cu mijloace convenţionale.

Războiul în ultima vreme s-a schimbat profund. Modificările produse în conţinutul şi

fizionomia războiului nu sunt altceva decât o evoluţie. Este vorba diferite mutaţii, în înţelesul de

prefaceri radicale. Corespunzător acestora au apărut două aprecieri, care sunt în egală măsură

adevărate şi false:

războiul va dispare, speranţă ce nu s-a împlinit;

10 Idem 10.

schimbările nu modifică prea mult esenţa războiului;

Comentariile specialiştilor politici şi militari, faţă de cele două aprecieri, sunt

următoarele:

nu vor mai exista războaie asemănătoare cu cele din trecut, dar va exista un nou tip de

război;

noul tip de război va fi aşa de diferit de celelalte, încât elementele sale interne se vor baza

pe principii mult schimbate de cele anterioare care trebuie identificate, şi definite pentru a le

înţelege şi operaţionaliza.

Mutaţia profundă asupra războiului a constituit-o apariţia mijloacelor puternice de

distrugere generate de progresul ştiinţific. În cadrul lor, mijloacele neconvenţionale (nucleare,

chimice, biologice, ori utilizarea unor energii nebănuite etc.) amplasate pe sol, în atmosferă şi în

cosmos, ocupă locul principal.

În consecinţă, războiul devine o catastrofă majoră, nu va mai fi un mijloc al politicii

„continuarea politicii cu alte mijloace”, - după cum afirmă Clausewitz. După opiniile

specialiştilor străini ar trebui instalată o formă de arbitraj de natură juridică, bazată pe o cartă

universală, recunoscută de statele lumii, şi mai ales, pe o forţă capabilă să o aplice în orice

situaţie conflictuală, până la apariţia conflictului armat. În momentul de faţă ceva similar se

produce cu o oarecare eficienţă în cazul conflictelor armate secundare.

O altă mutaţie, apărută în strânsă legătură cu prima, o reprezintă războiul limitat, ca tip de

confruntare armată prin care se doreşte atingerea unor obiective politice fără a da naştere la

pericole majore. În esenţă, este vorba de o schimbare a caracterului războiului, prin exercitarea

unui control permanent asupra nivelului de violenţă, pentru a putea fi acceptabilă sau suportabilă

şi în acelaşi timp să determine (impună) o decizie politică. În acest caz, „regula jocului” constă în

eliminarea paroxismului şi apelarea la violenţe limitate.

O a treia mutaţie este rezultatul contopirii celor două explicate anterior şi poate fi definită

astfel: războiul limitat dus cu mijloace puternice de distrugere. Tipul său de confruntare militară

posibilă se caracterizează prin: rămâne un pericol major, prudenţa deciziei politice şi adoptarea

lui numai dacă se pot atinge obiectivele politice cu pierderi acceptabile (caracteristici externe).

Dar caracteristicile interne ale acestuia evidenţiază cel mai bine profundele transformări care s-

au produs:

- nu permite escaladarea acţiunilor militare dincolo de un „prag al violenţei”;

- confruntarea armată nu mai este în general hotărâtoare în sensul propriu al cuvântului;

- decizia politică se obţine printr-o combinare a acţiunilor militare limitate cu acţiuni

adecvate în domeniul diplomatic, economic, psihologic etc., prin care se realizează mai uşor şi

desigur, mai repede slăbirea voinţei de a continua confruntarea armată;

- războiul nu mai este guvernat de strategia militară, ci de o strategie totală în care prima

(strategia militară) joacă un rol subordonat.

Aşadar, apariţia strategiei totale marchează cea de-a patra mutaţie în sfera războiului.

Având în vedere gradul destul de mare al pierderilor umane şi de altă natură produse în cadrul

violenţei limitate, în concepţia aplicării strategiei totale trebuie realizate: o eficientă manevră pe

direcţii (linii) interioare în scopul preparării opiniei publice pentru a admite necesitatea

războiului şi o amplă manevră pe direcţii (linii) exterioare pe eşichierul politico-militar mondial

în vederea cooptării „actorilor” principali în a susţine războiul, pentru descurajarea morală a

beligeranţilor în folosirea unor mijloace militare prin care s-ar depăşi pragul violenţei şi pentru a

dirija opinia internaţională să exercite presiuni politico-militare asupra încetării la un moment dat

a războiului.

Cea de-a cincea mutaţie produsă în războiul modern a provocat-o impactul psihologic al

ameninţării nucleare, prin existenţa capacităţii de distrugere suficientă şi eficace şi prin

credibilitatea folosirii ei în situaţia producerii unui conflict armat. Dar aceasta a devenit bilaterală

şi ca urmare a dat naştere fenomenului de descurajare. Aşa se face că principala consecinţă a

ameninţării nucleare reciproce au constituit-o tendinţele spre stabilitate. Dar în sfera stabilităţii

nivelului nuclear strategic a rămas războiul în formele sale clasice, care dispune în momentul de

faţă de mijloace militare sofisticate şi cu o putere de distrugere similară armelor nucleare.